— Da, a spus drona. Vrei să luăm modulul?
— Nu, a spus el, împleticindu-se pe o treaptă, după care Sma l-a susținut din nou. Nu cu modulul. Să luăm… un tren sau un taxi sau…
— Ești sigur? l-a întrebat Sma.
— Da, sunt sigur.
— Zakalwe, a spus Sma oftând. Te rog să accepți o parte a tratamentului.
— Nu vreau, a spus el când a atins solul.
— Există o stație de metrou la dreapta, și încă o dată la dreapta, i-a spus drona lui Sma. Stația Centrală Alight, peronul opt, pentru trenurile spre Couraz.
— Am înțeles, a spus Sma pe un ton reținut, aruncând o privire spre Zakalwe.
Acesta se uita spre poteca acoperită de pietriș, ca și cum s-ar fi concentrat pentru a hotărî ce picior să pună în fața celuilalt. Și-a întors capul când au trecut pe dedesubtul unghiului de avântare prova al navei distruse, uitându-se printre gene la V-ul curbat al provei. Sma a urmărit expresia de pe chipul lui transpirat și nu a putut să decidă dacă era vorba de respect religios, neîncredere sau ceva vecin cu groaza.
Metroul i-a dus rapid prin tunelurile din beton din centrul orașului; gara principală era înaltă, aglomerată, plină de ecouri și curată. Razele soarelui sclipeau pe bolta acoperișului din sticlă. Skaffen-Amtiskaw își luase înfățișarea de valiză și atârna discret de mâna lui Sma. Bărbatul rănit stătea ca o povară mai grea, susținută de celălalt braț.
Trenul pe pernă magnetică a sosit, pasagerii au coborât, iar alții s-au urcat în el.
— Cheradenine, o să supraviețuiești călătoriei? l-a întrebat Sma.
El stătea prăbușit pe un scaun, odihnindu-și brațele pe tăblia mesei într-un mod care făcea ca ele să arate ca și cum ar fi fost rupte sau paralizate. Fără să ia în seamă peisajul orașului, care defila cu repeziciune prin dreptul lui când trenul a accelerat de-a lungul unor viaducte, îndreptându-se spre suburbii și peisajul rural, el a privit lung spre scaunul din fața lui.
A dat afirmativ din cap.
— Voi supraviețui.
— Da, dar câtă vreme? a spus drona așezându-se pe masă, în fața lui Sma. Zakalwe, ești într-o stare îngrozitoare.
— E mai bine decât să arăt ca o valiză, spuse el aruncând o privire spre mașină.
— Vai, ce plicticos, a spus mașina.
„N-ai terminat cartografierea?“, l-a întrebat Skaffen-Amtiskaw pe Xenofob.
„Nu.“
„N-ai putea să-ți dedici o părticică din mintea ta, presupusă a fi uimitor de rapidă, pentru a afla de ce Zakalwe s-a arătat atât de interesat de acea navă?“
„A, cred că aș putea, dar…“
„Stai puțin, ce avem aici? Ascultă:“
— Vei afla, așa presupun. Vremuri trecute, așa ți-am spus, a zis el privind pe fereastră, dar de fapt adresându-i-se lui Sma.
Sclipitor în razele soarelui, orașul defila pe dedesubt. El avea ochii larg deschiși, pupilele dilatate și, într-un fel sau altul, Sma a trăit impresia că el se uita spre un oraș, dar vedea de fapt altul, ori îl vedea pe același, dar așa cum arăta demult, ca și cum ar fi existat într-o lumină polarizată temporal, pe care doar ochii lui febrili și întristați îl puteau vedea.
— De aici ai venit la noi?
— Cu mult timp în urmă, a spus el, tușind și încovoindu-se de durere, ținându-și un braț lipit de coaste. A făcut un mare efort pentru a respira. Aici m-am născut.
Sma a ascultat. Drona a ascultat. Nava a ascultat.
