România mamă a unității naționale
Nicolae Iorga
Editura Bestseller
Imagine: Mikadun
Carte electronică publicată cu sprijinul Ministerului Afacerilor Externe – Departamentul Politici pentru Relația cu Românii de Pretutindeni.
România mamă a unității naționale: cum era până la 1918
Volumul I: România Munteană
Prefață la ediția I din „Drumuri și orașe”
Sântem un popor care nu se cunoaște pe sine și nu-și cunoaște țara. Dacă le-ar cunoaște, le-ar prețui și ar căpăta o încredere în viitor care, de fapt, îi lipsește.
Oricine e dator să înlăture pe cât poate această neștiință plină de urmări rele. Am crezut deci că folosesc celor din țara mea și din neamul mieu, vorbindu-li despre Români și pământul românesc, liber sau supus altora.
Voiu da întăiu pentru fiecare provincie a Românimii o descripție, o reproducere a întipăririlor ce mi-a lăsat. Întăiu se vor zugrăvi „drumurile și orașele”, apoi „satele și mănăstirile”. Mi se va ierta dacă amintiri ale mele, nouă sau vechi, multe-puține, vor rămânea împletite cu vederea lucrurilor. Dacă am făcut cartea pentru alții, am făcut-o, așa. puțin, și pentru mine.
Mai științific se vor înfățișa: partea a doua, care va da o privire geografică populară asupra fiecărui Ținut românesc, și partea a treia, consacrată Trecutului, cârc, pe lângă datoria de pietate față de dânsul, — nu e mort, ci trăiește în alcătuirea sufletelor noastre, căci viața unui popor, schimbându-se, se continuă. Încep cu România; celelalte provincii ale neamului vor fi tratate pe rând, după însemnătatea lor.
Încheiu dorind ca această cărticică să nu se împărtășească de indiferența ce a primit și a omorît pe altele, ci să răsbată. Nu pentru mine însumi, ci pentru binele pe care sânt sigur că, oricum, îl poate face.
Octombre 1903.
Prefață la ediția I din „Sate și mănăstiri”
Acesta e al doilea volum din lucrarea ce am plănuit asupra Românilor și țării lor întregi, libere și supuse.
Prin el vreau să fac cunoscut Ținuturile României supt o îndoită înfățișare: aceia a satelor de astăzi și a naturii de care sânt încunjurate, și aceia a frumuseții istorice, întrupată în mănăstiri și biserici, cea mai scumpă și rară, cea mai adevărată și originală a lor podoabă.
Pentru aceasta am călătorit trei luni de zile, aproape neîntrerupt, cheltuind pretutindeni banii miei și fără nădejdea unei despăgubiri bănești din partea publicului, care nu va crede poate că mi se cuvine măcar o despăgubire morală.
M’am întors cu această carte și cu un sentiment mai puternic despre însușirile alese ale țării și poporului nostru Amintirile mele despre oameni sânt mai toate bune, și, dacă am întâmpinat neplăceri, aceasta a fost totdeauna la târgoveți, la fruntașii lor, și nu la săteni. Între țărani m’am simțit oricând ca între oamenii cei mai vrednici, mai de omenie și mai gata de ajutor.
Cartea de față ar trebui să îndemne la călătorii în România pe mulți dintre aceia cari cred că numai frumusețile străinătății sânt vrednice de văzut. Cei ce vor fi ispitiți să străbată țara, vor fi mulțămiți. Traiul și drumul sânt ieftene. Dacă se cetesc atâtea plângeri prin ziare, motivul e numai înfumurarea celor mai mulți călători, cari socot că niciun pat, nicio mâncare, nicio trăsură nu sânt vrednice de niște oameni așa cum sânt ei. Nicăiri poale nu sânt atâția snobi (adecă oameni cu mofturi) ca la noi și, dacă snobul supără pe alții, el își strică totdeauna și lui plăcerea. Firește că acel care vine cu gura mare, fornăind cuvinte și batjocurind orice e mai prejos decât în București, va fi rău primit și ușile se vor închide înaintea nasului prea mare și prea supțire. Dar oricine va veni cu cuviință în orice colț al țării nu va avea să se plângă de ce va întâmpina. Poporul nostru e bun.
