La Vârîți, mergem greu pe un drum aproape desghețat, în care foșnește zăpada moale. Albe întinderi cu totul moarte, rari copaci goi, negri; satul se vede numai când pătrunzi în el; adevărat un loc de adăpost sigur al „vârîților” de frica Turcului de peste Dunăre, — căci sântem pe drumul Calafatului—, sau de frica zapciului. În cele d’intăiu curți, și pănă departe încă, vedem numai bordeie. De pe ogeacul de lut curge fumul în valuri, găinile scormonesc pe coperiș, iar înaintea ușii de întrare, care iese de-asupra pământului cu triunghiul ei de lemn, stă nevasta, altfel bine îmbrăcată și, de multe ori, plăcută, prin liniile fine ale feței albe, cu ochii vioi și veseli. Case adevărate se întind mai încolo, în curțile învălmășite și răscolite prin care-și fac câte ceva de lucru săteni cu fața adormită. Nu se găsește vre-o primărie, vre-o școală. Numai bordeiele și căscioarele ca pe vremea lui Pazvantoglu, când Cârjaliii străbăteau în voie prin toate aceste sate nenorocite, culegând banii de argint lucitori și fetele frumoase.

    De atunci e și biserica din capăt, ținta călătoriei noastre. Clădită, prin anii 1780, de boieri din neamul Zătrenilor, ea se deosebește prin marele interes ce-l au chipurile, multe la număr, ale ctitorilor. Pe fondul alb se desfac boierii zugrăviți cu cea mai mare îngrijire, amănunțit, în colori tari și limpezi; fiecare cută, fiecare garnitură în podoaba de pe veșmintele femeilor, fiecare floare de pe mătăsurile aduse de Lipscani sânt exact însemnate, spre plăcerea ochilor, dar și pentru marele folos al celui ce voiește să urmărească în cursul timpurilor îmbrăcămintea românească.

    În amurgul ce se lasă, scotocim după alte urme ale trecutului, care nu se prea găsesc. Și iată că hainele de abà și de pânză cusută ale sătenilor ce-și țin în mână căciulile îndesate cu fundul mai larg în palmă, umplu tot cuprinsul bisericii lor, de care sânt mândri. Ei deslușesc cum au strâns bani de-o repară: în adevăr coperișul scânteie de frumoasa tablă lucie albă, pe care o taie și o ipun prin aceste locuri săteni, tinichigii mai buni decât Evreii de la orașe. Aici nu mai e primarul în frunte, ci un țăran mai în vrâstă, pe pieptul căruia țăcănesc medalii și din ochii căruia strălucește bucuria de țuica Duminecii, pe când limba îndrugă de toate pentru lămurirea „domnului inspector”. Din case, din bordeiele mărginașilor, fumul gâlgâie tare pentru gătirea mămăligii din seara de odihnă.

5. Ișalnița. Almăgiul. Coțofenii. Brădeștii.

    Ieșirea din Craiova prin partea vechiului oraș care poartă încă numele de Dorobănție, fiindcă aici își aveau locuințile dorobanții cari apărau odinioară pe Ban, stăpânitorul celor cinci județe de peste Olt. Astăzi, când, pe lângă școala de fete Lazaro-Otetelișanu, se văd abia niște slabe rămășiți din zidăria mare și puternică, în zădar ai mai căuta dorobanți pe aici. Locul lor l-au luat pașnici mahalagii, cari trăiesc din plugărie și din unele înlesniri electorale. Biserica lor, Sf. Ioan, păstrează, cu toate înoirile, liniile frumoase de la început: turnulețul alipit la stânga, pentru păstrarea odoarelor, și marele turn de la mijloc, cu fereasta de mai multe ori sprincenată.

