Apoi la Făurei, de unde pleacă în jos o linie a Ialomiței, tai un colț de Bărăgan, cu totul pustiu. Grâul rar s’a cules, miriștea n’are nicio viață; în locul imașelor e pâslă galbenă a secetei. Nu vezi nici măcar ticăloasele case cu stuh și păreții de pământ nevăruit ce se pitiau ici și colo pănă acum, lângă locuința nouă, puțin strălucită și ea, a proprietarului și arendașului. Aici a ajuns exploatarea pământului, dar colonisarea e încă abia la începuturile ei.
Pe pământul Brăilei, luat gol de la Turci, acum șaptezeci de ani, cresc câteva lanuri de porumb încă bune, apoi stârpiciunea se desfășură stăpână. Din șoseaua de lângă linia ferată praful gâlgâie ca un fum uriaș și cuprinde totul, pănă sus la bolta descolorată, în urâtu-i abur gălbiu. Un vânt nebun, pornit din fericitele țări unde a plouat, mână neobosit pulberea secetei.
Câteva pădurici prăfuite, și Brăila se vestește prin căsuțe netrebnice, cu păreții de țernă mârșavă, — urât început de mahalale pentru mărețul port dunărean.
În câte un colț râpos, arbori, case, sămănături. Apoi pământul ars și norii de praf.
Când însă ai ajuns la Bărboși și la malul Siretiului, priveliștea se schimbă. Insule de papură înaltă, verde, apoi larga apă liniștită, cu nisipuri ieșite la iveală în mijloc. Pe urmă, ca în pământul Tecuciului, muncele de lut, și mai înalte aici, și mai rupte de vechile puteri mari ale naturii. Lostopane hâde de țărnă gălbuie se înfruntă, pe când pe margenile prăpăstiilor sânt îngrădituri, vii, porumburi moarte, câte o rămășiță de pajiște: vitele urmăresc lacome aceste slabe rămășițe de nutreț. Înaintea unor căsărmi cu coperemântul roșu, soldați păzesc în năvala colbului nemilos.
Apoi trenul se înfundă într’un foarte înalt defileu de înălțimi lutoase, pe care-l urmează un tunel și alte strâmtori fără verdeață. Câteva bune căsuțe de mahala, și te oprești în Galați. Dunărea e la doi pași, și, cu toată seceta, valurile ei grele se rostogolesc, frământate de vântul ce gonește norii, și cu dânșii, roada.
Altă dată, spre Călărași, printr’o dimineață de negură, în Novembre. Din învelișul alb răsare numai margenea drumului, cu tufișuri uscate și lunci perindându-și trunchiurile supțiratece.
De fapt, prin fecunditatea pământului, prin bogăția pădurilor, — Statul a făcut la Brănești o școală de silvicultură —, prin poesia luncilor bogate în ape, prin seninătatea lacurilor, prin buna întreținere a șoselelor și desimea satelor, această regiune mărginașă a Bucureștilor e una din cele mai frumoase ale țării.
După un timp numai, pământul se înalță în dealuri de lut, se sapă în râpe unde dorm bălți sure și verzii, unde șuviți de apă fără scurgere hrănesc, vara, desișuri de buruieni, acum moarte.
Soarele, care a răsărit de mult, își tot zăbovește triumful. De-odată, spre ceasurile 9, el soarbe negurile, și într’un larg zimbet rece arată nemărgenirea Bărăganului.
E un pustiu, și nu e. În toate părțile se desfășură, ca o mare liniștită ce s’ar fi închegat pentru totdeauna, șesul cu desăvârșire gol. Nimic mai rar decât, tocmai în fund, o perdea de arbori săraci. Satele nu se văd decât doar câte unul în margenea depărtării imense.
Adâncul n’are apă, și nicio rădăcină lacomă nu poate găsi pentru vegetalele mari izvorul de viață. Dar, într’un lung șir de veacuri, Bărăganul pustiu a fost patria bălăriilor înalte, dese, a micilor păduri cărora toamna distrugătoare li nimicește trunchiul șubred odată cu frunza îmbielșugată. Din rămășițile acestor rânduri de ierburi putrezite s’a alcătuit un covor hrănitor de pământ negru, în stare să dea înapoi viața cuprinsă în el, să hrănească din mormântul său de buruiene. Pășunile au rămas, bielșugul verde pentru turmele venite din alte locuri, dar alăturea de dânsele plugul a deschis câmpii de roadă pentru marii cumpărători de țarini întinse.