Am scris mai mult pentru acel public care prețuiește și folosește scrierile mele. El nu e strălucit, in el nu se întâmpină oameni bogați și de neam mare, cari n’au nevoie nici de ceia ce spun eu, nici de limba în care spun; în el nu se întâmpină intelectuali fini, cari caută sentimente prefăcute, idei de o falsă originalitate și cuvinte abătute de la înțelesul lor obișnuit, cum se află în bătrânele literaturi europene: acești intelectuali și oameni învățați nici nu înțeleg felul mieu de a scrie, care e acela în care s’a scris până la introducerea modelor apusene, felul de a scrie al cronicarilor și tălmăcitorilor bisericești, care corespunde felului de a vorbi al poporului. Mă îndrept către cei mulți, umili și săraci: către învățătorul și preotul din sate, către cetitorul de peste munți, om cu inima curată, către tinerii din școlile înalte și către acei ce le-au părăsit de puțină vreme pentru a întră în viață. Sânt încredințat că aceia ce spun aice e pe înțelesul și pe inima lor.
În anul viitor li voiu înfățișa, urmând desfășurarea planului mieu, descrierea Ardealului, a părților ungurești locuite de Români și chiar a Bucovinei și Basarabiei. [Vor fi retipărite tot de editorul mieu, căruia îi mulțămesc în deosebi pentru îngrijirea sa prietenească (1916.)]
O lucrare de total asupra Țării-Românești și poporului românesc va veni la sfârșit. [O voiți? (1916.)]
Inscripțiile de la bisericile și mănăstirile descrise aici se dau în cartea mea Inscripții din bisericile României (București 1905).
Oltenia
Mehedinți
1. Din josul Dunării spre Severin.
Vidinul corespunde Silistrei, la celalt capăt al Dunării bulgărești, ca bulevard de supraveghere și apărare al râului. Silistra și Vidinul am căutat să le luăm noi, în marea împărțire de pământuri turcești la 1878. Dar n’am putut căpăta nici una, nici altul de la dărnicia aliaților ruși, cu toate că Europa ni-ar fi lăsat măcar pe cea d’intăiu. Cu ce ochi am fost priviți dincolo, când am fi smuls și oprit aceste Gibraltaruri dunărene, se poate înțelege, dar vedem iarăși prea bine cu ce ochi sântem priviți astăzi, fără să le fi luat.
În dimineața zilei de toamnă cu cerul jos, plumburiu, Vidinul întinde îndoitul său cheiu alb, dincolo de care Bulgarii au clădit sau reparat câteva oficii greoaie, văpsite în colori triste. Pe lângă dânsele se desfac strade, printre case mici. Ceva mai departe, în sus, o ciudată biserică, galbenă și roșie, înfățișează, isolată, turnuri multe și mici pe un părete înalt. lar, în alt masiv, cel din urmă, stă, ca un leu adormit, marea cetate a Vidinului, unde au domnit Țari separatiști ai vechii Bulgarii, pe unde au trecut Francesi, Germani veniți în numele Crucii ca să scape Răsăritul de năvălirea, pe atunci nouă, a Turcirilor și pe care au fost înfipte pe rând, de la 1365 la 1369, steagurile cu flori de crin ale regelui Ludovic Ungurul și bandierele lui Vladislav-Vodă Munteanul. Ce frământări de pofte cuceritoare au strâns cu patimă aceste ziduri, înaintea cărora s’a hotărît de atâtea ori soarta întregii acestei părți din malul drept! La 1877, aproape patru sute de ani în capăt de la cucerirea îndrăznețului Voevod din veacul al XIV-lea, tunuri românești au fulgerat de pe țermul stâng spre Vidinul atâta vreme stăpânilor, spre cuibul de unde purceseră, cu mai puțin de un secol în urmă, jafurile fără număr ale răsculaților turci călăuziți de Pasvantoglu, stăpânul, împotriva voinții împărătești, al Vidinului! O oaste românească s’a apropiat peste câteva luni de cetatea răufăcătoare, dar n’a putut să ducă a doua oară steagul nostru pănă sus pe ziduri. După războiu, Vidinul, râvnit și mai mult de Sârbi, a rămas al Bulgarilor, cari, în loc să dărâme vechea primejdie a Dunării, cum îi lega tratatul ce i-a înființat din nou ca Stat, au reparat zidurile, au acoperit cele trei turnuri și au clădit alături căsărmile de la care se văd coperemintele roșii de tablă.
