Dar, în lungul șir de prăvălii pentru cumpărători cu bani pe fundul pungii, care sfârșește spre câmp frumoasa, larga Cale Regală, vezi adese ori negustori români, cari, la mica lor tejghea, fac bani și se înalță, spre binele lor și al nostru, cari avem atât de multă nevoie de mici „burghesi” ca aceștia.

    Românii localnici mai sânt și pescari la Dunărea bogată în daruri. Ei au însă concurenți întru aceasta, și hala peștelui e hrănită și de pescarul lipovean cu gâtul gros, coada ochiului ridicată în sus, părul lung uns și nasul pitic. Lipovenii au o stradă a lor, de-asupra căreia se văd turnurile văpsite în galben, în verde, în roș. ca niște pene de porumbel, ale bisericii lor shismatice.

    Nu e stradă aproape care să nu mulțămească prin câte ceva privirea. Sărăcăciosul Bulevard Carol cu căsuțele mici face să se zărească însă ici și colo colțuri de veche viață patriarhală. Cutare strădiță, cu case ieșite dincolo de aliniere, cu prăvălii evreiești întunecoase și murdare, cuprinde însă înalta, greoaia biserică românească, pe care puține în toată țara ar întrece-o în dimensiuni. Aiurea vezi cu curiositate afișe de teatru de varietăți pe o clădire cu două rânduri (teatru de căpetenie e însă Teatrul Ralli, unde joacă foarte adese ori, în treacăt, trupe românești, și mai ales trupe străine). Prin Strada Bolintineanu, deosebit de bogată în solide case particulare, ajungi în splendida grădină publică, de pe terasa căreia ochiul cuprinde coperișurile roșii, de oale, ale magaziilor, catarturile pe care se țese funii și gurile negre ale vapoarelor ce se odihnesc de drum pe Dunărea îngustă, albă ca argintul, apoi ostrovul din față, cu verdeața-i deasă și încă veselă, iar, tocmai la capăt, culmile albastru-închis ale dealurilor Dobrogii, tăindu-și linia șerpuitoare în cenușiul norilor greoi de ploaie.

    Calea Regală, Strada Galaților și Strada Călărașilor sânt însă liniile mari ale orașului, prin care fulgeră vagoanele tramvaiului electric, instalat și exploatat de Casa Helios din Colonia. Pe cea din urmă mergi întăiu printre case mari, apoi mai mici, — cârciume mai mult goale, în care cumetre stau la taifas și câni se tolănesc, lătrând —, în fine prin câmpie, la Monument.

    E un obelisc de cărămidă, cu slove rusești de bronz, ridicat, după votul Divanului muntean, în amintirea războiului care a întemeiat Brăila. O alee de toată frumuseța duce la acest semn comemorativ și urmează apoi mai departe, între arbori și straturi strălucitoare de flori.

    Apoi, prin același șes cu iarba uscată de raze fierbinți și, acum, de vânturi reci (dincolo de șirul de arbori din stânga curge Dunărea, și înălțimile dobrogene, albăstrite de depărtare, închid zarea), printr’o pădurice și iarăși prin șesul uscat, ajungi la Lacul Sărat.

    Lacul, lungăreț, întinde pănă departe luciu-i de oțel, cu ape atât de grele, încât vântul cel tare abia le încrețește ușor într’o parte. Aleia cea mare se întinde între vile de bun gust, din care bolnavii de boli, bolnavii de urîl și bolnavii de inimă s’au dus cu toții, lăsând grija așezărilor pustii unei caraule și unui paznic, care prin graiu și mărturisiri se dovedește a fi un țăran din Sas-Sebeș, unde ar dori să-și și încheie bătrânețele, lăsând ceia ce a agonisit aici, copiilor. În dosul aleii, parcul vechiu se întinde pănă departe, cu înguste cărări și desișuri pe care nopțile de vară le vor fi umplând de o fermecătoare taină, dar prin care acum se primblă vântul de moarte, suflând frunze galbene și roșii, care tresaltă fugând. Paznicul s’a dus; ruinele unei vile de curând arse înalță încă miros de tăciune stins. Un Bulgar stă în pragul cârciumei din față, pe când un conațional mai sărac își duce covrigii spre satele vecine. O viață mai puternică o aduce in această singurătate de opt luni pe an numai tramvaiul electric care huruie, răpezindu-se pripit pe câmpia ce se gătește de odihna albă a iernilor aspre pe malul Dunării bătrâne.

