El a privit-o în ochi și i-a spus:
— Domnișoară Sma, mă simt măgulit.
Ridicându-și puțin bărbia și cât se poate de conștientă de limbajul extrem de bine transmis al limbajului trupului, ea i-a întors privirea. Pe fața lui a apărut o expresie pe care ea nu a mai socotit-o drept copilărească. Ochii lui i-au amintit de piatra prețioasă de pe brățara pe care o purta. S-a simțit puțin amețită și a inspirat adânc.
— Îhî.
Ea a înghețat.
Cuvântul venise din spatele ei, oarecum din lateral. Sma a remarcat că Sussepin șovăie, mutându-și privirea în altă parte.
Când s-a întors, Sma și-a păstrat expresia de seninătate pe față, după care a privit cu asprime carcasa alb-cenușie a dronei, ca și cum ar fi încercat să o sfredelească.
— Ce e? a spus ea cu o voce metalică.
Drona avea dimensiunile - și chiar forma - unei mici valize. A plutit până în dreptul feței ei.
— Necazuri, păpușico, a spus drona, după care s-a dat brusc deoparte, înclinându-și corpul, astfel încât a lăsat impresia că ar fi contemplat înălțimile cerului de dincolo de semisfera din cristal.
Sma a coborât ochii spre podeaua din cărămidă a arboretului și a strâns din buze. Și-a îngăduit doar o mișcare aproape imperceptibilă din cap.
— Domnule Sussepin, a spus ea și și-a desfăcut brațele. Îmi pare extrem de rău, dar… te superi dacă…?
— Nicio problemă.
Dând din cap, el începuse deja să se îndepărteze trecând pe lângă ea.
— Poate mai vorbim, ceva mai târziu, a spus Sma.
Continuând să se retragă, el s-a întors:
— Da, sigur… Ar fi chiar…
A lăsat impresia că îl părăsise inspirația, de aceea a dat din nou din cap oarecum agitat, apoi a pășit grăbit spre ușile de la capătul celălalt al arboretului. A ieșit pe ușă fără să privească în urmă.
Sma s-a răsucit brusc spre drona care acum bâzâia cu un aer nevinovat și părea să contemple o floare având culori stridente și ținându-și botul bont pe jumătate adâncit în ea. A observat-o pe Sma și a ridicat privirea. Sma a rămas cu picioarele depărtate, și-a lăsat un pumn în șold și a spus:
— Păpușico?
Câmpul de aură al dronei s-a iluminat; amestecul de violet, care semnifica regretul și negrul metalic care semnifica uimirea, a părut cu totul neconvingător.
— Sma mi-a scăpat… o aliterație.
Sma a dat cu piciorul într-o ramură moartă a unui arbust, apoi a țintuit drona cu o privire severă și a zis:
— Ei bine?
— Nu-ți va plăcea ce am să-ți comunic, a spus drona încet retrăgându-se puțin și înnegrindu-se în semn de regret.
Sma a șovăit. Cu umerii ușor căzuți, s-a uitat în altă parte. Apoi s-a așezat pe rădăcina unui copac. Rochia s-a boțit în jurul ei.
— E vorba de Zakalwe, așa e?
În semn de surprindere, drona a etalat luminile unui curcubeu; foarte rapid - a gândit ea - poate era o reacție sinceră.
— Nu se poate, a spus drona. Cum de ai…?
Ea a dat din mână să treacă peste întrebare.
— Nu știu. Tonul vocii. Intuiția umană… Viața mea începuse să fie prea veselă. A închis ochii și apoi și-a rezemat capul de trunchiul rugos al copacului. Așadar?
Drona Skaffen-Amtiskaw a coborât până la nivelul umărului ei și s-a apropiat. Sma s-a uitat la dronă.
— Avem din nou nevoie de el, a spus drona.
— Așa mă gândeam și eu, a spus oftând Sma și a alungat o insectă care i se lăsase pe un umăr.
— Ei, da. Mă tem că nimic altceva nu va da roade; avem nevoie de el în persoană.
— Da, dar trebuie să fiu și eu în persoană?
— Da… acesta este consensul.
— Minunat, a spus Sma cu acreală în glas.
— Vrei să afli și restul?
— Asta face situația mai suportabilă?