    Lângă niște urîte ruini, poate de vechi hanuri din vremea chervanelor de marfă, se iese în câmp, pe larga șosea bună, făcută de Vodă-Bibescu, el însuși un Oltean. Deocamdată, întâmpini fântânile lui Obedeanu, dăruite de acest boier milos drumețului însetat. Odată, ele se ridicau de-asupra pământului printr’o zidărie pecetluită cu pisanie, dar cu timpul n’au mai rămas decât mici grămăgioare de cărămidă, din care gâlgâie încă, harnică, apa și la care poposesc atâtea care și căruțe sau aleargă femei cu ulcioarele mari smălțuite în vechi zugrăveli. Cei noi s’au încercat a face și dânșii fântâna lor, dar n’au fost în stare să dea altceva decât un turnuleț hâd, acoperit ascuțit cu tinichea, o inscripție împotriva gramaticii, și, mulțămită d-lui „specialist” Stanisici, țevi din care nici nu picură.

    Pământul e slab: tot mâl alb lăsat de ape; în el se prind mai bine tufele dese de cartofi, pe când grâul, orzul, ovăsul se ridică abia de la pământ în acest Maiu al celui mai îmbielșugat an ce se poate întâmpla. Nu e șes, ca dincolo, în Muntenia, la această latitudine, ci înălțimi mari întinse în dungi drepte, care aleargă în voie pe unde vreau, în loc să se rânduiască după chipul muncelelor, taie țara în fășii de văi, cu sau fără râuri în fundul lor.

    Apa cea mare rămâne Jiiul, care trece în stânga. În voia țărnei moi, el se zbeguie cum îi place, și ochiul îl prinde prin copacii luncii numai în frânturi lucioase, sămănate fără rânduială, când ici, când colo. Dincolo de dânsul, un ultim rând de dealuri închide zarea.

    El nu poartă sate. Toate așezările vin din dreapta. Înainte de a se atinge patul de nisip, foarte larg, prin care se poartă șuvițele sărace ale Amărăzii, înainte de a trece podul de lemn cu care se joacă de atâtea ori, rupându-l în bucăți, nebuna apă crescută de ploaie, pe când nezguduit stă mai încolo înaltul pod alb de fier al căii ferate, care se ivește de-odată din mijlocul malului păduros, — vezi moșia Ișalnița. În casa boierească de colo din fund, în mijlocul vechii grădini dese, locuiește o femeie care s’a înstrăinat cu totul de lume, dar știe să trăiască pentru cei săraci și rămași în urmă pe pământul ce stăpânește.

    De și e Duminecă, de și piața din Craiova e plină de o mulțime curată în mari măntăli de pănură albă, tivită cu găitane negre, pe aici păstorul de vite are haine ca pământul și fața se zărește cruntă supt scurta căciuliță oltenească fără moț. Dar acești oameni întrebuințați veșnic la o muncă fără cinste și fără plăcere sânt printre cei din urmă ai satului lor.

    Mai departe decât Ișalnița, tot pe muchea dealului din dreapta, care închide zarea, se ivește biserica de la Almăgiu, cu înfățișarea veche. Dar șoseaua lată și netedă, mărgenită une ori de salcâmi noduroși cu rădăcini uriașe ieșite în față ca niște mușchi căzuți, — un dar al bunilor boieri din alte vremuri, cari stăteau pe acasă în satele lor și, împreună cu sătenii, își căutau harnic de țarină —, șoseaua duce drept înainte spre depărtatul Severin și spre graniță.

    Într’un Ținut unde supt dealuri se cufundă o minunată vale rotunzită, plină de cel mai puternic răsărit de suliți ale grâului, întrăm în satul Coțofenilor. Un neam de aprigi boieri neliniștiți a băciuit aici, și unul din ei, Spătarul Mihai, a luat parte la lupta cea mare a boierimii românești de peste Olt pentru scoaterea Grecului Vodă-Leon și pentru ridicarea la Domnie a prietenului lor de la Brâncovenii Bomanațului, Aga Matei.

    Boierii cei mai vechi stăteau de vale, unde, în curtea unui biet om sărman, argat la un bogătaș al satului, se mai înțeleg boltirile unor pivniți lucrate dintr’o cărămidă deasă, prinsă cu ciment tare.

    Și biserica va fi fost lângă aceste Curți. Colo dedesupt, unde se vede încă unul din acele turnulețe de zid care vădesc în aceste locuri o fântână, acolo a fost odată „Fântâna Spătarului”.

