12. Snagovul.

    Nu trece multă vreme, și vederea se deschide asupra unui lac, pe care păduri vechi îl mărgenesc de o parte. Apele de oțel albăstriu se înfioară de vânt, prelingând malul buruienos al unui ostrov rotund. Din el se ridică, printre cărămizi și pietre risipite de mâna vremii, care se joacă ironic cu clădirile trecătoare ale oamenilor, un turn puternic, pe care anii l-au scrijelat adânc cu dungi de ruină. Dintre aceleași dărâmături se ivește armonioasă și clară o biserică. E mică, precum sânt mici toate clădirile sfinte ale vechimii noastre, menite să strângă la un loc pe credincioșii unui sat sau ai unei singure mahalale puțin locuite. Șiruri de stâlpi împart în trei spațiul cel îngust al lăcașului. Minunate picturi din cea d’intăiu jumătate a veacului al XVI-lea acopăr zidurile: pe lângă marile icoane ale Adormirii Vovedeniei. Intrarea în biserică, — de și se spune că a fost cel d’intăiu hram —, ni înfățișează de două ori, la dreapta pronaosului și pe fața de către altar a vechiului părete despărțitor, pe Mircea Ciobanul și familia lui, în care deosebești pe Chiajna, — nu femeia strașnică din nuvela lui Odobescu, ci o față rotundă, tânără, cu păr bălan, sămănând cu Ștefan-cel-Mare, bunicul.

    Aceasta a fost biserică de mănăstire, și călugării vor fi încăput numai bine în cuprinsul ei întunecat, care miroase acum a muced și mort, a țărână și a mormânt. Mai de mult, forma era o cruce, al cării mâner îl alcătuia un pridvor cu stâlpi rotunzi; un singur turn se ridica înaintea punctului unde se umflă în dreapta și în stânga absidele căptușite cu strane. Podoaba o făceau două rânduri de ocnițe: cele de jos, lunguiețe, întregi, cele de sus în arcuri, în turn, ele mergeau de sus pănă jos, coprinzând în boltirea lor ferestuicele înguste, ca niște mari sprincene încondeiate de-asupra unor ochi mărunței.

    Cine a fost ctitorul d’intăiu al celei mai vechi din cele trei biserici de aice nu se poate spune, dar de sigur că un om din veacul al XIV-lea, care în Țara-Românească, ca și în Moldova, a dat operele de arhitectură religioase cele mai frumoase în spațiul cel mai mic, și fără îndoială și lucrurile cele mai originale ale meșteșugului clădirii la Români. Piatra de pomenire a întemeietorului a căzut, s’a distrus, dacă nu va fi zidită undeva în încurcăturile reparațiilor de mai tărziu. Cronica țării scrie însă așa: „Vlad-Vodă Țepeș, Acesta au făcut cetatea de la Poienari și au făcut sfânta mănăstire de la Snagov”. Țepeș a putut fi ctitor aici ca și Matei Basarab la Căldărușani, ducând mai departe ceia ce altul începuse; căci mănăstirea capătă daruri încă de la înaintașul său Dan fiul lui Mircea. Ziditorul cel vechiu pare a fi un boier sau Domnul însuși, încă supt Mircea. Locul era bun și pentru apărare, când se ridicau podurile și năvălitorii fară luntri, după fuga pescarilor mănăstirii, se găsiau înaintea zidurilor înalte și groase pe piatra cărora se linciuriau apele line, cu funduri adânci și mâloase. Poate că aici s’au adăpostit boieroaicele și copiii când Sultanul Mohammed al II-lea însuși a venit să vadă ce viteji cresc pe acest pământ sălbatec.

