Acești oameni, frământați cu Mocani de dincolo,— dintre cari sânt ctitorii de la Tarnița, — au în ei posibilități nesfârșite de mai înaltă civilisație. În margenea târgului, fără învățător și sfătuitor, fără îndemn și fără carte, meșterul Ioan Tortoreanu și-a așezat atelierul, cu imensa roată, lucrată de el, care-l pune în mișcare. E carătaș, cu tot ce se cere de la breasla lui, e morar, e tot ce vreți și mai ales tot ce vrea el. Spune cu mândrie că are douăsprezece meserii. Și bunul Stat român îl încurajează punându-l la bir pentru fiecare din ele….

    Spre Severin, lângă apa neastâmpărată, curgând spre Motru, între sate mai bine înjghebate, dar în care iarăși arta nu e în locuință, ci în veșmânt, Nedanova are un sunet slavon arhaic, care miră, alături de Gheorghieni, de Balotești și Călinești, de poeticul „izvor al Berzei”.

    De-odată în stânga, supt înălțimi se ridică ziduri înalte, ca de cetate spartă și lângă ele, de-asupra căsuțelor satului, un lăcaș bisericesc care te chiamă din drum prin simplicitatea liniilor sale așa de bine chibzuite, ca și prin covorul viu al zugrăvelilor. E bisericuța cu hramul Vovideniei, al „Ovideniei”, pe care a ridicat-o la 1818, a împodobit-o prin talentul lui Matei, lui Fotache și lui Constantin zugravii, în 1837, Ion și fiul său Costache, — pe oltenește: Costaiche—, Burnaz. Acești Sârbi de neam intraseră cu totul în viața țării: îmbrăcați în haine de tăietură veche, Ion și Ana, Costache și Ruxandra au lângă ei copii cari poartă cu mândrie uniformele celei d’intăiu școli militare în principatul muntean. Unul dintre meșteri a înfățișat „lenea femeilor” în față cu chipul cumplit al Samodivei legendare.

    Din Severin apucăm către satul din care d. Gomoiu vrea să facă pentru ai săi ceia ce-i dorește inima. Drumul aleargă pe culme de-asupra Dunării, care se încolăcește la vale, strălucitor de albă în răsfrângerile luminii tari. Ținut de hrană cu așezări trainice. Numele arată vechimea, nume din familia celor terminate în -ova, care merg de la Orșova pănă la aceste Hinova, Rogova și se întind într’o mare parte a Serbiei de Nord; gândindu-te la Berzava dacică, e o întrebare dacă sufixul slav nu s’a așternut asupra unuia dacic, mai vechiu.

    Vânjul-Mare, unde sântem așteptați, Vânjulețul sânt dincolo de hotarul mândrelor oprege și al cămășilor înflorite. Aici, casa a biruit. Și tot ea domină aspectul satelor, cu stâlpii de zid solizi, la Viașu, la Pătulele, unde sufletele bune n’au știut ce să mai facă pentru a ne întâmpina. Sufletele bune și viteze, în osebirile politice de azi ca și în luptele eroice din alte timpuri, — căci vecinele sate Roșiori și Vânători par a fi vechi.

    La Viașu sau Mărdășteț, Fratoștițenii au făcut biserica, de cel mai frumos tip, și zugravul Petru din Craiova, cu „calfa” sa, Ilie, ni-a păstrat, cu fața și haina lor, tot neamul, îmbielșugat, al polcovnicului Răduțu, plus un logofăt, un abagiu, un boiangiu, câte un preot cu o preoteasă lângă dânsul. Duioasă întovărășire a unui sat întreg, cu boierinașul în frunte!

    Tot drumul pănă la Oltenița e pe lângă case de proprietari expropriați, unele pe calea ruinei, îndată după plecarea stăpânului, pe lângă bogate ogoare de grâu și porumb. Bogăția aceasta o căra la Dunăre o linie îngustă făcută de Nemți: acuma, — rușine și scandal!, — cine vrea își iea vergi de fier din șine și micuțele vagoane ruginesc. Ai impresia că treci printr’o țară total neadministrată. La Plenița, foarte mare sat, s’a dat de curând dreptul de comună urbană: atâtea altele se așteaptă aici ca și aiurea! Va veni vremea gospodăriei, prin politică sau și în ciuda politicei? Aceste locuri, ca pământ și ca oameni, sânt vrednice de toate îngrijirile.