    Apoi alți boieri, dintre aceiași Coțofeni, cari s’au stâns numai dăunăzi, au ales un loc frumos pe culmea de deal, de unde se cuprinde toată această grădină de spice și de copaci a văii mănoase, și au făcut acolo cula lor cea nouă. Străbatem încăperile încă locuite: pridvorul răzimat pe stâlpi, ca la biserică, odăile a căror boltă gotică e înflorită la capete cu crini, pivnițile bune pentru ascunderea armelor și grămădirea mijloacelor de traiu în timpul de iarnă și în vremea de primejdie, bucătăria cu hornul adânc, care poartă scrijelată data de 1653. De cealaltă parte a clădirii, alt pridvor pe stâlpi, căruia i s’a lăsat vechea înfățișare de cărămidă goală.

    Acuma casa e despărțită în două de cei doi proprietari rivali cari au ieșit din desbaterile privitoare la testamentul sucit al ultimului „singur-stăpânitor”. Astăzi nu mai este aici altă luptă decât aceia pentru fumul sobelor sau pentru țipătul copiilor din amândouă părțile.

    Mai nouă e biserica de astăzi, lucrată însă foarte bine după vechea datină, cu tot rostul ei de pridvor și de abside și cu o zugrăveală de toată frumuseța. Ea cuprinde mormântul lui Constantin Coțofeanu, răposat în 1826; ctitorul i-a fost însă numai fiul acestuia, Gheorghe Păharnicul, care a săvârșit-o la 1831. Fata lui, Catinca, a fost soția Polonului Paznanschi, care din ofițer rus ajunse a fi, pe la 1830, unul din organisatorii oștirii muntene. Mormântul lui, de marmură albă, se vede afară, în cimitirul copleșit de buruiană, care a năpădit și mormintele; lângă el e locul de odihnă al Catincăi, pe care versuri curate o arată:

    Soție credincioasă și mumă cu iubire.

    Abia s’a mântuit slujba, și, cu câteva clipe mai înainte, întâmpinaserăm cetele credincioșilor cari se întorceau, lăsând pe lespezi frunzele de copaci din Dumineca Mare și grămezile de pâni în forme ciudate. De-o parte, copiii, cei mai mulți în port de țară, având în frunte un mic dorobanț foarte chipos. Apoi femeile, fetele, în lungi cămăși cu cusături negre și mulți fluturi ce scânteie, cu câte un cojocel cusut în flori, cu fuste scurte, în colori vii și cu frumoasele marame albe, care se lasă lungi pe spate și flutură în urma stolului ce se pierde pe cărare. În sfârșit, bărbații, voinici, în mantiile de abà, ca niște războinici gata: fața rotundă, hotărîtă, cu ochii mici ce se rotesc ca la șoimul ce pândește, cu mustăcioara măruntă, mușcată răutăcios de-asupra gurii, tăiate hotărît. E aici multă putere, și se ascunde multă vitejie pentru ceasurile grele.

    Îndată ajungi din Coțofeni la Brădești, unde un alt vechiu neam oltenesc și-a avut sălașul: și un Brădescu a fost în războiul de cucerire al lui Vodă-Matei. Satul e îndoit: unul în margenea drumului, cu case mai bunișoare, altul, cel vechiu, ascuns sus, în valea îngustă care se zice a Brădeștilor, — această din urmă parte sărăcăcioasă și umilă pănă într’atâta, încât nu poți desluși bine unde se mântuie Românul și unde începe Țiganul mărginaș. Dar în multe cerdace atârnă lăvicere de toată frumuseța.

    Moșia e foarte îmbucățită și căzută mult în mâna arendașilor. D. Mihai Săulescu, unul din proprietarii fărâmilor, îmi arată de pe o muche de deal între văi ca acelea din raiu, așa sânt de verzi, de vesele, de mănoase și pline de priveliști neașteptate, blânde și patriarhale în pustietatea lor, locul unde a stat vechea culă, din cărămida căreia s’a făcut o cârciumă la drumul mare.