2. Din Brăila spre Galați.

    Trenul duce prin șesul întins ca o apă, cu miriști sămănate de mici tufe verzi, cu porumbiști încă bune. Țărani buzoieni cu scurteici roșii mână căruțe încărcate cu saci spre magaziile gărilor.

    Apoi la Făureii vechilor „făurei” țigani, pentru potcoave la drumul mare, din acest târgușor, de unde pleacă în jos o linie a Ialomiței, tai un colț de Bărăgan, cu totul pustiu. Grâul rar s’a cules, miriștea n’are nicio viață; în locul imașelor e pâslă galbenă a secetei. Nu vezi nici măcar ticăloasele case cu stuh și păreții de pământ nevăruit ce se pitiau ici și colo pănă acum, lângă locuința nouă, puțin strălucită și ea, a proprietarului și arendașului. Aici a ajuns exploatarea pământului, dar colonisarea e încă abia la începuturile ei.

    Pe pământul Brăilei, luat gol de la Turci, acum șaptezeci de ani, cresc câteva lanuri de porumb încă bune, apoi slârpiciunea se desfășură stăpână. Din șoseaua de lângă linia ferată praful gâlgâie ca un fum uriaș și cuprinde totul, pănă sus la bolta descocolorată, în urîtu-i abur gălbiu. Un vânt nebun, pornit din fericitele țări unde a plouat, mână neobosit pulberea secetei.

    Câteva pădurici prăfuite, și Brăila se vestește prin căsuțe netrebnice cu păreții de țernă mârșavă, urît început de mahalale pentru mărețul port dunărean.

    În câte un colț râpos, arbori, case, sămănături. Apoi pământul ars și norii de praf.

    Când ai ajuns însă la Bărboși și la malul Siretiului, priveliștea se schimbă. Insule de papură înaltă, verde, apoi larga apă liniștită, cu nisipuri ieșite la iveală în mijloc. Pe urmă, ca în pământul Tecuciului, muncele de lut, și mai înalte aici, și mai rupte de vechile puteri mari ale naturii. Lostopane hâde de țernă gălbuie se înfruntă, pe când pe margenile prăpăstiilor sânt îngrădituri, vii, porumburi moarte, câte o rămășiță de pajiște: vitele urmăresc lacome aceste slabe rămășițe de nutreț. Înaintea unor căsărmi cu coperemântul roșu, soldați păzesc în năvala colbului nemilos.

    Apoi trenul se înfundă într’un foarte înalt defileu de înălțimi lutoase, pe care-l urmează un tunel și alte strâmtori fără verdeață. Câteva bune căsuțe de mahala, și te oprești în Galați. Dunărea e la doi pași, și, cu toată seceta, valurile ei grele se rostogolesc, frământate de vântul ce gonește norii, și, cu dânșii, roada.

3. La lipovenii din marginea Brăilei.

    La doi pași de Brăila, legată de suburbia Brăilița, cu frumoasa bisericuță nouă, satul Piscul te introduce într’o lume care se deosebește adânc de tot ce e obișnuit în viața noastră țărănească, de tot ce am văzut pănă acum în grupările noastre rurale.

    Se chiamă Piscul, de și nu e nicio înălțime, și face parte din România, de și populația de acolo e adânc deosebită de tot ce se poate întâlni în lumea noastră.

    Case curățele, cu fereștile mari, îngrijit spălate, curți pline de coșare, de poieți, de tot felul de curioase înjghebări de scânduri. Câni sălbateci latră în curțile cu îngrijire închise. Vite nu se văd nicăiri.

    Pe străzile largi grupe de țărani neobișnuiți, cu pantaloni înfoiați peste cizme și, supt căciulă, lung păr uns și bărbi negre, roșii, albe, de care nu s’a atins niciodată pieptenele; rare ori un cap tuns și o barbă rasă. Femeile, în haine largi, cu cozile supt barizul negru, sânt albe, grase și în tinereță. Nu odată apare un tip asămănător cu al Ostiacilor sau al Vogulilor, ochi mărunți, oblici, oasele obrazului ieșite tare în afară.

