Era odată, pe întăiul drum, din muchea dealului, o priveliște fără păreche în toată țara peste pajiștea cu toate florile, ca un covor al Raiului, care se zicea, cu un sunet de silabe dulci ca o mireazmă din potirele lor de taină: a Zeletinului. Acuma împărțirea pământurilor a tăiat ogoare mărunte, în care nu mai are ce să caute acea nesfârșită floare.
După cărarea din dreapta, ducând la un sat de plugari înstăriți, Chiojdul. Lângă curți boierești care-și păstrează aroma de trecut, în stăpânirea urmașilor neamului Macovei, bisericuța de lemn care biruie întrecerea cu cea de cărămidă mai de vale. O zugrăveală arhaică e plină de pricepere și de poesie naivă.
La Posești, satul lui Posea, tocmai sus pe o culme bogată în pomi, altă biserică de lemn dăinuiește lângă fudula ei urmașă, ascunzând supt tavanul ei jos lespedea de mormânt a ctitorului; moșnenii nu s’au clintit de pe cinstita lor agonisită și ei îți aduc înainte hârtii de-ale bătrânilor cari știau și în cel din urmă sat slova frumoasă și stilul ales, însuflețit de simțire. Și, dacă birui prăpăstiile bolovănoase, tăiate de șivoaie, ajungi la odihna gospodărească din casele înalte, curate ale urmașilor moșului Cărbune, Cărbuneștii.
17. Pe valea Anei spre Piatra Corbului.
De la Starichiojd (Starchiojd zic localnicii), drumul apucă în stânga pe lângă vechea cruce de pomenire de pe la 1730 obiceiul crucilor e pretutindeni, ca în Buzău; una, răsturnată, e din vremea lui Brâncoveanu —, spre Valea Anei.
Valea Anei e râul, gârla. Sprențară, ea aleargă prin nisipuri, peste bolovanii pe cari lot dânsa i-a cărat în zilele ei mari, când se zbate, torent, între maluri lărgăiate. De-asupra, pădurea spartă de locuințile răzlețe, perdelele singuratece de anini. Cu țipete de prunc părăsit păsărèle sure-albe se joacă din zbor de-asupra pietrelor sămănate de potopul primăverii. Li zic prundari, iar, când joacă a glumă din codițile supțiri ca niște surguciuri de domnițe: codobâte, în loc de codobature.
Aștept în luminiș după descoperitorul lespezii cu inscripție de pe Dealul Corbului, unde „se pomenesc Tatarii”. Deplină tăcere, una așa de mare, încât îți pierzi simțul că ești o ființă deosebită de copacul care fâșâie la vânt, de floarea care soarbe soarele, de iarba care mereu crește. Redevii o parte anonimă a naturii.
Sunet de clopoței. Peste gârlă trece și se pierde în depărtări nunta.
Pomul cu panglică și zorzoane de hârtie se scutură la hopuri, steagul se zbate în a doua trăsură, cosițele unse ale druștelor se coc la soare în celelalte, pănă la gâturile de cobză care iese obraznic din carăta Țiganilor.
Satul răzleț, o sută de case, samănă pe margenea apei, pe povârnișul dealurilor vechile sălașuri, cu pridvor și fără, cu înaltul coperiș țuguiat, cu amestecul de șuri și de hambare; poverni se ridică pe îngrămădirea pietrelor culese din „valea” de dedesupt.
O lume sprintenă și frumoasă. Vrednice femei care au crescut câte zece copii, — Dumnezeu știe câți au răzbit! Prunculeți cu părul de aur și negrii ochi atenți. Săteni cari, cu patru clase primare, scriu răvașe capabile de a avea o notă de trecere la bacalaureat. Flăcăi pe cari nevoia de bani i-a oprit la capătul gimnasiului. O nesfârșită dorință de a învăța, dar și setea de leafă. Au adus cu truda lor un învățător intermitent. Dorință de a ști și minte deschisă. Femeia de cinzeci de ani, care a ridicat o întreagă familie, povestește ce a pățit pe vremea Nemților, când, din două cazane, pe unul îl dase, iar pe celait îl ascunsese într’o groapă, sădind și un copac de-asupra. Lumea a pârît-o. „Că așa e lumea acum, numai coarne n’are; dar i-or crește și coarnele.» Au venit cu topuzul; cazan sau: „pușcă». Și al ei s’a îmbolnăvit și a căzut mort a treia zi. De aceia nu-i bun războiul. Acum e vorba să fie între Franța și Italia. Păcat! Și de s’or mai adăugi și alții…
Mergem, cu un grup întreg de săteni de toate vrâstele, spre Piatra Corbului, unde un copil rătăcit a găsit într’o adâncitură, față în față, două pietre cu litere pe ele. Și o flacără verde țâșnia din pământ. Să nu fie acolo comoara Tatarilor? Fiindcă povestea știe că a fost un sat de Tatari, oameni cumpliți, cari, de la o vreme, s’au tot dus pe Valea Bâștii de nu s’au mai întors. Și au rămas Chioajdele astea slobode. N’o fi amintirea Ungurilor cari au dat numele acesta de Kövesd, Ținutului?