    Biserica a rămas însă. Ajungi la dânsa după urcarea dealului năpădit de copaci, de lanuri, cu desișurile mari, înalte, de iarbă înaltă, veselă de ploile multe ale unui Maiu darnic în unde de ploaie. Din vârf privirea poate urmări tot ce se întinde pănă la depărtatele dealuri de peste Jiiu, tot Ținutul triumfător de primăvară deplin desfășurată, prin care sânt sămănate largile frânturi de argint topit de râului.

Vâlcea

1. Râmnicul Vâlcii.

    Drumul către Râmnic, vechiul Scaun episcopal al celui de-al doilea Severin (după ce întăiul se pierduse către Unguri), se desface din marea arteră de comunicație a țării la Piatra, un însemnat nod al căilor noastre de comunicație. Între Piatra și Slatina se trece Oltul, și calea ferată spre Râmnic, care, de câtva timp, duce și mai departe, spre Sibiiul fraților noștri, urmează destul de aproape cursul râului, strecurându-se între lanuri de porumb de toată frumuseța. În stânga, câmpiile de aur ruginii se opresc în dealuri neregulate, ca acelea ale Gorjului, pe când în dreapta ele se încurcă în pădurici cu înalți arbori supțirateci, sau se pierd în lunci, pe care pasc turme și vite risipite. În față, se înalță ondulate, închizând raza vederii, frumoasele dealuri ale Ținutului de peste Olt, ale plaiului argeșean. Înfățișarea țării se schimbă necontenit aici, în dreapta, unde ochiul prinde tot lucruri nouă, în mici icoane pe care le înghite răpegiunea.

    Drăgășanii, cu viile-i împuținate de boală, ale căror frunze verde-închis sânt pătate adesea de albastrul arămii prin care se mântuie de peire, — câteva case mari, moderne se desfac din fondul verde prăfuit—, Râurenii, cu bâlciul lor: împrejmuiri, haine albe împrăștiate pretutindeni, corturi de pânză, cară străbătând șoseaua, pe când de-asupra învălmășelii plutesc răgete, sunete de tălăngi, strigăte de chemare.

    Govora, locul de tămăduire, de la care se vede numai halta, o cărucioară galbenă, un umbrar încununat cu un tricolor, terfelit de soare, de ploaie! și de praf, și o șosea, a cării țintă nu se zărește. Sau, în mai mărunt: mica păstoriță pierdută în ierburi, care se uită la minunea fugare a trenului cu niște ochi mari-mari, limpezi ca ai florilor de câmp între care se ascunde; ciobanul ursuz și mițos, umflat în blana-i de oaie cu părul în afară, făcând să scrâște supt opinca-i apăsată prundul unui râu uscat, grupe de țărance cu fotele mai mult albastru-închis, cu dungi în lung, dar ici și colo mai vesele, mai împodobite, cu fluturi, cu cusături romboidale pe un fond roș-aprins. Dar satele sânt vădit mai sărace; se vede tipul, pe care Gorjul mai nu-l cunoaște, al casei-peșteră, cu un singur ochiu de fereastră strâmb supt coperișul de stuf, căzând zburlit ca o chică nepieptănată. Din treacăt se prinde o familie, altfel curat îmbrăcată, lucrând la o astfel de locuință: gospodarul, suit pe coperiș, primește coceni de porumb și buruiene uscate, pe cari-i așează la picioarele lui. Și tipurile au mai puțină vioiciune și mândrie: nu odată apar copii palizi, cu o căpiță de păr albicios ca fuiorul. Moșnenii au dăinuit aici mai puțin, strânși de boieri mai mulți, mai vechi și mai răi: acest proces istoric apare în toate, și omul n’are aici rara frumuseță a unei naturi alese și felurite.

    Se face seară, cu un soare roșu, fără raze, ce se lasă în neguri, pe când cerul vioriu e ușor învăluit de praful bogat al drumului, pe care un vânt puternic, un vânt avar, de secetă, îl gonește în nori fumurii de pe șoselele albe ce străbat lanurile și dumbrăvile. O gară modestă, în care se primblă doamne în toalete moderne. E Râmnicul.

