În vremi mai nouă s’a adaus un pridvor și un rând de colonete pe fiecare lăture. Înainte, bisericuța de cărămidă cu ușile și fereștile tivite în piatră simplă și un singur turn de zid avea o înfățișare mai modestă. Ctitorul ei a fost Giura, bunicul boierilor Buzești, fiul său Mogoș și alt Mogoș, feciorul celui d’intăiu. În pronaos se află piatra scrisă care acopere rămășițile lui Stroe Buzescu, mort după lupta lui învingătoare cu nepotul Hanului tătăresc, la 1602, și marmura, cu pisania ștearsă, care acopere trupul credincioasei lui soții Sima, care s’a așternut bucuroasă la picioarele bunului ei soț. Un săpător destul de dibaciu a sculptat pe lespedea lui Stroe lupta cu Tatarul: acesta are o căciulă de pâslă, un laț de prins robii, un iatagan; mustăți strașnice-i taie obrazul. La cizme sânt pinteni; două tolbe de săgeți au căzut supt picioarele calului, când mârzacul rănit a primit o lovitură ce-l prăbușește. Stroe, cu calpacul unguresc în cap, mantia lungă și picioarele strâns înfășurate, călare pe un cal cu șea, străpunge pe dușman cu o sabie apuseană. „Și nu fu”, spun slovele de pe piatră, „pre voia câinilor de Tătari”.
La Lungeșlii foarte apropiați, e mănăstirea Mamul, reparată de Constantin Brâncoveanu, al cărui neam se înșiră pe zidurile din lăuntru în chipuri de boieri și Domni. Clădirea e mare; ușa se încadrează în ghirlande de trifoiu, și fereștile au și ele o podoabă de piatră sculptată. Printr’o lipsă de îngrijire și socoteală de care te crucești, puternicele zidiri ale călugărilor, golite de secularisare acum patruzeci de ani, se năruie pe încetul.
La căderea serii ajungem la Străjești, sat cu stradă largă și case bune, împodobite și ele la porți cu săpături în chip de liniuțe și de rotile. Biserica pare veche; turnul clopotelor, deosebit, poartă vulturul cu două capete: el are o putere ce nu se întâlnește în lucrările epocilor mai apropiate de noi. Dar e numai o ctitorie a ultimului Buzescu, Constantin, care se întitulează pe piatra cea frumoasă a mormântului său din 1831: „sfârșitul neamului său”. Zugrăveala păreților arată pe pașnicul boier îngiubelat care purta numele strălucit al vechilor frângători de dușmani.
4. Cozia
În această zi de primăvară, cea d’întăiu ploaie de toamnă, adusă de vântul rece, cade înceată, în picuri mărunte, din cerul care e numai o mare de leșie. Pe drumul spre Drăgășani, trec însă vioi sătenii în mantale de abà albă, largi, cu cusături negre la toate margenile, sau în cojocele și sumane mici ca un pieptar. Femeile lasă fără grijă să li se stropească vălurile supțiri, bogat înfășurate în jurul capului, zăvelcile care, pentru ziua de serbătoare, sânt adesea ori în colori deschise. Multe au însă în față o țesătură de casă mai urîtă sau câte o pestelcă ieftenă de materie cumpărată la târg. Destule sânt cu picioarele goale. Tipurile, mai fără deosebire de urîte.. Ele plac însă flăcăilor nu tocmai frumoși din partea locului, și în acest colț de patru-cinci sate lângă Drăgășani se păstrează vechea datină ca gospodarul să-și fure nevasta, cu voia sau fără voia ei, prin vre-o ceată de prieteni, și să trăiască o vreme necăsătoriți cu prada vitejiei sale.
