O stradă de sat, apoi o potecă prin pietriș duce la o ruină de biserică. Zidurile grosolane, de bolovani printre cari se amestecă rânduri de cărămidă, făcând și bolțile, stau pe un tăpșan, de-asupra râulețului limpede, o șuviță de apă sură. În dreapta, în stânga, în fund sânt munți acoperiți cu păduri. lar, în față, malul sârbesc ridică Gevrinul, care se mântuie cu un ascuțiș de piatră.
Biserica dărâmată e cea d’intăiu ctitorie făcută de Sf. Nicodim pe pământul românesc, și deci Cea d’intăiu dintre mănăstirile noastre, Vodița. Întemeietorul alese bine acest loc ascuns și îmbielșugat în frumuseță, de unde avea în orice clipă înaintea sa țara de naștere. Clădirea a avut nouăsprezece melri în lung, iar în lat opt alții. Fără pridvor, ea cuprindea un pronaos, despărțit de naos printr’un părete cu ușă înaltă la mijloc, o absidă și un altar, a cărui temelie se mai vede. Vor mai fi fost adaose și lucrări în piatră, care s’au furat sau zac încă acoperite de pământ.
Vodița n’a avut norocul Tismanei. Încă în cea d’intăiu jumătate a veacului al XV-lea, Domnii munteni pierdură Ținutul Banatului, în care ea fusese așezată. Ungurii din Severin nu mai avură grijă de biserica ortodoxă. La începutul secolului următor, Turcii smulseră cetatea, și poate tot atunci ei făcură un sfârșit și Vodiței, așa de apropiate. Când Radu Paisie înoi Tismana și Cozia, din Vodița nu mai era, poate, decât cam ce se vede și astăzi. Cea mai veche mănăstire a Românilor își încheiase Viața. Totuși vedem călugări aici destul de tărziu în veacul al XVII-lea.
Poporul n’a uitat însă pe Nicodim. La lalovița se arată în altă ruină iarăși o ctitorie a lui. lar la Ponoare, pe același drum al Băii-de-Aramă, se povestește că locuitorii n’au vrut să-l lase a clădi, de frică să nu li iea Domnul moșiile spre a le dărui mănăstirii celei nouă. El porni blăstămându-i ca nimic să nu li rodească și să fie siliți a-și câștiga viața în rost de cimpoieri, cum s’a și întâmplat. La plecare, ei ar fi pus chiar o găină în desagii sfântului și, făcându-se a-l prinde cu furt, l-ar fi și lovit într’un sat al cărui nume amintește această întâmplare. Așa ar fi trecut Nicodim în Ardeal, unde i se pune în samă zidirea mănăstirii Prislopului. Nicodim și Mircea n’au perit din conștiința Mehedințenilor.
6. Mănăstirea Strehaia.
Calea ferată spre Strehaia merge întăiu pe priporul Dunării, într’un vălmășag de dealuri. Ea se înfundă apoi într’o vale, mărgenită de înălțimi care peste puțin se îmbracă într’un veșmânt de pădure țesută des. Strehaia se află aproape de locul unde această vale întâlnește cursul, crescut acum, al Motrului, pe care l-am lăsat la coborîrea de pe culmile gorjene.
Marele sat e la vre-un șfert de ceas de la gară. Îl alcătuiește un șirag de case, dintre care unele au tipul gorjean; se văd și de acelea al căror părete din față înaintează pe o lăture, mântuindu-se cu o fereastă.
Mănăstirea de odinioară e acum biserica din mijlocul Strehaii, biserică foarte bine păstrată și îngrijită. Pe acest loc, supt dealuri, în mijlocul unor păduri din care au rămas numai pâlcuri, un întăiu lăcaș de rugăciune fu întemeiat de aceiași boieri cari sânt ctitorii Bistriții: Craioveștii de pe la 1500. Chipurile lor se văd pe păreții bisericii celei nouă: întăiu, Banul Barbu, de la care se și chiamă Livada Banului unul din pământurile încunjurătoare, care a fost în zestrea veche a mănăstirii, apoi frații lui, Vornicii-Mari Pârvu și Danciu. Dar, peste vre-o sută cincizeci de ani, la 1645, Matei Basarab a făcut o nouă zidire, înlăturând și temeliile celeilalte, care va fi fost cu totul dărâmată.
