Și, pe lângă acestea, norocul n’a dat încă orașului un om care să aibă tot odată și gust, și putere de muncă, și entusiasm, și răgaz, pentru a stârpi locurile virane, pentru a nimici cocioabele, pentru a distruge necurățenia, pentru a restrânge raza orașului, a-l complecta în cuprinsul ei capabil de o bună gospodărie, a masca neajunsurile și a scoate la iveală însușirile, care există, și a da astfel României o Capitală de care să poată fi mândră, cu totul mândră.
2. Plumbuita. Văcăreștii.
Șoseaua Colenlinei, care duce la moșia ce a fost a lui Grigore Ghica, Domnul de la 1822, îngropat chiar în biserica de sat, se desface din șoseaua Ștefan-cel-Mare, cu fabricile ei puternice, uriași de că rămidă goală înegrită de fum. Aceastălaltă șosea însă nu-i samănă. E un depărtat colț de București, în care trecerea timpurilor a adus numai schimbări de tot mici. Pe malul de lut pe care-l taie drumul, se văd, când mai sus, când mai jos, căsuțe strâmbe, sărace, pe care chiar cea mai harnică bidinea de gospodină nu le poate îndrepta, nici înveseli. Toate sânt foarte urîte, dar urîciunea uneia nu e de același fel cu urîciunea celeilalte, ci fiecare se poate lăuda cu o nepotrivire, cu o lipsă, cu un cusur pe care nu-l împarte cu nimeni. Aici nu se mai clădește, ci numai rămășițile obosite ale trecutului, de sat oriental, pirotesc de căldura soarelui sau se posomorăsc la ploaie, ca niște găini bătrâne, cu penele căzute.
Dar mulțime și zarvă și mișcare și lucru, acestea sânt de ajuns. Femei stau pe pământul gol cosând din degete și din limbă; copiii se amesteci prin toate; simple războaie de țesut se învârt pe prispă, porcii guiță cu furie împotriva unor dușmani nevăzuți, sacagii mână la deal cai sfârșiți de zile, a căror spinare ciolănoasă sângeră supt biciul sălbatec, rotari încheie căruțe în mijlocul drumului, câni se răpăd învierșunați asupra trăsurilor, Țigani bat fierul în colibe; supt frunzare. În prăvălii cu păreții de coceni uscați, mustării vând ghiuden uscat și rodul cel nou, dulce și amețitor, al viilor.
La dreapta și la stânga, vederea aleargă slobodă peste tăpșane învălurate, pe care le acopere de o potrivă noua catifea verde răsărită din dărnicia ploilor. Nu e un șes și nu sânt dealuri, pare că toate aceste case depărtate, aceste împrejmuiri de zid, aceste desișuri de copaci au fost anume desfășurate spre vedere, ca de mâna unui copil ce se joacă. În trei părți se văd biserici: una, mare și nouă arată unde avea de gând un proprietar să facă un oraș de vile care nu s’a putut înjgheba; dincolo de apa de pârău a Colentinei, alcătuită ieri-alaltăieri din șivoaiele norilor, se vede de-o parte biserica din Tei, iar de alta Plumbuita.
De departe, pe muchea unei înălțimi din cele mai modeste, se descopere un mare turn de clopotniță și o bisericuță pătrată cu coperemântul roșu și cu un turnuleț scund, ascuns ca un căpușor fricos de broască țestoasă. De aproape se deosebește înfățișarea, vădit nouă, a turnului de la poartă și frumuseță, puterea zidului împrejmuitor, care a crăpat în zdrențe roșii de cărămidă. În timpuri, el alcătuia însă o puternică cetățuie de apărare, cu stratele-i despărțite prin var tare, cu creasta-i acoperită, nu cu oale, ca la Mărcuța, ci cu cărămizi culcate pieziș. Din casele și clădirile călugărilor greci s’au păstrat în trei colțuri trei ruine. De la una se vede o cămară sprijinită pe stâlpi rotunzi de cărămidă, cealaltă înșiră un rând de alți stâlpi frumoși, cari sprijină bolți de-asupra beciurilor adânci. În fund, trapezăria e mai bine păstrată: o încheie un turnuleț jos, acoperit cu tichie de țigle.
