Între cele două creștete înalte, e prins un petec de cer, pe care norii s’au prefăcut acum în destrămături ușoare, lânoase, care se pierd pe încetul în albastru. Soarele țâșnește de-odată rotund pe culmea din dreapta. Sânt unsprezece ceasuri, și la trei el se va coborî, tot așa de-odată, fără să lase niciun joc de lumină în urma cufundării sale liniștite.
Jiiul nu mai este aici senina panglică de argint din vale. Umbra pădurilor l-a prefăcut într’un șivoiu verde-uleios, care-și schimbă la fiecare cotitură, la fiecare pas înfățișarea, după toanele patului său pietros. Aici el înaintează iute pe un prăvăliș domol, mai departe e tăiat de dungi de spumă ca niște coame albe ce fâlfâie; îndată el se rupe turbat în șuvițe ce clocotesc nerăbdătoare, cu un fâșâit de răscoală, apoi el lunecă răpede printre marii bolovani ce-l strâng de aproape, se rotește în vâltori, aruncă nisipuri colțurate, prelinge apoi liniștit păreții unei pietre ce nu se poate mișca din loc, și, în clipa următoare, el se va întinde, aproape încremenit în luciul său verde, ca o icoană a apelor fără curs din umbroasa, recea țară a morților.
Șoseaua frumoasă e mai mult pustie, căci drumul acesta de stâncă, de și leagă două țări, cu multe greutăți și uriașe jertfe, mai ales din partea noastră, nu schimbă între ele mărfurile lor. Abia a trecut mamina greoaie, umflată, strâmbă, a diligenții, cu conductorul ei galonat, călătorii de toate treptele, bagaje în toate colțurile și un tânăr de la oraș cocoțat în coadă de-asupra sacilor cu ovăs. Rare ori mai vezi câte o căruță cu drumeți ce merg dincolo, grămădiți cu lăzi, pachete, boccele și burdufuri supt coviltirele gârbovite. Vre-un țăran călare, vre-un biet călător sărac, ce urcă pe jos. Încolo, numai lucrătorii de la șosea: Români, Italieni și Nemți, cari dreg în mai multe locuri drumul prăbușit sau mușcat de ruină, cu șinele de fier, roabele, fierăriile și întunecoasele căsuțe de adăpost ce și-au durat, tărănește, din lemne grosolane.
Odată, șoseaua trece pe malul drept al râului și se înfundă în pădurea unde vite pasc risipite supt paza unui moș zdrențos. Schitul Lainici, o clădire făcută din bani boierești amestecați în veacul al XIX-lea, supt Vodă-Carageà, se ascunde aici: și la dus și la întors am văzut în acest ungher tăinuit de lume mai multe neveste decât monahi.
De la vamă pănă la graniță, cale de vre-o jumătate de ceas, munții, Jiiul și șoseaua, de o potrivă de pustii, se prefac întru câtva. Spinările stâncoase cresc, lespezile spârcuite la deschiderea drumului sânt mai greoaie și amenințătoare; mesteacănul iea locul fagului, fiind sămănat mai rar decât acesta, și la sfârșit se adauge și bradul întunecat, care pătează însă numai une ori. Jiiul se zbuciumă acum tot mai în fund, și, strâns mai de aproape între păreții de piatră cari-l călăuzesc, el nu mai știe de odihna verzilor ochiuri de liniște. lar șoseaua, cu podurile ei de piatră bine netezită și cu cantoanele roșii ca niște castele, e o scumpă podoabă pentru o țară al cării ban s’a risipit fără cruțare.
După câteva rătăciri, ea a ajuns pe malul stâng. Un munte înalt, gol, cu fruntea ascuțită, răsare înainte. Jos, o gheretă și o pârghie tricoloră stau în fața unui stâlp de hotar văpsit în colorile Ungariei, lângă care păzește un funcționar cu chipiul înalt. De acolo înainte, prin munți și vale, neamul românesc nu mai stăpânește țara sa.
La întors, apusul strălucitor de aur șters, de ruginiu ușor, se desfășură când ieșim din strâmtoare. Și, în același timp, în răsăritul siniliu înflorește fața galbenă a lunei. Lunca întreagă, cu umbre mari negre, pare înălțată în lumi de taină.
4. Între Târgul Jiiului și Severin: două drumuri.
Târgul-Jiiului e legat printr’o șosea cu capitala județului vecin, cu Severinul. Urmăm această șosea într’o zi de o tristeță blândă, cu puțină lumină rece strecurată prin pânza, așternută de la un capăt pănă la altul, a depărtaților nori albi.