Și astfel aici păstorul mocan cu căciula pătrată trăiește ca vecin al țăranului cu căciula țuguiată. Pe rând se înfățișează ochiului împărăția unuia și a celuilalt. Oi mițoase undulează mergând prin miriștea gălbuie, în care se contopesc aproape. Bidivii speriați se opresc în margenea drumului, întrebând cu ochii lor mari umezi. Pluguri cu cai taie brazda nouă, pe când în ogorul vecin grâul nou mijește, des și verde. Cară, căruțe, trăsuri, transporturi de fân se strecoară în preajma liniei ferate. Magaziile gărilor gem de sacii greoi, așezați în rânduri pentru plecarea peste hotare. Accidentele câmpului sânt ariile, căpițile de fân, clădăriile de coceni, mașinile, casele paznicilor aceste bogății strânse. Lângă slații se văd frumoase case de proprietari. Iar pe peroane se mișcă varietatea cea mai mare de căciuli ce se poate închipui, — pănă și, la Ciulnița, micile tichii de blană albă ale Albanesilor. Haine cafenii, albastre, roșii, — scurteici și pantaloni largi, — se amestecă între ele într’un tărcat tablou de îmbrăcăminte populară.
De la Ciulnița o linie secundară se desface din marea arteră, care, peste podul ce străbate insula Borcea în cea mai strâmtă parte a ei, merge să caute Constanța, adăpostul corăbiilor. Și în jos se urmează Bărăganul, dunga fără apă din preajma râului mare. Pănă la brațul Borcea, pe care sânt așezați. Călărașii, mai e un singur sat, cu câte jumătate de ceas de pustiu înainte și în urmă. Casele acestui sat, Siliștea, care se înșiră mult timp în dreapta liniei, lipsite mai cu totul de perdeaua ocrotitoare a arborilor, n’au unele din ele nici ușoara spoială a varului. În lutul gol al păreților lor, supt coperemântul de coceni înegriți de ploi, ele par una cu țarinile și pășunile de care sânt încunjurate.
Alt șir de case după o lungă străbatere a deșertului. Un coș de fabrică fumegă. O grupă de căsărmi își arată coperișurile roșii de tablă. Clădiri mai răsărite vin acum la rând. Sânt Călărașii.
2. Călărașii.
Un vechiu sat, Lichereștii, al lui Licherie, Glicherie, poale și un călugăr, și șchele neînsemnată, din care Știrbei-Vodă a voit să facă un oraș, un port, o capitală de județ, Călărașii purtară întăiu numele Domnului întemeietor, dar, după încetarea Domniei acestuia, se întoarseră la vechea numire: „Știrbei-Vodă” se chiamă astăzi numai o stradă principală și gimnasiul.
Întrarea în Călărași pare să arăte că planurile lui Știrbei n’au fost tocmai bine atinse. O șosea se întinde printre case mici, printre magazii de lemn, unde se drămăluiese grânele de țărani cari strigă tare numărul baniților pe care hambarul le primește sau le restituie. În dreapta, pleacă încă o ulicioară de sat sărac.
Dar iată în sfârșit o clădire mare, pe fațada căreia stă scrisă o devisă de învățătură. E Gimnasiul. Apoi ceva mai departe, într’un parc, o alta, deosebit de frumoasă: Palatul Administrativ, care reproduce liniile, micșurate, ale unuia din marile spitale bucureștene.
Pe când în lat două lungi strade înșiră prăvălii mărunte, Strada Mare se desfășură largă, cu case dintre care multe au două rânduri și o înfățișare plăcută. Aici și în alte părți ale orășelului zimbesc trecătorului vile gospodărești, despărțite de stradă prin cochete grădini de flori.
E un oraș creat de curând, aceasta o urată sistemul european al stradelor, tăiate fără cruțare față de un trecut cu totul umil. Capitală de județ, el a primit podoabele de edificii publice ale acestora. Șchele frecventată, cum se vede din șlepurile ce așteaptă încă și la această vreme, Călărașii durară prăvăliile multe și înțesate, care sânt și o podoabă. Alt centru al Bărăganului, Slobozia (—lui Ienache, cu puternica mănăstire-cetate, apărând de spre Turci), îndeplinește mai mult menirea de târg interior pentru mocani și săteni. Urzicenii, sălașul celor veniți de la urzici, e încă un sat cu biserică mai veche, stradă mare, han cu muște și librărie.
