Se merge pe la Jiblea, trecîndu-se Oltul pe pod umblător. Ținta e mănăstirea Cozia, ale cării chilii se găsesc într-un hal de ruină desăvîrșită și călugării lămuresc – nu fără dreptate – că aceasta e administrația statului, stăpîn aici. Egumenul, nebun, urlă toată noaptea. Biserica însăși era în cea mai proastă stare; artistului i se pare că merită o reproducere numai o fîntînă precedată de două frumoase coloane și avînd deasupra lor un brîu săpat.
La Ocnele Mari se vede salina, cu 1 070 de lucrători, dintre cari 280 „ocnași”. La Rîmnicul-Vîlcii, case nouă pretențioase („fausse recherche”). La mănăstirea Dintr-un lemn se schițează stăreția și cimitirul, plin de frumoase cruci originale. Mănăstirea e părăsită și călugărițele trecuseră la Surpatele, unde astăzi, printr-o schimbare a împrejurărilor, s-a mutat ruina. Se lucra însă la o școală de învățătoare, din fondurile brâncovenești. La Surpatele, viață activă și primire din cele mai bune. Se pot vedea lîngă frumoasa bisericuță, în toată întinderea lor îngrijită, chiliile astăzi pustii de atîta vreme, ba chiar și căsuțele din jos ale „surorilor”.
La Hurez, Lancelot găsește călugări. Egumenul de optzeci de ani e schițat, tot așa cum se schițase frumoasa călugăriță tristă de la Surpatele. Călătorul petrece aici mai multe zile, găzduit în apartamentele brâncovenești. El descopere, între locuitorii leneși ai mănăstirii, un zugrav.
Bistrița e reclădită în stil modern, nepotrivit cu tradiția: „arhitectul ei, rău inspirat, n-a izbutit decît să-i dea fizionomia unei bogate și solide cazărmi”, „ornamente pseudo-gotice”, fațadă de o „corecțiune rece”, biserică „al cării dom prea strîmt se leagă rău cu totalul construcțiilor”. „Pictura se depărtează prea mult sau nu se depărtează destul de tradiția bizantină; figurile ar voi să fie savante și naive, expresive și cucernice: ele sînt pretențioase.”
Cîteva zile la Polovraci, unde se schițează natura muntoasă; bineînțeles și peștera, care i se pare artistului monotonă. Se trece la Baia de Fier, apoi la Târgul Jiiului, cu atîtea lucruri nouă, pe care cu mîndrie le arată prefectul. Lîngă Tismana, Lancelot admiră pe un preot care se bucură de orice botez, căci „dă încă un plugar țerii”, și soția lui, meșteră în cusături. „Transmise din generație în generație, ele pornesc din cea mai mare vechime și ar merita să fie culese. Lîngă orașe caracterul lor se alterează, și e păcat, prin amestecul cu fantaziile Europei, venite pe calea Germaniei”. La Tismana chiliile arseseră, de biserică nu se vorbește, ci numai de egumenul activ și patriot. La schitul Cioclovina, Lancelot culege chipul schivnicului de o sută de ani, răzimat pe flăcăul care e ucenicul său. Baia de Aramă, cu tipurile țerănești originale, și Severinul, cu ziduri noi, încheie călătoria.
În definitiv, meșterul desemnator parizian a avut, plecînd, „sentimentul că a văzut unul din lucrurile rari ale lumii: o aglomerație de 6 000 000 de oameni scuturînd praful putred a douăzeci de veacuri de apăsare, de năvăliri și barbarie pentru a merge cu îndrăzneală să lege leagănul său, tradițiile sale, steagul său de una din cele mai mari epoce ale istoriei”.
II. Călători italieni, germani, elvețieni și englezi în țerile noastre
Amintesc întîi – găsind-o numai acum – o descriere de călătorie pe la noi în latinește care nu e un lucru obișnuit, însemnările, apărute la Maiența în 1792 ale abatelui Francisc Pizzigalli.
Plecat la începutul lui mai 1789 din părțile Milanului spre Liov, el e primul călător occidental care cunoaște Bucovina ca atare. Cernăuții începe a avea mulți negustori. Coborindu-se în Moldova, călătorul e încîntat de dealuri, de șesurile înflorite, de aerul cel bun, de bogăția fructelor „ca în Italia”. Îi displace doar slaba gospodărie a cîmpului, indolența locuitorilor. La lași numai curtea e de zid; aici abatele are a face doar cu ofițeri ruși. Pe la Soroca trece Nistrul, pentru a se întoarce prin Moldova, luînd calea spre Oituz: în Ardeal i se pare mai evident latinismul limbii; românii de acolo, „foarte mulți”, sînt „simpli și primitori”, cinstiți la vorbă, veseli; se descrie portul femeilor care „merg călare și conduc carăle”.
