— Hî? a făcut bărbatul dezlipindu-și preț de o clipă ochii de la navă.
— De ce ai vrut să vii aici, Cheradenine? l-a întrebat Sma. Ea nu e aici. Nu aici o vei găsi.
— Știu, a horcăit el. Știu asta.
— Și atunci, de ce vrei să vezi epava asta?
A rămas tăcut o vreme. Era ca și cum nu ar fi auzit întrebarea, însă apoi a inspirat adânc chircindu-se de durere, a clătinat din capul ras și a spus:
— A, doar de… de dragul altor vremuri…
Au trecut prin alt crâng. A scuturat din nou din cap când au ieșit dintre copaci și a putut vedea mai bine epava.
— Nu credeam că… vor face așa ceva din ea, a adăugat el.
— Ce să facă? a întrebat Sma.
— Asta.
A făcut semn din cap către corpul înnegrit al navei.
— Ce au făcut, Cheradenine? a spus Sma cu un aer răbdător.
— Au făcut-o, a început el, apoi s-a oprit, a tușit, iar corpul i s-a contractat de durere. A făcut din lucrul ăsta blestemat… un ornament. L-au păstrat.
— Ce anume, nava?
S-a uitat la ea de parcă ar fi socotit-o nebună.
— Da, a spus el. Da, nava.
Doar un cuirasat vechi prins în ciment într-un doc, din câte vedea Skaffen-Amtiskaw. A contactat Xenofobul, care îi folosea timpul alcătuind o hartă amănunțită a planetei.
„Alo, navă. Ruina asta de navă din parc; Zakalwe pare să fie foarte interesat de ea. Mă întrebam de ce. Vrei să faci o cercetare?“
„Curând; mai am de cartografiat un continent, fundurile mării și scoarța în profunzime.“
„Tot acolo le vei găsi și mai târziu; ceea ce vreau să știu s-ar putea dovedi interesant.“
„Ai răbdare, Skaffen-Amtiskaw.“
Pedanterie, a gândit drona, întrerupând legătura.
Cele două ființe umane au coborât pe poteci întortocheate, prin dreptul unor coșuri de gunoi și bănci, mese de picnic și puncte de informare. Skaffen-Amtiskaw a activat unul dintre vechile puncte de informație întâlnite pe drum. O înregistrare pe bandă, lentă și cu paraziți, i-a spus: „Nava pe care o vedeți în fața dumneavoastră…“
Asta avea să dureze secole, a socotit Skaffen-Amtiskaw. Și-a folosit efectorul pentru a accelera derularea benzii mașinii, făcând ca vocea să devină o liorbăială pe un ton ascuțit. Banda s-a rupt. Skaffen-Amtiskaw a administrat efectorului echivalentul unei palme date la supărare, și a lăsat mașina de informații să scoată fum și să picure plastic arzând pe pietrișul de dedesubt, timp în care cele două ființe umane au pătruns în umbra navei sfărâmate.
Aceasta fusese lăsată așa cum era: bombardată, penetrată de proiectile, mitraliată, lovită și sfârtecată, dar nu distrusă cu totul. În locurile în care nu ajunseseră mâini umane și nici nu lovise ploaia, urme ale funinginii originale ale flăcărilor din urmă cu două secole încă marcau plăcile de blindaj. Turelele tunurilor stăteau decojite ca niște cutii de conserve; țevile tunurilor și senzorii de distanță stăteau șui pe sistemele de montare de pe punte; stâlpi îndoiți și antene căzute zăceau împrăștiate peste reflectoarele strivite și antenele parabolice deformate; singurul coș impunător părea să fie scufundat și înclinat într-o parte, având metalul găurit și jupuit.
O scară mică acoperită de o copertină ducea spre puntea principală a navei; au mers în urma unei perechi cu doi copii mici. Aproape invizibil, aflat la zece metri depărtare, Skaffen-Amtiskaw a plutit, urcând odată cu ei. Unul dintre copii, o fetiță, a scos un țipăt când a văzut bărbatul chel bălăbănindu-se cu ochii dilatați în urma ei. Mama ei a luat-o în brațe și și-a continuat drumul.
În timp ce au urcat pe punte, el s-a văzut silit să se oprească. Sma l-a îndrumat spre o bancă. A stat ghemuit o vreme, apoi s-a uitat în sus spre navă, măsurând din ochi distrugerea întunecată și ruginită din jur. A clătinat din capul ras, a bolborosit ceva către sine, apoi a sfârșit prin a râde tăcut, ținându-se de piept și tușind.
— Muzeu, a spus el. Un muzeu…
Sma a dus o mână spre fruntea lui umedă de sudoare. A avut impresia că omul se simțea îngrozitor, iar capul ras nu i se potrivea defel. Hainele simple în care îl găsiseră când îl recuperaseră de pe zidul-cortină al citadelei fuseseră rupte și pătate de sânge uscat; acestea îi fuseseră curățate și cusute pe Xenofob, însă arătau nelalocul lor acolo, unde toată lume părea să fie îmbrăcată în culori sclipitoare. Până și fusta-pantalon și jacheta lui Sma erau sobre în comparație cu rochiile și hainele obișnuite viu decorate pe care le purtau mai toți oamenii de acolo.
— Ăsta e unul dintre locurile care te bântuie, Cheradenine? l-a întrebat ea.
El a confirmat cu o mișcare din cap.
— Da, a răspuns el răsuflând din greu și a ridicat privirea spre ultimele câteva firicele de ceață care pluteau și dispăreau ca niște flamuri gazoase din catargul principal, înclinat. Da, a repetat el.
Sma s-a uitat în jur, spre parcul din spatele orașului, puțin într-o parte.
— De aici ai venit?
El a lăsat impresia că nu a auzit întrebarea. După o vreme, părând derutat, s-a ridicat încet și a privit-o pe Sma direct în ochi. Ea a simțit că o cuprinde un tremur și a încercat să-și aducă aminte cât de bătrân era Zakalwe.
— Să mergem. Da… Diziet. A abordat un zâmbet pierit. Du-mă la ea, te rog.
Sma a ridicat din umeri și l-a sprijinit de ea. Au mers spre treptele care duceau spre sol.
— Dronă, a spus Sma către broșa pe care o avea pe rever.
— Da.
— Doamna noastră mai e unde știam noi ultima oară?