Valea pe care o străbate trenul, mergând în sus „la deal”, e lunca Oltului, care se vede din când în când alb, destrămat în peteci, printre sălciile din dreapta. De-o parte ai înălțimile Argeșului, de alta al doilea șir de dealuri, cu șerpuirea mai chinuită. Ele se apropie tot mai mult, făcând să piară pe alocurea lanurile de porumb, crâmpeiele de vie neîngrădite ale țăranilor: în locul lor e acuma lived ea cu iarba fragedă, spălată de apă, zăvoiul sălciilor albicioase, câte odată și grădina Bulgarului, — sau și a Bomânului, ca pe la Drăgășani, — cu capetele de varză înfoiată.
În tren, care geme de lume, în căruțe, în cară, călări, pe jos, sătenii aleargă spre câștigul, cumpărăturile și ispitele bâlciului de la Râureni. Toată lumea e neobișnuit de gătită: zăvelcile au flori mari strălucitoare, cămășile sânt bătute cu fluturi, pieptarele scânteie de fir, care atârnă în firicele dese la capătul fotei. Târgovețele și-au pus pălăriile cele mai mari și rochia de mătasă.
Ca un val de pânză albă, sinelie, stropită cu albastru închis, cu roșu, cu negru, boltit ici și colo de umbrele, drumeții de Duminecă se coboară, zgomotoși, la halta bâlciului. Șoseaua e plină, în față, de covergi de coceni, de prăvălii trecătoare acoperite cu șindilă, de baratce cu călușei, de prăjini cu steaguri.
Petrecere bună! Tot înainte spre Jiblea, de-a lungul Oltului pe care-l treci în Argeș, ca să te întorci iarăși în Vâlcea. Cu toate ploile din urmă, larga apă lăptoasă, unită într’o singură albie, e mai puțin răsfățată decât Siretiul, mai puțin vioaie decât Moldova limpede, mai rău împrejmuită, mai slabă decât puternica Bistriță cu malurile rupte. Nici acuma n’aș zice: „Oltul mare”.
Jiblea e în Argeș, într’un prăvăliș de dealuri de-asupra Oltului. Marea gară de cărămidă aparentă se îndreptățește întru câtva prin aceia că de aici se merge la Călimănești și Cozia.
De fapt, nici nu sânt trei locuri deosebite acestea: Jiblea, Călimănești, Cozia, cu toate că toanele pământului pietros, rupt în culmi cu zimții grosolani, te împiedecă să le vezi în șir.
Jiblea merge pănă în Olt. Case care nu samănă cu cele de la vale, bune case de lemn, cu negre acopereminte țuguiate, din șindilă îngrijit așezată, cu pridvor pe stâlpi și ferești luminoase. Biserica veche, încunjurată cu un zid jos, de bolovani, a fost clădită de iznoavă mai dăunăzi într’un chip încăpător și împodobit: ea se vede din depărtare cu păreții ei galbeni-deschis, cu turnu-i de zid.
Oltul curge între maluri nisipoase, sămănate numai ici și colo cu sălcii. El răsfrânge în valurile-i domoale jalea cerului noros, din care se scurge ploaia, mărunt, îndărătnic.
Pe malul celalt întri în strada Călimăneșlilor, care se întinde de-alungul apei. Clădiri țărănești cu copereminte întunecate, păreți albi și flori la rând în cerdace.
Ea trece pe lângă otelul băilor, clădit în stil elvețian, cu lunga fațadă împodobită din lemn, supt un munte înalt, râpos, în care se înfig arbori învălmășiți. Stânca goală răsbate pe alocurea, și aceiași stâncă-și rânjește lespezile pe malul argeșean, care e tot așa de înalt și acoperit cu același veșmânt trențăros de copaci tineri. Apoi un alt castel, și drumul merge necontenit printre vile cochete, printre pavilioane și locuri de adăpost. Țărani trec, pe jos și călări, — oameni uscați, negri, cu chică. E aici o Sinaie a Vâlcii, cu bolovani adevărați și fără foloasele ce vin pentru Sinaia Prahovei din reședința regală și din gospodăria darnică a Eforiei Spitalelor.