Biserica însăși, foarte trențăroasă, se deosebește mult, în unele lucruri, de clădirile religioase obișnuite din aceste părți. Pe fațadă, ocnițe se arcuiesc între două brâie de triunghiuri scobite: două ferestuici se crapă la dreapta și la stânga ușii împodobite cu un sistem simplu de ciubuce de piatră. Încolo, e o clădire oarecare, și aceasta vine din multele prefaceri ce a suferit biserica: din vechea zidire a lui
„Petru Voevod” (Radu Paisie) n’a rămas ca ornamente decât cutare urmă de piatră pe care am mai semnalat-o; de la reparația lui Alexandru-Vodă Mircea se va fi păstrat cadrul cu ciubuce al ușii, de la înoirea lui Matei Basarab ocnițele și brâiele de triunghiuri (care, amândouă, samănă cu podoaba bisericii, de formă munteană, de la Cașin), iar toate celelalte elemente vin de la reparația făcută, in urma cutremurului celui mare, în cei d’intăiu ani ai veacului al XIX-lea.
Înapoi, prin învălmășeala șoselei cu căsuțele bătrâne. La tăierea șoselei Ștefan-cel-Mare, se văd chioșcurile părăsite ale Moșilor. Apoi Oborul înșiră prăvăliile-i joase, din care năvălesc asupra stradei donițe, lucruri de fier, căciuli, sumane și șalvari, în teancuri și movile. Dâmboviță apare lângă clădirile întinse ale Turnătoriei Lemaître De acum înainte Calea Văcăreștilor se târăște spre barieră: tipuri evreiești se strecoară pe stradă, pânditoare sau trufașe, pe când copii murdari aleargă după trăsură, strigând și arătând cu degetul; o dărâmătură în mijlocul unei curți împovărate cu lot ce se poate arunca de altfel de oameni poartă firma, românească și evreiască, de „casă de rugăciune” și arătarea că acolo locuiește un haham. O bucată de vreme vin la rând case mai bune, unde se sălășluiesc, de sigur, creștini. Apoi nu mai vezi decât cârciume de cele mai proaste, prăvălii părăsite, maidane, case fără niciun fel de împrejmuire și copii lăsați în voia lor.
Pe neașteptate, după o ușoară coborîre, — așa încât această jalnică prelungire a Bucureștilor se poate cuprinde de-odată cu o privire care zărește mai mult verdele viu al arborilor —, ai zidurile albe ale cetății puternice care e temnița Văcăreștilor.
Poarta greoaie se deschide, și înaintezi prin mari curți pustii, dincolo de zidurile cărora se aud comande scurte, pașii apăsați ai trupei și, pe lângă aceasta, un necontenit urlet prelung, în care se amestecă strigătele și râsetele celor cinci sute de întemnițați, cari se închid în sălile și chiliile lor pentru odihna, pentru somnul dobitocesc, pentru gândurile rele și mușcăturile de căință ale nopții.
În acest cadru de ticăloșie, pedeapsă și nenorocire, — totuși curat, orânduit, senin în clădiri, ca o școală de fete —, răsare înalta biserică a lui Nicolae Mavrocordat, a cării fațadă puternică îți cucerește sufletul.