    Dacă Țepeș a stat aici, și sângele a trebuit să curgă, sângele care era pentru sufletul acesta tiran ca un vechiu vin ce încălzește inima și iuțește mersul gândurilor. Așezată lângă București, mănăstirea a primit din când în când trupuri de boieri mari, fiind socotită ca un loc de îngropare ales. Astfel se odihniră aici pe rând, — lângă vechii boieri din vremea lui Neagoe: Pârvul din Craiova, Marele-Vornic, și Logofătul Ioan, ajuns prin pocăință un smerit monah, — cu ajutorul calăilor lui Mircea Ciobanul și lui Alexandru, fiul acestuia, toți fiii lui Dragomir Postelnicul și ai soției lui, Marga. După uciderea celui d’intăiu, mama cuprinsă de durere părăsi plăcerile zădarnice ale lumii și îmbrăcă veșnicul doliu al călugăriei, numindu-se de-acum înainte monahia Eufrosina. Ea se îngriji ca fiecare dintre copiii ei iubiți să fie acoperit după datină cu o piatră frumos săpată, în care i se pomenia fără niciun fel de plângere chipul morții. Apoi cândva, — căci pe groapa ei n’a lăsat să i se însemne clipa plecării către ai săi, pe cari-i doria de mult —, bătrâna călugăriță muri zimbind, căci i se va fi părut că zărește prin negurile sfârșitului omenesc strălucirea întâlnirii voioase cu fiii cosiți în tinereța lor plină de îndrăzneală. Ea se culcă la picioarele celor patru morți tineri, ca o slugă care e gata să se deștepte și să ajute pe acel ce sufere, și lespedea ei supțire, îngustă pomenește numai că acolo se odihnește în sfârșii o „mamă plină de durere pănă la moarte”, o mamă ai cării patru fii au fost tăiați, și o călugăriță.

    Câteva zile după uciderea Turcilor din București, Mihai Viteazul îmbogăți și el cu un trup descăpăținat gropnița Snagovului. Oamenii domnești aduseră la mănăstire rămășițile sângerânde ale lui Dima, fost Stolnic supt Ștefan-Vodă Surdul și trădător față de Domnul cel nou.

    Apoi liniște se făcu în țară, și mănăstirea nu mai primi astfel de daruri domnești. Ea îmbătrânise puțin, din timpurile lui Mircea pănă în acelea ale lui Matei Basarab, care-i dădu o rivală în Căldărușani, care fusese pănă atunci numai un schit în mijlocul șesului. Clădirea tragică a lui Țepeș și a lui Mircea Ciobanul, mândra mănăstire domnească, pentru care se culesese dijma pe atâtea moșii și se pusese de o parte banii vămii de la Prahova și vămii din Brăila, văzu trecând aiurea norocul ocrotirii și al daniilor.

    Veni însă o zi când Snagovul, care primise pe morții ce căzuseră aiurea de urgia domnească, fu însăși locul unui omor din porunca stăpânitorului. Grigore-Vodă Ghica bănuia pe Postelnicul Constantin Cantacuzino, om bătrân de vre-o șaptezeci de ani, vestit de bogat, de învățat și de bun, că-i sapă Domnia. Dărăbanții veniră noaptea de-l ridicară din așternut, într’o Sâmbătă spre Duminecă. Un rădvan duse pe prins între arme la Snagov, unde luntrea mănăstirii îl primi pentru a-l trece spre moarte. Moșneagul ascultă a doua zi liturghia căzut în genunchi, ca unul care știa pe ce drum se află și ce aproape-i este sosirea. El își mărturisi păcatele și primi împărtășania înaintea altarului care nu mai păstrează nimic din comorile de artă din vremuri. Acolo unde astăzi florile galbene bogate în raze se bucură de fericirea primăverii calde, se ridicau zidurile în care călugării își aveau chiliile, iar oaspeții odăi de primire de care-și aduceau aminte cu recunoștință. Ele închideau o curte pietruită, în care se aflau cele două bisericuțe ale Bunei Vestiri și Adormirii Maicii Domnului, precum și trapezăria. Când se făcu sara, în apropierea cinei, la care el nu mai era să iea parte, Marele-Postelnic fu zugrumat de un stâlp, la 20 Decembre 1662; ștreangul se strânse și albul cap căzu pe piept, pe când clopotele din turnuri sunau rugăciunea morților.

    Sicriul fu așezat în biserică supt lespezile căreia se odihniau jertfele Domnilor celor vechi, trădătorii din alte timpuri și cei ce muriseră de jalea morții lor. O fată de Domn, Ilinca, soția bătrână a bătrânului Postelnic, și toți fiii ei, șase la număr, căpătară voia să-și iea mortul. În acest loc îngust au stat ei câteși șase, lângă tatăl culcat pe perna somnului fără tulburare și lângă maica plecată în genunche. Îi vezi parcă, pe lespezi, de-asupra oaselor fără capete: Drăghici, menit morții de ciumă, Șerban,care era să fie Domn și să moară tânăr, cu bănuieli de otrăvire, Constantin, care era să fie și el zugrumat, la cele Șapte Turnuri din Constantantinopol, Mihai, al cărui cap ușuratec va cădea în Adrianopol, de aceiași urgie turcească, Matei și Iordachi, cari fură culeși încă în floare, de o moarte bună, care zimbește tinerilor ca o iubită. Și luntri trec apoi pe lac, ducând spre malul de sus, către Ploești, către mănăstirea Mărgineni, sicriul acoperit cu stofe scumpe și alaiul de îngropare.