Urmăm o cotitură a Oltului, și, după un drum scurt pe șosea, Cozia se arată, cu cele trei turnuri ale ei și zidul alb, dres de puțină vreme, al clădirilor mănăstirești. Oltul e mânios aici și-și frământă apele spumegânde pe vârfuri de piatră, iar, pe un mai și pe cellalt, două înălțimi împădurite, cu frunțile colțurate, par doi zmei întărâtați ce se răpăd unul împotriva celuilalt.
La stânga drumului, pe o înălțime, lângă o căsuță unde stă urmașul smerit și sărac al falnicilor egumeni de odinioară, și lângă o vilă nouă pe care episcopul de Râmnic, Atanasie, a clădit-o mai dăunăzi, privighează bisericuța bolniții, de o fină armonie veche. Supt o frunte cu două rânduri de ocnițe, un stâlp gros, de cărămidă, sprijine pridvorul, din care dă în biserică o ușă împodobită cu săpături în lemn. De jur împrejurul zidirii, în forma îndătinată a crucii, aleargă ocnițile lungărețe prin care se deschid puține ferești înguste, iar sus se întind mai multe rânduri de zimți în cărămidă. Lucrarea toată e făcută din cărămidă pusă în lung și în lat, pe rând, închisă într’un ciment tare și sămănată cu bucăți de piatră tăiată.
Ea păstrează vechea zugrăveală, foarte frumoasă. — asemenea cu aceia de la Slatina în Moldova —, din care se desfac, pe partea d’inăuntru a piciorului de zid din pridvor, chipurile încununate ale lui Mircea-Vodă și fiului său Mihail, care e un copil încă, amândoi în veșmintele apusene ale vremii lor, luate, de bună samă, după cea d’intăiu zugrăveală a bisericii celei mari. O panglică de inscripție ce încunjură sus pridvorul spune că întemeietorii bisericuții au fost Petru-Vodă, zis și Petru de la Argeș sau Radu Paisie, Domn pănă la 1545, și fiul său Marcu, și prin urmare din timpul lor vin sfinții din pridvor și aceia d’inăuntrul clădirii care se boltește puternic supt turnul roșietec. Ctitorii se văd în mâna stângă a naosului: Petru, în haină verde de brocard de aur, blănită cu cacom, căzând peste o alta roșie cu flori tot de aur, Marcu, și el încoronat, în brocard albastru, tot așa blănit, peste o haină de desupt roșie; Doamna Ruxandra, soția lui Radu, văduvă întăiu după Radu de la Afumați și deci fata strălucitului Basarab Neagoe, poartă cercei mari de aur, din cari atârnă lanțuri pănă pe umeri; haina ei de brocard alb e împodobită la piept cu o placă țesută în fir, și două gaIoane de fir îi sânt cusute pe umeri; tot astfel e îmbrăcată și fiica nevrâstnică a Domnului, Zamfira, numită așa după o rudă, Zamfira lui Moise Voevod.
Biserica mare e peste drum, în vale, având în apropiere Oltul. De jur împrejur o cuprind clădirile de locuință, cu cerdacuri boltite și pridvoare pe stâlpi, care se obișnuiau în veacul al XVII-lea, spre sfârșit. Acum, eleve din Asilul Elena Doamna își petrec aici vacanța, supt o supraveghere care lasă de dorit, și de două luni de zile ciripiri obrăznicuțe răsună necontenit acolo unde cuviința patriotică și omenia ar cere să fie desăvârșită liniște în jurul mormântului, vechiu de peste cinci sute de ani, al lui Mircea, care a întemeiat Țara-Românească…. Și care a clădit și Cozia, supt pădurile de nuci sălbateci, care au perii de mult. Dar clădirea lui „se lipsi”, — spune pisania de la 1707, — „den podoaba ei cea d’intăiu, pentru mulțimea anilor” și ajunse cu totul dărăpănată. Neagoe Basarab fu cel d’inlăiu care se gândise la ctitoria străbunului: o mare pictură, de datină apuseană, se așternu lângă cea măruntă, în cadre pe fond albastru, din pronaos. O nouă prefacere opri mersul ruinei, la două sute de ani de la întemeiere, în 1580-90, când, supt Mihnea-Vodă al II-lea, egumenul Amfilohie ridică din nou, pe lângă biserica mare și bisericuța Sfinților Apostoli, un paraclis al Adormirii Maicii Domnului, care s’a păstrat pe urmă și în zidăria cea nouă a chiliilor. Peste câțiva ani se îngropă lângă Mircea bătrânul, — a cărui piatră de mormânt era, poate, ca și astăzi, numai un bolovan ros de orice inscripție — nenorocita mamă a lui Mihai Viteazul, călugărița Teofana, moartă cinci ani după uciderea fiului ei.