El a pus să se înalțe turnuri ca acela, străvechiu și neobișnuit de mare și puternic, pe care-l dresese la intrarea mănăstirii din Câmpulung. Unul din ele stă și aici de-asupra întrării, celalt e turnul bisericii, așezat de-asupra pronaosului și făcând astfel parte din fațadă. Această fațadă a fost apoi tencuită și netezită, puindu-i-se înainte, la 1826 poate, când cu noua zugrăveală, un pridvor deschis, cu arcadele răzimate pe zece stâlpi în cinci colțuri. Dar pe laturi se recunosc încă aceleași podoabe de zimți, de ciubuce simple, de ocnițe în două caturi, — cele de sus rotunde, celelalte, pătrate — care se desfac și pe turnuri.
În naos se vede, ca la singura Biserică Domnească din Târgoviște, un cafas pentru Doamnă, care asculta de la această înălțime slujba. Casele lui Matei erau lipite pe lăture cu biserica: cum vor fi fost însă, nu se mai poale ști, căci dăunăzi s’au ras și cele din urmă frânturi de zid, rămâind numai beciul și o fântână stricată, unde fusese mai înainte un foișor. Dar puternicul zid împrejmuitor cu multe ferești de strajă stă încă și astăzi în ființă, neclintit. Jos o apușoară, Strehăița, se scurge în râușorul înalt și înverzit de mucegaiu care se chiamă Uznița sau Puturoasa.
Azi, e Ziua Crucii, și, când treci de ușa frumos săpată în lemn de un „Ghiura Meșterul”, care și-a însemnat numele pe dânsa, te găsești ca într’o zgomotoasă piață de târg. Femei în cele mai scumpe cămăși și opreguri și zăvelce ale lor stau lângă grămăgioara de struguri, mere, pere, nuci, pânișoare în chip de cruce, lângă sticluțele de vin, între care stă înfiptă o lumânărică de ceară. Preotul binecuvintează grăbit aceste daruri ale toamnei și-și iea partea, iar biserica întreagă răsună de desbaterile nevestelor ce-și împart acum prinosul blagoslovit.
În sus, drumul duce spre Baia-de-Aramă (căreia i se zice aici numai Baia), spre Târgul-Jiiului și Severin. Dealurile printre care trece sânt acoperite cu păduri mușcate, zdrentuite, foarte îngustate, sau se înalță despoiate. În șesul larg se întind lanuri lungi de porumb, care arată că aici stăpânește proprietarul mare. În dreapta și în stânga, nu în gropi sau în ascunzători, ci pe muchi de dealuri, în vileag, se desfășură sate, care n’au nimic deosebit decât coperișurile de stuh ale unor case. Biserica din Jirov, de la 1833-5, pomenește pe „Împăratul Nicolae Pavlovici”, cea din Covrigi are un pridvor cu stâlpi frumoși, cea din Corcova, zidită în veacul al XVIII-lea de Constantin Strâmbeanu, imitează ciubucele rupte de la Stelea din Târgoviște, are ocnițe asemenea întru câtva cu ale Strehaii, zimți și cadre de piatră sculptată la ferești.
La Tarnița, unde ne așteaptă prietenește familiile Hârgotă și Popescu, sântem, ni se spune, în locul celor mai vechi exploatări de aramă: s’ar cunoaște săpăturile de atunci, și, de-o parte și de alta a șoselei, se răsfiră praful pietrei cotlite.
