— Medic! a strigat Cullis, acoperind zgomotul altei explozii și ținând în față mâna înroșită. Zakalwe! Am fost lovit!

Ochiul lui teafăr era dilatat de șoc. Mâna îi tremura.

Tânărul s-a uitat exasperat la Cullis și l-a plesnit peste mână.

— Acela e vin, cretinule!

A întins mâna, a scos o sticlă de sub vestonul bătrânului și a lăsat-o să cadă în poala lui.

Cullis a coborât ochii și a rămas surprins.

— Aha, a făcut el. Bun așa. S-a uitat sub veston și a scos cu atenție câteva cioburi. Mă întrebam de ce îmi venea atât de strâmt, a mormăit el.

Motorul tuși brusc, urlând de parcă se înfuriase din cauza pământului care se cutremura și a vârtejurilor de praf. Exploziile din grădini azvârleau arteziene de țărână și bucăți din statuile sfărâmate aflate pe zidul curții aterizând pe sol și spărgându-se în cioburi în jurul lor.

Zakalwe s-a chinuit cu schimbătorul de viteze până când motorul s-a cuplat, moment în care el și Cullis aproape că au fost azvârliți din vehiculul care a făcut un salt înainte, ieșind din curte și pătrunzând pe drumul prăfuit de dincolo de porți. Câteva secunde apoi, partea cea mai mare a sălii uriașe a cedat sub greutatea combinată a vreo zece proiectile de artilerie, și s-a prăbușit în curte, umplând-o cu bucăți de lemnărie sfârtecată și cu zidărie, peste care s-au așternut alți nori învârtejiți de praf.

Cullis s-a scărpinat în cap și a bolborosit în casca pe care o folosise pentru a vărsa în ea.

— Nenorociții, a spus el.

— Ai dreptate, Cullis.

— Nenorociți jegoși.

— Da, Cullis.

Vehiculul a virat pe drum și a înaintat cu motorul urlând spre deșert.

1. Bunul soldat

Unu

Înconjurată de un cerc mereu în schimbare de prieteni, admiratori și animale, femeia a intrat în sala turbinelor - o nebuloasă care atrăgea totul prin farmec - vorbindu-le oaspeților, dând instrucțiuni personalului, făcând sugestii și adresând complimente nenumăraților artiști. Muzica umplea spațiul vast de deasupra mașinilor antice, încă sclipitoare, aflate între grupurile de petrecăreți care, purtând haine viu colorate, discutau între ei. Femeia s-a înclinat cu grație și i-a zâmbit unui amiral care a trecut pe lângă ea și a răsucit o floare neagră, delicată, ducând-o la nas pentru a aspira parfumul ei amețitor.

Aflați la picioarele ei, doi dintre hralzi au sărit brusc chelălăind și încercând cu labele din față să se agațe de materialul neted al rochiei ei de seară și au înălțat boturile umede spre floare. Ea s-a aplecat, a lovit ușor boturile lor cu floarea făcându-i să sară înapoi, după care au început să strănute și să-și scuture capetele. Oamenii din jurul ei au râs. Aplecându-se și făcând rochia să se înfoaie, și-a trecut degetele prin blana animalelor, le-a tras de urechile mari, apoi a ridicat capul spre majordomul care se apropia croindu-și maiestuos drum prin mulțimea care o înconjura.

— Da, Maikril, a spus ea.

— Fotograful de la System Times, a spus încet majordomul.

S-a îndreptat de spate când ea s-a ridicat, până când el a privit spre ea, ținându-și bărbia la același nivel cu umerii ei dezgoliți.

— Recunoașterea înfrângerii? a întrebat ea și a surâs.

— Așa cred, doamnă. Se solicită o audiență.

Ea a râs.

— Bine exprimat. Câți sunt de data asta?

Majordomul s-a apropiat puțin de ea și a privit agitat spre unul dintre hralzii care și-a arătat colții.

— Treizeci și două de aparate de filmat mobile, doamnă; și peste o sută fixe.

Cu un aer conspirativ, ea și-a apropiat buzele de urechea majordomului și i-a spus:

— Fără să le mai socotim pe cele pe care le-am găsit asupra oaspeților noștri.

— Exact, doamnă.

— Îl voi vedea pe… el? Pe ea?

— Pe el, doamnă.

— Pe el, mai târziu. Spune-i că peste zece minute; să-mi amintești peste douăzeci de minute. În atriumul de vest.

A aruncat o privire spre singura brățară din platină pe care o purta. Recunoscându-i retinele, un proiector minuscul deghizat în smarald i-a prezentat un plan holografic al centralei electrice în două conuri gemene de lumină țintite drept spre ochii ei.

— Desigur, doamnă, a spus Maikril.

Ea l-a atins pe braț și i-a șoptit:

— Ne îndreptăm spre arboret, bine?

Majordomul a mișcat imperceptibil din cap pentru a sugera că a auzit. Ținându-și mâinile împreunate ca în semn de rugăminte și cu o expresie de regret pe față, ea s-a întors către oamenii din jurul ei.

— Iertați-mă. Vă rog să mă scuzați câteva clipe.

Zâmbind, și-a plecat capul într-o parte.

— Bună. Vă salut. Salutări. Ce mai faceți?

Au trecut cu rapiditate printre petrecăreți, printre aburi de droguri și printre bolurile plescăitoare ale fântânilor care distribuiau vin. Cu rochia foșnind, a pășit în frunte, în vreme ce majordomul se străduia să țină pasul cu mersul ei grăbit. Ea le făcea semne tuturor celor care o salutau: miniștri și consilieri guvernamentali, stele media de toate convingerile, revoluționari și ofițeri superiori de marină, oameni de afaceri și acționari ai acestora, extravagant de bogați. Hralzii s-au repezit de formă la călcâiele majordomului, iar picioarele lor terminate cu gheare, oarecum respingătoare, au alunecat pe podeaua lustruită din mica, apoi au pășit mai sigur când au ajuns pe unul dintre multele covoare prețioase răspândite prin sala turbinelor.

Ajunsă la treptele arboretului, ascuns de sala mare de către clădirea cea mai estică a dinamului, ea s-a oprit, i-a mulțumit majordomului, a alungat hralzii, și-a aranjat părul, care oricum arăta perfect, și-a netezit faldurile rochiei oricum imaculate și a verificat ca unica piatră albă de pe colierul de la baza gâtului să fie în centru, și era. A pornit să coboare treptele care duceau spre ușile înalte ale arboretului.

Rămas în vârful scării, având ochii umezi, unul dintre hralzi a scheunat și a tresăltat pe picioarele din față.

Iritată, ea a privit în urmă.

— Taci, Bouncer! Du-te!

Animalul și-a lăsat capul în jos și s-a îndepărtat pufnind.