7. Pe Dunăre spre granița sârbească.

    Dincolo de Porțile-de-Fier, Dunărea curge între munții închiși ai Serbiei și între înaltul mal bănățean, pe care liliecii din dumbravă, persicii și caișii din grădini desfășură ninsoarea lor albă, rosă. Valuri de miresme plutesc o clipă de-asupra apelor line și se împrăștie iute, ca o ilusie.

    În stânga, după ce s’a închis păretele de stâncă îmbrăcat cu arbori rari, nicio țipenie de om nu se zărește; doar câteva capre se cațără, lunecă, se prind din nou; conducătorul lor rămâne nevăzut. Înlăuntru, e mișcare și viață brută, în minele de aramă de la Maidanpec; aici, spre apele ce-și însoțesc alergarea spre strâmtori nimic decât calmul maiestos și trist al coastelor sure, scrijelate, goale. În dreapla pănă sus pe deal se dischide ogorul, în mersul lin al boulenilor suri. Dar și în această parte, ca o amintire dăinuitoare a vechilor vremi cumplite, când sânge vrâstà apele cu luciu de oțel, casa se ferește a ieși la iveală, parcă ar sta să răsară de dincolo, din ascunzători tâlharul, piratul de Dunăre. O străveche stare de veșnic războiu pare să apese încă, după atâtea schimbări și prefaceri, aceste ape despărțitoare de țări și neamuri.

    Doar dacă Roma și aici a făcut, pe vremile ei, pace, buna pace de muncă roditoare. Tablele cu inscripțiile Împăraților în clare și supțiri caractere latine sânt încă legate de scheletul stâncilor. Șoselele de azi, de-o parte și de alta, sânt în legătură cu drumurile pe care casmaua romană în mâni voinice de soldați le-a deschis întăia oară. Se văd încă găurile săpate în piatră de uneltele lor. Amintiri care au chemat și chiamă la refacerea creațiunilor dispărute.

    Într’un tărziu, la locul unde râul se despică pentru a încunjura un ostrov în care se deșteaptă verdeața sălciilor cu crăcile moi, ziduri se înfruntă de-o parte și de alta. Marea operă a Romei a fost ruptă, — pentru totdeauna ruptă, — și în locul Imperiului singur sânt acum, în evul mediu, regate care se pândesc și se înfruntă, lăsând, în rivalitatea lor lacomă, fără stăpân și fără folos, imensul, mărețul drum de apă.

    De-o parte, suit cu zidurile-i tari pe trepte coroiate de stânca tare, Golubațul, „cetatea porumbeilor”, Columbaciul își ridică turnurile acum deșerte între pietrele cărora păsări de altă speță decât blândul „hulub” își strecoară trupul către nevăzute cuiburi. Zidirea se ține încă solid pe malul îngust de-asupra căruia poteci încalecă mușuroiul pietros. Aici odată, acum cinci sute de ani în capăt, Unguri, dar și Polonii lui Zawissa cel Negru, ostași ai lui Vodă-Dan Munteanul au încercat în zădar să oprească mersul înainte al trupelor otomane zburând din găoacea de piatră pentru mai marea glorie a lui Dumnezeu proslăvit simplu în religia Islamului.

    În față, din cetatea lui „Laioș-Craiu” a rămas un dinte știrb de granit, și din ape se ridică altul, ca și cum l-ar fi pierdut în cale un uriaș clăditor de palate.

    Mergând către acest loc al încleștării oștilor, Dunărea freamătă. Un vânt iute o biciuiește în lung, și valurile se întrec, se ciocnesc, se amestecă, se înghit, zvârlind spume, ca în Mare. E o subită mânie care învălmășește totul, de și din cerul primăvăratec se coboară raze de lumină proaspătă.

    Puțin mai departe, malul nostru se umple de clădiri și lume se vede îngrămădită la ponton.

    Sântem la Moldova Veche.

Gorjul

1. Târgul-Jiiului.

    De la Severin linia drumului de fier urmează aproape linia despărțitoare între vii, al căror timp de roadă se apropie, și între șesul, sămănat cu dumbrăvi și sate, care duce pănă la Dunăre, din ce în ce mai depărtată în povârnișul ei spre Miazăzi și Răsărit. La Filiaș, două linii laterale se desfac, în sus și în jos, căutând munții și fluviul, între cari se răsfață Oltenia.