    Când ai întrat în el, plin de fum și de praf, rămâi uimit. Ai plăcerea de a te găsi într’un juvaier de orășel, într’una din cele mai curate așezări urbane din toată România. Trăsura merge pe un drum bine pietruit și pe care vântul nu ridică nimic. Poate a plouat? Nu, e stropii, — înțelegeți bine: stropii. Și aflu că aici în Râmnicul Vâlcii se stropește tot și totdeauna. O minuni ale apei și ale Noului-Severin!

    Și nu-s maidanuri, nici bordeie, ci case curate, ce se înfrățesc bine între ele, frumoase case gospodărești, foarte de aproape îngrijite. Autoritățile au clădiri de gust, pe care nu le îngăduie să se murdărească, necum să se dărâme, ca în atâtea alte locuri. Arborii cresc din bielșug aici ca și în luncă: drepți, mândri, dând o impresie de viață sănătoasă, liberă.

    La Episcopie e aceiași îngrijire, același mediu de natură bogată și prietenoasă. Din verdeață răsar: biserica mare, spoită într’o coloare poate prea întunecată, o biserică mai mică, un paraclis. Palatul episcopului strălucește de alb ce e. La locuința arhimandritului, care n’are mobile, dar e curată și ea, ca și feciorii în haine țărănești pe cari-i descopăr, după lungi căutări, undeva în fund, — la această locuință de călugăr sărac se ajunge printr’un drum împletit sus cu ramuri, ca într’o arcadă de verdeață italiană. Și ce puțini văd asemenea colțuri de țară, care înalță inima, care varsă în cugetul rănit de atâtea dureroase ciocniri ale unei realități nevrednice, ca un balsam de mângâiere!

    E adevărat că, seara, aceste lucruri frumoase nu se pot vedea în de ajuns la lumina, pusă prea sus, a unor globuri care au exteriorul, dar nu și cuprinsul celor de pe bulevardele bucureștene. Dar ajunge și cât se poate privi ziua.

    Petrec noaptea într’un otel foarte gospodăresc, proprietatea unei frumoase și vechi biserici. Jos, cântă musica într’o berărie-cofetărie, cu același proprietar. Se vede că lumea nu prea vine, căci cântecul se oprește înainte de 9 ceasuri, când se aud limpede sunetele de goarne vestind în căsărmi culcarea.

    Biserica episcopală din Râmnic e reparată de răposatul episcop Ghenadie Enăceanu, scriitor și istoric, om foarte râvnitor pentru găsirea și îngrijirea trecutului nostru, de care-l lega un interes romantic. În timpul păstoriei sale, el a făcut ceia ce făcu și face în Gorj d. Al. Ștefulescu: a cerut preoților săi să-i aducă hârtii vechi, le-a cercetat, căutând să închege din ele o istorie a eparhiei de care se simția, parcă, legat pentru totdeauna, a pus să i se zugrăvească icoanele și mai ales chipurile istorice din biserici și mănăstiri, a strâns o minunată colecție de vechi tipărituri, lăsând în loc preoților de sate cărți nouă, a stăruit fără preget pentru ca monumentele altor vremi să fie păstrate urmașilor. Pe ușa din fața paraclisului, un zugrav l-a represintat țiind în mână această biserică pe care a dres-o și împodobit-o, făcând-o din nou așa cum ieșise din mânile meșterilor de la 1751. Chipul său, săpat în lemn, înfățișat pe pânză, se vede pretutindeni în odăile palatului episcopal, care este astăzi așa cum l-a dorit el să fie. Din lucrările lui Ghenadie, „Notele” lui de visitație, ediția „Condicii Sfinte” vor rămânea, dar el va străluci mai ales, în istoria episcopatului român din secolul al XIX-lea, prin nesfârșita sa răvnă, prin credința sa către Dumnezeu, căruia i se închina, prin munca patriotică și spiritul de jertfă pentru înalte ideale.

