Pe malul nostru, largi întinderi se desfășoară libere, cu lanuri nemărgenite și parageni, ceia ce arată marea proprietate, care a dat și satele mai rare și mai puțin frumoase ale șerbilor de odinioară.
De o parte și de alta, plutesc mori de lemn pe vase.
După un lung șir de frumoase păduri, pe un mal ridicat, stația vamală Gruia, lângă un sat mărunțel, presintă într’un singur front magaziile ei și vama. Între șlepuri văd unul rusesc, cu numele Chiliei pe dânsul, și, pe bord, un Calmuc urît, cu degetul în nasul său borchinos.
În față, câteva case de piatră înseamnă pe mal Raduievațul sârbesc. Doi soldați, unul în uniformă de infanterist german, cel alt în costumul obișnuit, albastru, cu bonetă cilindrică de aceiași coloare, păzesc la ponton. După ce ai văzut pe învingătorii lor, Bulgarii, acești soldați par frumoși și bine îmbrăcați. Mai în sus se văd însă alte tipuri, care pot da o părere mult mai joasă’.
Printre păduri, mai dese pe malul nostru, păduri de toamnă cu verdele stropit de aur și sânge, printre coaste de arătură proaspătă și de imașuri veștede, pe lângă ostroave părăsite, — spre Severin. Casele sânt rare: dincolo albe supt coperișul roșu, dincoace ascunse supt căciulile de stuh ale sărăciei. Drumuri se înfundă înlăuntrul țării, spre culmile ce se văd în fund, ca un zid cu vârful mușcat, de un albastru bătut de brumă. Apa se face de-odată îngustă, și nisipul ce-i zăcuse în fund, prelungește acuma țermul. Carpații se apropie de Dunăre, s’o stângă, și valurile-i strâmtorate se vor lovi dincolo, îndată, în straja Balcanilor. Mântuirea e numai în săparea adâncului, unde, și acolo, se împotrivesc stânci ascuțite.
Mai nerăbdători sânt deocamdată Carpații. Ei scot mai înainte stâncile lor, învelite cu iarbă uscată, cu arburi și tufișuri, verzi, roșcate. Ele se dau însă în lături, și un cerc se deschide într’un mal mai jos. Pe acesta e prins Severinul, cu nenumăratele-i case în colori vesele, cu grădina-i străbătută de „turnul” vechiu, — cel mai frumos din orașele acestei regiuni a Dunării.
2. De la Severin spre hotarul vechiu.
Ceva mai departe, dincolo de Cladova sârbească, cu case albe risipite, pe când malul românesc, mărgenit de linia trenului, stă în față înalt, gol, sânt Porțile de Fier. Totuși malurile nu se strâng aici pentru o încleștare, nu aruncă râul înfuriat în adâncimi care trebuie să-i încapă restriștea, ci, de o parte și de alta, ele au înfățișarea lor de mai înainte.
Numai cât apa nu mai are același curs pașnic de puternic drumeț fără pripă, ci ea se mânie pe alocurea, se rupe în fășii spumegate, se învârte în rotocoale. Căci stânca din fund înalță colțuri ascuțite care chiamă apa la luptă, iar corăbiile la peire. Și, pe când micile luntri ale oamenilor dibaci cari locuiesc malurile, bine cunoscute, ale Dunării își găsesc drumul printre degetele de piatră ale mânii răparețe, civilisația, represintată prin Austro-Ungaria, a deschis un larg canal singur, cu adâncul supus, pentru marile corăbii care duc bogățiile.
Când părăsești apa disciplinată a canalului, între malul sârbesc și cel românesc, liber întăiu, apoi cel românesc de supt Unguri, un ostrov își înalță din valuri spinarea mâloasă. Ostroave mai sânt pe Dunăre, dar ca acesta niciunul. În celelalte sânt oameni, pe acesta rătăcesc stafiile unui trecut îngropat pentru totdeauna. În Ada-Cale păzesc catanele Împăratului din Viena, Craiu în Buda, dar peste căsuțele vechi, peste grădini și strădițe înguste, stăpânește vârful minaretului. La marile împărțiri de pământuri, mai dăunăzi, acest colț de mal dunărean a fost uitat în mânile Sultanului îndepărtat, care nu poate face alta decât să-și trimeată în fiecare an pomana pentru tovarășii săi de lege rămași între străini. Cealaltă hrană o dă contrabanda.
Vârciorova a rămas în urmă, pe malul nostru, și acum Orșova Ungurilor își oglindește casele albe în apele râului. Pe stânca din dosul ei, ca o ultimă salutare sau ca un cuvânt de bună venire, o mână pioasă a scris cuvântul de legătură: „România”.
