1. Târgul-Jiiului.
De la Severin linia drumului de fier urmează aproape linia despărțitoare între vii, al căror timp de roadă se apropie, și între șesul, sămănat cu dumbrăvi și sate, care duce pănă la Dunăre, din ce în ce mai depărtată în povârnișul ei spre Miazăzi și Răsărit. La Filiaș, două linii laterale se desfac, în sus și în jos, căutând munții și fluviul, între cari se răsfață Oltenia.
Cea d’intăiu se va opri la Târgul-Jiiului, fără să și ajungă ținta, pasul Vulcanului, dincolo de care se întinde țara Hațegului, inima vechii Dacii, a barbarilor lui Decebal și a Romanilor lui Traian. Pe șoseaua ce caută gura de intrare a Jiiului, în pasul îngust al Carpaților celor mai încleștați, trece numai diligența cu puține scrisori și puțini drumeți, mai mult de prin satele munților.
Trenul, care nu e de loc grăbit, înaintează printre lanuri de aur, ce se scaldă în lumină, cresc de dânsa și încep a peri de dânsa, și supt dunga verde, bine acoperită cu arbori, a dealurilor. Cerul e desăvârșit de albastru, aierul limpede-limpede: toate parcă se confundă într’o largă fericire luminoasă. Tărzia vară, obosită, doarme în mijlocul bogățiilor ce a cucerit de la soare.
Oamenii sânt vrednici de această țară și de trecutul ale cărui urme le acopăr lanurile de porumb, înoite an de an timp de douăzeci de veacuri. Sânt mândri, puternici, înfășurați împărătește in zeghile lor albe de „Munteni”: văd câțiva țărani grași, roșcovani, cum nu se întâlnesc pe aiurea, bătrâni cu chimirul plin și bogăția întinsă, cari, din porcii ce nu se mai primesc acum la veșnica graniță de ură și din prunele livezilor au făcut banii ce pot sprijini noua viață a satelor. Și portul e mai frumos decât acela ce îmbracă pe Mehedințenii de spre Dunăre. În zare se văd biserici de zid, trainice și frumoase, ca un semn statornic al hărniciei răsplătite a satelor.
După Cărbuneștii, cari înlocuiesc vechiul târg al Gilortului, ce se mai chema și al Bengăi, pe timpul când era stăpânit de boierii Bengești, iată târgul celeilalte ape, al Jiiului.
Timpurile nouă au adus strade drepte, piața, podul de fier, care unește acum bietele șuvițe de apă săracă ale Jiiului împuținat de arșiță. Ele au mai dat frumosul gimnasiu, în odăile căruia se adăpostește o bună școală de ceramică și bogata colecție de pergamente, hârtii, monede și pietre însemnate cu vechi scrisuri romane și românești, pe care a strâns-o la un loc un om bun, muncitor și priceput, institutorul Ștefulescu. Tot aceste vremi de prefacere au sămănat ici și colo câte un palat al administrației sau oștirii, sau vre-un luxos otel care nu-și găsește antreprenorul în viața liniștită și retrasă a celei mai mici capitale de județ din România.
Dar din cel mai nou trecut, al boierimii Jiiului-de-sus, se mai țin în picioare, în curți largi sau după grădini mirositoare, case cu pridvoare și lungi streșini, care-și încălzesc la lumină oasele de piatră, de atâtea ori plouate și ninse, și ascund în cutare colțuri nelocuite amintiri sfioase. Și, oricât s’ar fi clădii și împodobii, vechiul Târg e încă lot al acestor vechi case, care fac să nu poată uita pănă și aceia cari nu-și îmbogățesc sufletul prin întrebarea cărților.
În mijlocul orașului, statuia lui Tudor Vladimirescu. Monumentul și exproprierile locului ar fi costat mai multe zeci de mii de lei. Nu prea face, cu toate gândurile bune. Tudor se razimă pe o grămadă de bolovani, sprijinită și ea de o coIoană. Un leu strașnic, cu trupul mic și capul mare, — față de Tudor însuși el pare un chien-lion, — se învârte jos, cu gura deschisă spre ragăt. Eroul, fără asămănare, e lipsit cu totul de mișcare. Sabia și-o ține ca un bețișor. Teaca e și ea desfăcută de trup. Dintr’un oarecare punct de vedere, luptătorul apare ca străbătut de o curioasă armă lungă, cu două tăișuri.