Supt triunghiul de piatră de sus, un rând de ocnițe lungărețe, tivit jos cu un brâu împletit; zece supțiri coIoane închid un luminos pridvor. Niciodată din vremile lui Neagoe Basarab nu s’a cheltuit un astfel de material și atâtea silințe pentru a împodobi o biserică: stâlpii sânt canelați, împodobiți la basă cu flori și încununați sus cu strălucite capitèle corintice, alți stâlpi corintici împodobesc fațada paraclisului din fund, făcut de Constantin, fiul lui Nicolae-Vodă, alții se văd ceva mai departe, în fruntea unui cerdac din clădirea încunjurătoare, ale cării chilii de pace s’au prefăcut în celule de blăstăm. Dar aceia cari nu-și află păreche în țară și cari, pentru vremea când au fost săpați, sânt o minune, se află în pronaos, unde, ca la Cotroceni, ei sprijină arcuirea bolților și despart de naos: de sus pănă jos, numai o sculptură înflorită, un brâu de frumuseță îmbielșugată, care se împleticește urcând pe piatra greoaie. Ușa e lucrată și ea după modelul celei de la Cotroceni, pe care o întrece însă ca bogăție și mărime: altfel, sânt aceiași lei, aceleași flori, aceiași serafimi în zbor; sus de tot, de-asupra pisaniei, coroana plutește peste stema îndoită a vulturului și a zimbrului. Și fereștile au același cadru de sculpturi. În planul de clădire, în felul zugrăvelii, — care aici e păstrată așa cum a fost la început și impune tot atât de mult ca la Slatina în Suceava, — se vede înrâurirea bisericii care a slujit de îndreptar. Însă, precum toate sânt aici mai mari și mai scumpe, nu un singur tuni, ci patru: două în față, două mai în fund spre altar, se ridică deasupra clădirii, pentru care sânt însă prea mici, dacă nu prea ușoare.
Înlăuntru, — și tot astfel în paraclis, — se văd supt coroane sau ișlice de blană neagră părinții lui Nicolae-Vodă, soția, cei patru fii: Scarlat, Alexandru, Iancu. Constantin și nora; îi acopăr caftane blănite de mătasă sau catifea obișnuită fără florile de aur ale vechilor brocarde venețiene. Ctitorul doarme supt înalta placă de marmură din dreapta, cu slovele săpate și acoperite apoi cu un ciment roșu, care alcătuiesc versuri eroice, în vechi metre clasice, întru pomenirea dreptății și învățăturii Voevodului mort.
Trăsura nu se întoarce prin ticăloasele căsuțe de sat, ci trece înainte prin întunerecul păzit de stele limpezi. E o șosea cu totul pașnică, în care te afunzi, lăsând în urmă strălucirea electrică a imensei temnițe. Abia câte o căsuță cu lumina chioară, lătrat de câni, țârâitul clopoțelului de la o bicicletă militară ce lunecă spre oraș. În dreapta, zidurile moarte ale marelui cimitir Belu, unde oaspeții stau dedesupt și n’au nevoie de nicio lumină după ce au părăsii sfânta lumină de soare a zilei. Apoi prin lunga aleie netedă, cu înalți copaci negri, care pare că plânge acum toate durerile ce a văzut trecând pe drumul morților, — spre strălucirea clară și zgomotul vesel al Bucureștilor de seară.
3. Palatul lui Vodă-Bibescu
Domnia de șase ani a lui Vodă-Bibescu, nesigură, tulburată și, în multe privinți, nehotărîtă pănă astăzi înaintea cercetătorilor, a lăsat în preajma Bucureștilor un mare palat neisprăvit, în măreția planurilor căruia, ca și în dărăpănarea lui de astăzi, se poate vedea un simbol.
Pentru ca să ajungi la dânsul, trebuie să străbați marele vălmășag de strălucitoare deșertăciune a Șoselei. Trăsura de drum se strecoară printre trăsurile de plimbare, smăltate cu toate coloriile și toate scumpeturile lumii. Pe încetul, lunga alee printre copacii bătrâni se face o șosea ca oricare, și apropierea Bucureștilor se simte numai prin câte un velocipedist care trece cu gâtul întins, zângănindu-și clopoțelul, sau prin vre-o liniștită ceată de Nemți, cari se duc tacticos la răcoare și la „Natur”.