    Câte nu se schimbă înaintea zidurilor neînțelegătoare! încă treizeci de ani, și Snagovul cernii de atâtea amintiri e acum un roiu de harnice albine. Un străin a venit de departe, de foarte departe, unde stânci spintecă pământul și se azvârl izvoare despletite, cu țăndări de piatră în apa lor nebună, unde nu sânt zări întinse, de verde dulce și aur curat supt cerul albastru, unde lacul nu se zbate de mulțămire între trestiile înalte. Antim din Ivir era un meșter de predică, un meșter de scrisoare, un meșter de tipar, un meșter de zugrăveală, un suflet curat și o voință neobosită. Constantin Brâncoveanu, acel Domn strălucit prin binefacerile sale, l-a primit ca pe un trimes ceresc și i-a dat pe mâni Snagovul. Totul se schimbă în cuprinsul și între hotarele mănăstirii: pământul dădu mai mult, oamenii își făcură mai deplin datoria, iar, mai bine decât toți, Antim însuși. În chiliile sale, buchile frumoase, zugrăvite și turnate de dânsul, se așezară în tipare și însemnară pe hârtie cărți pentru slujbă, cărți pentru îndreptarea vieții. Uite acolo unde se sorește șopârla verde peste cărămizile calde, va fi stat adese ori într’un jeț căruia tot el îi va fi adaus săpături alese, părintele, privind apusul răsfrânt în apa liniștită. Cina s’a mântuit, călugării închiși în chilii se pregătesc de odihna care va fi prea răpede întreruptă de slujba tainică a miezului nopții; argații mână pe malul din față vitele care se întorc la adăpost, cu un prelung ragăt de chemare; chiuiturile lor își răspund de la o cărare la alta. Printre sălcii se ridică fumul albastru al mămăligii de sară, și un caval răsună de la stână. Soarele a trecut de pragul care pentru noi e noaptea, și razele lui din urmă, roșii în cer, se îndulcesc trandafirii în apa lacului pașnic. Antim privește cu ochi umezi această frumuseță care-i prinde sufletul întreg, sufletul lui de poet, cu multe răsunete; el se ridică și face semnul crucii spre mulțămire și binecuvântare.

    Antim ajunse Mitropolit și luă cu dânsul zilele cele bune ale Snagovului. Și această străveche mănăstire ajunse pe mâna călugărilor greci. Locuitorii ei se împuținară, fiindcă hrana lor nu trebuia să scadă veniturile Locurilor Sfinte; chiliile se ruinară, biserica tot așa, pănă ce se repară într’un chip care părea nepotrivit înainte de ultimele descoperiri și constatări.

    Acea fiică bună a stoarcerii prin călugării greci care a fost secularisarea, duse lucrul mai departe. În locul hoțului în mantie de arhiereu, venit ca să simtă plăcerile pântecelui și mulțămirea grămezilor de aur, veni acum hoțul în uniformă de pușcăriaș, închis ca să-și ispășească păcatele printr’un traiu de pedeapsă. Un pod mișcător uni malurile pentru nevoile închisorii: odată el lăsă în adâncuri un convoiu întreg din ei, pe care lanțurile-l traseră la fund: crucea de lemn de pe malul din față arată unde stau, iertați acum, cei pe cari oamenii, cari nu pot ierta, îi pedepsiră. Biserica mai cuprindea odoarele vechi: ele au fost luate însă când ruina amenința să se surpe asupra preotului și credincioșilor. Zidurile din prejur avură o soartă și mai rea: închisoarea se strămută aiurea, și clădirea pe care ea o pângărise se dădu la pământ. Reparația Snagovului s’a făcut dăunăzi de așezământul nou al Casei Bisericii: înlăuntru și pe lături însă pustietatea, care moștenește pe toți, n’a fost încă scoasă din drepturile ei.

