— Păi, am fost cândva mușcat de o prințesă.
Tânărul a ridicat ochii spre tavanul susținut de arcade și a pufnit:
— Probe insuficiente.
S-a ridicat și a ieșit din nou pe balcon. A luat un binoclu de pe balustradă și a privit prin el. A scos un sunet, apoi s-a retras spre ferestre, lipindu-se de cadrul acestora pentru a stabiliza imaginea. Și-a făcut de lucru cu focalizarea, apoi a clătinat din cap și a lăsat binoclul pe lucrătura din piatră, și-a încrucișat brațele și s-a rezemat de perete contemplând orașul.
Parcă era copt; acoperișuri și capete de coloane, precum crustele și rotunjimile de la capătul unei pâini; praful părea făină.
Apoi, peste o clipă, sub impactul amintirilor, priveliștea pâlpâitoare din fața lui a devenit cenușie, după care s-a întunecat, iar el și-a adus aminte alte citadele (orașul-cort sortit pieirii de pe terenul de paradă de dedesubt, când geamurile din sticlă s-au cutremurat; tânăra femeie - acum moartă - ghemuită pe un scaun, într-un turn al Palatului de Iarnă). În ciuda căldurii din încăpere, a simțit că tremură, după care a alungat amintirile.
— Și tu?
Tânărul a privit în spate, spre hol.
— Ce e cu mine?
— Ai luat vreodată legătura cu… hm… cu superiorii noștri?
Brusc, tânărul a devenit serios.
— Eu… cândva, a început el, apoi a șovăit. Cândva, am cunoscut pe cineva care era… aproape prințesă. Și, o vreme, am purtat o parte din ea în corpul meu.
— Vrei să mai spui o dată? Ai purtat…
— O parte din ea în mine, o vreme.
Pauză. Apoi, politicos:
— Nu cumva e vorba de ceva invers?
Tânărul a ridicat din umeri.
— A fost o relație mai ciudată.
S-a întors din nou spre oraș, căutând din ochi fum, oameni sau animale, păsări, ceva care să se clintească, însă priveliștea ar fi putut la fel de bine să fie pictată pe un fundal. Doar aerul se mișca, făcând imaginea să pâlpâie. S-a întrebat cum de putea un fundal să tremure astfel încât să producă același efect, după care a alungat acel gând.
— Vezi ceva? a întrebat vocea bubuitoare de sub masă.
Tânărul nu a scos nicio vorbă, însă s-a scărpinat pe piept prin cămașa desfăcută la nasturi peste care avea o jachetă. Era o haină de general, deși el nu avea acel grad.
S-a îndepărtat din nou de fereastră și a ridicat urciorul care se afla pe una dintre mesele scunde de lângă perete. A ridicat urciorul deasupra capul și, ținând ochii închiși și fața înălțată, l-a răsturnat cu atenție. În el nu era nicio picătură de apă, astfel că nu s-a întâmplat nimic. Tânărul a suspinat, s-a uitat o clipă spre pictura care înfățișa un velier pe urcior și l-a așezat calm pe masă, exact unde fusese mai devreme.
A scuturat din cap și s-a întors spre unul dintre șemineurile uriașe din hol. S-a ridicat pe suportul din piatră de deasupra lui, după care s-a uitat cu mare atenție la una dintre armele vechi fixate pe perete; o pușcă cu o țeavă foarte largă, un toc frumos ornamentat și un mecanism deschis de tragere. A încercat să desprindă acea armă, o espingolă, de pe perete, însă ea era prinsă prea bine. A renunțat și a sărit spre podea, bălăbănindu-se puțin la aterizare.
— Ai văzut ceva? a spus vocea, încărcată de speranță.
Tânărul a pășit cu atenție dinspre șemineu spre un colț de hol cu un bufet cu sertare, ornamentat. Ca și podeaua din apropierea sa, tăblia îi era acoperită de nenumărate sticle. A căutat prin adunătura de sticle, majoritatea sparte sau goale, până a găsit una întreagă și plină. După ce a găsit-o, a așezat-o cu atenție pe podea, i-a spart gâtul folosindu-se de piciorul unui scaun din apropiere, după care și-a turnat pe gât ce mai rămăsese în sticlă și nu se vărsase pe hainele lui sau pe mozaicul podelei. A tușit și s-a cutremurat, a pus sticla pe podea, după care i-a dat un șut, trimițând-o undeva sub bufet. Apoi s-a ridicat în picioare.
S-a îndreptat spre un alt colț al holului, unde se găsea un morman înalt de haine și arme. A ridicat o armă, pe care a descâlcit-o dintr-o grămadă de chingi, mâneci și centuri pentru muniție. A inspectat arma, apoi a aruncat-o și pe aceasta la podea. A dat deoparte câteva sute de încărcătoare goale pentru a ajunge la altă armă, dar curând a aruncat-o și pe aceea la podea. A mai ridicat două, le-a verificat și apoi și-a petrecut cureaua armei peste umăr. A verificat armele până când a ajuns să aibă trei atârnate de umăr, iar pieptul i-a fost aproape acoperit de diferite părți și componente ale lor. Și le-a scos de pe umăr și le-a așezat pe bufet într-o geantă mânjită de ulei pe care a aruncat-o pe podea.
— Nu, a spus el.
În timp ce a spus asta, s-a auzit un huruit din adânc, imposibil de localizat și nesigur, ceva venind mai curând din pământ decât din aer. Vocea de sub masă a bolborosit ceva.
Tânărul s-a apropiat de ferestre și a așezat armele pe podea.
A rămas o vreme acolo și a privit afară.
— Hei, a spus vocea de sub masă. Ajută-mă, te rog. Am ajuns sub masă.
— Cullis, ce cauți acolo? a întrebat tânărul, îngenunchind pentru a verifica armele: atinse indicatoarele, modifică reglajele și privi de-a lungul cătărilor.
— A, una-alta; doar știi cum e.
Tânărul a zâmbit și s-a apropiat de masă. A vârât o mână sub ea și, folosindu-se de forța brațului, a tras afară un bărbat masiv, cu chipul îmbujorat, care purta un veston de feldmareșal cam mare pentru el și care avea părul tuns foarte scurt și doar un ochi adevărat. Bărbatul masiv, ajutat să se ridice, a rămas drept, dar oarecum nesigur, după care și-a îndepărtat unul sau două cioburi de pe tunică. I-a mulțumit tânărului doar dând rar din cap spre el.
— Ce oră e, dacă nu te superi? a întrebat el.
— Poftim? Abia te aud.
— Ora. Ce oră e?
— E zi.
— Aha. Bărbatul masiv a dat din cap ca un înțelept. Așa socoteam și eu.
Cullis l-a urmărit pe tânăr revenind la fereastră și la arme, apoi s-a îndepărtat de masa mare; în cele din urmă, a ajuns la masa pe care se afla urciorul de apă pe care era pictată imaginea unei vechi nave cu pânze.
