Se va găsi cineva care să fie mișcat prin aceste rânduri și care, printr’o expropriare cinstită, să redea țării mica podoabă de artă, căzută, printr’o neghiobie neiertată, în proprietate particulară?

    Întreb: Se va găsi?

    Și, întrebând, mă gândesc la trei persoane: la ministrul de Instrucție, la d. Kalinderu, președintele Comisiunii Monumentelor Istorice, și la P. S. S. Atanasie, episcop de Râmnic.

3. Lunca Oltului. Șerbăneștii-Dobrușa. Stăneștii. Mamul.

    Străjeștii. Drăgășanii.

    Trei-patru ceasuri în tren, și sântem la Drăgășani.

    De o parte sânt dealurile cu vii, cu case boierești, cu pepiniere. Jos, e câmpia de luptă în care au fost striviți eteriștii greci de la 1821, cari fugiau din răsputeri spre Turnul-Roșu și Ardealul de mântuire și nu căutau câtuși de puțin să-și dovedească eroismul prin jertfa vieții. Un general grec a pus dăunăzi o piatră amintitoare, a cării inscripție a fost prefăcută apoi și în românește, după cererea Primăriei din târgușor.

    De altă parte, cum ai ieșit din gară, sânt strade curățele și bine pietruite, cu case mici și nu tocmai frumoase, printre care se ridică o școală clădită de răposatul Simulescu, care era din Drăgășani, o Primărie, locuința cutărui moșier bogat; într’o mică piață e o fântână frumoasă cu bustul în bronz al aceluiași Simulescu, lângă care se vede un Ion Brălianu de marmură, care samănă întru câtva.

    Mergem pe o șosea, apoi pe drumuri de țară spre satul Ștefănești, unde ne așteaptă un preot dintre aceia cari învață prin exemplu și călăuzesc spre bine pe țărani, luminatul și gospodarul părinte Teodor Bălășel.

    Lunca Oltului se întinde larg, cu plopi strângându-și toate brațele într’un singur avânt spre cer, cu tufani rășchirați în ramuri. Satele ce se întâmpină: Zlătăreii, Ștefăneștii, mai departe Șerbăneștii, samănă cu cele din Argeș prin înfățișarea, de cele mai multe ori foarte sărăcăcioasă, a locuinților. Păreții sânt înjghebați din loadbe grosolane ce se încheie la muchi; de-asupra e așternut un strat ușor de lut, care une ori nu primește nicio înălbire cu varul, sau bidineaua gospodinei lasă măcar păretelui din fund urîta lui față gălbuie. Fereștile sânt mici, câte odată cu un singur ochiu, astupate și cu hârtie, sau lăsate așa cum s’a întâmplat să se strice: chiar cele mai bune case se mulțămesc cu două ferești în față, dintre care una, după obiceiul cel nou, se deschide chiar în trei: la dreapta, la stânga și în sus, pe când cealaltă e vechea tăietură în zid. Sânt copereminte de șindilă, dar de cele mai multe ori coceni mucezi sânt aruncați peste clădării de fân înegrit, ca o chică sălbatecă, scărmănată și smultă. Pătulele sânt numai de vergi și se sprijină simplu pe patru picioare de lemn. Șura, grajdul sânt numai niște coperișuri de paie. Dar împrejmuirea de ostrețe e mai totdeauna bună. Câni sălbateci se năpustesc asupra trecătorului, rânjindu-și, în lătrături turbate, colții lacomi, gata să sfâșie.

    Oamenii cari străbat șoseaua, sau pornesc din curți și cerdace, ori lucrează încă la câmp, unde se strânge porumbul și tutunul și se suie cocenii pe crengile sprijinitoare ale tufanilor rășchirați ca niște policandre, sânt cu mult mai presus de tainițile lor. Bărbații poartă o cămașă ceva mai lungă decât a muntenilor de dincolo de Olt, pieptare lucrate cu chenare și une ori pantaloni oltenești ce se lărgesc jos. Femeile-și înfășură capul cu marame albe, pe care le aștern pe frunte ca Tatarcele sau le lasă, potrivindu-le la bărbie, să atârne pănă la piept, pe când Argeșencele fac să fâlfâie vălul ca la miresele din orașe; unele, la câmp, își potrivesc câte un testemel colorat, ca un fesișor, pe creștet. Cămașa n’are de obiceiu arnici, dar e așa de sinilită, — tot așa se face și cu cămașa bărbaților —, încât se vede de departe că e albăstrie. Fotele, care, când sânt, ca aici, din două bucăți, se chiamă zăvelci sau vâlnice, sânt rare ori de coloare deschisă sau înflorite. Vâlcencele se îmbracă în albastru închis, în negru simplu, cu dungi sau cu pătrățele mai deschise.