    Satul Snagovului făcea parte odinioară din stăpânirile întinse ale mănăstirii: astăzi locuitorii lui se hrănesc greu din munca pescuitului, la care li s’au alipit câtva timp și Lipoveni, aduși de la gurile Dunării, oaspeți nu tocmai iubiți pentru acei ce din neam în neam au vânat balta aici. Ca și lacul din Căldărușani, și acesta ascunde pești de mai multe feluri și raci foarte gustoși, cari, în partea locului, se mănâncă, nu numai fierți, ci și fripți, puindu-li-se spinarea pe grătar. Lacul e, ca toată vechea moșie snagoveană, a Statului și e căutat în antreprisă.

    Îndată ești în șoseaua ce duce la Țigănești. Satul, foarte mare și risipit, se vede după puțină vreme pe largul șes verde, în care grâiele acum, în April, încep a unduia mătăsos.

    Înaintea noastră vine alergând, ca la un atac, o ceată de soldați în haine de vară, fără arme și cu bidoanele de tinichea în mână: ei se îndreaptă spre puțul cu cumpănă, de al cărui lanț de fier atârnă donița ce se scoboară în adânc. Alte grupuri ostășești sânt risipite pe șosea. În curți se văd piramide de arme. Câte un leat pașnic stă pe prispă între moșnegii casei, cari-i erau străini pănă acum zece minute, și vorbește cu ei cum li-ar vorbi lui taică-său și maică-sa de acasă. Alții ajută la focurile care pâlpâie în groapă, supt cazanul în care fierbe mămăliga pentru unul mai mult, un Român, un frate și, zic cei de-acasă cu milă, un soldat. Lângă un gard de nuiele, un chipeș ofițer blond înoadă un sfat cu o fetiță din sat în haine albe ca zăpada: fata stă dreaptă ca o statuie și urmărește cu luare aminte, dar fără neplăcere, cu un zimbet poate în colțul gurii, complimentele de la oraș, care se ascultă, dar nu se cred.

    Îndată întri în pădure, o veche pădure de mănăstirea pe care a cruțat-o secularisarea. Soarele se lasă spre asfințit, și în desișul de trunchiuri înalte e o tăcere… Huruitul roatelor, câte un cuvânt schimbat răsună clar și prelung. În dreapta și în stânga privirea se oprește în pânza străvezie, însuflețită de lumină, a verdelui tânăr, pe unde străbate numai ici și colo câte o săgeată de rază roșie, pe care veșnicul arcaș o aruncă în urmă, plecând.

    De la o vreme, pădurea se preface într’un parc neasămănat: se văd alei prunduite, bănci. Câteva căsuțe în stil elvețian, foarte cochete, se înalță în stânga: ele formează administrația unui ocol silvic. Puține învârtituri de roată încă, și drumul merge acum între căsuțe gospodărești, acoperite cu solzi înegriți de șindilă, având ferești mari, cerdace și pridvoare de sticlă, iar, în față, meri înfloriți și sumedenie de flori, în straturi și în tufișuri înalte, care toate slujesc în această clipă liturghia de arome a serii. Cunosc acest fel de case și astfel de grădini: în ele și între ele am copilărit în Moldova mea rămasă în urmă. Dar acolo, la acest ceas de vorbă potolită, ca înaintea cuiva foarte mare, de care te sfiești să ți se audă glasul, sânt în cerdace și în grădini stăpâne de case, și fete mari, și copii. Aici nu se vede nimeni, de și perdelele sânt date în lături ca să nu se piardă nimic din ceia ce poate aduce drumul. Numai un biet copil rahitic, sucit în toate încheieturile oaselor sale, privește către desfășurarea trăsurilor.

    Sântem în fața mănăstirii Țigănești, și în căsuțele acelea, așa de pașnice la înfățișare, dar în care de atâtea ori fierb și intrigi și păreri de rău și chiar, se spune, une ori, moravuri care cer îndreptarea, stau maice.

    Pentru dânsele nu sânt ca pentru călugări ziduri înalte, roiul de piatră străbătut de nenumărate chilii. Fiecare gospodină ține să-și aibă gospodăria ei, și în largul arc ce încunjură biserica nouă, și înoită încă, se orânduiesc, în curți mărunte, cu grădinița în față, așezări călugărești curate ca floarea ce le încunjură. Altele sânt de sigur sămănate pe de lături. În fund, se vede câmpul cu desăvârșire șes, fără modâlcile de movile prin care trece drumul Căldărușanilor și al Colintinei. Și lacul lipsește aici, și numai o mlaștină năpădită de rogoz taie drumul la spatele căsuțelor: o podișcă de scânduri înguste duce drumeții de țară, cari se strecură unul după altul, pe când undiți încearcă sărăcia apei noroioase.