Pe pripoare înguste, sărind peste deschizăturile de-asupra apei unde se hârjonesc copiii goi, ajungem la locul misterului.
De o parte și de alta lanuri sărace, grupe de pruni. În fund un ciudat deal vânăt, plin de pădure deasă, cu un vârf ca un deget spre cer. Acolo e Cetățuica.
Și iarăși un colț de istorie învăluit în brumă se ridică înainte. „Cetățuica” e, ca și Cetățuia, totdeauna vechea așezare preistorică.
Lângă noi, Piatra Corbului. E o imensă clădărie de pietre sure care ar părea anume șlefuite și așezate. Suprafețe plane, mușcate și pișcate de ploi, cu crăpături simetrice, cu săpături naturale și unghiuri. Așa e și în adâncitura unde ploaia singură a săpat capricioasele zigzaguri. Gol, uscat, ars, iară un mușchiu, monstrul cenușiu privește spre verdele viu al Cetățuicei…
Ne întoarcem. E vorba de lipsa de grijă, de încurcăturile țării. La acești domni ai sufragiului universal e un nesfârșit desgust pentru alegerile care „țin două luni pe țărani numai într’o beție”.
Asemenea convingeri fac cât comoara visată pe Piatra Corbului, unde Tatarii n’au scris nimica.
18. La schitul prahovean al Crasnei
De la Izvoare, în Prahova, apa Crasnei apucă la stânga, strânsă din ce în ce mai mult între dealuri pietroase, care par despicate numai pentru a lăsa să se strecoare această șuviță de argint viu. Drumul înalt duce printre fânețe ce se cosesc de oameni cari au venit pentru aceasta de departe și se adăpostesc noaptea în preajma caselor mari risipile pe pajiștea desgolită. De foarte departe se văd turnuri de biserică, dar pădurea în mijlocul căreia se află, pare să le înghită.
În sfârșit, iată că într’o adâncitură un vechiu gard de nuiele împrejmuiește o mare livadă sălbătăcită; e pădurea care ispitia din depărtări. O poartă de jitar închide drumul. O dai în lături singur, căci nicăiri nu se vede nicio viață. Ba da: râsete vesele de copii răsună din dosul altui gard de răchită, dar cei ce râd se ascund bine. Acuma e un mare loc deschis, sămănat cu copaci bătrâni. O clopotniță puternică se vădește în stânga: intrarea pe supt dânsa e astupată de crengi îngrămădite.
Sărind pârleazul, ceia ce, se vede, fac și sfinții părinți de la schitul Crasnei, unde sântem acuma, le afli într’o frumoasă poiană. De jur împrejur, case de țară, cu înaltele coperișuri de șindilă, care, lucrate mărunt și îngrijit, au, la soarele de seară, răsfrângeri mătăsoase. În mijloc e biserica, fără frumuseță și însemnătate în stil, dar desfășurându-se minunat din fondul de verdeață al pădurii pe care se razimă. În față, apa gâlgâie. Într’un basin de piatră, și un înalt copac, din vremea întemeierii, întinde o mare umbră tristă asupra acestui colț care amintește Răsăritul bucuros de apă.
Un biet călugăr bătrân, orb, pipăie cu mânile noduroase pentru a găsi intrarea la căsuța lui năpustită de toate borheiele; unul tânăr, care vede bine și mănâncă bine, și nu petrece rău, — trimes de la mănăstirea Sinaia pentru pocăință —, ni iese somnoros înainte, după ce i-am cercat în toate felurile ușa. E ca un fel de stareț, având supt el pe orb, pe all moșneag și, poate, femeile satelor vecine.
Cu dânsul intrăm în biserică, unde nu e măcar o candelă aprinsă. Însemnări pe cărți și pe odoare arată că avem a face numai cu un schit făcut de boierii Izvoreni (i se zice și: „Izvoranu”) pe la 1828.
„Starețul” asigură că numai vântul rătăcit prin cutare geam spart a stâns candela, că în fiecare Duminecă și serbătoare se face slujbă. Iar, când ajungem la poarta de spre drum, auzim clopotul care sună la schit. Sânt cinci ceasuri trecute, dar cine vrea, poate crede că acum se fac rugăciunile de vecernie. Și părintele dorește ca domnii din București să creadă aceasta.
Călugărie, călugărie!
E încă de vreme când ieșim din Izvoare, și, deci, în loc să apucăm prin Homorâciu, spre Văleni, cotim la stânga spre Drajna.