    Chipurile nu sânt așa de frumoase ca în Argeș. Un tip are ochii înfundați în arcade ciolănoase și toată fața îngustă scoasă înainte; altul, cel mai răspândit, se deosebește prin fața gălbuie, lătăreață, de lună plină, în care numai ochii au frumuseța căutăturii blânde.

    Acest județ al Vâlcii e plin de mănăstiri cum nu mai este altul, afară de Ilfov în apropierea Bucureștilor. Încep cu Șerbăneștii, care s’a reparat chiar acum de Eforia Spitalelor, stăpâna moșiei d’imprejur. E o frumoasă clădire, cu două turnuri de zid, înălțată de un boier din familia Morunglavu la 1746. Casele mănăstirești, drese și ele cu multă dibăcie în podoabe, așteaptă, se zice, să cuprindă un ospiciu de bătrâni.

    Se face seară, cu nori grei, pântecoși. Ei atârnă pănă în hotarul zării, unde soarele apune, trecând printre ei raze roșietece asupra celor mai depărtate coaste de la Răsărit. Acea zare de Apus e tivită cu aur supt vântul scărmănat, și ca o flacără țișnește de-odată și asupra tristeții amenințătoare a norilor. La căderea nopții, picură de ploaie în bătaia foarte rece a vântului.

    Ziua următoare se începe în lătratul furios al cânilor cari apără pe cetățenii din Drăgășani. Dulăii pândesc la toate porțile, se lămuresc asupra fiecărui trecător și și-l dau în primire. Nicăiri harțagul veghetor al acestor „prieteni ai omului” nu poate fi mai neobosit decât aice.

    Trăsura ne aduce înapoi spre Șlefănești, în bălaia unui vânt de ghiață care vuiește peste câmpia cu porumbiștile și imașurile încărunțite de o brumă înainte de vreme. Carpații trebuie să fi primit undeva învălitoarea de zăpadă.

    Aproape cap la cap cu Ștefăneștii e satul Dobrușa, lângă o gârlă ce se poate trece cu piciorul. Din jos, vin casele de Români pe care le cunoaștem, mai încolo stă o Țigănime scârboasă, în case ca niște poieți; ea n’are altă grijă decât hrana sărăcăcioasă și ciubeica, tutunul de toate zilele.

    Biserica vechii mănăstiri nu poate fi mai nouă decât veacul al XVI-lea. Acum te primește o cruce amintitoare de lemn vechiu, de-asupra căreia se ridică un turn de scânduri înegrite, pe când altă dată erau două turnulețe de cărămidă. Fațada e prefăcută în chip sărăcăcios, zugrăveala e numai din 177l-4, catapiteasma o scândurică abia săpată. Dar lucrul din bună cărămidă aparentă, ocnițile, unghiul ieșit în afară de ‘naintea altarului arată o vechime mult mai mare. Biserica a suferit o întăie înoire la începutul veacului al XVII-lea și alta peste vre-o sută cincizeci de ani.

    Pe șes pănă la o pădure de stejari tineri, cu trunchiul supțiratec și frunzele mărunte. Îndată ești în satul Stănești, și pe neașteptate te afli în fața bisericii fraților Buzești, al căror nume trezește amintirea unor credincioase lupte vitejești, pentru Domn, țară și creștinătate.