    Cea d’intăiu se va opri la Târgul-Jiiului, fără să și ajungă ținta, pasul Vulcanului, dincolo de care se întinde țara Hațegului, inima vechii Dacii, a barbarilor lui Decebal și a Romanilor lui Traian. Pe șoseaua ce caută gura de intrare a Jiiului, în pasul îngust al Carpaților celor mai încleștați, trece numai diligența cu puține scrisori și puțini drumeți, mai mult de prin satele munților.

    Trenul, care nu e de loc grăbit, înaintează printre lanuri de aur, ce se scaldă în lumină, cresc de dânsa și încep a peri de dânsa, și supt dunga verde, bine acoperită cu arbori, a dealurilor. Cerul e desăvârșit de albastru, aierul limpede-limpede: toate parcă se confundă într’o largă fericire luminoasă. Tărzia vară, obosită, doarme în mijlocul bogățiilor ce a cucerit de la soare.

    Oamenii sânt vrednici de această țară și de trecutul ale cărui urme le acopăr lanurile de porumb, înoite an de an timp de douăzeci de veacuri. Sânt mândri, puternici, înfășurați împărătește in zeghile lor albe de „Munteni”: văd câțiva țărani grași, roșcovani, cum nu se întâlnesc pe aiurea, bătrâni cu chimirul plin și bogăția întinsă, cari, din porcii ce nu se mai primesc acum la veșnica graniță de ură și din prunele livezilor au făcut banii ce pot sprijini noua viață a satelor. Și portul e mai frumos decât acela ce îmbracă pe Mehedințenii de spre Dunăre. În zare se văd biserici de zid, trainice și frumoase, ca un semn statornic al hărniciei răsplătite a satelor.

    După Cărbuneștii, cari înlocuiesc vechiul târg al Gilortului, ce se mai chema și al Bengăi, pe timpul când era stăpânit de boierii Bengești, iată târgul celeilalte ape, al Jiiului.

    Timpurile nouă au adus strade drepte, piața, podul de fier, care unește acum bietele șuvițe de apă săracă ale Jiiului împuținat de arșiță. Ele au mai dat frumosul gimnasiu, în odăile căruia se adăpostește o bună școală de ceramică și bogata colecție de pergamente, hârtii, monede și pietre însemnate cu vechi scrisuri romane și românești, pe care a strâns-o la un loc un om bun, muncitor și priceput, institutorul Ștefulescu. Tot aceste vremi de prefacere au sămănat ici și colo câte un palat al administrației sau oștirii, sau vre-un luxos otel care nu-și găsește antreprenorul în viața liniștită și retrasă a celei mai mici capitale de județ din România.

    Dar din cel mai nou trecut, al boierimii Jiiului-de-sus, se mai țin în picioare, în curți largi sau după grădini mirositoare, case cu pridvoare și lungi streșini, care-și încălzesc la lumină oasele de piatră, de atâtea ori plouate și ninse, și ascund în cutare colțuri nelocuite amintiri sfioase. Și, oricât s’ar fi clădii și împodobii, vechiul Târg e încă lot al acestor vechi case, care fac să nu poată uita pănă și aceia cari nu-și îmbogățesc sufletul prin întrebarea cărților.

    În mijlocul orașului, statuia lui Tudor Vladimirescu. Monumentul și exproprierile locului ar fi costat mai multe zeci de mii de lei. Nu prea face, cu toate gândurile bune. Tudor se razimă pe o grămadă de bolovani, sprijinită și ea de o coIoană. Un leu strașnic, cu trupul mic și capul mare, — față de Tudor însuși el pare un chien-lion, — se învârte jos, cu gura deschisă spre ragăt. Eroul, fără asămănare, e lipsit cu totul de mișcare. Sabia și-o ține ca un bețișor. Teaca e și ea desfăcută de trup. Dintr’un oarecare punct de vedere, luptătorul apare ca străbătut de o curioasă armă lungă, cu două tăișuri.

    Represintații teatrale ale unei trupe din lași, care răspândește gustul de teatru și… dialectul. Rețeta mi se spune că e bună, și chiar jocul satisface. „Aristocrația” locală (este, și are trăsuri pentru un orășel cât o batistă) se ține însă de-o parte. Chiar când au rămas în orașele noastre de provincie, boierii nu mai represintă un element de inițiativă, de cultură și de viață.

    Foarte frumoasă grădina publică, vechiul zăvoiu. Viind însă lume puțină ca să se primble (firește clasele sociale, într’un orășel de 6.000 de oameni, țin să nu se amestece), nisipul și prundul grămădit se înalță ca și cenușa pe coastele Vesuviului. Unii vechi copaci sânt minunați. În adâncurile, nestrăbătute încă de cărări pentru primblare, se țin chiar cerbi și ciute.