Represintații teatrale ale unei trupe din lași, care răspândește gustul de teatru și… dialectul. Rețeta mi se spune că e bună, și chiar jocul satisface. „Aristocrația” locală (este, și are trăsuri pentru un orășel cât o batistă) se ține însă de-o parte. Chiar când au rămas în orașele noastre de provincie, boierii nu mai represintă un element de inițiativă, de cultură și de viață.
Foarte frumoasă grădina publică, vechiul zăvoiu. Viind însă lume puțină ca să se primble (firește clasele sociale, într’un orășel de 6.000 de oameni, țin să nu se amestece), nisipul și prundul grămădit se înalță ca și cenușa pe coastele Vesuviului. Unii vechi copaci sânt minunați. În adâncurile, nestrăbătute încă de cărări pentru primblare, se țin chiar cerbi și ciute.
În fața luxoasei Primării și de jur împrejurul bisericii Sfinților Apostoli, — frumoasă, bine îngrijită, cu turnuri înălțate însă prea mult; înlăuntru, picturi ale unui meșter brașovean de pe la 1830, — se ține târgul. Vânzătorii și vânzătoarele stau așezați pe margenea trotuarului. Tipurile sânt energice, figurile pline, arse de soare; ochii privesc drept, fără sfială. Bărbații poartă pânzeturi albe sau lungi mantale de postav. Fotele, cămășile cusute ale femeilor sânt dovezi de îngrijire și de un gust ales. Toți par mai puternici, mai mulțămiți, — cum am zis,— decât vecinii lor, Mehedințenii. Aceștia din urmă au și altă înfățișare fisică: blonzi, figuri neregulate, curioase; de sigur că în ei trăiește alcătuirea vechiului Dac, pe când dincoace, pe acest pământ, care, zgâriat la întâmplare, dă lagăre, marmure, vase și monede romane, romanitatea biruitoare se menține și în chipuri.
Între aceste femei frumoase, între acești voinici bărbați, păzesc o ordine care nu se prea tulbură gardiștii, foarte curat ținuți în uniformele lor împodobite cu roșu. Nici ei nu par frumoși însă, pe lângă măiestria măsurată a îmbrăcăminții țăranului. Dar mai ales ce sânt pe lângă dânsa costumele de oraș, rochiile europene și pălărioarele sau pălăriuțile represintantelor culturii!
În oraș e o colonie mică germană. Ea își deschide acum școala ei germană, la care și țăranii noștri își înscriu copiii. Dacă Romanii au avut mai mult ca oricine organisarea de Stat, Germanii sânt neîntrecuți în organisarea lor națională.
2. Tismana.
De la Severin linia drumului de fier urmează aproape linia despărțitoare între vii, al căror timp de roadă se apropie, și între șesul, sămănat cu dumbrăvi și sate, care duce pănă la Dunăre, din ce în ce mai depărtată în povârnișul ei spre Miazăzi și Răsărit. La Filiaș, două linii laterale se desfac, în sus și în jos, căutând munții și fluviul, între cari se răsfață Oltenia.
Cea d’intăiu se va opri la Târgul-Jiiului, fără să și ajungă ținta, pasul Vulcanului, dincolo de care se întinde țara Hațegului, inima vechii Dacii, a barbarilor lui Decebal și a Romanilor lui Traian. Pe șoseaua ce caută gura de intrare a Jiiului, în pasul îngust al Carpaților celor mai încleștați, trece numai diligența cu puține scrisori și puțini drumeți, mai mult de prin satele munților.
Trenul, care nu e de loc grăbit, înaintează printre lanuri de aur, ce se scaldă în lumină, cresc de dânsa și încep a peri de dânsa, și supt dunga verde, bine acoperită cu arbori, a dealurilor. Cerul e desăvârșit de albastru, aierul limpede-limpede: toate parcă se confundă într’o largă fericire luminoasă. Tărzia vară, obosită, doarme în mijlocul bogățiilor ce a cucerit de la soare.
Oamenii sânt vrednici de această țară și de trecutul ale cărui urme le acopăr lanurile de porumb, înoite an de an timp de douăzeci de veacuri. Sânt mândri, puternici, înfășurați împărătește in zeghile lor albe de „Munteni”: văd câțiva țărani grași, roșcovani, cum nu se întâlnesc pe aiurea, bătrâni cu chimirul plin și bogăția întinsă, cari, din porcii ce nu se mai primesc acum la veșnica graniță de ură și din prunele livezilor au făcut banii ce pot sprijini noua viață a satelor. Și portul e mai frumos decât acela ce îmbracă pe Mehedințenii de spre Dunăre. În zare se văd biserici de zid, trainice și frumoase, ca un semn statornic al hărniciei răsplătite a satelor.