    În vremi mai nouă s’a adaus un pridvor și un rând de colonete pe fiecare lăture. Înainte, bisericuța de cărămidă cu ușile și fereștile tivite în piatră simplă și un singur turn de zid avea o înfățișare mai modestă. Ctitorul ei a fost Giura, bunicul boierilor Buzești, fiul său Mogoș și alt Mogoș, feciorul celui d’intăiu. În pronaos se află piatra scrisă care acopere rămășițile lui Stroe Buzescu, mort după lupta lui învingătoare cu nepotul Hanului tătăresc, la 1602, și marmura, cu pisania ștearsă, care acopere trupul credincioasei lui soții Sima, care s’a așternut bucuroasă la picioarele bunului ei soț. Un săpător destul de dibaciu a sculptat pe lespedea lui Stroe lupta cu Tatarul: acesta are o căciulă de pâslă, un laț de prins robii, un iatagan; mustăți strașnice-i taie obrazul. La cizme sânt pinteni; două tolbe de săgeți au căzut supt picioarele calului, când mârzacul rănit a primit o lovitură ce-l prăbușește. Stroe, cu calpacul unguresc în cap, mantia lungă și picioarele strâns înfășurate, călare pe un cal cu șea, străpunge pe dușman cu o sabie apuseană. „Și nu fu”, spun slovele de pe piatră, „pre voia câinilor de Tătari”.

    La Lungeșlii foarte apropiați, e mănăstirea Mamul, reparată de Constantin Brâncoveanu, al cărui neam se înșiră pe zidurile din lăuntru în chipuri de boieri și Domni. Clădirea e mare; ușa se încadrează în ghirlande de trifoiu, și fereștile au și ele o podoabă de piatră sculptată. Printr’o lipsă de îngrijire și socoteală de care te crucești, puternicele zidiri ale călugărilor, golite de secularisare acum patruzeci de ani, se năruie pe încetul.

    La căderea serii ajungem la Străjești, sat cu stradă largă și case bune, împodobite și ele la porți cu săpături în chip de liniuțe și de rotile. Biserica pare veche; turnul clopotelor, deosebit, poartă vulturul cu două capete: el are o putere ce nu se întâlnește în lucrările epocilor mai apropiate de noi. Dar e numai o ctitorie a ultimului Buzescu, Constantin, care se întitulează pe piatra cea frumoasă a mormântului său din 1831: „sfârșitul neamului său”. Zugrăveala păreților arată pe pașnicul boier îngiubelat care purta numele strălucit al vechilor frângători de dușmani.

4. Cozia

    În această zi de primăvară, cea d’întăiu ploaie de toamnă, adusă de vântul rece, cade înceată, în picuri mărunte, din cerul care e numai o mare de leșie. Pe drumul spre Drăgășani, trec însă vioi sătenii în mantale de abà albă, largi, cu cusături negre la toate margenile, sau în cojocele și sumane mici ca un pieptar. Femeile lasă fără grijă să li se stropească vălurile supțiri, bogat înfășurate în jurul capului, zăvelcile care, pentru ziua de serbătoare, sânt adesea ori în colori deschise. Multe au însă în față o țesătură de casă mai urîtă sau câte o pestelcă ieftenă de materie cumpărată la târg. Destule sânt cu picioarele goale. Tipurile, mai fără deosebire de urîte.. Ele plac însă flăcăilor nu tocmai frumoși din partea locului, și în acest colț de patru-cinci sate lângă Drăgășani se păstrează vechea datină ca gospodarul să-și fure nevasta, cu voia sau fără voia ei, prin vre-o ceată de prieteni, și să trăiască o vreme necăsătoriți cu prada vitejiei sale.

    Valea pe care o străbate trenul, mergând în sus „la deal”, e lunca Oltului, care se vede din când în când alb, destrămat în peteci, printre sălciile din dreapta. De-o parte ai înălțimile Argeșului, de alta al doilea șir de dealuri, cu șerpuirea mai chinuită. Ele se apropie tot mai mult, făcând să piară pe alocurea lanurile de porumb, crâmpeiele de vie neîngrădite ale țăranilor: în locul lor e acuma lived ea cu iarba fragedă, spălată de apă, zăvoiul sălciilor albicioase, câte odată și grădina Bulgarului, — sau și a Bomânului, ca pe la Drăgășani, — cu capetele de varză înfoiată.