    Țigăneștii nu povestesc nimic: frumoasa clădire cu două rânduri care primește oaspeții e ridicată abia pe vremea, priincioasă pentru mănăstirile neînchinate, a Regulamentului Organic. Biserica nu se deosebește prin nimic de atâtea altele, e foarte bine ținută de femeile închinate lui Dumnezeu, și turnul de lemn, — căci bolțile sânt prea rău făcute ca să poată primi altă încoronare, — e văpsit cu îngrijire.

    Intru la slujba de dimineață a Duminecii. Biserica se înfățișează veselă, cu atâta aur pe catapiteasmă, pe icoane, pe greoaiele cadre de stuc în care ele sânt așezate, pe odăjdii, cu atâta aur viu care năvălește pe ferestuice și se joacă une ori pe fruntea sau pe bărbia albă a unei maice îngenunchiate. Stranele și lespezile de jos sânt acoperite de chipuri îmbodolite în postav negru, cu faldurii nelămuriți. Mai mult chipuri puhave sau costelive de bătrâne cu ochii morți, înlăcrămați; maicile mai tinere par să fi părăsit lumea fiindcă ea nu putea să li dea fericirea unei gospodării, și în anume ochi adânci de fată săracă și fără noroc se și vede o părere de rău. Chipurile liniștite de madonă fără vrâstă, obișnuite în mănăstirile Apusului, lipsesc aproape cu totul aici: eu am văzut una singură, care avea obrajii trandafirii supt bruma celor patruzeci de ani, vorba foarte aleasă, ca a unei înalte doamne, și glasul ca de argint. Corurile sânt rele, și în nepotrivirea glasurilor domnește acela, obosit și răgușit, al bătrânelor.

    Pe șosea, între grâne tinere, pe un șes ca o apă, cu fața de un verde fraged, umed, luminos, spre Periș. Satul se vede îndată, și-i străbatem lunga stradă, bine aliniată. Perișul e moșie a Coroanei, și urmele unei bune administrații se văd în toate. Casele sânt împrejmuite și împodobite. În această zi de Duminecă răsar din uși, în cerdacele umbroase, femei și fete ca acelea din mahalalele unui oraș în desvoltare. Iată acum hora, pe care o îndeamnă doi Țigani, cu vioara și dibla, care strigă pătimaș și bâzâie, ca un bas de albine. În lumină, hora lovește pământul, și dintr’un nou avânt ușor se duce mai departe: cosițe bălaie se amestecă în mulțimea cosițelor negre și fotele scânteie de bucurie din toți fluturii lor de aur; femei cu copii de mână, fără nicio găteală și cu capu’mbrobodit, se uită cu jind de departe la ispita prin care oamenii se aduc spre împlinirea nevoilor mari ale vieții, pe când câte o codană căreia nu i-a venit ceasul să se prindă în danț aruncă pe furiș o căutătură și se strecoară iute cu piciorușele goale, ducându-și cofa la fântână.

    Perișul e gară, și peste puțin ești iarăși la București.

13. Spre Gherghița.

    De la Periș prin grâiele catifelate, prin lanurile înalte cât omul, de secară țepoasă, de orzuri aplecate supt greutatea spicelor pletoase, de rapiță albăstrie, scuturată de podoaba aurului șters al florilor, — la hanul de la Țigănești. În stânga, e pădurea mare, deasă, cuib al sutelor de privighetori, care nu mai știu acuma ce e ziuă și ce e noapte și în umbra adâncă a frunzelor, în aroma îmbătătoare a salcâmilor dulci, a teilor cu suflări de smirnă, cântă o patimă ce parcă se avântă nesățioasă spre moarte și urmărește totuși veșnica strecurare mai departe a vieților. Albastru limpede și soare potolit, care se ivește mai mult ca să strălucească, ca să deștepte puterile de viață de pretutindeni, pe care nu le topește și nu le seacă. Un soare de zimbet într’un cer de nevinovăție nesfârșită.