Iată Băneasa. Într’acoace vin școlile care fac marșuri de Duminecă, școlile cele nouă cu apucături militărești și mândrie în exercițiile gimnastice. Prin crângul acela se înfundă din când în când domni ofensați cari vin să-și cerce pielea, căci sântem pe terenul clasic al duelurilor prin care se cârpește „onoarea”, chiar dacă obraznicul și ticălosul iese învingător și-și mai adauge un penaj la trufie.
Numele vine de la o văduvă de Ban, văduva Brâncoveanului adecă, lui Grigore Brâncoveanu, cred. Mai de mult încă decât adăpostirea ei la această moșie din margenea Scaunului de Domnie, Văcăreștii ar fi stăpânit aice și peste pământ și peste oameni, într’un timp când ei nu erau despărțiți de dânșii. Bisericuța curată ce se vede încă aproape de drum, clădire bună de pe la sfârșitul veacului al XVII-lea, atunci când Ienachi Văcărescu cel d’intăiu era o rudă de aproape a lui Brâncoveanu, care domnia, se pune în sama lor Așa spune, după amintirile altor preoți, preotul de astăzi, care slujește pentru un sat mic și sărac. Inscripția nu se va fi pus poate niciodată; acuma nu se mai vede nici locul ei.
Lângă biserică sânt case pentru lucrul moșiei, o ghețărie mare acoperită cu stuf; se vede că stăpânul nu locuiește aici și că orice viață mare, mândră, s’a dus. Frumosul lac cu apele răsfirate pănă departe nu e încunjurat ca în alte vremuri de înalta verdeață a copacilor bătrâni, cari-i dădeau farmec și poesie. De jur împrejur, bălării pe care le sfarmă și le vestejesc umbletele vagabonzilor de cari destui se înădesc aici, din marele oraș vecin, pentru ca să se răcorească în apele prăfuite.
Și în această părăsire murdară, în această înjosire practică, un palat uriaș întinde două rânduri largi de cărămidă strânsă, cu multe ferești mândre, încadrate în piatră lustruită, care se deschide de-asupra norilor și a seninului. Ani de lucru ar fi trebuit aice pănă ce clădirea ar fi fost gata în toate amănuntele ei și s’ar fi arătat vrednică de a fi ceia ce o menise începătorul ei: leagănul unei dinastii. Dar vântul revoluției europene a anului 1848 bătu și aici, și lucrările meșterilor se opriră pentru totdeauna. Castelul de trufie rămase încremenit, — mort fără să fi avut, o clipă măcar, viață.
Din pivnițile adânci se ridică duhori grele; un zarzavagiu își îngrijește de marfa lui ascunsă prin încăperile lor și un mare câne sălbatec adulmecă după hrana murdăriilor.
4. Cotrocenii. Ciorogârla.
Cotrocenii, la cari ajungi după un scurt suiș de la Dâmboviță, printre cârciume joase țărănești și mici gospodării, e o mănăstire care nu s’a văzut niciodată. Era odinioară o nestimată ascunsă în inima codrului, a codrului aceluia de înalți arbori supțiri, de baltă, între cari și-a găsit adăpostul fugarul Logofăt Șerban Cantacuzino, care era să fie peste puțin Șerban-Vodă cel nou al Țării-Românești. Codrul mergea pănă în malul apei, întinzând în ea șfichiurile sălciilor sale, el urca mai departe dealul și se răsfira larg în dreapta și în stânga, împrăștiind miasmele mlaștinilor în timpurile de călduri și suflând adieri răcoroase asupra câmpiei încălzite. Frumoasa clădire de mulțămită pe care Șerban o durase într’o poiană, rămânea supt straja codrului care ocrotise așa de bine și pe ctitor în ceasurile de mare primejdie. Drumețul ce va fi trecui pe poteci, aici ca și la Ciolanu, în muncelele Buzăului, nici nu se va fi gândit une ori că-i stă așa de aproape adăpostul cel bun al călugărilor, în chiliile lor primitoare. Numai când, la cele patru slujbe din fiecare zi, undele de sunete porniau din turnul cu clopotele la poartă, se simția în deal și în vale că rugăciunea orânduită, munca gospodărească în numele lui Dumnezeu s’a sălășluit în adâncul codrului. Apoi sunetele se răriau, slăbiau din putere, și, la ultima lovitură de clopot răzleață, pădurea se învăluia din nou în vechea ei taină. Bucureștii se aflau încă departe, supt dealurile celelalte, al Spirii, al Mitropoliei, al lui Radu-Vodă și al lui Mihai-Vodă; el nu trecuse încă Dâmboviță, așa încât nu era pentru Cotroceni decât un oraș vecin.
