A dus cealaltă mână pe ceafa lui, mângâindu-l în timp ce el și-a plecat capul peste masă. El s-a întors și a urmărit preria trecând pe lângă ei ca o mare aurie.
A ridicat o mână, apoi și-a plimbat palma peste frunte și peste scalpul ras, ca și cum și-ar fi netezit părul lung.
Couraz fusese orice: gheață și foc, pământ și apă. Cândva, istmul lat fusese ocupat de stânci și ghețari, apoi, când lumea și continentele se deplasaseră și clima se schimbase, devenise un tărâm al pădurilor. Ulterior s-a transformat în deșert, dar după aceea suferise ceva dincolo de capacitatea globului. Ca un glonț, un asteroid de mărimea unui munte a lovit istmul.
A explodat în inima de granit a tărâmului, făcând planeta să vibreze ca un clopot. Două oceane s-au întâlnit pentru prima oară; praful stârnit de explozie a acoperit soarele, a declanșat o mică eră glaciară și a distrus mii de specii. Strămoșii speciilor care au ajuns să domine planeta au profitat de ocazia oferită de cataclism.
De-a lungul mileniilor, pe măsură ce planeta a reacționat, craterul a devenit un dom; oceanele au fost separate din nou când rocile - până și straturile aparent solide care curgeau și se încovoiau, la acea scară uriașă a timpului și distanței - au revenit, ca o echimoză întârziată timp de eoni care se formează pe pielea lumii.
Sma descoperise broșura informativă într-un buzunar al banchetei. A ridicat ochii de pe pagină și s-a uitat la bărbatul aflat pe banchetă alături de ea. Adormise. Avea fața trasă, cenușie și îmbătrânită. Nu și-a amintit să-l fi văzut arătând atât de bătrân și bolnav. La naiba, păruse mai sănătos când fusese decapitat.
— Zakalwe, a spus ea în șoaptă, clătinând din cap, ce ai pățit?
— Dorința de moarte, a murmurat drona. Cu complicații extrovertite.
Sma a dat din cap și a revenit la lectura broșurii. Bărbatul a continuat să doarmă liniștit, iar drona l-a monitorizat.
Citind despre Couraz, Sma și-a amintit brusc masiva fortăreață de unde fusese recuperată de modulul navei Xenofobul, într-o zi însorită care existase demult, dar și departe. Oftând, a ridicat privirea de la o fotografie a istmului, făcută din spațiu, s-a gândit la casa de sub baraj și i s-a făcut dor de casă.
…Couraz fusese un oraș fortificat, închisoare, fortăreață, metropolă, o țintă. Acum - probabil în mod adecvat, a gândit Sma privind bărbatul rănit, tremurând alături de ea - pe marele dom din piatră se afla un mic oraș care găzduia cel mai mare spital din lume.
Trenul a pătruns într-un tunel săpat în rocă.
Au trecut prin gară, au luat un lift spre unul dintre etajele la care se găseau recepțiile spitalului. Înconjurați de ghivece cu plante și de muzică, s-au așezat pe o canapea, iar drona, așezată pe podea la picioarele lor, a jefuit de informații cea mai apropiată stație de lucru computerizată.
— Am găsit-o, a anunțat ea cu glas scăzut. Du-te la recepționeră și spune-i cum te numești; ți-am procurat o legitimație; nu este nevoie de verificări.
— Hai, Zakalwe.
S-a ridicat, și-a luat legitimația și l-a ajutat să se înalțe în picioare. S-a împleticit.
— Uite, a spus ea, Cheradenine, dă-mi voie să…
— Du-mă la ea.
— Lasă-mă să vorbesc întâi cu ea.
— Nu, du-mă la ea. Imediat.
Rezerva era cu patru etaje mai sus, în plină lumină a soarelui, care pătrundea pe ferestrele curate, înalte. Cerul se albise de nori care se deplasau cu repeziciune, iar undeva departe, dincolo de câmpiile și zonele împădurite presărate de umbre, oceanul era o linie de negură albastră.
Pe paturile din rezerva spațioasă, partiționată, stăteau întinși bătrâni tăcuți. Sma l-a ajutat să ajungă la capătul celălalt al încăperii, unde drona spusese că trebuia să se afle Livueta. Ochii ei erau senini. S-a îndreptat puțin de spate. Avea în mâini o tavă adâncă, plină cu cutiuțe și sticluțe.
Livueta i-a privit: bărbatul, femeia, micuța valiză de culoare deschisă care era drona.
Sma a aruncat o privire spre el și a spus șuierat:
— Zakalwe!
Apoi l-a ajutat să stea drept.
Ea avusese ochii închiși. I-a deschis clipind, iar Zakalwe s-a uitat nesigur spre femeia din fața lor. La început, a lăsat impresia că nu o recunoaște, apoi, treptat, a înțeles.
— Livvy? a spus el clipind des și privind-o printre gene. Livvy?
— Bună ziua, domnișoară Zakalwe, a spus Sma, văzând că femeia nu răspunde.
Livueta Zakalwe și-a întors ochii disprețuitori de la bărbatul care stătea pe jumătate agățat de brațul drept al lui Sma. A privit-o apoi pe Sma și a clătinat din cap, astfel că, pentru o clipă, Sma a crezut că femeia avea să spună că nu era Livueta.
— De ce faceți asta mereu? a spus Livueta încet.
Vocea ei își păstrase tinerețea, a gândit drona, moment în care Xenofobul i-a transmis o informație fascinantă pe care o culesese din evidențe istorice.
„Serios? a semnalizat drona. Mort?“
— De ce faceți asta? a spus ea. De ce faceți asta… cu el; cu mine… de ce? Nu ne puteți da pace?
— Livvy, a spus el.
— Îmi cer scuze, domnișoară Zakalwe, a spus Sma. El a vrut asta; noi i-am promis.
— Livvy, te rog, vorbește-mi; dă-mi voie să-ți ex…
— Nu ar trebui să faceți asta, i-a spus Livueta, adresându-se lui Sma.
Apoi și-a întors privirea spre bărbat, care, plimbându-și o mână peste scalpul ras, clipea și îi zâmbea prostește.
— Pare bolnav, a spus ea fără nicio inflexiune în glas.