    Vorbesc rusește încet, moale, scuipând sâmburi de dovleac. Dar au conștiința unei lupte de două secole purtată cu aceia pe cari-i numesc cu dușmănie „Ruși”. Sânt Lipovenii noștri, starovierții, ortodocșii „credinții celei vechi”.

    Unii sânt popovți, cu popi, și marea lor biserică, încununată cu două turnuri, dintre care unul cu trepte de pagodă, domină cele câteva străzi acoperite cu zăpadă și ghiață. Celor fără „popi”, bezpopovți, li se zice și „barabulici”.

    Am prilejul de a pătrunde în tainele acestor dușmani îndărătnici ai statificării Bisericii muscălești supt Petru-cel-Mare, visitându-li, cu un medic cunoscut și iubit în localitate și cu un grup de prieteni, casele și lăcașurile de închinare.

    La gospodarul Ivan Andreev, fost pescar, acum „om de afaceri”, e buna rânduială cu care s’ar putea mândri și un țăran german din cele mai bune ținuturi. Trei odăi mari și un antret, largi, luminoase, o bucătărie, o baie de aburi, încă o clădire la poartă. Mese, scaune, mari poduri pe care stau doldora marile perne moi, dulapuri vechi, amintiri din Rusia, ca un baston admirabil lucrat în stil caucasian.

    Dar ceia ce domină, ce înghite totul, e ideia religioasă, devenită o obsesie, o patimă, o sacră manie sentimentală.

    Cum întri în odaia de culcare, ai icoanele în față. Culese din toate părțile rusești și aparținând la toate epocile. Originale din secolul al XVII-lea lângă copii ale vestitelor modele din Chiev și mai ales Moscova. În odaia de primire aceiași catapiteasmă strălucitoare. Pănă și în cel din urmă colț se ascunde un chip încunjurat de aceiași nesfârșită adorație.

    Și ce îngrijire iubitoare, ce nesfârșită jertfă pentru a le acoperi și încărca, a le încunjura de o luxuriantă împodobire asiatică! Platoșe de argint, veșminte de mărgăritare, adevărate sau false, pietre strălucitoare, cadre aurite. Pare că tot câștigul, toată agonisitele merge la acești idoli ai unei atot stăpânitoare credințe.

    De-asupra ușii, invocații tipărite către Hristos Mântuitorul. Stampe cu sfinți în defilare, pe mai multe rânduri.

    — „La astea”, spune Ivan Andreev, „nu ne închinăm. Nu e voie: sânt pe hârtie. Dar le ținem ca să știm la ce sfânt avem să cerem.”

    Dulapul cuprinde o adevărată bibliotecă de anticvar. Cărți anterioare lui Petru-cel-Mare. Splendide vechi legături de piele sculptată, încheietori de alamă înflorită. Te-ai crede într’o cameră din departamentul de manuscripte al unui deposit admirabil îngrijit. Și aceleași cărți zac și pe toate mesele.

    Nu lipsesc tablouri naționale, cu lungul șir al Țarilor pănă la Alexandru al III-lea, iar, în mijloc, Petru-cel-Mare și Alexandru I-iu. Ori presintarea Împăraților Bizanțului. Fotografia lui Nicolae al II-lea tânăr cu tovarășa lui. Dar și un Carol I-iu și o listă completă a miniștrilor național-țărăniști.

    — Dumnealui are și o biserică proprie, pe care a făcut-o împreună cu tatăl.

    Deranjând un câne furios, care uită o clipă viforul sălbatec de care se zgribulia, deschidem ușa lăcașului așa de modest pe din afară. Dar e în adevăr biserică, având toate cele de nevoie, pănă la cărți de slujbă, de aceiași vechime, și la cărticele de pomelnic. Am văzut acasă și un manuscript mai nou, delicat împodobit. Pretutindeni strălucirea argintului de pe icoane care sânt o mică avere.