Vremurile nouă revărsară marele oraș în creștere și peste granița de pace a mănăstirii. Câtva timp ea părea menită să iasă la iveală, ajungând însă numai una din multele biserici ale capitalei muntene, apoi capitală a României unite. Dar cel d’intăiu Domn după Unire, Alexandru Ioan Cuza, ceru pentru odihna sa de vară câteva chilii călugărilor greci, pe cari-i goni îndată, și de aici, și din alte stăpâniri ale lor, pașalâcuri adevărate pentru egumenii străini. Cotrocenii fură și supt Cuza și supt principele Carol o reședință înainte de toate. În umbra copacilor bătrâni, supt covorul ușor și dulce al florilor, veni să se odihnească mica Domniță Maria, pe care pădurea o primise cu atâta dragoste, începând a-i șopti, în liniștea primblărilor singuratece, vechi povești din trecut, care apropiau de noi, de țară și de neamul nostru pe fiica, născută pe acest pământ, a noilor Domni români. Apoi, după un lung șir de ani, noul palat al principilor moștenitori se ridică iute în preajma mănăstirii, care mucezia cam uitată pănă la reparațiile de dăunăzi, care i-au dat măcar înfățișarea cuviincioasă, dacă nu strălucirea, viața, mândria din veacurile încheiate.
Astăzi turnul de la poartă ține pe pieptul său marca țării; ea se înfățișează întăiu celor ce pătrund în curtea stăpânită de păreții cocheți ai palatului modern, și numai d’inăuntru se văd cuvintele de îndemn pe care Șerban-Vodă le îndrepta către aceia ce veniau să cerceteze mănăstirea lui: slovele au căzut pe alocurea și înțelesul vechilor învățăminte se întunecă prin lipsuri. Biserica, pe timpurile ei o clădire falnică, pare sfioasă, cam umilită, față de strălucirea vieții mirene de lângă dânsa.
Dar cine nu s’ar opri înaintea ei ar dovedi puțină pricepere pentru frumuseță simplă și trainică a clădirilor din trecutul nostru. Cu adevărat, Șerban-Vodă a înălțat aici o zidire măiastră.
Un pridvor luminos, ușor, se razimă pe șase stâlpi de piatră octogonali, sculptați la basă. În fund, ușa se deschide în mijlocul unui cadru încă mai frumos săpat, în flori ce pornesc de la leii de jos și se împleticesc bogat pănă la aripile desfășurate sus ale heruvimilor de strajă. Păreții laterali se înfundă puțin, înainte de a se rotunzi în absidă: ferești mărunte, cu frumoase rame de ciubuce tăiate în piatră, îi străpung. Un turnuleț de zid încunună coperemântul.