3. Turnul Severin.
Severin se chema locul: salul lui Severin. — un nume foarte obișnuit în aceste părți; Turnu e o amintire a turnului presupus roman pe care-l cuprinde acum o frumoasă grădină publică, ce se coboară spre Dunăre, cu alei, poduri, inscripții încadrate și rămășițe, solid prinse cu ciment ca piatra, ale unor ziduri încunjurătoare din bolovani neregulați și din bucăți de cărămidă, - lucru vădit medieval —, din care face parte și turnul.
Orașul e unul din cele mai tinere ale noastre: frate cu Alexandria, cu Giurgiul și Brăila, fiu al Regulamentului Organic și al gospodăriei bune a celor trei Domni munteni de după 1829 El s’a desvoltat pe acest teren unde odată, în vecinătatea imediată a primejdiosului mal turcesc, nu mai rămăsese nimic decât înalta stâncă goală a malurilor. Ingineri au desemnat piața largă, încunjurală de mari clădiri ale Statului, de oteluri moderne și cafenele pentru înfrățirea neamurilor, ei au făcut să radieze stradele, care n’au înaintat, deci, de-a lungul anilor după sporirea gospodăriilor și inițiativa capricioasă a fiecăruia, — ca aiurea. Modelul clădirilor l-a dat iarăși Statul, cu oficiile sale administrative, și coloniștii străini, Nemții, „Șvabii” din Banat, cari au creat în acest unghiu românesc o colonie mărunțică a lor, pașnică și zimbitoare, cu sfioasa ei biserică luterană, lângă care se ridică acum, din subscripții private, o frumoasă biserică catolică. Boierii de prin prejur și-au făcut și ei case în orașul nou, de care i-a legat ceva mai tărziu politica unui nou regim de lupte interne. Primblări bogate în arbori, o grădină care stăpânește priveliștea măreață a Dunării călătoare, albă, albastră, trandafirie, sură, după cerurile nestatornice, au crescut pe urmă podoaba. Mahalalele nu există, se poate zice, mahalalele strâmbe, scunde, rău legale, — sat degenerat și oraș decăzut, — care sânt caracteristice pentru întregul Orient și pentru o mare parte din țara noastră. Oamenii săraci sânt țărani rătăciți, cari și-au schimbat pentru zdrențe frumosul lor port. Sârbi trecuți de peste larga apă de hotar, Țigani cu picioarele goale, negre mai-mai ca o cizmă rău văcsuită.
Un liceu impunător, bine îngrijit, în mijlocul unui parc curat. În el, statuia Regelui, cu epigrafe mai mult comice, prin care județul asigură pe Măria Sa de „devotamentul” său („primiți, vă rog, încredințarea considerației mele deosebite”), sau așa ceva. În cancelarie, se poate vedea principele Carol în costum național, intitulat „Carol al II-lea” și, — ceia ce e mai interesant —, imperalor Daciae. O! veche școală de copilării trufașe, — decât care ar fi mai bună puțină muncă onestă. Elevii în uniforme, cu grade la mâneci, fac bună impresie, dar prea par mândri de dânsa și ar putea crede că vin la școală pentru șapcă și lampasuri. Li place a vorbi prea mult de Tudor Vladimirescu, în privința căruia toată lumea are câte o legendă, — firește inedită, și… neadevărată.
Biblioteca e mărișoară. O compun însă mai mult cărți franțuzești, une ori nefolositoare, ba chiar vătămătoare. Literatura românească e mai în coadă. Știința, — ca vai de capul său. Gustul de cetit pare destul de puțin răspândit chiar între profesori, cari ar trebui să dea exemplul.
Ici și colo câte un Evreu, ca un simptom de boală. Mulți Greci, Sârbi în negoț. Dacă nu lipsesc clădiri frumoase, chiar ale particularilor, praful așteaptă prea de mult timp o ploaie binefăcătoare. Dacă deda Dunăre orașul se vede foarte frumos, cu turnurile celor câteva biserici, cu șantierele care clădesc și dreg vapoare și luntri, cu debarcaderul bine pietruit, curat și plin de viață, — dealul ce suie de pe mal spre oraș e încă sălbatec și ar trebui înlocuit printr’o priveliște mai potrivită cu însemnătatea orașului și cu faptul că e graniță, o îndoită graniță, spre Sârbi și Unguri, și recomandă, prin urmare, țara.