    În fața luxoasei Primării și de jur împrejurul bisericii Sfinților Apostoli, — frumoasă, bine îngrijită, cu turnuri înălțate însă prea mult; înlăuntru, picturi ale unui meșter brașovean de pe la 1830, — se ține târgul. Vânzătorii și vânzătoarele stau așezați pe margenea trotuarului. Tipurile sânt energice, figurile pline, arse de soare; ochii privesc drept, fără sfială. Bărbații poartă pânzeturi albe sau lungi mantale de postav. Fotele, cămășile cusute ale femeilor sânt dovezi de îngrijire și de un gust ales. Toți par mai puternici, mai mulțămiți, — cum am zis,— decât vecinii lor, Mehedințenii. Aceștia din urmă au și altă înfățișare fisică: blonzi, figuri neregulate, curioase; de sigur că în ei trăiește alcătuirea vechiului Dac, pe când dincoace, pe acest pământ, care, zgâriat la întâmplare, dă lagăre, marmure, vase și monede romane, romanitatea biruitoare se menține și în chipuri.

    Între aceste femei frumoase, între acești voinici bărbați, păzesc o ordine care nu se prea tulbură gardiștii, foarte curat ținuți în uniformele lor împodobite cu roșu. Nici ei nu par frumoși însă, pe lângă măiestria măsurată a îmbrăcăminții țăranului. Dar mai ales ce sânt pe lângă dânsa costumele de oraș, rochiile europene și pălărioarele sau pălăriuțile represintantelor culturii!

    În oraș e o colonie mică germană. Ea își deschide acum școala ei germană, la care și țăranii noștri își înscriu copiii. Dacă Romanii au avut mai mult ca oricine organisarea de Stat, Germanii sânt neîntrecuți în organisarea lor națională.

2. Tismana.

    De la Severin linia drumului de fier urmează aproape linia despărțitoare între vii, al căror timp de roadă se apropie, și între șesul, sămănat cu dumbrăvi și sate, care duce pănă la Dunăre, din ce în ce mai depărtată în povârnișul ei spre Miazăzi și Răsărit. La Filiaș, două linii laterale se desfac, în sus și în jos, căutând munții și fluviul, între cari se răsfață Oltenia.

    Cea d’intăiu se va opri la Târgul-Jiiului, fără să și ajungă ținta, pasul Vulcanului, dincolo de care se întinde țara Hațegului, inima vechii Dacii, a barbarilor lui Decebal și a Romanilor lui Traian. Pe șoseaua ce caută gura de intrare a Jiiului, în pasul îngust al Carpaților celor mai încleștați, trece numai diligența cu puține scrisori și puțini drumeți, mai mult de prin satele munților.

    Trenul, care nu e de loc grăbit, înaintează printre lanuri de aur, ce se scaldă în lumină, cresc de dânsa și încep a peri de dânsa, și supt dunga verde, bine acoperită cu arbori, a dealurilor. Cerul e desăvârșit de albastru, aierul limpede-limpede: toate parcă se confundă într’o largă fericire luminoasă. Tărzia vară, obosită, doarme în mijlocul bogățiilor ce a cucerit de la soare.

    Oamenii sânt vrednici de această țară și de trecutul ale cărui urme le acopăr lanurile de porumb, înoite an de an timp de douăzeci de veacuri. Sânt mândri, puternici, înfășurați împărătește in zeghile lor albe de „Munteni”: văd câțiva țărani grași, roșcovani, cum nu se întâlnesc pe aiurea, bătrâni cu chimirul plin și bogăția întinsă, cari, din porcii ce nu se mai primesc acum la veșnica graniță de ură și din prunele livezilor au făcut banii ce pot sprijini noua viață a satelor. Și portul e mai frumos decât acela ce îmbracă pe Mehedințenii de spre Dunăre. În zare se văd biserici de zid, trainice și frumoase, ca un semn statornic al hărniciei răsplătite a satelor.

    După Cărbuneștii, cari înlocuiesc vechiul târg al Gilortului, ce se mai chema și al Bengăi, pe timpul când era stăpânit de boierii Bengești, iată târgul celeilalte ape, al Jiiului.