Caronni în Dacia, cu subtitlul său „Mie osservazioni locali, regionali, antiquarie sui Valachi specialmente e Zingari transilvani, la mirabile analogia della lingua valacca coll’italiana, la nessuna della zingara colle altre conosciute, con un rapporto su le miniere più ricche di quel Principato”, publicație de 93 de pagini, mare în 8°, ieșită la Milan în 1812, cu o dedicație către contele Mihail Eszterhâzy, șambelan al arhiducelui Rainer, e desigur una din cele mai rare și mai curioase cărți privitoare la români.
În ultimul război, acest numismat, Felice Caronni, care făcea catalogul muzeului de la Hedervâr-Witzai, în serviciul căruia sta de douăzeci de ani, făcînd opt călătorii din Italia în Ungaria, fu luat de niște magnați și dus în Ardeal, care, cunoscut în treacăt încă de la 1790, îi plăcu prin munții lui verzi, bucurîndu-se, spune el, de aceste frumuseți din primăvară pînă în toamnă.
Trece pe la Ciucea, Uiedin și Gilău, unde „Mecenatele” său, Ioan Eszterházy, vicepreședinte al Dietei, are proprietăți, la Cluj. Petrece la soția guvernatorului, principesa Salm din Viena, care vorbește și italienește, și află uneori pe arhiducele Maximilian.
Românii sînt pentru el partea „cea mai muncitoare și utilă și cea mai numeroasă” din populație. Caracterul fizic frumos al lor îl impresionează, și-i descrie amănunțit (și la preoți). Nu sînt schilozi și contra vărsatului este un procedeu îndătinat. Observă că opincile sînt așa-numitele cioce din Abruzzi. Se citează și harta Țerii Românești tipărită cu un chip de român pe dînsa, la Viena, de căpitanul Ruhedorf: „Se ne vede l’immagine assai ben espressa nella vignetta di ornato alla bellissima carta geografica della Valachia, edita non à molto a Vienna dal sig. di Ruhedorf, capitano del genio, ch’io pure conobbi già tempo di guarnigione in Milano”.
Se dau obiceiurile la nuntă, pînă la răspîndirea fructelor uscate și nucilor, observîndu-se că datina e romană, cu citații din Virgiliu și Catul; în sfaturile către mireasă el întrevede antica Dea Suada. Cîrpa, la scherpa, se pune pe masă, odată cu izvodul zestrei.
A văzut femeile servind pe ceilalți la masă și mîncînd apoi „în picioare și urmînd a căuta de bucătărie”. Vin la rînd datinele la naștere: ieșirea, a patra ori a cincea zi, la cîmp. A văzut însuși o mamă spălînd la fîntînă copilul născut în dimineața aceleiași zile, cînd lucra la cucuruz. Nu se înfașă pruncul. Se descrie leagănul prins de grindă ori răzimat de zid, purtarea odraslei pe cap deasupra unei perne, în covata de pîne sau de rufe, pe cînd mînile torc, ori prins la sîn în traistă, pe cînd aceleași harnice mîni spală pelincele. Deprinși a juca în iarbă, copiii umblă în nouă-zece luni, în singura cămașă care li se rupe pe trup (crede că pe vremea turcească haraciul se dădea odată cu îmbrăcarea izmenelor).
Păstoria e legată cu furtul de vite. Aceiași oameni aduc însă lui Caronni înapoi valiza pierdută. Se ucid lupii dintr-o izbitură de ciocan; și călătorul a văzut însuși o lupoaică oferită astfel palatinului la vînătoare. Se fac unii și hoți, cu ciocane și hanger, în munte, supt un harambașă. Odată au prădat diligența Vienei. Nici un fel de osîndă și chin nu-i sperie.
Preoții sînt ignoranți și interesați. Curtea-i silește să învețe la „Neusatz” (Neoplanta). Explicația neștiinței e căutată la Dimitrie Cantemir, care deplînge părăsirea literelor latine. Posturile ajung la ispășire. Amenda șterge păcatele. Beția e obișnuită. Se crede în strigoi, cari se străpung în inimă. Cazuri de cruzime reală ori închipuită, față de cei vii, se adaugă. Se amintesc Horia și Cloșca.
Dar oamenii sînt de ajutor; pun stîlpi de direcție la răscruci, sprijină trăsurile înomolite, fac fîntîni, primesc pe oricine în casă și-i hrănesc cu caș, unt, lapte, miere. Salută cu vorbele „sănătate” și „pace”; pun la frunte mîna ce vor săruta-o. S-ar fi ferind de injurii, zicînd: „să nu fi făcut postul ori Paștile” (per quanto è vero ch’io hò digionato, che hò fatto la Pasqua).
La case, se observă că și italienii le văruiesc. Felul de a face din răchită hambarul îl crede contemporan măcar cu epoca lui Gordian, din cauza numelui de Viminacium al coloniei lui, zice numismatul. În interior e ordine și socoteală.