După Cărbuneștii, cari înlocuiesc vechiul târg al Gilortului, ce se mai chema și al Bengăi, pe timpul când era stăpânit de boierii Bengești, iată târgul celeilalte ape, al Jiiului.
Timpurile nouă au adus strade drepte, piața, podul de fier, care unește acum bietele șuvițe de apă săracă ale Jiiului împuținat de arșiță. Ele au mai dat frumosul gimnasiu, în odăile căruia se adăpostește o bună școală de ceramică și bogata colecție de pergamente, hârtii, monede și pietre însemnate cu vechi scrisuri romane și românești, pe care a strâns-o la un loc un om bun, muncitor și priceput, institutorul Ștefulescu. Tot aceste vremi de prefacere au sămănat ici și colo câte un palat al administrației sau oștirii, sau vre-un luxos otel care nu-și găsește antreprenorul în viața liniștită și retrasă a celei mai mici capitale de județ din România.
Dar din cel mai nou trecut, al boierimii Jiiului-de-sus, se mai țin în picioare, în curți largi sau după grădini mirositoare, case cu pridvoare și lungi streșini, care-și încălzesc la lumină oasele de piatră, de atâtea ori plouate și ninse, și ascund în cutare colțuri nelocuite amintiri sfioase. Și, oricât s’ar fi clădii și împodobii, vechiul Târg e încă lot al acestor vechi case, care fac să nu poată uita pănă și aceia cari nu-și îmbogățesc sufletul prin întrebarea cărților.
În mijlocul orașului, statuia lui Tudor Vladimirescu. Monumentul și exproprierile locului ar fi costat mai multe zeci de mii de lei. Nu prea face, cu toate gândurile bune. Tudor se razimă pe o grămadă de bolovani, sprijinită și ea de o coIoană. Un leu strașnic, cu trupul mic și capul mare, — față de Tudor însuși el pare un chien-lion, — se învârte jos, cu gura deschisă spre ragăt. Eroul, fără asămănare, e lipsit cu totul de mișcare. Sabia și-o ține ca un bețișor. Teaca e și ea desfăcută de trup. Dintr’un oarecare punct de vedere, luptătorul apare ca străbătut de o curioasă armă lungă, cu două tăișuri.
Represintații teatrale ale unei trupe din lași, care răspândește gustul de teatru și… dialectul. Rețeta mi se spune că e bună, și chiar jocul satisface. „Aristocrația” locală (este, și are trăsuri pentru un orășel cât o batistă) se ține însă de-o parte. Chiar când au rămas în orașele noastre de provincie, boierii nu mai represintă un element de inițiativă, de cultură și de viață.
Foarte frumoasă grădina publică, vechiul zăvoiu. Viind însă lume puțină ca să se primble (firește clasele sociale, într’un orășel de 6.000 de oameni, țin să nu se amestece), nisipul și prundul grămădit se înalță ca și cenușa pe coastele Vesuviului. Unii vechi copaci sânt minunați. În adâncurile, nestrăbătute încă de cărări pentru primblare, se țin chiar cerbi și ciute.
În fața luxoasei Primării și de jur împrejurul bisericii Sfinților Apostoli, — frumoasă, bine îngrijită, cu turnuri înălțate însă prea mult; înlăuntru, picturi ale unui meșter brașovean de pe la 1830, — se ține târgul. Vânzătorii și vânzătoarele stau așezați pe margenea trotuarului. Tipurile sânt energice, figurile pline, arse de soare; ochii privesc drept, fără sfială. Bărbații poartă pânzeturi albe sau lungi mantale de postav. Fotele, cămășile cusute ale femeilor sânt dovezi de îngrijire și de un gust ales. Toți par mai puternici, mai mulțămiți, — cum am zis,— decât vecinii lor, Mehedințenii. Aceștia din urmă au și altă înfățișare fisică: blonzi, figuri neregulate, curioase; de sigur că în ei trăiește alcătuirea vechiului Dac, pe când dincoace, pe acest pământ, care, zgâriat la întâmplare, dă lagăre, marmure, vase și monede romane, romanitatea biruitoare se menține și în chipuri.