    Catolicii au la Râmnic o veche biserică, de proporții elegante, într’o curte cu aspect italian. Parohul e de origine din Cioplea, un Bulgar care se simte Român, un frumos om brun cu înfățișarea simpatică, pasionat pentru biserica sa, pe care a înzestrat-o cu două clopote ce așteaptă încă să fie suite în turn.

    Un Evreu galițian, în antereu lung, cu barba și perciunii negri-negri, cu ochii visători de Oriental, trece ca supt zidurile plângerii din Ierusalim. Pe stradă se văd nume ca Rabinowitz, Marcovici. La restaurant, trei tipuri gălbui-roșcate, picate cu pistruie, se așează la masă, privind drept în ochi lumea: vorbesc nemțește și sânt iarăși Evrei. Lotru, mi se spune, e o adevărată Herță. Cei mai mulți din funcționarii locali n’au vlagă să organiseze lupta cu acești năvălitori. Orășenimea e alcătuită din boierinași săraci, cu case frumoase, dar fără mijloace sufletești și materiale, din meșteri și negustori, — unii din Ardealul vecin —, puțini, neluminați, necălăuziți de cine s’ar cuveni să călăuzească, din câțiva Nemți. Și astfel vlăstarele Palestinei galițiene se pot înfige adânc și-și pol mișca în voie trompele de supt.

    Grădina publică, numită și aici zăvoiul, e frumoasă, cu podoabe de crengi, cu oale de flori prinse naiv și pitoresc în poartă. Sânt alei largi, podiște, pavilioane, straturi de flori bine îngrijite. Un monument încununat cu vulturul muntean purtând crucea amintește, într’o inscripție înoită cu litere latine, că Vodă-Știrbei a dat orașului această grădină largă și frumoasă. Izvoare de pucioasă, — în jos și în sus sânt doar Govora, Călimănești, Olăneștii, — curg negre pe margenea cărărilor. Sânt și băi în grădină, dar, în cea mai mare parte din an, ele sânt închise. Aflu cu o strașnică mirare că mai totdeauna majoritatea zdrobitoare a locuitorilor nu simte nevoie de ele.

    Râmnicul are, — ca unul ce s’a desvoltat dintr’un târg, dintr’o stradă adecă (Episcopia n’a creat nimic în afară de zidurile ei) —, numai două artere paralele. Cea mai mare e și cea mai veche, fără îndoială, căci unește Episcopia cu biserica Mitropolitului Grigore și e în mai strânsă legătură cu strada transversală, în care sânt prăvăliile, iar, mai departe, o hală ce se lucrează acum, hanuri pentru țărani, un pod peste râu și o șosea prăfoasă care se înfundă înainte, între căsuțe. Ici și colo se deschid strade laterale, împodobite une ori cu case boierești frumoase, vechi sau înoite, și care au, — ca toate locuințile de aici, — flori în față. Unele arată și zidul mai mult sau mai puțin îngrijit al unei bisericuțe ca minunea de eleganță, în așa de mic și de îngrijit, de la Inotești. Pe un deal în față se vede micul lăcaș de rugăciune al Cetățuii, unde săbiile boierilor răzvrătiți au făcut să țâșnească pe icoanele sfinților sângele lui Radu-Vodă de la Afumați și al fiului său.

    Azi, de Sântă-Măria Mică, e bâlciu. Țăranii au prins strada prăvăliilor, cu carăle, cu căruțele, ba chiar cu trăsurile lor. Unii călări, oameni grași, foarte negricioși, cu fața rotundă, impun. Dar sânt mulți gușați, mulți schilozi, multe fețe palide, strâmbate, îndobitocite, cu sau fără săculețul hidos de supt bărbie. N’am văzut niciun om și nicio femeie în adevăr frumoși. Celalt tip, blond, cu nasul, buzele, ochii mici, cu fața supțire, se înalță și el abia pănă la cuviința trupului și figurii. În acest județ, la Călimănești, e, de altfel, cel mai strașnic monstru din România: o figură diabolică de Țigan, cu dinții rânjiți, ochii umflați, căutarea piezișă, de hienă, botul scos înainte ca la un chițcan, și, pe lângă toate, cocoșat și idiot.