Ar fi fost cândva aici o mai însemnată așezare. Ziduri de biserică ni se arată în curtea unui sătean, și casmaua lui răscolește scăfârlii galbene, rotunde. Azi însă casele sânt puține, destul de gospodărești însă, dar sărace, cu vetre primitive de lut în odăile fără găteală; ceia ce interesează mai mult în acest tip de clădiri din lemn întrețesute și muruite cu lut, cu acoperișul triunghiular ca o glugă, de șindilă sau de lați, e scara piezișă, care străbate interiorul, ducând la rândul de sus, scara visibilă din afară, cu margenea ei împodobită. Bisericuța de pe muncel e tot ce poate fi mai smerit, cu înjghebarea-i de lemn abia uns, cu „tâmpa” ei de lemn și rândul de icoane al meșterului rural de la 1799.
Aici e satul românesc. La Baia-de-Aramă, alături, vezi altceva. Lângă aceiași iute, veselă, limpede apă a Bulbei, care o năpustește adesea de la un capăt la altul, căsuțele stau îngrămădite între înălțimile pe care le domină, departe, piscurile mari ale Carpaților, cu „piatra” Cloșanilor și Oslea de Mehedinți, care nu întâmplător samănă la nume cu Ossa antichității traco-elenice. Și aici cele două rânduri, cel de jos mai solid, din piatră, celălalt înseilat din lemn, și aici lipsa cerdacului, și aici gluga coperișului. Dar prăvălia sămănată printre case are adesea ceva provisoriu, în neisprăvirea și neîngrijirea ei. Se vede omul venit de aiurea, după câștig, locuitorul neînrădăcinat.
Și, în adevăr, chiar dacă această Baie, pe lângă a Moldovei, a Maramurășului (Baia-Mare), a Crișului, este foarte veche, de și la început se va fi lucrat și mai încolo, către Tarnița, chiar dacă de aici se va fi scos arama pentru grosolanii bani dacici, imitând pe ai regilor macedoneni și dacă Romanii au lucrat aici pentru armele lor de bronz, dacă Mircea I-iu se înțelegea cu un Sas pentru exploatarea gropilor, dacă, în sfârșit, într’o vreme mai nouă, supt Matei Basarab, se scotea de aici minereul pentru a-l arde, cum spune călătorul sirian Pavel de Alep, cârciumarii, negustorii, meșterii par a fi venit de peste Dunăre, din Sârbime, încetățenindu-se apoi în acest colț muntean de Oltenie. De aici aspectul târgului balcanic, care se menține.
Supt Brâncoveanu, un „Băiaș” de aici, Milco, ajutat și de Banul Cornea Brăiloiu, care a făcut danii și la Tismana, a ridicat, în mulți ani, cu trudă, de la 1699 la 1703, biserica, a cării aleasă zugrăveală, în care se deosebește mai ales Cina cea de Taină, se datorește unui călugăr de la Tismana, Partenie. Icoanele de pe catapiteasmă sânt strălucite, vrednice de a fi puse alături cu acelea din vestita mănăstire vecină; ușița din mijloc, dusă de d. profesor Bărcăcilă la Museul din Severin, trebuie neapărat restituită și pusă la locul ei.
Ce e mai frumos însă decât tot ce a putut da vechea artă, decât chiar cadrul de natură, așa de impunător totuși, e portul sătenilor muntelui. Văzut în oraș chiar sau în alaiul coborît de către Tismana ori lângă izvoarele ce se joacă pe pietre în Valea Găinii, el dă, în neasămănata varietate a florilor și liniilor de pe oprige, în nesfârșitele variante ale râurilor de la gât, de pe mâneci, de pe piept, o priveliște neuitată.
Regalele cusături se leagănă ritmic, maramele ca spuma joacă în vânt, fluturi și salbe își schimbă jocurile, și de-asupra mulțimii ciobanul cu căciula înaltă ori cu pălăriuța rotundă ardelenească, bătrânul preot de sat cu barba încâlcită, călări, domină vuietul, strălucirile și scânteierile.