4. Cernețul. Topolnița.
La vre-o jumătate de ceas de la Severin, peste un șes sămănat rar cu căsărmi și fabrici, e Cernețul, răspândit în neorânduială supt dealuri de lut gârbove. Azi nu se văd acolo decât căsuțe scunde, câte o tainiță de Țigani potcovari, locuri îngrădite, dar goale, și trei biserici, dintre care una, cea mai mare, a fost făcută de Grigore Ghica în veacul al XVII-lea și, ca și aceia din Dragoslave, înfățișează în mai mic turnul mănăstirii din Câmpulung. Pe când se cosiau bălării pe malul unde „turnul” răsăria de-asupra Dunării mărețe, Cernețul era o capitală de județ. Negustorii țineau prăvăliile în vale; mai sus, drumul spart, cu fărâme de caldarâm între curți pustii, era cuprins de case, „de amândouă laturile, ca la Diiu (Vidin)”, spune un bătrân care a mai apucat vremile acelea. Unde e culmea aceia desgolită, se înălțau Curți boierești, căci aici era orașul pentru boierinașii și boierii mehedințeni, Glogovenii, Miculeștii și atâția alții, între cari Tudor însuși.
Dar Alexandru-Vodă Ghica porunci să se zidească Severinul. Cernețul nu mai putu sta alături, cum, prin Evrei, Hârlăul, vechea capitală de județ, mai stă pe lângă Botoșanii cari i-au luat cârmuirea și bogăția. Boierii plecară după reședință, negustorii după câștigul portului. Casele se înroșiră, se înegriră, apoi căzură în grămezi de cărămidă, care se vândură pentru cele ce se clădiau în Severin. Azi Cernețul e o mahala răzleață a acestuia, locuitorii n’au pământ ca sătenii, și, dacă n’ar fi munca la boierul de aproape și scutirea de lucrul șoselelor, ciobanul ar trece cu oile acolo de unde s’a stăpânit trei veacuri unul din județele țării.
În Cerneț răsună un cântec ciudat. Flăcăii, în haine care nu erau de serbătoare, mergeau câte doi, cu cimpoiul la gură sau bătând din tobă, ca să cheme la nuntă. Ei se chiamă cumnați de mână și poftesc necurmat, des de dimineață, din casă în casă, la serbătoarea care se face abia după amiazi.
Nici într’un alt județ nu se păstrează atâta ca în Mehedinți viața veche cu toate formele și datinele ei. El mi s’a și părut cel mai la o parte de cursul schimbărilor și înoirilor.
Pe valea Topolniții, care nu se vede, printre pajiști și lanuri de porumb. Înălțimi golașe, dealuri împădurite mărgenesc șoseaua. De-asupra unei culmi, chemați de vre-o pradă, vultani plutesc rotindu-se.
Din loc în loc se văd conace urîte; conac se chiamă și aici, după cuvântul turcesc, trecut poate prin sârbește, locul unde stă domnul pământului, Curtea din Moldova; în Gorj se întrebuințează alt cuvânt turcesc: culă, turn.
Satul Halânga are case bune, printre care se văd unele coperite cu țigle și zidite foarte îngrijit, din cărămidă. Hanuri cu șoproane și cu trupuri, cu piei de oaie spânzurate. Aici și mai departe sânt multe chipuri puternice, cu fața mare, având profilul foarte curat, ochii bine deschiși, nasul drept, mic, buzele fine, bărbia hotărîtă și mântuită cu o ușoară gușă, ca în unele profiluri din monedele grecești.
Drumul apucă pe coasta dealului Gradeț, al cărui nume înseamnă în graiul Slavilor ce au fost prin aceste părți și cari au rămas în Serbia: Cetățuie. El duce la satul Balta. Coborîndu-te însă în vale, întâlnești îndată cursul limpede, veșnic șopotitor al Topolniții, care zorește pe un pat de prundiș, și schitul însuși nu e departe. Mergi spre el, pe pripoare de piatră, pe poteci catifelate de iarbă, și nu-l vezi. În dreapta ai deaiul împădurit, unde ar fi „Cetatea lui Mircea-Vodă”, după spusa locuitorilor, cari știu de scările și de poarta ei, ascunse între arborii de sus. O femeie ne lămurește în această privință, și vorba ei e plină de particularități dialectale și de cuvinte nouă, cum e a tuturora de aici. Ei zic, — ca în Banatul vecin, — carce, parce, pentru „carte”, „parte”, binie pentru bine. Femeia arată pe înălțime o padină (rostit: pagină), un ruf (plaiou). Un moșneag care aleargă de departe ca să ni mărturisească ce viață grea duce, ca om fără pământ, supus la dijmă, îndoire și întreire (adecă să dea jumătate sau a treia parte din rodul pământului ce i s’a încredințat ca să-l lucreze), se mai plânge că, pe lângă zile de lucru, atâtea „la pogon” (pentru fiecare pogon încredințat lui), mai dă și zile de ciubote (zile pe de-asupra). Același bătrân rostește: vorbeaște, socoteaște. Birjarul, un Severinean, spune că în anume locuri nu e nicio țipătă (țipenie) de om. Din acest graiu, ca și din îmbrăcăminte și din clădirea caselor, se desface impresia că aici ești într’un loc deosebit de cele multe care sânt aproape de o potrivă.