În timp ce el le-a spus povestea despre măreața casă care se afla între munți și mare, în susul râului care trecea prin marele oraș. Le-a povestit despre proprietatea care se găsea în jurul casei, despre grădinile frumoase și despre cei trei, apoi patru copii, care crescuseră în casă, și care se jucaseră în grădină. Le-a povestit despre casa de vară și corabia din piatră, dar și despre labirint, fântâni arteziene, peluze, ruine și animale din pădure. Le-a vorbit despre cei doi băieți și cele două fete, și despre cele două mame, precum și despre singurul tată sever și despre tatăl nevăzut, întemnițat în oraș. Le-a povestit despre vizitele făcute în oraș, pe care copiii le socoteau întotdeauna prea lungi, și despre momentul în care nu li s-a mai permis să intre în grădină neînsoțiți de gărzi, și despre felul în care, într-o zi, furaseră o armă, pe care intenționau să o scoată de pe domeniu pentru a trage cu ea, însă nu ajunseseră decât până la corabia din piatră, și luaseră prin surprindere un pluton asasin, venit să ucidă întreaga familie, și salvaseră situația după ce îi alertaseră pe cei din casă. Le-a povestit despre glonțul care o lovise pe Darckense, și despre așchia dintr-un os al ei, care pătrunsese în pieptul lui, aproape de inimă.
Cu glas tot mai pierit, simți că nu mai poate vorbi. Sma a văzut un chelner care împingea un cărucior spre capătul celălalt al canapelei. A cumpărat două băuturi răcoritoare. La început, el a băut însetat, apoi a tușit dureros, după care a sorbit băutura cu înghițituri mărunte.
— Și a izbucnit războiul, a spus el, uitându-se spre ultimele case ale suburbiei care defilau pe lângă el, dar fără să le vadă; când au accelerat din nou, peisajul rural s-a transformat în ceva verde și nedeslușit. Iar cei doi băieți, care deveniseră bărbați, au ajuns în tabere adverse.
„Fascinant, i-a comunicat Xenofobul lui Skaffen-Amtiskaw. Cred că voi face o cercetare rapidă.“
„Era și timpul“, a răspuns drona, ascultându-l în același timp pe bărbat vorbind.
Le-a povestit despre război și despre asediul în care a fost implicată nava Staberinde, și despre forțele asediate erupând… și le-a spus despre bărbat, băiatul care se jucase în grădină și care, în adâncimile unei nopți îngrozitoare, provocase lucru care îi adusese numele de Făcător de Scaune, și despre zorii în care sora și fratele lui Darckense descoperiseră ce făcuse Elethiomel, și despre fratele care, în egoismul disperării, încercase să-și ia viața, renunțând la funcția de general, abandonând armate și pe sora sa.
Apoi le-a povestit despre Livueta, care nu îl iertase și îl urmărise - deși el nu a știut asta atunci - pe altă navă rece, vreme de un secol prin lentoarea calmă și nesupusă a spațiului real, până într-un loc în care aisbergurile se roteau în jurul unui pol continental, renăscând, izbindu-se și micșorându-se… Apoi ea îl pierduse, urma lui se răcise, iar ea rămăsese acolo, căutând ani în șir, și nu a aflat că el plecase pentru a duce o altfel de viață, luat de doamna înaltă care apăruse în viscol de parcă acesta nu exista și având o mică navă spațială în spate ca un animal de companie credincios.
Și astfel Livueta Zakalwe a renunțat și a întreprins altă călătorie lungă pentru a fugi de povara amintirilor și ajunsese (nava i-a cerut dronei să precizeze locul; Skaffen-Amtiskaw i-a dat numele planetei și al sistemului, aflate la depărtare de câteva decenii) acolo unde fusese descoperită, după ultima misiune pe care el o îndeplinise pentru Cultură.
Skaffen-Amtiskaw și-a amintit. Femeia cu părul cărunt, spre bătrânețe, care lucra într-o clinică de la periferie, un bidonvil delicat, presărat de gunoaie care zăceau în noroi și pante mărginite de copaci, deasupra unui oraș tropical, de unde se vedeau lagunele sclipitoare, bancurile de nisip și valurile înspumate ale oceanului întins. Slabă, cu ochii încercănați, ținând câte un copil cu burta umflată pe fiecare genunchi, atunci când ei au mers prima oară să o vadă și au văzut-o stând în mijlocul unei încăperi aglomerate, în care copii plângând se țineau de poala rochiei ei.
Drona învățase să aprecieze varietatea completă a expresiilor faciale ale ființelor umane și s-a gândit că, văzând-o pe aceea care apăruse pe fața Livuetei Zakalwe când îl văzuse pe Zakalwe, percepuse ceva aproape unic. Surpriză, dar ce ură nemăsurată!
— Cheradenine… a spus Sma cu tandrețe, lăsându-și o mână peste a lui.