Acești oameni, frământați cu Mocani de dincolo,— dintre cari sânt ctitorii de la Tarnița, — au în ei posibilități nesfârșite de mai înaltă civilisație. În margenea târgului, fără învățător și sfătuitor, fără îndemn și fără carte, meșterul Ioan Tortoreanu și-a așezat atelierul, cu imensa roată, lucrată de el, care-l pune în mișcare. E carătaș, cu tot ce se cere de la breasla lui, e morar, e tot ce vreți și mai ales tot ce vrea el. Spune cu mândrie că are douăsprezece meserii. Și bunul Stat român îl încurajează punându-l la bir pentru fiecare din ele….
Spre Severin, lângă apa neastâmpărată, curgând spre Motru, între sate mai bine înjghebate, dar în care iarăși arta nu e în locuință, ci în veșmânt, Nedanova are un sunet slavon arhaic, care miră, alături de Gheorghieni, de Balotești și Călinești, de poeticul „izvor al Berzei”.
De-odată în stânga, supt înălțimi se ridică ziduri înalte, ca de cetate spartă și lângă ele, de-asupra căsuțelor satului, un lăcaș bisericesc care te chiamă din drum prin simplicitatea liniilor sale așa de bine chibzuite, ca și prin covorul viu al zugrăvelilor. E bisericuța cu hramul Vovideniei, al „Ovideniei”, pe care a ridicat-o la 1818, a împodobit-o prin talentul lui Matei, lui Fotache și lui Constantin zugravii, în 1837, Ion și fiul său Costache, — pe oltenește: Costaiche—, Burnaz. Acești Sârbi de neam intraseră cu totul în viața țării: îmbrăcați în haine de tăietură veche, Ion și Ana, Costache și Ruxandra au lângă ei copii cari poartă cu mândrie uniformele celei d’intăiu școli militare în principatul muntean. Unul dintre meșteri a înfățișat „lenea femeilor” în față cu chipul cumplit al Samodivei legendare.
Din Severin apucăm către satul din care d. Gomoiu vrea să facă pentru ai săi ceia ce-i dorește inima. Drumul aleargă pe culme de-asupra Dunării, care se încolăcește la vale, strălucitor de albă în răsfrângerile luminii tari. Ținut de hrană cu așezări trainice. Numele arată vechimea, nume din familia celor terminate în -ova, care merg de la Orșova pănă la aceste Hinova, Rogova și se întind într’o mare parte a Serbiei de Nord; gândindu-te la Berzava dacică, e o întrebare dacă sufixul slav nu s’a așternut asupra unuia dacic, mai vechiu.
Vânjul-Mare, unde sântem așteptați, Vânjulețul sânt dincolo de hotarul mândrelor oprege și al cămășilor înflorite. Aici, casa a biruit. Și tot ea domină aspectul satelor, cu stâlpii de zid solizi, la Viașu, la Pătulele, unde sufletele bune n’au știut ce să mai facă pentru a ne întâmpina. Sufletele bune și viteze, în osebirile politice de azi ca și în luptele eroice din alte timpuri, — căci vecinele sate Roșiori și Vânători par a fi vechi.
La Viașu sau Mărdășteț, Fratoștițenii au făcut biserica, de cel mai frumos tip, și zugravul Petru din Craiova, cu „calfa” sa, Ilie, ni-a păstrat, cu fața și haina lor, tot neamul, îmbielșugat, al polcovnicului Răduțu, plus un logofăt, un abagiu, un boiangiu, câte un preot cu o preoteasă lângă dânsul. Duioasă întovărășire a unui sat întreg, cu boierinașul în frunte!
Tot drumul pănă la Oltenița e pe lângă case de proprietari expropriați, unele pe calea ruinei, îndată după plecarea stăpânului, pe lângă bogate ogoare de grâu și porumb. Bogăția aceasta o căra la Dunăre o linie îngustă făcută de Nemți: acuma, — rușine și scandal!, — cine vrea își iea vergi de fier din șine și micuțele vagoane ruginesc. Ai impresia că treci printr’o țară total neadministrată. La Plenița, foarte mare sat, s’a dat de curând dreptul de comună urbană: atâtea altele se așteaptă aici ca și aiurea! Va veni vremea gospodăriei, prin politică sau și în ciuda politicei? Aceste locuri, ca pământ și ca oameni, sânt vrednice de toate îngrijirile.