După podul peste Jiiu, la capătul zăvoiului, care e grădina orașului, șoseaua înaintează fără șerpuituri, supt dealuri împădurite, dincolo de care se văd munții înegurați; de ceialaltă parte, alte șiruri de înălțimi se înșiră învălurate.
Bălți de ploaie, heleșteie în care femei își curăță pânzeturile, un petec de pădure rărită. Încolo, drum aproape pustiu, îndată ce te-ai depărtat de oraș, porumbiști ce se culeg, arături proaspete înseilate ici și colo.
Satele nu sânt rare. Pe coastele înălțimilor se ivesc adesea mari biserici nouă, frumos înălbite, biserici de zid cu câte două turnuri. Dar casele de bârne sânt foarte proaste și stau mai prejos decât cele mai rele din Vâlcea. La multe lipsește și varul și lutul; fereștile sânt abia căscate și le acopere câte o fărâmă de geam cețos. Rare ori vre-o poartă săpată; niciodată o podoabă, o floare. Unele sânt adevărate poieți goale, și pe d’inuntru și pe din afară.
Dar casa e mai săracă, mai nenorocită și tristă decât locuitorul ei. Pătulele sânt mari, foarte bine împletite, nutrețul de iarnă al vitelor, coceni și fân, stă înfipt în prăjini. Copiii zdrențuiți merg „la boi”, și cirezile, turmele de oi și de capre pasc în jurul caselor. Dintr’o bojdeucă neagră, răsare o femeie bine îmbrăcată, care desfășură spre vederea unei vecine o frumoasă zavelcă nouă. Portul e bun, și numai copiii sânt lăsați în cămeșuici negre sau zac în casă ca Țiganii. Aici trebuie, nu pământ, cât învățătură, lumină, simț de ce este viața și cum trebuie trăită. Pănă și hanurile, ținute pe aici de țărani, și nu de Evrei ca în Moldova sau de Greci ca în multe părți muntene, samănă cu niște spelunce nelocuite. Țuicarii își beau prea mult țuica, și d. Geană, care ne conduce, e de părere că așa fac și învățătorii, cari ar trebui să stârpească deprinderile rele.
Un deal de lut acoperit cu pădure desparte Gorjul de Mehedinți, și de pe vârful lui se desfășură tot tinutul de coaste și văi, cu poteci de verdeață, cu cărări și case ce se ivesc departe. Despărțirea aceasta a județelor prin spinări de dealuri arată caracterul lor neatârnat din vremuri, fiecare având judele său, abia supus Voevodului. Astfel aici se hotăra pământul lui Litovoiu de pe Jiiuri de stăpânirea Mehedinților, a oamenilor cetății Mehadia (h e ca în Hamaradia un adaus oltean). De cealaltă parte, e Roșiuța, numită așa după coloarea cărămizie a lutului pe care e întemeiată. Satul e mai bun decât Vârtopul, cel din urmă sat al Gorjului. Se văd și case cu două rânduri, păreți mai mari cu obIoane, boltiri de zid în cerdace: câteva sânt zidite din cărămidă. Întâlnești fețe frumoase, rotunde, cu ochii mari. Dar lungul șir de case pe costișa dealului lasă o întipărire neprietenoasă și tristă, prin murdăria copiilor cu obrajii galbeni, prin puțina îngrijire a hainelor și a caselor, prin mirosul greoiu de băligar ce se ridică din curțile mocirloase. Așteptăm să se dea hrană cailor, înaintea unui han cu geamuri sparte, clădit țărănește, și supt un coperiș înalt, unde duhlește de o parte grajdul, iar de alta uriașe căzi în care fierbe țuica. O nevastă cinchită pe un scăunel toacă varză cu toporul în piuitul puilor de găină și grohăitul purceilor, pe când în crâșmă rătăcește ‘n papuci hangița, care se chiamă Alexandrina și are fața slabă, palidă a unei mari boieroaice între movilele de băligar. Un nebun ni tot înșiră de la capăt câți copii are și cu cine este în legătură. „Moș Udrea a murit”, încheie el; „dac’aș muri și eu după dânsul!” lar câți vin la han, chemați de o femeie grasă cu picioarele goale, au țuică în cap, zbiară, cântă și chiuie.
Motrul curge liniștit în vale printre sălcii, lat ca lalomița lângă Târgoviște. Îl trecem într’o împroșcătură de stropi, și apucăm la stânga printr’un ținut verde, cu porumburi și case albe presărate de-a lungul drumului.