Apoi Brâncoveanu ajunse Domn al Țării-Românești și, luând în primire Scaunul lui Mircea, el făcu pentru lăcașul de odihnă al acestuia ceia ce nu făcuse celall mare înoitor al trecutului în zidirile lui sfinte, Matei Basarab. El se hotărî să zidească la loc cu cheltuiala sa Cozia și dădu această sarcină unuia care o putea înțelege bine, lui Antim Ivireanul, meșterul cel mare în aducerea la îndeplinire a frumosului. Antim, care stătea pe atunci în apropiere, fiind episcop de Râmnic, se puse la lucru, orânduind toate după planurile sale. Întrebuințând toate cunoștințile sale despre arhitectura bisericească a Românilor, el dură pridvorul boltit, cu patru stâlpi în lat și câte doi în lung, făcuți din piatră vărgată prin săpături în toată lungimea ei și împodobită sus și jos cu flori. El refăcu de jur împrejurul bisericii în formă de cruce ocnițile în două caturi, fereștile a căror veche săpătură de vulturi cu două capete rămâne totdeauna o minune de închipuire în plan, de gingășie în lucru, și cu florile răsăritene ale vremii sale cârpi știrbiturile. Dacă nu el dădu ocniților de sus un chenar de sculptură cum nu se mai află aiurea și-l prinse cu plăci săpate, al căror model se află la mănăstirea de Argeș, lui i se datorește eleganța simplă a turnului din mijloc, asupra căruia se opresc privirile acelui ce descopere, în valea ei ocrotită, Cozia.
Astfel s’a mântuit de peire, prin cheltuiala celui mai bogat și mai darnic Domn și prin îngrijirea Mitropolitului românesc care a înțeles mai bine frumuseța, ctitoria lui Mircea, sfințită totdeauna prin mormântul lui, — pe care noi astăzi nu-l mai putem împodobi după cuviință, ca unii ce nu-i mai înțelegem prețul.
5. Râurenii. Govora, Mănăstirea dintr’un lemn.
Surpatele.
Înapoi la Râmnic în vagoane cu fereștile lăcrămate de ploaie, prin întunerecul negru ce cade grăbit din cerul cenușiu. Și iarăși întipărirea plăcută a curatului oraș cu arbori mulți, cu frumoasele biserici reparate, împodobite cu turnuri de zid.
A doua zi urcăm pe jos dealul Cetățuii. A știut ce face acel care l-a ales, în veacul al XIV-lea sau al XV-lea, pentru a păzi Noul Severin din vale, care ajunse reședința olteană a Domnilor, Scaunul obișnuit al Banilor și al celor de-ai doilea Mitropoliți ai țării. Cărări grele șerpuiesc pe pieptul umflat al înălțimii singuratece, și cei ce stăteau sus, — în ziduri care s’au surpat de mult, încă din vremea lui Radu de la Afumați cel ucis pe această culme, în biserică, — puteau prăvăli lesne dușmani în vale.
Acolo curge Oltul, care se desface din desișul sălciilor ca frânturile unei late săbii cu oțelul strălucitor. lar dincolo de luciul apei se strâng, în paza copacilor, albe, roșii, casele Râmnicului și multele turnuri. Un soare rece le face să scânteie.
