Ea a închis fără zgomot ușile în urmă, apoi a admirat frunzișul luxuriant și mut al arboretului.

Dincolo de curba înaltă din cristal a domului parțial, noaptea era întunecată. În interiorul arboretului erau aprinse lumini mici, dar puternice, așezate pe stâlpi înalți, care aruncau umbre adânci și zimțate printre plantele aglomerate acolo. Aerul era călduț și mirosea a pământ și a sevă. A inspirat adânc și a pășit spre cealaltă latură a îngrăditurii.

— Bună.

Bărbatul s-a întors imediat și a văzut-o rezemându-se de un stâlp de iluminat, cu brațele încrucișate la piept și cu un zâmbet discret pe buze și în ochi. La fel ca și ochii, femeia avea părul negru bătând spre albăstrui; pielea era de un cafeniu deschis și ea părea mai zveltă decât apărea în transmisiunile de știri, deși, față de statură, părea puțin îndesată. El era înalt, foarte subțire și neobișnuit de palid, iar mulți oameni ar fi socotit că avea ochii prea apropiați de nas.

S-a uitat la frunza cu desen foarte delicat pe care ea continua să o țină în mâna fragilă și pe care, zâmbind nesigură, a lăsat-o să cadă și a ieșit din tufișul cu flori extravagante pe care îl examina. Și-a frecat mâinile și s-a uitat timid la ea.

— Îmi pare rău că… a spus el, făcând un gest care i-a trădat agitația.

— Nu-i nimic, a spus ea întinzând o mână. 

Și-au prins mâinile. 

— Ești Relstoch Sussepin, da?

— Hm… da, a spus el, evident surprins.

Încă o ținea de mână. Și-a dat seama de asta și a părut și mai tulburat, de aceea i-a dat drumul imediat.

— Diziet Sma.

Și-a înclinat puțin capul, făcând ca părul lung până pe umeri să se legene, dar rămânând cu ochii îndreptați spre el.

— Da, sigur că știu. Mm, sunt încântat să te cunosc.

— Bravo, a spus ea, dând din cap. Și eu. Ți-am ascultat lucrarea.

— Păi… A părut a fi încântat ca un copil și a pocnit din palme, făcând de fapt un gest despre care nu și-a dat seama. Da. Asta e foarte…

— Nu ți-am spus că mi-a plăcut, a urmat ea, iar zâmbetul a zăbovit doar pe o parte a feței ei.

— Vai.

Arăta descurajat.

Câtă cruzime.

— Dar mi-a plăcut, chiar foarte mult, a spus ea și, brusc, prin expresia feței, a transmis o remușcare amuzată - chiar conspirativă.

El a râs și ea a simțit o relaxare lăuntrică. Totul avea să fie bine.

— M-am întrebat de ce am fost invitat, a recunoscut el, iar ochii puțin adânciți în orbite i-au strălucit. Toți cei de aici mi se par atât de…  - a ridicat din umeri - importanți. Tocmai de aceea…

A făcut un semn stângaci către planta pe care o admirase.

— Și nu crezi că și compozitorii ar trebui să fie considerați importanți? a întrebat ea, mustrându-l cu blândețe.

— Păi… în comparație cu toți acești politicieni, amirali și oameni de afaceri… în termeni de putere, vreau să spun… Și nici măcar nu sunt un muzician bine cunoscut. M-aș fi gândit la Savntreig sau Khu sau…

— Desigur, ei au avut cariere foarte reușite, l-a aprobat ea.

El a tăcut un moment, apoi a râs scurt și a lăsat privirea în pământ. Avea părul foarte fin, sclipitor în lumina care cădea de pe stâlpul înalt. A fost rândul ei să râdă alături de el. Poate că era cazul să îi vorbească acum de comanda pe care voia să i-o dea, în loc să lase asta pentru următoarea lor întâlnire, când ea avea să reducă numărul invitaților - chiar dacă în acele momente era vorba de ceva aflat departe - la ceva mai amical… sau chiar să lase totul în seama unei întâlniri private, chiar mai târziu, după ce se convingea că el era captivat.

Cât de mult să prelungească relația? El era ceea ce îi trebuia, dar asta va însemna mult mai mult după o prietenie încărcată; acel schimb îndelungat, minunat, de confidențe din ce în ce mai intime, acumularea lentă de experiențe împărtășite, dansul din ce în ce mai languros, ca într-o spirală, a atracției, venind și plecând și tot așa, ajungând tot mai intim, până când toată acea leneveală avea să se sublimeze în arșița atotcuprinzătoare a pasiunii.

El a privit-o în ochi și i-a spus:

— Domnișoară Sma, mă simt măgulit.

Ridicându-și puțin bărbia și cât se poate de conștientă de limbajul extrem de bine transmis al limbajului trupului, ea i-a întors privirea. Pe fața lui a apărut o expresie pe care ea nu a mai socotit-o drept copilărească. Ochii lui i-au amintit de piatra prețioasă de pe brățara pe care o purta. S-a simțit puțin amețită și a inspirat adânc.

— Îhî.

Ea a înghețat.

Cuvântul venise din spatele ei, oarecum din lateral. Sma a remarcat că Sussepin șovăie, mutându-și privirea în altă parte.

Când s-a întors, Sma și-a păstrat expresia de seninătate pe față, după care a privit cu asprime carcasa alb-cenușie a dronei, ca și cum ar fi încercat să o sfredelească.

— Ce e? a spus ea cu o voce metalică.

Drona avea dimensiunile - și chiar forma - unei mici valize. A plutit până în dreptul feței ei.

— Necazuri, păpușico, a spus drona, după care s-a dat brusc deoparte, înclinându-și corpul, astfel încât a lăsat impresia că ar fi contemplat înălțimile cerului de dincolo de semisfera din cristal.

Sma a coborât ochii spre podeaua din cărămidă a arboretului și a strâns din buze. Și-a îngăduit doar o mișcare aproape imperceptibilă din cap.

— Domnule Sussepin, a spus ea și și-a desfăcut brațele. Îmi pare extrem de rău, dar… te superi dacă…?

— Nicio problemă.

Dând din cap, el începuse deja să se îndepărteze trecând pe lângă ea.

— Poate mai vorbim, ceva mai târziu, a spus Sma.

Continuând să se retragă, el s-a întors:

— Da, sigur… Ar fi chiar…

A lăsat impresia că îl părăsise inspirația, de aceea a dat din nou din cap oarecum agitat, apoi a pășit grăbit spre ușile de la capătul celălalt al arboretului. A ieșit pe ușă fără să privească în urmă.

Sma s-a răsucit brusc spre drona care acum bâzâia cu un aer nevinovat și părea să contemple o floare având culori stridente și ținându-și botul bont pe jumătate adâncit în ea. A observat-o pe Sma și a ridicat privirea. Sma a rămas cu picioarele depărtate, și-a lăsat un pumn în șold și a spus:

— Păpușico?