Înăuntru, bolți se razimă unele pe altele; doisprezece stâlpi sculptați închid în pronaos un pătrat mai restrâns și despart acest pronaos de înaltul, limpedele naos, pe păreții căruia se văd încă vechile zugrăveli îngrijite care sânt măcar din veacul al XVIII-lea; în fund, fața de săpături aurite a catapeteasmei e de o bogăție neobișnuită. Înaintea ei atârnă încă, după atâtea prădăciuni păgâne, candelele cele mari de argint care poartă stema Cantacuzinilor: vulturul împărătesc cu cele două capete. Mormintele au fost și ele scormonite, descoperite și pângărite în cursul vremilor fără putere și apărare, dar marile lespezi de marmură săpate în flori împodobite și în slove clare arată încă locurile unde s’au coborît în pământ trupurile lui Matei, lui Iordachi, lui Răducanu Cantacuzino și ale altora dintre ai lor. Șerban-Vodă, ctitorul, se odihnește pe înaltul postament de supt candela nestinsă, acolo unde pomenește marmura pecetluită cu pajurea Împărăției Răsăritului.
Șoseaua care duce înainte străbate un adevărat oraș militar: căsărmi, magazine de echipament, deposite de arme, ateliere, Pirotehnia, mari clădiri bine îngrijite și foarte tăcute la acest ceas de dimineață, cu toată munca încordată ce fierbe dincolo de ferestuicile închise; garduri de lemn văpsite cu negru, gherete, sentinele care păzesc cu ochii în zări, Bulgari cari dau târcoale cu covrigii și plăcintele lor murdare.
Apoi satul Militari, întemeiat abia de câteva zeci de ani: casele, unele bunișoare, altele mai rele, sânt răspândite cam în toate părțile. Prăvălii mari cu mititei „renumiți” și băuturi îmbielșugate se ațin la drumul pe care-l privesc lacom din fereștile lor cu gratii. Căci drumul acesta e bun, cu atâtea căsărmi aproape, cu atâția muncitori pe cari ele-i adună, cu atâția drumeți de zi și de seară. Necontenit trec căruțe cu fel de fel de lume, mai ales căruțe cu pui, pe cari Bucureștii îi cere pentru hrana „boierilor” săi.
Ploaia a făcut să răsară pretutindeni vesela iarbă nouă. Ea e presărată ici și colo de mici lanuri de meiu cu frunza deasă, bogată, de pâlcurile galbene ale porumburilor uscate. Copacii răsar singurateci sau în grupe, în pânze, acoperind fortificații ale aceluiași București, care nu se mai vede acum de mult, dar se simte prin atâtea din nevoile sale.
Intrăm în satul Ciorogârlei. Ca toate așezările țărănești din împrejurimile Bucureștilor, el arată tainițe țigănești, căsuțe păcătoase și câteva gospodării mai bune, unde stăpânul a țesut o împletitură de vergi în jurul curții (pe care cei mai mulți locuitori o lasă vraiște, cu toată calicia și mândria răsfățate țigănește în mijlocul drumului), iar nevasta a făcut din văpseli și din potrivirea lutului în forme ieftene sculpturi sau zugrăveli în colori tari. Cele mai adesea ori, florile ce se desfășură pe păreți sânt lucrate cu gust, și fiecare meșteră caută să dea alte podoabe și alte legături.
Mănăstirea o vezi numai când ai ajuns la poartă. E o clădire din 1808, de două ori prefăcută pănă acum. Mai lată decât lungă, având câte două rânduri de străni, sprijinită pe stâlpi de lemn cari o despart în trei, ea nu samănă de loc cu tipicul și e simțitor mai urîtă decât acelea care-l urmează.
Oarecare frumuseță se poate găsi numai în săpăturile stâlpilor și catapetesmei și mai ales în cadrul de verdeață care încunjură biserica. În fund, e, iarăși, un mic cimitir pentru Bucureșteni.
La întors, drumul dintre căsărmi e ca un bâlciu. Oltenii, țăranii desfac în grabă struguri și prune; cârciumele de pe margene sânt pline de oaspeți, cari beau, mănâncă iute, se frământă, vorbesc, pe când alte roiuri izvorăsc din toate porțile atelierelor și fabricilor militare, și codane care au familie merg încetinel spre casă, râzând între ele, și mai ales în dreapta și în stânga. E ceasul de odihnă, de înviorare și de zgomot al amiezii, care liberează o clipă mulțimile muncitoare.