    La București se vor fi grămădind astăzi să vadă care cal scump fuge mai iute decât altul, la București se vor fi gătind de parada cea mare a visitelor și a Șoselei adecă „rochia mea e mai frumoasă decât rochia ta” —, la București se vor fi cetind la umbră cărți proaste în limbi străine, despre iubiri bolnave și păcătoase.

    Pe oamenii de acolo uu-i poate chema această mare strălucire curată, care-ți premenește sufletul pentru săptămâni întregi. Mulți nici n’or fi știind că este. Nicio trăsură de acelea corecte, neagră, lustruită, cu oameni bățoși și pe capră și înlăuntru. Prin desimile sălbatec de frumoase în care luptă să se întreacă toate, dar toate florile primăverii, busuiocelul vânăt, albastra miere a ursului, strugureii de aur, aglicele, clopoțeii și câte altele, flori mari triumfale, flori mici care par un strop de sânge întunecat, prin buștenii de măcieși albi, trandafirii, roșii ca focul, prin această dumnezeiască sămănătură de colori și mirosuri, — asupra cărora se zbat fluturii albi, cei d’intăiu ai anului tânăr, — nu se joacă nicăiri frumoșii copii șubrezi, ținuți la o parte de atingerile cu oamenii și de atingerile cu această lume mare, nemărgenită.

    Sânt aceste rânduri o plângere în felul acelora pe care le înălțau scriitorii unui vechiu veac ușuratec, veacul al XVIII-lea, când blăstămau orașele și chemau lumea la țară, la țară… unde nu fuseseră nici cântăreții cari o proslăviau? Nu, nu aceasta, ci numai încă odată constatarea unei înstrăinări fără leac, înstrăinarea față de neam și față de țară, adâncă necunoaștere, desăvârșită neînțelegere a acelor multe lucruri frumoase și bune care se găsesc și în unul și în cealaltă.

    Noi unii, cei cari stăm în trăsurica veche, dar foarte curată, a moșneguțului slab, țăran din Periș, cu căciula mare, plete sure și port alb de vară, noi cei cari înaintăm încetinel, potrivit cu silințile a trei călușei rău hrăniți și prinși cu funii în loc de hamuri, noi aceștia cari n’avem niciun gând de „societate”, ci trecem numai printre marile căruțe cu covergi, trase de boi pitici și în care e clădit un neam întreg mergând „la lucru”, noi ne simțim foarte fericiți.

    De și e Duminecă, și ieri a fost marea serbătoare a tuturor Linelor și Ilenelor, hanul din răscruce, pe care-l știu bine acum, nu prea are oaspeți. Acesta nu e un ținut de bețivi și nu sânt pe aici „pierdevară”. Stau numai supt umbrar câțiva băiețași, doi Țigani foarte frumoși și un Român îndrăzneț, care nu mă lasă să-i ieau chipul decât cu țigara în gură, pe când Țiganii, sfioși de cârâituri, după ce se ascund prin toate ungherele, se învoiesc a sta pe loc pentru cinci bani. Și atunci stau drepți, serioși în ochii lor adânci supt genele lungi arcate, serioși în trupurile lor slabe, învelite cu zdrențe, care sânt așa de multe și de felurite, încât par o horbotă ciudată alcătuită pentru haina de triumf a unui Împărat al calicilor.

    Drept înainte mergi spre lacul cel lung și minunat de albastru, spre lacul trestiilor mari și racilor gustoși ai mănăstirii răsărite din apă ca o minune ce nu poate să ție decât o singură noapte de farmec. Pe acolo te duci la Snagov.

    În stânga, e Ialomița, largă, cufundată în adânc, gălbuie de mâluri lutoase, apă nestatornică, șerpuind în cercuri mari peste nesfârșita câmpie de roadă. O trecem pe un mare pod vechiu, lângă care se lucrează la altul de o lume întreagă de fierari și de muncitori, adăpostiți prin încăperile dintr’o curte întinsă, plină cu tot felul de drugi de șine. Sântem și mai departe pe șoseaua netedă care duce la Ploești.

    O urmăm pănă la un alt han de drumul mare, care-și razimă coperișul de tablă roșie pe tot felul de pari și de sprijinitori, înfățișându-se de departe ca o namilă de vechi ramuri cârligate. Lângă dânsul biserica nouă din Gorgota își desfășoară turnulețele de lemn pe margenea unui pâlc de pădure.