La Piua Petrei (a lui Petre) care lucra în acest Târg de Floci, odată cu două biserici, din care una e o ruină în porumburi, dăinuiește mai mult viața pescarilor. Cu toată această concurență, bâlciul din Călărași nu-și pierde mulții mușterii și visitatori din țară sau de peste hotarul dunărean.
Brăila
1. Spre Brăila.
Trenul ce merge la Brăila se desface din Buzău, părăsind această regiune de muncele, străbate un șes gol de frumuseți și gol de locuințe, un Bărăgan nou, așezat la Miazănoapte de celait, pănă ajunge la podul dunărean.
Orașul, cu viața sa nouă și puternică, cu amestecul său de neamuri înfrățite în lupta pentru banul stăpânitor, se oglindește de’nainte în alcătuirea călătorilor de cari sânt înțesate vagoanele. Un arendaș român din valea Oltului, figură tânără, simpatică, blondă, un altul de loc din Ploești, cu fața arămie, părul alb și liniile feței tăiate energic, amintind originea burghesiei din acest oraș, și doi Brăileni: un domn cu craniul țuguiat, nasul ascuțit și barba scoasă înainte, o doamnă cu ochii mari și liniile feței foarte supțiri, — cari vorbesc grecește. Ea e măritată cu un Român, și, afară de o ușoară sisială, cunoaște desăvârșit limba noastră; el, născut în Grecia, trăind într’un mediu curat grecesc, stâlcește rău limba, în care totuși, cum asigură pe tovarășa lui de drum, scrie mult mai bine. Din zumzătul de cuvinte grecești ce li zboară de pe buze, răspândind, cu tot amestecul de rasă și decăderea de limbă, ca un slab parfum de miere antică, deosebesc știri nenumărate despre căsătorii, despărțenii, zestri, boli, morți, copii cari învață tot de o dată gramatică francesă, gramatică elină, gramatică germană și gramatică „vlahă” și știu pe de rost, la vrâsta lor fragedă, pe toți zeii anticității: „krima” și „kaimeni”, adecă „păcat” și „săraca”, revin necontenit în graiul doamnei, ca o largă compătimire orientală, când e vorba de cineva care sufere, și în special de cineva care a sărăcit, de o fată care, cu o zestre prea mare, a luat pe un bărbat prea ușor la cântărit. Căci și sumele de bani sună necontenit în convorbire, chiar și milionul pe care cutare arendaș grec, îndrăzneț și cu noroc, l-a câștigat, puindu-l de o parte, spre folosul, de sigur, al țării sale îndepărtate, în ani de bielșug, când Dumnezeu, în mijlocul secetei une ori, a trimes o ploaie de favoare numai pe lanurile lui fericite.
O gară spațioasă, bucșită de lume bine îmbrăcată, care se mișcă în toate părțile, în duduitul nerăbdător al trenurilor de marfă ce așteaptă. O alee de bulevard se deschide în noapte, luminată slab, supt apăsarea unor bălauri de nouri negri, de câteva felinare de petrol, care nu se prea potrivesc cu frumosul pavagiu, unic în România, pe care lunecă liniștit roțile birjei mânate de un urît birjar cu șapca pe ceafă.
Ai crede că la capătul acestei dumbrăvi îngrijite, prin frunzișul rărit de toamnă al căreia se văd înalte case cu fațada străbătută de lumini, se deschid stradele largi, cu case înalte, egale în bogăție, pe care le cunoșteam de înainte, prin faimă, ale Brăilei comerciale. Și aici însă satul, vechiul sat murdar de supt puternica cetate a Turcilor, pe terenul scurmat de ghiulele și stropi de sânge al căreia se ridică acest port de căpetenie al Dunării românești satul acesta-și reclamă drepturile antice. Vezi mici căsuțe, cârciume dese, dar nu și frumoase, maidane, multe maidane, care sânt, ce e dreptul, îngrădite.
Mă prinde de la o vreme teama că aceasta ar putea să fie toată Brăila: căsuțe și cârciume pentru petrecerea zgomotoasă a corăbierilor de toate neamurile, iar, undeva lângă port, câteva case, vaste și scumpe, ale administrației.
Însă iată că zidurile se îndesesc, se înalță de amândouă părțile stradelor largi. Tramvaie electrice lunecă scăpărând pe șine. Apoi linia de palate se mântuie într’o piață, care e miezul Brăilei.