Apoi începe un șir de suișuri și coborîșuri prin păduri și văi, tăind de-a curmezișul înălțimile ce lot răsar în zare, albastre. Pănă într’un tărziu nu se mai văd sate. Dar șoseaua e foarte mult străbătută; ea nu ni aduce numai cârduri de vite albe, pâlcuri de oi blajine ce 1ug speriate drept înainte, păstori și păstorițe, unii numai în cămașă, alții cu sumane, cojocèle, șaluri, ba chiar cu umbrelă. El mână înaintea noastră cară, căruțe, trăsuri, ce aduc supt coșuri, covergi și peteci de abà murdară o lume amestecată, în care cei mai mulți la număr sânt săteni. Portul lor se deosebește întru câtva de al Gorjenilor: nădragii de abà sânt cusuți în față cu flori și găitane negre; căciulile albe, negre, sânt mântuite sus cu un triunghiu sau se apleacă la o parte în moțuri, ca vechile căciuli războinice din vre mea lui Mihai Viteazul. Pe lângă zăvelcile din județul vecin, mai scurle în față, se văd fote ce încunjură lot trupul ca acelea din Muscel, dar se desfășură înfoiate și scurte, ca rochiile țărancelor ungurești; une ori, un șorț cu aceleași dungi pe cer roșu ca și fota împodobește și îmbogățește îmbrăcămintea. Fruntea e la multe încinsă cu câte o basma cu flori, de-asupra căreia, fără s’o acopere, e aruncat largul văl alb. Dar toate acestea se văd în cernutul neobosit al ploii mărunte ce urmărește. Oamenii zac în carăle ude, grămădiți în mormane greoaie, triste, supt cergi, sumane și cojoace cu căptușala mițoasă întoarsă în afară.
De la o vreme, se văd iarăși sate, în șiruri și pâlcuri de case curate și bine îngrijite. Locuința mehedințeană stăpânește de acum înainte: casa albă cu o fereastră în față și alta pe lăture; pe înaltul, foarte înaltul coperemânt de șindilă neagră se ridică un mare țuguiu de ogeag, acoperit cu aceiași șindilă veche, ca surguciul puternic al unei căciuli grele. Multe locuinți au șoproane în față, pentru adăpost și găzduire, ca la hanuri, care se deosebesc numai printr’o a doua fereastă din față, mai bine deschisă și înzestrată cu obloane. Mulțime de cară desjugate așteaptă supt aceste uriașe umbrele de lemn.
Un ultim deal se ridică în față, înfășurat în groase neguri lăptoase. Ele se desfac din larga Dunăre, și orașul, în stradele pline de lapoviță ale căruia întri îndată, e Turnul-Severin, care-și aprinde luminile în seara posomorîtă, mucedă.
Din altă parte, Gorjul, sărac, se anunță printr’un nume care trezește amintiri istorice. La Țințăreni, venind din sus, Tudor și-a așezat una din taberele în care a stat mai multă vreme. Interesant moment din viața noastră națională și interesant nume de sat, care trimete la un sat de obârșie, prin cine știe ce părți de baltă. Țințarii. Broștenii șânt și ei veniți din jos, aici ca și în Moldova numele acesta înfățișând: locuitori de părți mlăștinoase; Băltenii, ba chiar și Rovinarii, de la „rovine” băltoase, mai departe, au aceiași origine. Conlra părerii obișnuite, au fost deci și colonisări de jos în sus. Peșteana corespunde unui sat ardelenesc, iar la laș, ca și la alt laș din Argeș, se vede că originea vechii capitale moldovenești n’are nimic a face cu lazigii, cărora, de fapt, la Unguri (v. Iász-berény, centrul lor), ca și la Slavi, li se zice: lași. E numele întemeietorului, vechiu nume ca și al acelor „moși” cari au dat numele lor la Vlăduleni și Drăgotești, la Romanești, din margenea „Târgului” de pe Jiiu: Vlădulea, Dragotă, Roman. La Olari, e încă unul din satele, ca Fundenii Prahovei, Potigraful Ilfovului, care dădeau și dau pănă astăzi ceramica în care se întrupează, prin forme și colori, simțul de frumuseță al poporului nostru.