    În tren, care geme de lume, în căruțe, în cară, călări, pe jos, sătenii aleargă spre câștigul, cumpărăturile și ispitele bâlciului de la Râureni. Toată lumea e neobișnuit de gătită: zăvelcile au flori mari strălucitoare, cămășile sânt bătute cu fluturi, pieptarele scânteie de fir, care atârnă în firicele dese la capătul fotei. Târgovețele și-au pus pălăriile cele mai mari și rochia de mătasă.

    Ca un val de pânză albă, sinelie, stropită cu albastru închis, cu roșu, cu negru, boltit ici și colo de umbrele, drumeții de Duminecă se coboară, zgomotoși, la halta bâlciului. Șoseaua e plină, în față, de covergi de coceni, de prăvălii trecătoare acoperite cu șindilă, de baratce cu călușei, de prăjini cu steaguri.

    Petrecere bună! Tot înainte spre Jiblea, de-a lungul Oltului pe care-l treci în Argeș, ca să te întorci iarăși în Vâlcea. Cu toate ploile din urmă, larga apă lăptoasă, unită într’o singură albie, e mai puțin răsfățată decât Siretiul, mai puțin vioaie decât Moldova limpede, mai rău împrejmuită, mai slabă decât puternica Bistriță cu malurile rupte. Nici acuma n’aș zice: „Oltul mare”.

    Jiblea e în Argeș, într’un prăvăliș de dealuri de-asupra Oltului. Marea gară de cărămidă aparentă se îndreptățește întru câtva prin aceia că de aici se merge la Călimănești și Cozia.

    De fapt, nici nu sânt trei locuri deosebite acestea: Jiblea, Călimănești, Cozia, cu toate că toanele pământului pietros, rupt în culmi cu zimții grosolani, te împiedecă să le vezi în șir.

    Jiblea merge pănă în Olt. Case care nu samănă cu cele de la vale, bune case de lemn, cu negre acopereminte țuguiate, din șindilă îngrijit așezată, cu pridvor pe stâlpi și ferești luminoase. Biserica veche, încunjurată cu un zid jos, de bolovani, a fost clădită de iznoavă mai dăunăzi într’un chip încăpător și împodobit: ea se vede din depărtare cu păreții ei galbeni-deschis, cu turnu-i de zid.

    Oltul curge între maluri nisipoase, sămănate numai ici și colo cu sălcii. El răsfrânge în valurile-i domoale jalea cerului noros, din care se scurge ploaia, mărunt, îndărătnic.

    Pe malul celalt întri în strada Călimăneșlilor, care se întinde de-alungul apei. Clădiri țărănești cu copereminte întunecate, păreți albi și flori la rând în cerdace.

    Ea trece pe lângă otelul băilor, clădit în stil elvețian, cu lunga fațadă împodobită din lemn, supt un munte înalt, râpos, în care se înfig arbori învălmășiți. Stânca goală răsbate pe alocurea, și aceiași stâncă-și rânjește lespezile pe malul argeșean, care e tot așa de înalt și acoperit cu același veșmânt trențăros de copaci tineri. Apoi un alt castel, și drumul merge necontenit printre vile cochete, printre pavilioane și locuri de adăpost. Țărani trec, pe jos și călări, — oameni uscați, negri, cu chică. E aici o Sinaie a Vâlcii, cu bolovani adevărați și fără foloasele ce vin pentru Sinaia Prahovei din reședința regală și din gospodăria darnică a Eforiei Spitalelor.

    Urmăm o cotitură a Oltului, și, după un drum scurt pe șosea, Cozia se arată, cu cele trei turnuri ale ei și zidul alb, dres de puțină vreme, al clădirilor mănăstirești. Oltul e mânios aici și-și frământă apele spumegânde pe vârfuri de piatră, iar, pe un mai și pe cellalt, două înălțimi împădurite, cu frunțile colțurate, par doi zmei întărâtați ce se răpăd unul împotriva celuilalt.