Între un deal portocaliu, desgolit și cu fața năruită, și între altul se zărește un turn alb. Peste puțin ai înainte-ți schitul.
E zidit de Căpitanul, apoi Aga Buliga, mort în biruința de la Finta a lui Matei-Vodă asupra Cazacilor și Moldovenilor, la 1653. Stilul e acela de la la Arnota. turn cu zimți, pridvor, ocnițe pe laturi; dar trei muchi răsar din umflătura altarului. Zugrăveala, bună, e făcută de doi meșteri, cari arată ei înșii că au fost unul Grec, altul „Vlah”. Buliga și soția, apoi o fiică a lui, dorm în pronaos, care e despărțit de naos printr’un zid străbătut de o ușă joasă. Ca în de obște înaintea lui Brâncoveanu, podoabele în piatră săpată lipsesc cu totul.
De jur împrejurul schitului alb sânt răspândite ca florile de primăvară multe oi albe, al căror cioban nu se vede. Supt dealurile verzi și roșii, alba Topolniță fuge, în șopote, la vale.
5. Spre Vârciorova. Ruinele Vodiței.
Pe șoseaua, când ruptă pe margeni, când însemnată cu stâlpi, care merge de la Severin spre Apus pe malul Dunării.
Apa nu pare a curge, ci a luneca dintr’o singură mișcare, a înainta într’o singură pornire lină, puternică. În fâșâitura ce întovărășește această mișcare, se amestecă un surd răsunet al adâncurilor.
Dincolo, se văd pe rând biserica și casele Cladovei, turnurile vechilor ei întărituri. Apoi, aproape unele de altele, sate frumoase, întinse, înfipte chiar pe mal, între livezi. Locuitorii lor sânt tot Români, trecuți peste Dunăre în vremuri de restriște. Pănă la Negotin, unde se vorbește și limba noastră, și pe valea Timocului se află încă de acești copii răzleți ai neamului nostru.
Dincoace se înalță sure, într’un șir necurmat, stânci golașe. Creasta lor e zimțuită în forme neobișnuite: colo unde se pare că un om gârbov vine spre o bătrână așezată pe pământ, locuitorii recunosc pe Moșul și Baba. Alți „moși” și alte „babe” au fost lângă dânșii, dar cu vremea piatra s’a măcinat și a căzut la vale în așchii și fărâmături. Tot acolo stă crucea Sfântului Petru, pe care sătenii au furat-o înapoi acum câțiva ani, de la protopopul care o adusese la Severin și lăsase astfel, după părerea lor, ca seceta să cadă asupra Ținutului. E o cruce-pomelnic: altele ca dânsa nu se mai află însă în Mehedinți, unde numai în părțile de sus vezi câte o cruce delemn nevăpsită, sprijinind două crucilițe supt un coperiș de șindilă.
Satele, Șchela Cladovei, — adecă portul care răspunde acelui oraș, — și Gura Văii —, locul unde o vale, un râu, iese din munte, — sânt bogate în gospodării bune, întemeiate și cu binefacerile contrabandei. Mai departe, Vârciorova întinde strada ei cu clădiri destul de îngrijite. Vechiul sat fusese mai departe spre Orșova, iar cel de astăzi s’a înjghebat în epoca Regulamentului Organic prin sosirea de oaspeți din multe locuri vecine, și chiar din ostrovul turcesc Ada-Calè, chiar în față. Frumoasa gară[2]nu e însă potrivită cu acele căsuțe, în cea mai mare parte puține și mărunte.
Un cor de glasuri copilărești, care înalță o rugăciune, chiamă la o clădire care e școala. Se începe anul școlar, și băncile sânt iarăși pline de fetițe și băieți, mai curați și mai murdari, mai bine și mai rău îmbrăcați, dar toți vioi și foarte bucuroși că încep din nou lucrul pentru luminarea minții. Dirigintele, un preot bătrân, care e născut aici și conduce de treizeci de ani școala, pe care el a întemeiat-o, ține o scurtă cuvântare, și la sfârșit imnul regal zboară de pe buzele fragede cu un avânt și o mândrie care-ți umplu ochii de lacrămi.