7. Pe Dunăre spre granița sârbească.
Dincolo de Porțile-de-Fier, Dunărea curge între munții închiși ai Serbiei și între înaltul mal bănățean, pe care liliecii din dumbravă, persicii și caișii din grădini desfășură ninsoarea lor albă, rosă. Valuri de miresme plutesc o clipă de-asupra apelor line și se împrăștie iute, ca o ilusie.
În stânga, după ce s’a închis păretele de stâncă îmbrăcat cu arbori rari, nicio țipenie de om nu se zărește; doar câteva capre se cațără, lunecă, se prind din nou; conducătorul lor rămâne nevăzut. Înlăuntru, e mișcare și viață brută, în minele de aramă de la Maidanpec; aici, spre apele ce-și însoțesc alergarea spre strâmtori nimic decât calmul maiestos și trist al coastelor sure, scrijelate, goale. În dreapla pănă sus pe deal se dischide ogorul, în mersul lin al boulenilor suri. Dar și în această parte, ca o amintire dăinuitoare a vechilor vremi cumplite, când sânge vrâstà apele cu luciu de oțel, casa se ferește a ieși la iveală, parcă ar sta să răsară de dincolo, din ascunzători tâlharul, piratul de Dunăre. O străveche stare de veșnic războiu pare să apese încă, după atâtea schimbări și prefaceri, aceste ape despărțitoare de țări și neamuri.
Doar dacă Roma și aici a făcut, pe vremile ei, pace, buna pace de muncă roditoare. Tablele cu inscripțiile Împăraților în clare și supțiri caractere latine sânt încă legate de scheletul stâncilor. Șoselele de azi, de-o parte și de alta, sânt în legătură cu drumurile pe care casmaua romană în mâni voinice de soldați le-a deschis întăia oară. Se văd încă găurile săpate în piatră de uneltele lor. Amintiri care au chemat și chiamă la refacerea creațiunilor dispărute.
Într’un tărziu, la locul unde râul se despică pentru a încunjura un ostrov în care se deșteaptă verdeața sălciilor cu crăcile moi, ziduri se înfruntă de-o parte și de alta. Marea operă a Romei a fost ruptă, — pentru totdeauna ruptă, — și în locul Imperiului singur sânt acum, în evul mediu, regate care se pândesc și se înfruntă, lăsând, în rivalitatea lor lacomă, fără stăpân și fără folos, imensul, mărețul drum de apă.
De-o parte, suit cu zidurile-i tari pe trepte coroiate de stânca tare, Golubațul, „cetatea porumbeilor”, Columbaciul își ridică turnurile acum deșerte între pietrele cărora păsări de altă speță decât blândul „hulub” își strecoară trupul către nevăzute cuiburi. Zidirea se ține încă solid pe malul îngust de-asupra căruia poteci încalecă mușuroiul pietros. Aici odată, acum cinci sute de ani în capăt, Unguri, dar și Polonii lui Zawissa cel Negru, ostași ai lui Vodă-Dan Munteanul au încercat în zădar să oprească mersul înainte al trupelor otomane zburând din găoacea de piatră pentru mai marea glorie a lui Dumnezeu proslăvit simplu în religia Islamului.
În față, din cetatea lui „Laioș-Craiu” a rămas un dinte știrb de granit, și din ape se ridică altul, ca și cum l-ar fi pierdut în cale un uriaș clăditor de palate.
Mergând către acest loc al încleștării oștilor, Dunărea freamătă. Un vânt iute o biciuiește în lung, și valurile se întrec, se ciocnesc, se amestecă, se înghit, zvârlind spume, ca în Mare. E o subită mânie care învălmășește totul, de și din cerul primăvăratec se coboară raze de lumină proaspătă.
Puțin mai departe, malul nostru se umple de clădiri și lume se vede îngrămădită la ponton.
Sântem la Moldova Veche.
Gorjul