    La stânga drumului, pe o înălțime, lângă o căsuță unde stă urmașul smerit și sărac al falnicilor egumeni de odinioară, și lângă o vilă nouă pe care episcopul de Râmnic, Atanasie, a clădit-o mai dăunăzi, privighează bisericuța bolniții, de o fină armonie veche. Supt o frunte cu două rânduri de ocnițe, un stâlp gros, de cărămidă, sprijine pridvorul, din care dă în biserică o ușă împodobită cu săpături în lemn. De jur împrejurul zidirii, în forma îndătinată a crucii, aleargă ocnițile lungărețe prin care se deschid puține ferești înguste, iar sus se întind mai multe rânduri de zimți în cărămidă. Lucrarea toată e făcută din cărămidă pusă în lung și în lat, pe rând, închisă într’un ciment tare și sămănată cu bucăți de piatră tăiată.

    Ea păstrează vechea zugrăveală, foarte frumoasă. — asemenea cu aceia de la Slatina în Moldova —, din care se desfac, pe partea d’inăuntru a piciorului de zid din pridvor, chipurile încununate ale lui Mircea-Vodă și fiului său Mihail, care e un copil încă, amândoi în veșmintele apusene ale vremii lor, luate, de bună samă, după cea d’intăiu zugrăveală a bisericii celei mari. O panglică de inscripție ce încunjură sus pridvorul spune că întemeietorii bisericuții au fost Petru-Vodă, zis și Petru de la Argeș sau Radu Paisie, Domn pănă la 1545, și fiul său Marcu, și prin urmare din timpul lor vin sfinții din pridvor și aceia d’inăuntrul clădirii care se boltește puternic supt turnul roșietec. Ctitorii se văd în mâna stângă a naosului: Petru, în haină verde de brocard de aur, blănită cu cacom, căzând peste o alta roșie cu flori tot de aur, Marcu, și el încoronat, în brocard albastru, tot așa blănit, peste o haină de desupt roșie; Doamna Ruxandra, soția lui Radu, văduvă întăiu după Radu de la Afumați și deci fata strălucitului Basarab Neagoe, poartă cercei mari de aur, din cari atârnă lanțuri pănă pe umeri; haina ei de brocard alb e împodobită la piept cu o placă țesută în fir, și două gaIoane de fir îi sânt cusute pe umeri; tot astfel e îmbrăcată și fiica nevrâstnică a Domnului, Zamfira, numită așa după o rudă, Zamfira lui Moise Voevod.

    Biserica mare e peste drum, în vale, având în apropiere Oltul. De jur împrejur o cuprind clădirile de locuință, cu cerdacuri boltite și pridvoare pe stâlpi, care se obișnuiau în veacul al XVII-lea, spre sfârșit. Acum, eleve din Asilul Elena Doamna își petrec aici vacanța, supt o supraveghere care lasă de dorit, și de două luni de zile ciripiri obrăznicuțe răsună necontenit acolo unde cuviința patriotică și omenia ar cere să fie desăvârșită liniște în jurul mormântului, vechiu de peste cinci sute de ani, al lui Mircea, care a întemeiat Țara-Românească…. Și care a clădit și Cozia, supt pădurile de nuci sălbateci, care au perii de mult. Dar clădirea lui „se lipsi”, — spune pisania de la 1707, — „den podoaba ei cea d’intăiu, pentru mulțimea anilor” și ajunse cu totul dărăpănată. Neagoe Basarab fu cel d’inlăiu care se gândise la ctitoria străbunului: o mare pictură, de datină apuseană, se așternu lângă cea măruntă, în cadre pe fond albastru, din pronaos. O nouă prefacere opri mersul ruinei, la două sute de ani de la întemeiere, în 1580-90, când, supt Mihnea-Vodă al II-lea, egumenul Amfilohie ridică din nou, pe lângă biserica mare și bisericuța Sfinților Apostoli, un paraclis al Adormirii Maicii Domnului, care s’a păstrat pe urmă și în zidăria cea nouă a chiliilor. Peste câțiva ani se îngropă lângă Mircea bătrânul, — a cărui piatră de mormânt era, poate, ca și astăzi, numai un bolovan ros de orice inscripție — nenorocita mamă a lui Mihai Viteazul, călugărița Teofana, moartă cinci ani după uciderea fiului ei.