Acest simț se arată în asemenea locuri cu casele mai mult umile, nu în improvisațiile hidoase ale bogătașilor, darnici în colori și în stucaturi, ci în admirabilul port al sătenilor, al femeilor mai ales, care începe odată cu muncelele de supt Carpați. Trupul pare dat însuși, în mlădierea lui gingașă, după aceste cămăși învoalte, după aceste oprege care strâng, după supțirea maramă, albă ori galbenă, care flutură. Femeile așezate pe margenea ceardacului cu furca în mână sânt icoane de grație patriarhală.
Trecând prin regiunile de supt munte, a căror tragedie în războiu mi-o descrie emoționat un ofițer al marilor lupte, scriitorul Pamfil Șeicaru, revăd Tismana, care-mi reservă descoperiri: candelele de argint date în amintirea boierului Vlăduț de la sfârșitul veacului al XVII-lea și, mai ales, în ușa paraclisului, prefăcut din grajd de vite în capelă absolut nouă, având duioasa notă a vitraliilor dăruite în amintirea fiului, mort de accident, al lui Coșbuc, vechiul privaz de piatră al lui Nicodim ctitorul.. Sânt ușoare desemnuri înflorite, de o linie dură, fără nimic din pompa celuilalt cadru de piatră, din secolul al XVI-lea, care duce la biserica cea mare.
De aici, de supt stânca amenințătoare asupra vechii ctitorii, din adâncul pădurii de stejari și castani în care vâjâie izvorul și cascada și aruncă necurmatul zbucium, drumul merge spre Apus printr’un ținut bogat împădurit, cu înălțimile stropite de pete și străbătute de vine colorate. În fund, amfiteatrul munților se vădește în cele mai delicate colori, o brumă ușoară părând că acopere suprafețele sure. Puține și rare așezări omenești, dar cât sânt de vechi o arată numele celei d’intăiu pe care o întâlnim: Celeiu, corespunzând în sunetu-i dacic Celeiului de pe malul Dunării
5. Priveliști gorjene.
Congresul Ligii, unit cu serbările lui Tudor, m’au adus din nou în Gorj. Serbări prinse de oficialitatea de partid care a anunțat cinci miniștri, doi mitropoliți și câtă altă lume pentru a-i amesteca fără niciun rost cu aducerea rămășiților Ecaterinei Teodoroiu, fiica țăranilor din Vădeni, care a arătat că și o copilă de la țară poate lupta pănă la moarte pe câmpiile de bătălie, pentru cinstea și apărarea țării.
Orașul nu s’a schimbat de loc: aceiași bună rânduială curată în hotare care nu se pierd, ca în alte alcătuiri urbane, prin lungi mahalale urîte, infecte și nesănătoase. Și astăzi negoțul e întreg în mâni românești: este și o colonie de Mărgineni, din Sălișle, care a primit frățește corul de acasă, cu fachioalele albe fluturând cochet asupra cântecelor în care se idealisează iubirea gingașă a unui popor cinstit.
Am străbătut județul în mai multe direcții. Și către Tismana, prin straja aproape neîntreruptă a înalților copaci de pădure cu cea mai ciudată arhitectură: răsfirați în lături, supțiați pănă la vârfurile rotunjite, alcătuiți din capricioase izbucniri de ramuri. Cea mai bogată înflorire de fâneață acopere poienele în acest început de Iunie, când vlaga primăverii e încă în toată puterea ei. lar, seara, la întors, scânteile licuricilor sar în iuți cercuri scurte din mărăcinișul desmierdat de lumina lunii care s’a ițiit în craiu-nou la colțul orizontului. Văd din nou mănăstirea din fundul codrului, înfiptă pe înălțimea din măruntaiele căreia apa zbucnește căzând cu zgomot pe pietrele sure. Pe cărările înguste ale pădurii se strecoară acuma, îngândurați, refugiații ruși din armata lui Vranghel, ducând cu dânșii suprema desnădejde a unei cause poate definitiv zdrobite. Din splendidele uniforme de odinioară au rămas numai zdrențe care devin ridicule; capete întunecate de o tristeță mută apar la fereștile vechilor chilii; elegantele domnișoare de odinioară mătură terasele cu crăci rupte din copacii bătrâni.
Cercetări mai nouă au arătat pănă unde se întindeau năvile laterale, „advoanele” vechii clădiri în pur stil sârbesc al secolului al XIV-lea; pridvorul actual, fără nici-un șart, ține locul vechii încăperi de-asupra căreia se ridică un al treilea turn, acuma dispărut. Supt o coșmagă de lemn, se vede piatra cu inscripții din veacul al XVIII-lea, care acoperia odată rămășițile sfântului izgonit din creațiunea sa: crucea de plumb singură, lângă câteva odăjdii, expuse în interior, îl mai amintește.