    Cotim la dreapta prin pământurile Coroanei, cu păduri bine tinute și de aproape îngrijite, cu nesfârșite alei de salcâmi, ale căror crengi împovărate lasă să cadă ca un omăt leneș florile albe, lăptoase, de care sânt pline drumurile și cu care se amestecă albul fluturilor strânși pe margenea neagră a lăculețelor de ploaie. „Și aici și aici tot Coroana”, zice badea, care e, ca un Perișan ce este, cunoscător al măririlor și a văzut și pe „regele cel bătrân” și pe „regele cel mic” și pe „regina” și se va fi minunat și el, ca și cutare preot, care-mi vorbia de petrecerile acestui colț de pământ, când miniștri și cei mai strașnici oameni de la oraș au prins a vorbi „în limba dumnealor” (aici era vorba de franțuzește, dar „limba dumnealor” există și atunci când cred că vorbesc românește).

    Iată, de la cutare fântână din drum, între copaci, fântână încunjurată cu crăci și în care se coboară cu o mișcare gingașă ușoara ciutură de lemn vechiu, iată acum un sat de toată frumuseță. E mâncat tot de verdeață, de verdeața salcâmilor și a marilor nuci vânjoși și a altor pomi și a bălăriilor trufașe și a grădiniților, ce se văd ici și colo. Toate curțile sânt încinse cu garduri bune de răchită. Casele au supt stuhul bine păturii, supt tabla roșie, păreți albi, pe cari mâna gospodinei a făcut din tencuială tot felul de roate, de chipuri, de cadre. Câte una a dat pe de-asupra cu var albăstriu, pe când cele mai multe au și zugrăvit în colori tari, bine potrivite. Sânt astfel stele albastre cu câte un colț roșu, sânt oameni și păuni vineți, la zugrăvirea cărora s’a înlăturat tot ce e amănunt, lăsându-se numai șerpuiala liniilor decorative.

    În fiecare curte, pe prispe, în fân, în cară ce se încarcă, în cuptoare împrejmuite cu răchită, se văd oale. Unele sânt smălțuite, peste tot sau numai în parte, în picături. Sânt oale obișnuite, care se vând cu „cinci parale”, când sânt de cele mijlocii, și cu „un ban”, când sânt mai încăpătoare; dar alte oale au fost croite după frumoase tipare vechi, cu linii de amfore antice, pe care ochiul le urmează cu plăcere. Fiecare-și are numele, și aici s’ar putea cerceta cu folos despre vechiul meșteșug al olăriei românești, căci din moși și strămoși în acest sat cuprins și vesel se lucrează la pregătirea pământului pentru vase, la învârtirea lui pe roata olarului, la coptul lutului pănă se rumenește, la acoperirea lui cu coaja strălucitoare a smalțului galben, vânăt și verde. De aceia se vor fi pricepând și nevestele să tragă dungile de împodobire în tencuială și să potrivească văpseaua pe păreții pregătiți astfel. De aceia în acest sat de meșteri și în cele vecine, care cearcă une ori și ele acest meșteșug, e atâta cuviință și omenie la fiecare: toți, pănă și frumoșii bătrâni înceți, spun „bună ziua” drumețului, pe care sânt gala să-l ajute la orice nevoie și la orice dorință, și d’inaintea porților, unde stau pe margenea șanțurile înflorite, se ridică femeile cu fețe senine, gătite de Duminecă în cămăși ca laptele și în catrințe ca florile.

    — Cum se chiamă satul ăsta?

    — I se zice la Poligraf.

    — La… Potigraf?

    — Da, așa.

    Așa-i, într’adevăr, Potigraf. Toate satele de prin prejur știu de Potigraf. Dacă ai nevoie de oală, de strachină, apoi ți se spune că ai greșit locul, întrebând la dânșii: „De astea, domnule, sânt la Potigraf. Aici nu e la Potigraf”. Și se știe care anume din meșterii Potigrafului face cutare fel de oale.

    Sânt și nume urîte prin aceste părți. Chiar lângă Snagov se înșiră, cu o biserică din vremea lui Mihai Viteazul, Turbații. Mai încoace, pe unde sântem noi, se ascund Ciumații. Dar drept în calea noastră spre Gherghița sânt tot nume frumoase sau istorice pentru satele care au fost sămănate odată în mijlocul huceagurilor din lunca Ialomiței. Din Curcubeu dăm în Balta Doamnei, unde pescari domnești vânau peștele pentru „gospojda”, Balta Turcului, cumpărată cine știe când de vre unul din cei câțiva Turci așezați în țară.