    Apoi Brâncoveanu ajunse Domn al Țării-Românești și, luând în primire Scaunul lui Mircea, el făcu pentru lăcașul de odihnă al acestuia ceia ce nu făcuse celall mare înoitor al trecutului în zidirile lui sfinte, Matei Basarab. El se hotărî să zidească la loc cu cheltuiala sa Cozia și dădu această sarcină unuia care o putea înțelege bine, lui Antim Ivireanul, meșterul cel mare în aducerea la îndeplinire a frumosului. Antim, care stătea pe atunci în apropiere, fiind episcop de Râmnic, se puse la lucru, orânduind toate după planurile sale. Întrebuințând toate cunoștințile sale despre arhitectura bisericească a Românilor, el dură pridvorul boltit, cu patru stâlpi în lat și câte doi în lung, făcuți din piatră vărgată prin săpături în toată lungimea ei și împodobită sus și jos cu flori. El refăcu de jur împrejurul bisericii în formă de cruce ocnițile în două caturi, fereștile a căror veche săpătură de vulturi cu două capete rămâne totdeauna o minune de închipuire în plan, de gingășie în lucru, și cu florile răsăritene ale vremii sale cârpi știrbiturile. Dacă nu el dădu ocniților de sus un chenar de sculptură cum nu se mai află aiurea și-l prinse cu plăci săpate, al căror model se află la mănăstirea de Argeș, lui i se datorește eleganța simplă a turnului din mijloc, asupra căruia se opresc privirile acelui ce descopere, în valea ei ocrotită, Cozia.

    Astfel s’a mântuit de peire, prin cheltuiala celui mai bogat și mai darnic Domn și prin îngrijirea Mitropolitului românesc care a înțeles mai bine frumuseța, ctitoria lui Mircea, sfințită totdeauna prin mormântul lui, — pe care noi astăzi nu-l mai putem împodobi după cuviință, ca unii ce nu-i mai înțelegem prețul.

5. Râurenii. Govora, Mănăstirea dintr’un lemn.

    Surpatele.

    Înapoi la Râmnic în vagoane cu fereștile lăcrămate de ploaie, prin întunerecul negru ce cade grăbit din cerul cenușiu. Și iarăși întipărirea plăcută a curatului oraș cu arbori mulți, cu frumoasele biserici reparate, împodobite cu turnuri de zid.

    A doua zi urcăm pe jos dealul Cetățuii. A știut ce face acel care l-a ales, în veacul al XIV-lea sau al XV-lea, pentru a păzi Noul Severin din vale, care ajunse reședința olteană a Domnilor, Scaunul obișnuit al Banilor și al celor de-ai doilea Mitropoliți ai țării. Cărări grele șerpuiesc pe pieptul umflat al înălțimii singuratece, și cei ce stăteau sus, — în ziduri care s’au surpat de mult, încă din vremea lui Radu de la Afumați cel ucis pe această culme, în biserică, — puteau prăvăli lesne dușmani în vale.

    Acolo curge Oltul, care se desface din desișul sălciilor ca frânturile unei late săbii cu oțelul strălucitor. lar dincolo de luciul apei se strâng, în paza copacilor, albe, roșii, casele Râmnicului și multele turnuri. Un soare rece le face să scânteie.

    Biserica omorului din 1529 s’a surpat, și nici nu se mai pomenia de dânsa, când, pe vremea lui Șerban Cantacuzino, evlaviosul Mitropolit Teodosie ridică noua clădire cu pridvorul pe stâlpi și ușa încadrată în sculpturi fără frumuseță, de o piatr ă tare, iar ce se vede astăzi e numai o prefacere de Mitropolitul Nifon al lui Vodă-Știrbei. Cel ce au lucrat la reparație crezură că se cuvine a pune vechea pisanie jos în zid și a ridica o alta. care proslăvește pe ctitorul cel nou.

    Cerul e burdușit de nori negri când apucăm drumul spre Govora. Dincolo de podul peste râpa seacă, drumul trece pe supt dealurile de nisip, goale sau acoperite în parte cu tufișuri și arbori răzleți. La stânga se vede o bucată de vreme Oltul, pe lângă care trece linia ferată. Râurenii întind o lungă panglică de case albe, de copereminte roșii: se văd steagurile ce flutură de-asupra clădirilor bâlciului.