Ca pe oricare dintre minciunile mele cele mai iscusite.
Am înfruntat umbrele lucrurilor,
Cât tu te-ai aplecat spre fereastră,
Privind la nimic.
Când vei pleca?
Am putea rămâne blocați aici,
Prinși,
Dacă încercăm să stăm prea mult.
(întorcându-mă)
De ce nu pleci?
Nu am rostit nimic,
Am mângâiat un pahar ciobit,
O cunoaștere exclusivă:
Bomba trăiește atâta timp cât cade.
— Shias Engin.
Opere complete (Ediție postumă).
Luna a-18-a, anul complet 335 (Shtaller, calendarul profetic).
Volumul IX: „Lucruri din tinerețe și ciorne aruncate“
Stare de război
Prolog
Poteca spre cea mai înaltă terasă cultivată urma un drum extravagant de sinuos, pentru a le permite celor în scaune cu rotile să facă față pantei. A avut nevoie de șase minute și jumătate de efort pentru a ajunge pe terasa cea mai de sus; era ud de transpirație când a ajuns acolo, însă își doborâse recordul precedent, de aceea era încântat. Respirația lui a scos aburi în aerul rece când și-a scos jacheta groasă, vătuită, și a îndreptat scaunul de-a lungul unuia dintre straturile puțin înălțate.
A ridicat coșul din poală și l-a așezat în echilibru pe zidul de susținere, a scos foarfeca din buzunarul jachetei și s-a uitat atent la plantele mici, încercând să decidă care dintre ele se dezvoltase mai bine după plantare. Încă nu o alesese pe prima când o mișcare în susul pantei i-a atras atenția.
A privit prin gardul înalt, spre pădurea de un verde-închis. Piscurile îndepărtate se profilau albe pe cerul albastru. La început, a crezut că era un animal; apoi silueta a ieșit dintre copaci și a pășit pe iarba albită de brumă spre poarta din gard.
Femeia a deschis poarta, apoi a închis-o în urma ei; purta o haină ce părea subțire și pantaloni. A rămas ușor surprins să vadă că nu avea un rucsac în spinare. Probabil că se plimbase pe terenurile institutului, iar acum se întorcea. Probabil era vreun doctor în vizită. Avea de gând să o salute cu o fluturare de mână dacă se uita înspre el când începea să coboare treptele spre clădirile institutului, însă ea s-a îndepărtat de poartă și a pășit drept spre el. Era înaltă; avea părul negru și fața ușor măslinie, ascunsă cumva de o pălărie din blană destul de ciudată.
— Domnule Escoerea, a spus ea, întinzându-i mâna.
El a lăsat deoparte foarfeca și i-a strâns mâna.
— Bună dimineața, domnișoară…?
Ea nu i-a răspuns, ci s-a așezat pe zid, împreunându-și mâinile înmănușate, apoi a privit spre vale, către munți și păduri, râu și către clădirile institutului, aflate în josul pantei.
— Cum te simți, domnule Escoerea? Ești bine?
El și-a coborât privirea spre ceea ce mai rămăsese din picioarele lui, amputate deasupra genunchilor.
— Ceea ce a rămas din mine este bine, doamnă.
Acesta devenise răspunsul lui obișnuit. Știa că unor oameni le suna amar, dar, de fapt, acesta era modul în care el arăta că nu dorea să susțină că suferea într-un fel sau altul.
Ea s-a uitat la cioturile învelite în stofa pantalonilor cu o franchețe pe care o cunoscuse doar în copilărie.