Niciun oraș din România n’are o astfel de piață, și ea își află greu părechea chiar în centrele mai mici ale Apusului. În mijloc e un parc desăvârșii întreținut, care se desface la acest ceas de noapte, supt cerul mânios, în lumina felinarelor ce clipesc slab, ca o massă întunecată. Drumuri o străbat în toate sensurile, și o încunjură strade neobișnuit de largi, alcătuind un dreptunghiu. Clădiri înalte, unele deosebit de monumentale, ca Teatrul Ralli, Otelul Frances, formează zidurile care domină, pe când strade lungi își înfundă, în sus, în jos, în stânga liniile de lumini; cafenelele, cofetăriile, tutungeriile, prăvăliile de stofe, de brânzeturi, de haine, de pălării, librăriile au încă vitrinele lor luminate: cumpărătorii și clienții sânt Români, Greci, Italieni, ba chiar Olandcsi din Rotterdam, cari cer în franțuzește și englezește cărți poștale cu vederi din Rrăila și lipesc pe ele, cu deosebită plăcere, mărci poștale cu chipul Regelui Carol.
Ziua desfășură frumuseță orânduită a marelui port românesc. După ce, prin tratatul din Adrianopol, la 1829, — nu e nici o sută de ani de atunci, și Brăila mai are timp să se desvolte pănă ce va ajunge să-și serbeze centenariul —, locul pe care se ridicase cetatea, pentru totdeauna dărâmată, a Brăilei, fu încredințat Țării-Românești, din care fusese deslipit, — buna gospodărie a lui Alexandru-Vodă Ghica întemeiè cu socoteală și pricepere portul unde corăbiile Europei erau să vie de acum înainte în voie să caute rodul muncii locuitorilor principatului. Se desemnă mărețul centru al pieții, se traseră liniile bine croite ale stradelor, se fixară hotare, care au fost însă adesea ori întrecute.
Cele d’intăiu case fură mici clădiri, în gen oriental, acoperite, ca în Balcanul turcesc sau în părțile Greciei, cu olane ruginii. Astfel de case se mai văd încă destule, unele culcate spre moarte în lături, prin ceia ce aiurea ar fi mahalaua, dar aici formează numai ultima prelungire a stradei largi începută cu palate. Și pe costișele ce coboară spre port și pe linia din fața Dunării se văd magazii și magazine, al căror coperiș, ale căror proporții și ferești le arată că sânt din vremea înființării, biete băbuște pe care moda le-a lăsat în urmă cu îmbrăcămintea lor ruinată.
Statul n’a făcut mult aice, — și o gazetă locală vorbește cu durere de banii luați din Brăila pentru a ajuta înaintarea rivalei de la Marea-Neagră, Constanța de curând cucerită. Docurile însă, imensa clădire de la capătul cheiului, au înghițit mulți bani, nu fără să aducă totuși un folos potrivit cu cheltuiala. Dar, afară de docuri și de cheiul însuși, pe care localnicii l-ar dori mai mare, mai încăpător, afară de liceu apoi, clădirile administrației nu se deosebesc prea mult. Vama, poliția portului n’au nicio înfățișare: cea din urmă e grămădită în vre-o două odăițe murdare, cu geamuri sparte, într’o casă urîtă oarecare (sergenții de oraș sânt, de altmintrelea și ei, dintre cei mai păcătoși ce se pot închipui: Țigani murdari, bătrâni obosiți și alții cu fel de fel de metehne). Prin case și prin oameni, Cârmuirea nu se vede mai de loc, cu toate că s’ar cădea să se vadă mai mult decât aiurea la această poartă larg deschisă a țării.