    După ce am ieșit și din casele puține ale acestui sat, iarăși câmpia ialomițeană, — județul însă e al Prahovei, — se desfășură cu mănunchiurile ei de flori și cu bogăția de roadă înaltă. În această zi de serbătoare nu e ca pe șoseaua care duce necontenit de la munte lucrători pentru bielșugul șesului. Nici căruțele cu covergi, nici drumeți răzleți. Fiecare sat se odihnește acum pentru dânsul și, curând după îmbucătura de la amiazi, vor începe petrecerile, tot numai pentru dânsul, după vechea datină. Nu e altă mișcare decât a norilor ce se strâng pe margeni pentru trăsnetele și șivoaiele obișnuite în spre seară, decât valul de mătasă argintie ce trece peste creștetele holdelor la ușoara atingere a vântului, decât zburătăcirea fluturilor albi, însetați de drumuri lungi, și picurarea florii de salcâm ce moare. Departe, se văd șoproane pentru adăpostirea plugarilor. Vite pasc în câte un colț ce se adâncește între sămănături. Tocmai în fund înainte se văd iarăși, albăstrind slab, munții.

    Acum sântem la „ferma Gherghița”: șiruri de hemeiu cățărat sus pe prăjini groase, lăptărie, hambare, o insulă de copereminte roșii în oceanul verde. Apoi prin întinderile strălucite ale acestuia ne îndreptăm spre sat, care e colo, unde arborii stufoși întind supt albastru o dungă întunecată în curmezișul drumului.

    Domni au stal aici, coborându-se din Târgoviște, în veacul al XV-lea. Era și un loc potrivit pentru priviglierea oștilor, pentru apărarea țării. La Gherghița, în acest punct de supt muncele, se întâlnește valea Dâmboviței cu valea Ialomiței, din care venim. Mai sus ceva e Cricovul. De la Târgoviște chiar, de la Buzău, din Moldova pe aici trecea calea veche către București, cea mai nouă dintre capitale. Deci se pecetluiră hrisoave ce purtau însemnarea: „din Scaunul Domniei noastre din Gherghița». Roși de țară, grănicerii cei de demult, și-au avut aici cetele. Mulți printre căpeteniile lor erau boieri. Și pe urma Domnului veniră, și stătură apoi pănă tărziu în veacul al XVIII-lea, dar tot mai puțini, mai săraci, tot mai țărani, negustorii de la casele de cărămidă cu tarabe de lemn: Greci, Sârbi, Sași.

    Acuma „Coroana” își are clădiri de administrație și de primire și tot ce mai trebuie unei mari gospodării moderne (și chiar ce nu trebuie, căci am văzut pe o masă, — îmi permit a pârî d-lui I. Kalinderu acest abus —, o murdară revistă bucureșteană, pe care niciun om cinstit n’o poate ținea în casă). Locuitorii, vre-o opt sute, cu toate cătunele: și Velicioaia și Ungurenii, cuprind câteva strădițe cu casele rari și fără multă îngrijire. Târgul de odinioară nu e astăzi măcar un sat mare, un sat de frunte.

    Dar amintirea trecutului n’a perit cu totul din mințile acestor oameni săraci cari n’au niciun meșteșug, cari-și arendează la cârciumari și alți stăpâni ai cametei bucățelele de pământ și trăiesc numai de pe urma „Coroanei», de la care primesc și așteaptă totul. Întrăm într’o curte, unde a fost așezată o cruce găsită în ogor, pe care au cioplit-o pe vremea lui Matei Basarab Căpitanul Lăpădat și fiul său Neagul. Gospodarul a pus-o cu îngrijire la loc bun și o păzește cu scumpătate. El și-a scris pe partea goală a crucii pomelnicul. Nevasta lui ne primește cu oarecare conștiință că la dânsa nu e o casă de rând. Și după câteva clipe soțul ei aleargă înaintea noastră ca să ni arăte o diplomă de la Bibescu-Vodă, în care se recunoaște că tatăl său a fost moșnean sau, cum scrie acolo, spre marea bucurie a omului nostru: „boier de neam”.

    În calea spre biserica din Ungureni, trecem pe la una din cârciume, unde se face horă. Foarte frumoasă priveliștea oamenilor frumoși, sănătoși, senini, curați fără osebire. Aici e rasă românească, din cea mai bună și mai sigură.