2. Inoteștii.

    Dincolo de podul de pe râu, Râmnicul se desfășură în mahalalele pașnice, cu case mărunte, dintre care mai răsar vechi case boierești, solid clădite după datină. Sânt și biserici. Una, Sf. Ioan, e zidită din nou de negustori și alți orășeni din rândurile mai umile: un Dumitrachi Evoiu, adecă Iovoiul (de la Iova, nume bulgăresc, adus aice cu Compania de negoț a Chiprovicenilor, pe vremea austriacă), un Ioniță Iovipale, mare bogătaș al Râmnicului din a doua jumătate a veacului al XVIII-lea și din cele două d’intăiu decenii ale celui următor, un „Logofăt Ioniță al popei Dumitrică”; numele lor se înseamnă pe o piatră cu slovele frumoase, căci, pănă foarte tărziu, pe aici s’a păstrat meșteșugul săpăturilor măiestrite și al liniilor elegante de scrisoare bătrână. Un cimitir banal, cu boierii în frunte, împodobiți în locurile lor de odihnă cu monumente fără gust, cruci greoaie, statui și fotografii mărite, și sărăcimea la o parte, în fundul livezii, unde acum frunze moarte au plouat dese asupra țărânei morților. Un arest păzit de soldați în halul de murdărie pe care numai România economiilor îl poate înfățișa.

    De cealaltă parte, zărești îndată o turlă supțiratecă, de zid, cu fereștile sprincenate de cadre scoase în relief. Răsare lângă o casă de modă veche, între câțiva copaci singurateci, răzimându-se de o coastă de deal lucrată în ogoare.

    Nu se poate să nu te simți ispitit a merge acolo pentru ca să vezi acest juvaier de mare frumuseță în proporții de o armonie desăvârșită și printro originalitate care nu poate veni decât din mintea unui meșter mare și fin. Dacă arăți însă această dorință unui localnic, el îți va vorbi de porți închise, de câni răi, de disposiția d-lui proprietar.

    Un proprietar la acest schit al Coziei, clădit de bună samă în cea d’intăiu jumătate a veacului al XVIII-lea, întru câtva după modelul Bolniței de cineva care să ție închisă sau deschisă poarta, care să aibă în mână cheile, care să poată îngriji sau ținea în neîngrijire biserica, având chiar dreptul de a chema într’o bună dimineață lucrătorii pentru a da jos aceste zidiri ieșite dintr’o potriveală cum nu mai e alta?

    Da, această minune s’a săvârșit în buna țară a României moderne și anticlericale, iar, pe lângă aceasta, lipsită de cel mai elementar simț de gospodărie. Statul avea de vândut pământuri de-ale Coziei, și le-a scos la mezat. Pe lângă coasta dealului, pe lângă livadă, pe lângă casa egumenului, întră în socoteală și schitul. S’a întâmplat că fericitul cumpărător, pentru suma de 10.000 de lei, n’a fost Evreu sau altă speță de păgân, ci un boier dintr’o familie cunoscută, așa încât zidurile stau încă în picioare. Ceia ce nu înseamnă că vor sta totdeauna, căci proprietarul… schitului Inotești e bătrân, și în tinerimea noastră bântuie încă setea furioasă a înoirilor.

    Bisericuța de la Inotești are păreți înalți, brâu la mijloc, altar pentagonal. Liniile sânt de o nobleță deosebită. Dar ceia ce-i face originalitatea și frumuseța e că, în locul absidelor din dreapta și din stânga, pentru strane, sânt două clădiri deosebite, două bisericuțe și mai mărunte, și mai gingașe, două jucării de zid pătrat. Și au și ele coperișurile lor, cu streșină umbroasă de șindilă, și, pentru a duce și mai departe această șagă de artist, turnulețe se ridică pe fiecare, turnulețe cu coperișul lor deosebit, ascuțit, cu cruce mititică în vârf.

    O înoire care n’a aflat imitatori și care face din zidirea gingașă a Inoteștilor un tip unic în desvoltarea arhitecturii noastre.