Cadrul de la 1540, cu flori, e deosebit de frumos, încunjurând ușa mai nouă, cu săpături frumoase pe care le trivialisează o zugrăveală tărcată. Pictura pronaosului, păstrată neatinsă, pe zidul care desparte de biserica principală, e de o foarte mare distincție. E cea mai frumoasă pe care o înfățișează bisericile muntene, întrecând, prin libertatea mișcărilor ca și prin fineța expresivă a figurilor, chipurile și scenele de la bolnița din Cozia și de la bisericuța Snagovului. Meșterii bisericești, dintre călugări, lucrau și la începutul secolului al XVIII-lea, la tetrapoade care sânt de toată frumuseța. Astfel printr’o însemnare în litere îngrijit săpate cunoaștem numele sculptorului de la 1740, care continua vechile tradiții alese ale săpătorului în piatră de la începutul veacului al XVI-lea.
Un simț deosebit de artă a durat în acest județ al Jiiului-de-sus pănă în zilele noastre. Porturile populare, din care colecții splendide s’au făcut cu prilejul serbătoririi comemo.. ative, au pentru Oltenia aceiași strălucire ca porturile din Argeș și Muscel pentru Muntenia; aceiași stăpânire triumfătoare a roșului în romburile care se îmbină în unghiuri, dar aurul, argintul sânt mult mai rari, numai pe margeni. Oricum, bogăția acestor cămăși cu înflorituri discrete pe umeri, pe mâneci și la sin, a acestor vâlnice vechi și a acestor catrințe mai nouă pare a fi în legătură, și aici ca și peste Olt, cu vechile reședinți ale Voevozilor, le la a căror bogăție s’au îndemnat și țăranii, despre a căror obârșie nobilă va fi vorba mai tărziu. Ar trebui să se admită deci că aici a fost Scaunul lui Litovoiu Voevod din veacul al XIII-lea.
Este totuși, — adaug o parentesă, — o întreagă regiune unde portul are cu totul alt caracter: în concurență a biruit veșmântul „unguresc”, cum i se zice. Negrul și albul, amestecat cu dungi de fir, îl deosebesc; vălul acopere capul, ca la Săliște. De altfel și numele satelor din aceste părți, sate care, ca Cernădia, se ascund într’un cazan dominat de dealurile împădurite, au un sunet deosebit. Ca în această Cernădie, ca în Ciocâdia, cu admirabila biserică de la începutul veacului al XVIII-lea, finala corespunde aceleia din numele Cisnădiei ardelene lângă Sibiiu; e de apropiat cred, cu toată deosebirea de accent, numele râului ce șerpuiește, larg și alb, printre mărăcini, Amăradia sau Hamăradia (h se adauge în această regiune nu numai odată la un a inițial).
Vechile origini boierești se vădesc și în numărul satelor de moșneni, cari țin cu îndărătnică mândrie la tradițiile lor, chiar atunci când, după vechea glumă, omul, întinzându-se pe pământ, își pune capul pe o țarină vecină și picioarele pe alta. Datinele războinice se perpetuează în vendetta care, ca în Serbia și depărtata Corsică, făcea ca familii întregi să se nimicească, răsbunându-se pănă la distrugerea Loială un omor prin alt omor. Mi se spune că pănă astăzi se urmează așa, fără ca o asemenea crimă să aducă un discredit moral. Se întâmplă și câte o căsătorie care curmă cumplita ură. Și cu prilejul noilor împroprietăriri capete au fost zdrobite cu ciomagul pentru simpla „încălcare” a unui teren ținut în arendă.
Și Vlădimirii lui Tudor e un astfel de sat moșnenesc. Numele venind de la Vlădimir, „moșul” întemeietor, fără sufixul obișnuit -ești, corespunde numelui Novacilor (de la Novac, cu același fel de derivație). Mult din sufletul lui Tudor se explică prin acești înaintași războinici. De la ei avea mândria, demnitatea, cunoștința de drept, hotărîrea iute. Crescut în acest mediu de sărăcie dârză, el nu putea îi altfel.