Biserica omorului din 1529 s’a surpat, și nici nu se mai pomenia de dânsa, când, pe vremea lui Șerban Cantacuzino, evlaviosul Mitropolit Teodosie ridică noua clădire cu pridvorul pe stâlpi și ușa încadrată în sculpturi fără frumuseță, de o piatr ă tare, iar ce se vede astăzi e numai o prefacere de Mitropolitul Nifon al lui Vodă-Știrbei. Cel ce au lucrat la reparație crezură că se cuvine a pune vechea pisanie jos în zid și a ridica o alta. care proslăvește pe ctitorul cel nou.
Cerul e burdușit de nori negri când apucăm drumul spre Govora. Dincolo de podul peste râpa seacă, drumul trece pe supt dealurile de nisip, goale sau acoperite în parte cu tufișuri și arbori răzleți. La stânga se vede o bucată de vreme Oltul, pe lângă care trece linia ferată. Râurenii întind o lungă panglică de case albe, de copereminte roșii: se văd steagurile ce flutură de-asupra clădirilor bâlciului.
Bâlciul e stăpân pe tot Ținutul: urmările lui le vezi pretutindeni, drumurile toate sânt ale lui. De la amiazi pănă în seară am stat, putem zice, în fața bâlciului. L-am recunoscut în raritatea trăsurilor, în prețul de douăzeci și cinci de lei pe zi ce am trebuit să plătim, în zăbava birjarului. Îl văd acum în carele cu doi și patru boi, care se întorc încărcate, în căruțele ce duc popi, învățători, fruntași ai satelor, în natișancele-omnibus, cu coviltire de pânză, pe care le mână, totdeauna pline, un conductor ce și-a strâns mușteriii sunând din trâmbiță și strigând: „Cine mai merge la Râureni, domnilor?”. El a scos din înfundături de stâncă, din văi înalte, pe Mocanii cu căciula cât un știubeiu, cari, înfășurați în mantii albe, călăresc greoiu pe caii mărunți, clătinându-și capetele după trap. El a pus pe creștetul țărancelor în veșminte de serbătoare legăturile cu postavuri, cu pânzeturi și cu câte altele, chiar cu plapome. El a adus cârciumărese cochete la hanurile din drumul mare și a făcut ospătării din atâtea case țărănești care se află în calea râului de oameni. El a ridicat bordeie de lemn pentru Țiganii cari potcovesc caii și boii drumeților. El face să se întâlnească aici cumetrii din sate așa de departe unul de altul. El rupe postul cu câteva zile înaintea Sântămăriei. El a toropit pe cutare gospodar care zace lângă șosea, și tot el a muiat picioarele atâtor călători cari vor dormi bine înainte de a se întoarce acasă. El a răspândit neastâmpăr, bucurie, beție și pagubă între toți Vâlcenii.
Prin căsuțele rău îngrijite și cam mărunte ale satului Govora, spre mănăstire. Ea se vede din șosea, cu turnu-i mare, alb, la intrare; la dreapta și la stânga lui pare că se revarsă dărâmături sure cu ferești mici negre. De jur împrejur, pe deal și în vale, e un strălucit bielșug de verdeață.
Ai crede că poteca pe care apuci, la stânga drumului, te va duce la o grămadă de ruine, care să mai însemne locul unde a lucrat acum trei sute de ani tipografia lui Matei Basarab. Rămâi uimit când vezi că dincolo de bolta turnului alb sânt chilii cu totul curate și întregi, cu fereștile lor drese și stâlpii frumoși ai cerdacelor; malul de nisip e întărit cu lespezi. Biserica, bine păstrată, se ridică albă în mijlocul verdelui tânăr: o alee de viță de vie încărcată cu struguri duce la intrarea ei.