Între aceste femei frumoase, între acești voinici bărbați, păzesc o ordine care nu se prea tulbură gardiștii, foarte curat ținuți în uniformele lor împodobite cu roșu. Nici ei nu par frumoși însă, pe lângă măiestria măsurată a îmbrăcăminții țăranului. Dar mai ales ce sânt pe lângă dânsa costumele de oraș, rochiile europene și pălărioarele sau pălăriuțile represintantelor culturii!
În oraș e o colonie mică germană. Ea își deschide acum școala ei germană, la care și țăranii noștri își înscriu copiii. Dacă Romanii au avut mai mult ca oricine organisarea de Stat, Germanii sânt neîntrecuți în organisarea lor națională.
3. Pe valea Jiiului spre hotar.
Cerul e cu totul acoperit când pornim pe valea Jiiului spre graniță. În lumina tristă a dimineții reci, umede se vede lungul șir al caselor din satul Vădeni, în care întri îndată ce ai ieșit din Târgul-Jiiului. Tot clădiri de bârne încheiate, copereminte mari de șindilă, zimți de lemn înegrit de-asupra casei și a porții de întrare, înalte pătule de vergi împletite, movile de fân, coceni și frunzare străbătute de prăjini.
Apoi, cale de două ceasuri, între dealurile mari din stânga și cele, mai mici, din dreapta, se întinde lunca șeasă, aproape cu totul curățită de arbori, mai mult goală de case și sămănată cu pâlcuri de porumb.
De-odată un vântișor se ridică, și săpături albastre se fac răpede ca prin minune în pânza lăptoasă a norilor. Soarele nu se vede încă, dar spre Răsărit e un frământat pripit al negurilor de-asupra dealurilor. Departe, tocmai în cellalt capăt al bolții, costișe, văi se auresc ușor de raze al căror drum nu-l înțelegi; chiar în șes, de tot aproape, vârfuri de arbori se luminează puțin.
În sfârșit, un zimbet sfios pătrunde prin norii pe cari vântul i-a supțiat pe încetul. Soarele însuși se ivește, întăiu ca un șters disc de lună, apoi stăpân pe întreaga lui strălucire. O mângâiere caldă atinge obrazul, și în aceiași clipă câmpul și zările s’au preschimbat. Porumbul zdrențos pare înfășurat în scutece de aur, focuri roșii, galbene, albastre săgelează din rouă luminoasă, depărtările se vădesc ca la ridicarea unei perdele, și tocmai în fund apar înălțimile albastre, pe care călătorește o scamă de nori desțesuți. Câte un cioban tânăr stă răzimat în bâtă și se închină puterii de lumină, căldură și viață, care a biruit și-și urmărește dușmanii pentru a-i nimici.
Jiiul nu s’a văzut încă, de și e foarte aproape, căci curge colo, la stânga, supt acea perdea de sălcii, sarbede, buhoase. Odată el scânteie în frânturi ale panglicii sale de argint. Apoi iarăși sălciile-l ascund cu totul.
Acum, în stânga coasta se vede bine, acoperită cu păduri și casele satului Porcenii. În dreapta, Bumbeștii se deșiră în șes, cu case bune nouă și o frumoasă biserică de zid. În față, munți mari, prăvăliți în neorânduială, par că închid drumul, cu zăgazul lor bogat împădurit.
Trăsura găsește însă necontenit înaintea ei aceiași șosea bună, care se face din ce în ce mai sigură, mai netedă, mai tare, „ca țimentul” zice bătrânul Geană, care mână gârbovit, cu un lung țuguiu de căciulă ciudoasă pe cap. Când s’ar crede că va atinge muntele, ea lunecă pe priporul lui și stăpânește Jiiul. Am întrat „în munte”.
De-asupra noastră e un puternic povârniș drept, pe care pădurea de fagi, plantațiile de nuci au rămas numai sus, pe alocurea, pe când jos se rostogolesc bolovani, se scurge praf de piatră negrie, galbenă, roșie ca sângele uscat, se înfățișează lespezi mari în colori întunecate sau aprinse. În față, din potrivă, stânca sură, care răsbate numai ici și colo, e înveșmântată într’o strălucită mantie de păduri și tufișuri.
Pănă la vamă, drum de trei ceasuri, e aceiași strâmtoare, cu un părete rupt de dinamită și de cazmale, spintecat în răni de rugină și de arsuri, care s’a revărsat pe margenea apei în clădării sălbatece, și cu celalt părete drept, nalt, trist, singuratec, cuprins de sus pănă jos în zalea pădurii.