Încă de la început, Grecii înțeleseră viitorul ce aștepta noul port și-și opriră locurile cele mai bune. Printre cele mai vechi ziare ale noastre, e unul tipărit aici, mai mult pentru dânșii. Levantini de limbă italiană se așezară și ei în Brăila, și cea d’intăiu publicație a lui Arturo Graf, cunoscutul filolog și finul poet italian, niște preludii în versuri, poartă pe copertă, ca loc de tipărire, Brăila noastră. De atunci numărul Grecilor, armatori, comisionari, negustori de grâne, n’a scăzut, și lângă acești fruntași bănești și-au găsit locul alții mai săraci, negustori de tot felul, pănă și vânzători ai ziarelor noastre, funcționari de comerț, meșteri și marinari. La douătrei firme se cetește un nume grecesc, și aici Evreul, care n’a uitat însă nici el Brăila, nu joacă în negoț rolul cel d’întăiu. O minunată biserică în stil rococo și cu o cupolă orientală, clădire puternică de piatră, cu stâlpi de marmură în fațadă, e biserica grecească: o vezi în curtea ei bine pietruită și îngrijită ca un salon, în fața sucursalei Băncii Naționale, în unghiul de Sud al pieții. Lângă port, un mare edificiu, cu trei rânduri bine alcătuite și cu totul tăcut, e un institut „elin” de băieți. Ziarele grecești din țară: „Patris”, iar, din această patrie însăși, amintită în titlul ziarului bucureștean: „Hestia”, se văd pe toate mesele cafenelelor, unde găsești și ziarele vienese, Figaro și Corriere della sera, pentru alți oaspeți. Grecește se aude vorbindu-se ici și colo pe stradă, dar cele mai multe din cafenelele întunecoase și murdare ale portului, ale căror firme sună „Ithaca”, „la Athena”, „la Panhellenion”, sânt ținute de Greci, în mare parte tot pentru Greci. În tramvaiul electric te găsești lângă domni ale căror nasuri lungi par a fi niște adăugiri de carnaval. La cutare papeterie, regele din fereastră nu e Carol I-iu, ci Gheorghe I-iu. Pe păretele unei brutării din Calea Călărașilor e zugrăvită marca Eladei.
Mulți dintre Greci participă, fiind naturalisați, la viața noastră politică. La viața noastră culturală însă, nu; și aceasta împiedecă mult o sinceră și desăvârșită romanisare. Sânt apoi atâția cari stau în Brăila numai pentru a face bani din binecuvântata „Vlahie» pentru Elada săracă, pentru Constantinopolul Patriarhiei, unde sânt rude, unde se caută gineri, unde rămâne toată inima și se duce tot banul. Și aici se vede însemnătatea, pe care n’o văd politici anii miopi, a culturii naționale: o înflorire puternică a acesteia ar impune, ar câștiga și ar desnaționalisa, ceia ce nu se poate face prin alte mijloace.
De un timp mult mai scurt, de pe când s’au strâns mai tare legăturile noastre cu Românii din Ardeal, o imigrație de muncă, de hărnicie, de spirit cruțător și îndrăzneț ardelenesc s’a produs la Brăila. Pe când înainte venia numai Mocanul în sau din drumul său spre pășunile Ialomiții sau ale Dobrogei, acum vezi numele Săceleanului, Brașoveanului îmbogățit desfăcându-se în litere de aur de-asupra fereștilor atâtor mari prăvălii și case de comerț: Perlea, Grozea, Panțu, spun numele ce le-am cules mai întăiu. Unii, ca d. Sasu, se amestecă în politica locală și-și fac influența puternic simțită. Otelul frumos și restaurantul foarte scump din mijlocul pieții sânt pe jumătate în arenda unui Ardelean. Moșiile de prin prejur, care erau odinioară în cea mai mare parte ținute de Greci, folosesc astăzi acestor oaspeți din sângele nostru, cari aduc energie românească și dau exemple de biruință pe terenuri în care se părea altfel că Românul nu se găsește bine și nu poate ținea piept străinului. În tren auziiu de la un Grec lauda Ardeleanului Ghiță Găitan, a cărui agricultură, bine condusă, e mai cu noroc decât a tuturor, dacă se scoate doar la o parte gospodăria-model pe care o face d. Nicolae Filipescu pe moșia sa de aice.
Români din țară sânt mulți și săraci, căci boierime brăileană veche n’a fost, firește, niciodată. Îl vezi, în cojoace sau în zdrențe, unde e munca mai grea, mai grosolană și mai puțin răsplătită, biet substrat indigen, autohton al unei civilisații economice pestrițe. Pe când armatorul, bancherul grec sau italian își iea mândru masa supt lumina electrică, în sălile luxoase ale Otelului Frances sau Splendid, el, fiul pământului, mână, spre port sau de la port, cărucioara sa trasă de căluțul înjugat rusește, ducând sacii de grâu și sacii de făină, cuceriți de alții ca dânsul ori cărând bogății de supt alte ceruri, care lui n’o să-i fie de niciun folos.