Aici a fost întăiu o bisericuță săracă. Apoi Radu-cel-Mare, cunoscutul Domn bisericos, a făcut-o din nou, poate pentru întăiași dală în zid. Temeliile acestei clădiri se văd și astăzi lângă aceia care a înlocuit-o. Brâncoveanu veni pe urmă, și supt îngrijirea lui Antim sau a lui Ioan, arhimandritul ctitoriei sale din Hurezi, se dură, cu șase ani înaintea Coziei nouă, biserica de astăzi, cu pridvorul ei pe stâlpi, ușa frumos încadrată cu piatră, și ea însăși bine sculptată în lemn, cu brâiele, fereștile-i cu chenare săpate și turnurile cele două de zid, — toate în stilul impus de Antim Ivireanul noii arhitecturi religioase muntene. Din vechea zidire n’a rămas decât o piatră de mormânt de la 1570, și tot după ea s’au luat chipurile lui Radu-cel-Mare și Doamnei Cătălina, soția lui. El se înfățișează cu lungi plete buclate, într’o mantie de brocard roșu, blănilă cu samur, care cade peste un veșmânt verde, cu guler roșu, brâu roșu și mâneci împodobite cu adausuri roșii, și cu câte un șir de albe mărgăritare; cizme roșii, de coloare obișnuită la Împărații creștini ai Constantinopolei, îl încalță. Doamna, încununată, își înfășură capul și gâtul într’un lung văl alb; peste o rochie trandafirie e îmbrăcată mantia de brocard roșu, blănită cu samur.
Îndărăt pănă la capătul satului, apoi peste șinele trenului, peste cursuri de apă limpezi, care fug răpede pe prund, printre aceleași case de țesătură de lemn acoperită cu lut. Dealurile se țin de amândouă laturile. Către sfârșit, ele se acopăr de păduri, pe când în vale pasc nesfârșite turme de oi, care rup liniștit verdeața ierbei fragede. În fund, peteci de nori albi atârnă pe coastele munților albaștri ai Bistriții.
O perdea de arbori, care ascunde o pădurice, taie drumul. Și, când ai străbătut păduricea, ai în stânga coperemintele de șindilă ale mănăstirii Dintr’un lemn.
Odată bisericuța de lemn va fi fost în adevăr scobită într’un singur trunchiu de stejar uriaș. Matei Basarab o înoi apoi din zid, și pe urmă ea se prefăcu, după asămănarea bisericilor lui Brâncoveanu, prin dorința lui Ștefan-Vodă Cantacuzino de a întrece și în această privință pe nenorocitul său înaintaș. De atunci, din 1715, vin și frumoasele clădiri mănăstirești, cu bolți și stâlpi meșteșugiți.
Apoi tot mai sus, pe rând pe șosea și pe poteci prăpăstuite, printre maluri de nisip risipite, care pentru aceasta s’au numit Surpatele. Străbați un lung sat bunișor, de Români foarte frumoși și de hâzi Țigani pleșcari: sunetele lălăncilor și înaintarea celor patru cai înhămați doi câte doi scot din case pe mai toți locuitorii: femeile privesc la garduri, copiii țigănești umblă gâfâind după gologanul „boiarului”, iar o ceată de săteni vine să vadă oaspetele în curtea bisericii.
Clădirea aceasta se datorește Doamnei Marica a Brâncoveanului, și deci tipul de la Mănăstirea dintr’un lemn și din atâtea altele se întâmpină și aici. Țăranii au pus dăunăzi mână de la mână și au dres ce se stricase în armonioasa biserică. Dar chiliile sânt mai cu lotul în ruină, și e o durere să vezi cum se risipește această veche și scumpă zidărie. Acum douăzeci de ani, călugărițile de la Surpatele se treziră că malul se va ruina: ele căpătară de la Cârmuire voie să plece; pentru a desăvârși batjocura, aceiași Cârmuire vându cărămida zidurilor, ce începeau îndată să cadă, și astfel se ajunse la starea rușinoasă de astăzi.