Unul după altul se trec, într’o lume de albastru și auriu, idilică și sălbatecă, ramuri din Teleajen, care încunjură, supuse, bolovanii pe cari tot mânia lui i-a cărat aice. Apusul înfocat aruncă luciri de sânge pe apele albastre, între dealurile pietroase.
Un urcuș lin, lângă pajiști mărunte, foarte verzi, duce pe drumul satului. Îl începi cu acea biserică foarte bine îngrijită, dar clădită din nou în cel mai bun stil catolic. Am spus că ea cuprinde mormântul unor Filipești mai vechi, cari au stăpânit aici și al căror șir s’a stâns, lăsând numai o moștenitoare.
Curtea spre care, de partea cealaltă, întri supt un arc cu inscripție chirilică, e adâncită în copacii unui strălucit parc, cu grădinar frances. Arendașii sau vechilii locuiesc înăuntru. Și acesta e un sat părăsii de aceia cari-i au folosul.
În mijlocul lui e biserica, mai puțin latinisată, a Sfântului Nioolae. E numită astfel după Nicolae Filipescu, care era stăpân aice la sfârșitul veacului al XVIII-lea. Peste o jumătate de veac de la întemeiare, un Frances, Colson, rudă cu scriitorul, atârnă în păreți tablouri religioase în genul său. Era începutul; astăzi se poate vedea sfârșitul.
Și e o frumuseță în această noapte cu lună plină în strădițile curate ale satului de munte, prin care trec tăcute gospodinele ce se întorc la vatra ce fumegă; e o poesie în strecuratul neobosit al apei care prinde luciri din aurul lunii; o nelămurire tainică în trecerea pe drumul de țară a călătorilor cari se văd și totuși nu se văd bine; e o binecuvântare și o sfințenie în toate…
Și cum pot fi sufletele care nu înțeleg, și nu se Iasă robite, și nu se fac mai bune!
19. La mănăstirile Susana și Cheia
Din Văleni, spre șoseaua din spre Miazănoapte, către mănăstirile de la munte și către vechea vamă a Brașovenilor.
Intăiu, cale ușoară și frumoasă printre sămănături ca acelea de la câmp. Sânt boieri pe aice: astfel, Cereșenii, cari au moșie în celait capăt și au înoit rău vechea lor casă din Văleni, iar, mai în sus, livezile cu margenea lor de spre drum sprijinită pe zid și plăcutele case de țară în stil vechiu sânt ale bătrânului domn Ștefan Grecianu. Treci printre casele unui bun sat, Homorâciul, — de la ho mor, ca și Homorodul ardelean (și hlmul balcanic, muscel), în care ‘n zădar ai căuta o gospodărie mai rău îngrijită, o livadă mai prost ținută, o casă mai rău clădită și învelită. Biserica, foarte mărunțică și plină de umbră rece, are în frunte o inscripție din veacul al XVIII-lea, care-i pomenește ctitorii, boierinași de munte, însurați cu bogate fete de negustori greci de prin târgurile vecine. În curând ai ajuns la patul pietros al Crasnei, care se răsfață în șuviți pe un pat de pietriș imens, supt mâluri râpoase pe care cresc sălbatec copacii: drumul se tot cațără, se învârte, stăpânind necontenit întortocherile îngustei ape vii pe larga întindere de pământ mort supt prund, supt bulgări și pietroaie din timpul revărsărilor. Acesta e satul Izvoarelor. Casele sânt cu adevărat minunate. Fațade curate, umbroase, cerdace de lemn, largi grădini, în față; în fund, frumoase livezi. Cei mai bogați inovează nenorocit prin galerii de sticlă stropite cu flori văpsite.
Femei cu strălucitoare cămăși albe, sămănate cu cusături negre bogate, dar fără altă urmă a portului, înlocuit cu o fustă de târg; frumoși bărbați în portul sprinten al muntelui. Merg, vara, departe, la câmp sau la baltă, bucuroși că pot căpăta doi lei pe zi la secere, — i-am văzut întorcându-se de acolo, hămesiți și slabi, către bunele lor sate de munte; altfel, se țin din lucrul livezilor și din cărăușie. Știu strânge însă și îngriji bine. Pe străini, de orice fel, chiar pe Românul din alte părți, cu altă înfățișare și alte obiceiuri, nu-l sufăr. „Civilisația” a dat doar câteva rochii de oraș, a căror vedere nu face, de sigur, cât de puțină plăcere. Alte sate, numai la Mâneciu, — un La Manche românesc, pentru pasul muntelui ca o „mânecă” —, împărțit în Mâneciu-Pământeni, vechi locuitori din „Țară”, și Mâneciu-Ungureni, Mocani trecuți de peste graniță. Casele unora și altora, fără nicio deosebire între ele, se deapănă cale lungă pănă în margenea pădurii, al cării rând a venit în sfârșit.