    Timpurile nouă au adus strade drepte, piața, podul de fier, care unește acum bietele șuvițe de apă săracă ale Jiiului împuținat de arșiță. Ele au mai dat frumosul gimnasiu, în odăile căruia se adăpostește o bună școală de ceramică și bogata colecție de pergamente, hârtii, monede și pietre însemnate cu vechi scrisuri romane și românești, pe care a strâns-o la un loc un om bun, muncitor și priceput, institutorul Ștefulescu. Tot aceste vremi de prefacere au sămănat ici și colo câte un palat al administrației sau oștirii, sau vre-un luxos otel care nu-și găsește antreprenorul în viața liniștită și retrasă a celei mai mici capitale de județ din România.

    Dar din cel mai nou trecut, al boierimii Jiiului-de-sus, se mai țin în picioare, în curți largi sau după grădini mirositoare, case cu pridvoare și lungi streșini, care-și încălzesc la lumină oasele de piatră, de atâtea ori plouate și ninse, și ascund în cutare colțuri nelocuite amintiri sfioase. Și, oricât s’ar fi clădii și împodobii, vechiul Târg e încă lot al acestor vechi case, care fac să nu poată uita pănă și aceia cari nu-și îmbogățesc sufletul prin întrebarea cărților.

    În mijlocul orașului, statuia lui Tudor Vladimirescu. Monumentul și exproprierile locului ar fi costat mai multe zeci de mii de lei. Nu prea face, cu toate gândurile bune. Tudor se razimă pe o grămadă de bolovani, sprijinită și ea de o coIoană. Un leu strașnic, cu trupul mic și capul mare, — față de Tudor însuși el pare un chien-lion, — se învârte jos, cu gura deschisă spre ragăt. Eroul, fără asămănare, e lipsit cu totul de mișcare. Sabia și-o ține ca un bețișor. Teaca e și ea desfăcută de trup. Dintr’un oarecare punct de vedere, luptătorul apare ca străbătut de o curioasă armă lungă, cu două tăișuri.

    Represintații teatrale ale unei trupe din lași, care răspândește gustul de teatru și… dialectul. Rețeta mi se spune că e bună, și chiar jocul satisface. „Aristocrația” locală (este, și are trăsuri pentru un orășel cât o batistă) se ține însă de-o parte. Chiar când au rămas în orașele noastre de provincie, boierii nu mai represintă un element de inițiativă, de cultură și de viață.

    Foarte frumoasă grădina publică, vechiul zăvoiu. Viind însă lume puțină ca să se primble (firește clasele sociale, într’un orășel de 6.000 de oameni, țin să nu se amestece), nisipul și prundul grămădit se înalță ca și cenușa pe coastele Vesuviului. Unii vechi copaci sânt minunați. În adâncurile, nestrăbătute încă de cărări pentru primblare, se țin chiar cerbi și ciute.

    În fața luxoasei Primării și de jur împrejurul bisericii Sfinților Apostoli, — frumoasă, bine îngrijită, cu turnuri înălțate însă prea mult; înlăuntru, picturi ale unui meșter brașovean de pe la 1830, — se ține târgul. Vânzătorii și vânzătoarele stau așezați pe margenea trotuarului. Tipurile sânt energice, figurile pline, arse de soare; ochii privesc drept, fără sfială. Bărbații poartă pânzeturi albe sau lungi mantale de postav. Fotele, cămășile cusute ale femeilor sânt dovezi de îngrijire și de un gust ales. Toți par mai puternici, mai mulțămiți, — cum am zis,— decât vecinii lor, Mehedințenii. Aceștia din urmă au și altă înfățișare fisică: blonzi, figuri neregulate, curioase; de sigur că în ei trăiește alcătuirea vechiului Dac, pe când dincoace, pe acest pământ, care, zgâriat la întâmplare, dă lagăre, marmure, vase și monede romane, romanitatea biruitoare se menține și în chipuri.

    Între aceste femei frumoase, între acești voinici bărbați, păzesc o ordine care nu se prea tulbură gardiștii, foarte curat ținuți în uniformele lor împodobite cu roșu. Nici ei nu par frumoși însă, pe lângă măiestria măsurată a îmbrăcăminții țăranului. Dar mai ales ce sânt pe lângă dânsa costumele de oraș, rochiile europene și pălărioarele sau pălăriuțile represintantelor culturii!

    În oraș e o colonie mică germană. Ea își deschide acum școala ei germană, la care și țăranii noștri își înscriu copiii. Dacă Romanii au avut mai mult ca oricine organisarea de Stat, Germanii sânt neîntrecuți în organisarea lor națională.