    Marea biserică e stampilată la întrare cu crucea veche, tăiată de două ramuri drepte și una oblică. Trecând pragul înghețat al puternicii zidiri, te afli într’o atmosferă de ev mediu solemn și misterios. Marea catapiteasmă de zinc e numai o lumină. În dos altarul e îngrijit cu o iubire nespusă, de gospodină migăloasă, fanatică. Pe păreți un zugrav foarte bun a observat cu cea mai conștiincioasă stricteță modelele arhaice moscovite. Totalul e de o policromie fantastică.

    Și înlăuntru s’a strâns o lume de închinători cum numai acele veacuri de credință exclusivă i-au cunoscut. Acoperiți cu halaturi negre ca anteriul tânărului preot abia sosit din mediul pur rusesc, acești țărani par niște călugări devotați ai sectei căreia i s’au închinat.

    Au venit pentru vecernie. Femei nu văd. Mi se spune însă că nu sânt înlăturate de la multele slujbe.

    În fața acestui zel religios întreb pe gospodarul Andreev cum se poate ca tot neamul lor să fi îndurat ce au făcut cu legea creștină bolșevicii.

    — Străini, Evrei… Și apoi oameni ignoranți, cari nu știu să cetească.

    „Să cetească”, aceasta e norma vieții lor. Nicăiri cartea nu e mai scumpă tuturor sufletelor decât aici. Orice vechiu volum masiv închide adevărul etern cu care necontenit trebuie păstrat contactul.

    Și cartea ține sufletele blânde și bune. Când vreau să cumpăr două păsări, din cele care pretutindeni, în aierul glacial, se zbat prin curțile făcute cu un minuțios meșteșug, gospodarul Ivan răspinge plata:

    — O, nu. Asta, nu!

    Și așa, în veacul cinematografelor și automobilelor, mii și mii de oameni trăiesc în preajma orașelor mari, de care se feresc cu groază, păstrând neatinsă datina comunicării cu sfinții și a unei iubiri de oameni desinteresate și naive.

Râmnicul-Sărat

1. Râmnicul-Sărat.

    Râmnicul-Sărat. O gară cochetă, prea mare pentru micul oraș, își desface peronul ei larg. De la dânsa se deschide un fel de bulevard, care duce la noul Palat Administrativ și la vechea Casierie, amândouă clădiri impunătoare. Și ele și drumul sânt desăvârșit, model de curate. În dreapta gării, rânduri de plopi, sădiți pentru a apăra linia de troiene, formează o dumbravă a cării răcoare chiamă, vara, amoresați cari au de ce să se ferească. Dar, pentru ceilalți locuitori, Râmnicul are o grădină publică, împrejmuită cu grilaj de fier, străbătută de alei drepte, bine prunduite, împodobită cu arbori frumoși, sămănată cu bănci comode, pe care le ocupă o lume bună. Mai departe, iată o școală primară frumușică, și, lângă ea, gimnasiul, curat ca un păhar; e despărțit de stradă printr’o grădiniță îngrijită.

    De o parte te înfunzi apoi într’o regiune de livezi, pașnică, pustie: ici și colo câte o casă pierdută în locul întins care o împrejmuiește: nimeni la ferești și nimeni în curte. Într’un loc se vede o căsuță căzută în ruine. Sânt și case boierești mai mărișoare, dar nici în ele nu se descopere prin nimic presența unor ființe vii. Singuri arborii, larg înrămuriți, se bucură de darnica lumină a soarelui care plouă asupra nesfârșitelor livezi străvechi. Nu se aude măcar un câne lătrând. Numai câte un copil se întoarce de la școală cu ghiozdanul supțioară, îndreplându-se către una din cășcioarele muie, sau cai mânați la apă se smulg de supt pază și aleargă în voie, călăuzindu-se după instinctul lor sigur călre ușa stăpânului….

    De altă parte, e strada târgului, care lasă și ea o întipărire deosebii de plăcută. Cele mai multe firme sânt românești, și n’am văzul decât o cârciumă evreiască, o bătrână Ovreică grasă pe scările unui pridvor și un negustor de seminție biblică rătăcind într’un colț de mahalà.