Înșiră sămănăturile fără îngrășăminte, pînă la floarea soarelui în porumb. Orez se cultivă i i Banat cu supravegherea italianului Secondo Limoni din Viadana. Supa de mei păsăresc (panico) e obișnuită. Ca animale întrebuințează, ca în Romagna, bivolul. Mierea e mai albă ca în Italia. Brînza veche e aproape ca stracchino.
Se vorbește și de cultura prunelor, de „șliboviță”, și de a tutunului, dohanul ardelenilor, asupra căreia se insistă, arătîndu-se procedeul. Caronni a fost însărcinat chiar să propuie cumpărarea produsului ardelenesc la Milano. Duzi se găsesc pe alocurea, dar viermii de mătasă nu se cultivă.
Călătorul a cunoscut mecanici români țerani cari fac, după modele, piue de sumane, mori de ulei, pe lîngă uneltele de cîmp, acestea obișnuite. Arta de cusut a femeilor e prețuită la italieni: „non ignobili merletti di loro opera talchè in giorno festivo si producono in elegante apparato”. Și el singur dă rețeta colorilor întrebuințate de dînsele.
Hrana e din pîne, ierburi fierte, ceapă și usturoi, „paprică”, slănină, ulei de in. Carne numai la serbători. S-ar fi mîncînd și vidra din iazuri, vînzîndu-i-se blana. E la mese numai un blid și numai un pahar.
Ca organizație, judele de sat are puteri mari. Bogații vin] pe urmă: femeile îngroapă supt vreun copac banii.
În danțuri e o amintire antică și o asămănare italiană. Ospățul de zile mari, cu participarea unui întreg grup, e alla romana.
Babele și farmecele se întrebuințează la boli. Se dau și unele leacuri –, cea dintîi însemnare de medicină populară.
După ce se vorbește de numărul admis de căsătorii și de văduvia preoților, se descriu datinele de înmormîntare. Supt capul mortului se pun mere, pere, alte fructe, două mănunche de „ierburi mirositoare”. Se cere iertare și la cei mai răi dușmani. Se aud cîntecele plîngătoare. Bocitoarele fac în drum funcția de praeficae. Florile de la cap se păstrează ca bune de leac. Se insistă asupra pomenei. Candele se pun în sicriu „ca în vechile vremi”pe autor (p. 60), care a publicat în 1778 călătoria lui mineralogică în limba germană.. Tînguirile periodice la mormînt nu se uită. Ziua morților este și ea înfățișată cu obiceiurile străvechi.
După Lucius, Del Chiaro și Grisellini se dă apoi vocabulariul, care trebuie să arăte „neînțeleasa înrudire”, Vinconceptihile affinità, a celor două limbi, românească și italiană, cuprinzîndu-se și dialectul lombard al autorului. Se așază materialul pe împărțiri logice și, unde Banatul spune altfel, se dau variante. Sînt și legături de cuvinte. Și numismatul fixează că latina rustică e la originea ambelor limbi, cea italiană venind din înlăturarea prin barbarizare a formelor clasice. Coloniștii militari nu puteau aduce în Dacia alt grai. Pronunția românească a rămas, încheie Caronni, „fluidă și dulce ca și a noastră”.
Se ajunge apoi la țigani, cu oarecare bibliografie. Caronni a avut și dicționariul țigano-latino-maghiar al unui Mihai Farkas, crescut la calvinii din Cluj. Apoi se trece la localitățile de mine, cunoscute la 1809 cu prilejul vizitei arhiducelui Maximilian. Se relevă și partea românilor la lucru. Cutare din ei descopere mina de la Naghiag după o flacără rătăcitoare. În treacăt e vorba și de Muzeul Bruckenthal. Se promiteau și figuri cari lipsesc.
În Marcu Antoniu Canini italienii au trimes și ei în această epocă, în care ai lor obișnuiesc prea puțin a cerceta Principatele, deși Vegezzi-Ruscala îndemna călduros într-acoace, pe un reprezintant în legătură și cu Alecsandri, îndrăzneț, plin de planuri, doritor de mari prefaceri revoluționare și republicane, iar mai ales eminamente federative, în părțile noastre.