În acest colț de lume, cu delulețe învălmășite, supt care lunecă izvoarele, cu bisericuța în care se înșiră sfinții într’o pictură bunicică de la începutul veacului trecut — o urîtă turlă mai recentă amenință să dărâme pridvorul pe stâlpi, cari au crăpat supt greutate —, locuințile sânt meschine. Nu se mai vede, ca în Ostrovul dintre Scoarța și Bibești, casa cu două rânduri, cel de jos cuprinzând depositele, cel de sus, la care duce o scară transversală, încunjurat pe trei părți cu un balcon sprijinit pe pârghii oable, și nici locuința bună din împrejurimile Novacilor. O singură clădire, a familiei Gârbea, cu aceleași două rânduri, are cerdacul de zid cu coIoane joase de cărămidă, legate prin bolți cu încercuirea slabă. Vechea casă a lui Tudor, mutată ceva mai sus pe aceleași ponoare acoperite cu pomi, cuprinde, supt coperișul, ca de obiceiu înalt, cu șindilă mare ca niște scândurile, două biete odăițe care nu comunică între ele, ci dau în același plan smerit la care duce scărița primitivă. În casa din față, d. Aristide Schileru, fiul lui „Nea Dincă”, și harnica lui soție au organisat o mică exposiție în care întâlnesc, cu o plăcută mirare, piese din catapiteasma Sărindarului din București și o mare icoană îmbrăcată cu argint a Sf. Ioan Botezătorul, peste care a trecut o restaurație de la 1834.
Oamenii sânt întreprinzători și mândri. La Cernădia am văzut un tânăr sătean întors din America, în pungă cu jumătate de milion de lei, pentru a se însura în satul lui și a îmbrăca vechiul său port. Satele se țin strânse în solidaritatea lor de sânge și nu primesc la horă pe cine se încurcă cu vre-un străin, vre-o limbotenie. Avântul băncilor populare, pornit de la Banca d-lui Gh. Dimitrescu, e încă o dovadă de perpetuare a vitalității gorjene.
Gustul de artă se vede și în ușile de la biserică, sculptate pe mai multe registre cu chipuri de sfinți. Una, din veacul al XIII-lea, cu chipurile sfinților Ioan și Paraschiva, e în posesiunea d-lui Schileru, alta, măruntă, cu însemnarea în slavonește, se vedea la exposiția Ligii Culturale. Pe la 1840 cutare pictor de sate imita în propriul lui desemn vechile antimise și făcea pe o bucată mare de pânză, după diferitele picturi bisericești, portretul preotului Roșoga, al preotesei și al copiilor. În acest județ singur s’a încercat încă de mult facerea odăjdiilor preoțești, nu din brocard de cumpărătură, ci din borangic cusut cu cruci și flori de lână colorată. Un gen în care poate ar fi de lucrat mai departe.
De-a lungul Jiiului șoseaua incomparabilă a îmbătrânit; pare că poartă urmele rușinii pe care au impus-o țării năvălitorii străini cari pentru întăia oară au răsbătut nepedepsiți prin aceste locuri. Ici și colo parapetul de zid încovoiat în arcuri s’a rupt, priveliștea asupra apei, care înaintează în largi unde cenușii încunjurând de spumă lespezi rotunde culcate ca niște fiare, e oprită de sălciile care au crescut pe mal, îmbulzite. Pe stânca din care se rup fărâmi de piatră galbenă, cresc alături micșunele roșii, clopote albastre pe cotorul înalt supțire; flori galbene mărunte se strâng în mănunchiu; toate felurile de mușchiu se unesc pentru a căptuși păretele aspru, în spărturile căruia își înfig rădăcinile copacii cei noi. Feregile mari și mici își răsfață frageda frunză ferestruită.
La capăt, spre vama veche, Schitul Lainici a suferit mult de pe urma cuibăririi profanatorilor teutonici. O parte din chilii e arsă, egumenul și cei câțiva călugări se oploșesc abia în cele care au rămas în picioare. Bisericuța, cu elegantul turn de piatră și cu pridvorul pe stâlpi, închis acum în urmă de o zidărie nedibace, are foarte frumoase picturi în registrele de sus, unde se văd arhanghelii încunjurând Scaunul de judecată lângă care Adam și Eva, în genunchi, își așteaptă soarta.
Inscripția dă data de 1819 și pomenește pe Vodă- Carageà, care e și zugrăvit cu barba albă în rândul ctitorilor, boieri olteni, mari și mici: Bengești, Brăiloi, și călugări, călugărițe; se pare însă că a fost adausă mai tărziu în locul alteia mai vechi. În altar rămân scrijelate numele soldaților germani cari și-au așezat caii în cuprinsul clădirii sfinte; ele trebuie păstrate: și în inima noastră sânt scrijelate insultele anilor grozavi.