Ca un semn al celor din urmă lupte ale noastre aici, malul românesc înalță ceva mai în susul apei un monument. El domină, căci aici malul ne ajută pe noi: pentru întăia oară în acest unghiu oltean al Dunării noi avem înălțimile.
Dar și aici rămânem cu livezile noastre, ai căror arbori, frumoși încă, împodobesc dealul scorburos și tăiat de dungi. De la aceste două daruri ale naturii, Calafatul, care e vechiu numai ca șchele și nu ca oraș, își capătă o parte din frumuseța prietenoasă. lar altă parte i-a dat-o gustul nostru pentru ceia ce e elegant, drăguț. Cele două biserici sânt frumoase, și pe malul apărat de cheiuri de piatră se văd case plăcute, vesele, primitoare. Printr’o tăietură adâneă a dealului, înaintează o frumoasă stradă plantată cu arbori. Și din mijlocul unei dumbrăvi privește o căsuță țărănească încăpătoare și curată, ca o afirmare a vieții de sate, stăpână, de unde pornesc Oltenii zdraveni, cu figura nobilă, cari așteaptă la ponton sau păzesc mândri pe mal, în uniforma oștirii noastre.
Mai încolo numai îmbrăcămintea verde a copacilor face o deosebire între cele două maluri joase, prin care peste puțin râul sosește, în linie aproape dreaptă, de la Severin.
Cetate. „Cetatea” va fi fost altă dată. Acum e numai un sat, destul de departe de țerm, un mare sat cu o mare biserică. Dar vaporul austriac se oprește aici și. lângă pontonul lui, înaintează pontonul rival al Rușilor, cari fac pe Dunăre negoțul ce nu se vede, ci se simte. Pe mal e o învălmășeală de cară, a căror încărcătură de saci cu grâu o strămută țăranii noștri pe șlepurile grecești, italiene, ungurești, ce se țin încă lanț de-a lungul malului jos. În toiul transporturilor, moșiile vecine ale Doljului, Gorjului și Mehedinților ar trimete la această mare șchele de grâne, cea mai mare, mi se spune, pe toată Dunărea, cât să încarce pănă la o mie de șlepuri ale tuturor neamurilor.
De la Cetate încolo, — pe malul drept se văd bărci și o casă cu mai multe rânduri, — țermul bulgăresc se suie în dealuri de lut goale, care privesc linia șeasă a României, mărgenită de păduri sau de grupuri răzlețe de arbori.
Acest țerm drept, pe lângă care trece vaporul, e de o mare frumuseță. Din dealuri țișnesc pe alocurea stânci goale asupra apei. Lanuri vinete, fânețe verzi, șiruri măiestrite de copaci se tot schimbă. În mijlocul arborilor plini încă de toată frunza lor, gospodăriile îngrămădite, casele de zid cu copereminte de țigle fac pe călător să se gândească la Apusul liber de tiranii rurale. Căci aici exploatatorul, ciocoiul, a fost străinul, Turcul, begul, și prin învierea națională, care a fost și o revoluție socială, a fost adesea dat peste graniță. Aceasta s’a întâmplat mai mult, și de mai multă vreme, în Serbia vecină. Păcat numai că aici acești harnici gospodari de țară n’au putut da în o sută de ani altă clasă conducătoare decât niște incapabili fără inteligență și cinste, fără idei conducătoare și fără niciun simț de răspundere[1].
