Majordomul a mișcat imperceptibil din cap pentru a sugera că a auzit. Ținându-și mâinile împreunate ca în semn de rugăminte și cu o expresie de regret pe față, ea s-a întors către oamenii din jurul ei.
— Iertați-mă. Vă rog să mă scuzați câteva clipe.
Zâmbind, și-a plecat capul într-o parte.
— Bună. Vă salut. Salutări. Ce mai faceți?
Au trecut cu rapiditate printre petrecăreți, printre aburi de droguri și printre bolurile plescăitoare ale fântânilor care distribuiau vin. Cu rochia foșnind, a pășit în frunte, în vreme ce majordomul se străduia să țină pasul cu mersul ei grăbit. Ea le făcea semne tuturor celor care o salutau: miniștri și consilieri guvernamentali, stele media de toate convingerile, revoluționari și ofițeri superiori de marină, oameni de afaceri și acționari ai acestora, extravagant de bogați. Hralzii s-au repezit de formă la călcâiele majordomului, iar picioarele lor terminate cu gheare, oarecum respingătoare, au alunecat pe podeaua lustruită din mica, apoi au pășit mai sigur când au ajuns pe unul dintre multele covoare prețioase răspândite prin sala turbinelor.
Ajunsă la treptele arboretului, ascuns de sala mare de către clădirea cea mai estică a dinamului, ea s-a oprit, i-a mulțumit majordomului, a alungat hralzii, și-a aranjat părul, care oricum arăta perfect, și-a netezit faldurile rochiei oricum imaculate și a verificat ca unica piatră albă de pe colierul de la baza gâtului să fie în centru, și era. A pornit să coboare treptele care duceau spre ușile înalte ale arboretului.
Rămas în vârful scării, având ochii umezi, unul dintre hralzi a scheunat și a tresăltat pe picioarele din față.
Iritată, ea a privit în urmă.
— Taci, Bouncer! Du-te!
Animalul și-a lăsat capul în jos și s-a îndepărtat pufnind.
Ea a închis fără zgomot ușile în urmă, apoi a admirat frunzișul luxuriant și mut al arboretului.
Dincolo de curba înaltă din cristal a domului parțial, noaptea era întunecată. În interiorul arboretului erau aprinse lumini mici, dar puternice, așezate pe stâlpi înalți, care aruncau umbre adânci și zimțate printre plantele aglomerate acolo. Aerul era călduț și mirosea a pământ și a sevă. A inspirat adânc și a pășit spre cealaltă latură a îngrăditurii.
— Bună.
Bărbatul s-a întors imediat și a văzut-o rezemându-se de un stâlp de iluminat, cu brațele încrucișate la piept și cu un zâmbet discret pe buze și în ochi. La fel ca și ochii, femeia avea părul negru bătând spre albăstrui; pielea era de un cafeniu deschis și ea părea mai zveltă decât apărea în transmisiunile de știri, deși, față de statură, părea puțin îndesată. El era înalt, foarte subțire și neobișnuit de palid, iar mulți oameni ar fi socotit că avea ochii prea apropiați de nas.
S-a uitat la frunza cu desen foarte delicat pe care ea continua să o țină în mâna fragilă și pe care, zâmbind nesigură, a lăsat-o să cadă și a ieșit din tufișul cu flori extravagante pe care îl examina. Și-a frecat mâinile și s-a uitat timid la ea.
— Îmi pare rău că… a spus el, făcând un gest care i-a trădat agitația.
— Nu-i nimic, a spus ea întinzând o mână.
Și-au prins mâinile.
— Ești Relstoch Sussepin, da?
— Hm… da, a spus el, evident surprins.
Încă o ținea de mână. Și-a dat seama de asta și a părut și mai tulburat, de aceea i-a dat drumul imediat.
— Diziet Sma.
Și-a înclinat puțin capul, făcând ca părul lung până pe umeri să se legene, dar rămânând cu ochii îndreptați spre el.
— Da, sigur că știu. Mm, sunt încântat să te cunosc.
— Bravo, a spus ea, dând din cap. Și eu. Ți-am ascultat lucrarea.
— Păi… A părut a fi încântat ca un copil și a pocnit din palme, făcând de fapt un gest despre care nu și-a dat seama. Da. Asta e foarte…
— Nu ți-am spus că mi-a plăcut, a urmat ea, iar zâmbetul a zăbovit doar pe o parte a feței ei.
— Vai.
Arăta descurajat.
Câtă cruzime.
— Dar mi-a plăcut, chiar foarte mult, a spus ea și, brusc, prin expresia feței, a transmis o remușcare amuzată - chiar conspirativă.
El a râs și ea a simțit o relaxare lăuntrică. Totul avea să fie bine.
— M-am întrebat de ce am fost invitat, a recunoscut el, iar ochii puțin adânciți în orbite i-au strălucit. Toți cei de aici mi se par atât de… - a ridicat din umeri - importanți. Tocmai de aceea…
A făcut un semn stângaci către planta pe care o admirase.
— Și nu crezi că și compozitorii ar trebui să fie considerați importanți? a întrebat ea, mustrându-l cu blândețe.
— Păi… în comparație cu toți acești politicieni, amirali și oameni de afaceri… în termeni de putere, vreau să spun… Și nici măcar nu sunt un muzician bine cunoscut. M-aș fi gândit la Savntreig sau Khu sau…
— Desigur, ei au avut cariere foarte reușite, l-a aprobat ea.
El a tăcut un moment, apoi a râs scurt și a lăsat privirea în pământ. Avea părul foarte fin, sclipitor în lumina care cădea de pe stâlpul înalt. A fost rândul ei să râdă alături de el. Poate că era cazul să îi vorbească acum de comanda pe care voia să i-o dea, în loc să lase asta pentru următoarea lor întâlnire, când ea avea să reducă numărul invitaților - chiar dacă în acele momente era vorba de ceva aflat departe - la ceva mai amical… sau chiar să lase totul în seama unei întâlniri private, chiar mai târziu, după ce se convingea că el era captivat.
Cât de mult să prelungească relația? El era ceea ce îi trebuia, dar asta va însemna mult mai mult după o prietenie încărcată; acel schimb îndelungat, minunat, de confidențe din ce în ce mai intime, acumularea lentă de experiențe împărtășite, dansul din ce în ce mai languros, ca într-o spirală, a atracției, venind și plecând și tot așa, ajungând tot mai intim, până când toată acea leneveală avea să se sublimeze în arșița atotcuprinzătoare a pasiunii.