În cartea lui Vingt années d’exil (a doua ediție 1869), care începe cu arătarea neînțelegerilor pe care le-a avut cu Daniele Manini, șeful republicii venețiene din 1848, pentru a trece apoi la felurite aventuri în Orient: la turci (1852 și 1856), la greci, nu fără unele reminiscențe amoroase, reale sau închipuite, scriitorul pomenește de cea dintîi petrecere în Țara Românească (de la 1858 la 1862) unde făcu să se traducă, într-un placard foarte rar, proclamația lui Garibaldi însuși (1862) către creștinii din Orient. „Revoluția simfonă și sincronă, concordă, și simultană a popoarelor apăsate, mai ales în Orient”, era idealul lui. E contra „statului unitar pan-românesc” și pretinde că linia Carpaților l-ar face imposibil, așa încît nu rămîne decît „confederația dunăreană, sau, ca să zic și mai bine, confederația popoarelor ce formează monarhia unitară austriacă, în care s-ar cuprinde și unele provincii ale Turciei din Europa”, această formațiune fiind în hotar cu o alta analogă, confederația bizantină. […]
A cunoscut și a batjocorit pe Cuza Vodă și pe Rosetti, lăudînd pe Alecsandri și Alexandru Ghica, pe care se pare a-l fi zărit în vila retragerii lui de bătrîneță, la Capodimonte, lîngă Neapole.
Canini, după insuccesul „confederațiilor”, care premergeau formulei, atît de zgomotos proclamate în epoca noastră, a unei „Grossösterreich”, se instalase la noi, unde se stabili ca profesor. El traduse, cu I.G. Valentineanu, Norma, libretul celebrei opere, pregăti o mitologie românească și închină lui Cuza, descris de el apoi ca un biet dregător de provincie la Galați, și încă unul cu deprinderi personale criticabile, un imn de întoarcere. Înainte de aceasta insă, chiar de la 1858, și într-o formă românească foarte convenabilă, el combătea părerile lui I.C. Brătianu despre originile mixte și eminamente populare ale neamului nostru, în ziarul Naționalul și de acolo într-o broșură în care caută să ni revendice Începuturile pur latine și de preferință chiar romane, prin stîrpirea în mare parte a mai vechii rase indigene (Studii istorice asupra originii națiunii române de Marcu Antoniu Canini). Voia să deie „o probă de simțăminte filo-române” și de „via lui dorință de a vedea reînnoindu-se memoria raporturilor vechi dintre Italia și România și creîndu-se alte raporturi între aceste două națiuni surioare”. Nu e locul, firește, să se facă aici critica acestui opuscul, din care nu lipsesc nici cunoștințile directe, și solide, nici simțul critic, nici ideile originale – ca semnalarea formelor analoge cu ale noastre în anume dialecte italiene –, nici puterea de-a argumenta pentru triumful cauzei. Ajunge să se releveze calda simpatie cu care autorul vorbește de „nația cea mai nefericită din Europa” care e cea românească: „acum România”, scrie dînsul, „a ridicat capul din mormîntul unde voiau să o închiză inimicii ei și a scos acoperămîntul, dar cea mai mare parte din corpul său este încă în mormînt”. Și pentru asemenea studii el trimete la altă broșură a lui, Programul de un Institut filologico-științifico-comercial de educațiune.
Călătorul german Krickel, mergînd de la Viena la Ierusalim, vine pe la Predeal spre Brebu, unde doarme într-o cîrciumă cu insecte; de aici ajunge cu poșta la frumosul sat dîmbovițean Pietroșița, dar căruța pe drumuri rele îl omoară. Numai țigani și spelunce de bețivi: i se pare că doi din ei voiau să-l toace cu ciomegele. În fața rușilor un întreg exod spre Ardeal. Cum la București e ciuma, omul trebuie să se întoarcă prin Brebu dincolo de munți.
Un carătaș, E.Ch. Döbel, străbate la 1830 Țara Românească pentru a găsi aici de lucru. Speriat la fiecare moment de „tauri”, de țigani, de călăreți, hrănit cu mămăligă pină atunci necunoscută, ispitit de ospătăreasa care-l primește, el trece la Cîmpina și la București, cu carăte și murdării în stradă, cu femei de petrecere care momesc pe meșterii cu un surtuc la șase oameni: aici vede pe ruși țiind ordinea și pe brutari țintuiți de ureche pentru prețuri prea mari, pe alți vinovați bătuți la falangă sau cu vergile – pînă la 280 pe o singură spinare de tălhar (a văzut și lume bătîndu-se la un mort pentru pomană). De la București, ținta călătoriei, apucă spre Moldova, din mai 1831, părăsind pe meșterul Weiss, patronul său. La Focșani, un carătaș din Schwerin – și o fată frumoasă! Printre bordeie, pe drumul străbătut de iuțea căruță a poștei, pe lîngă cîrciume, meșterul ajunge la Bîrlad, unde va lucra la fabrica de trăsuri a grecului Andricu Mamachi. Stind la un șelar, merge la biserică – și nu-i place, cum nici Paștele de zgomot și beție. Odată un țigan, căruia i se pusese coarne, fuge în trăsura lui. Pentru hrană bună, străinul trece la Focșani, unde fură pe iubita unui pălărier. După șase luni de ședere la Bîrlad, holera-l gonește. Trece prin cîmpi cu harbuji, și cearcă o asociație la Galați. Nu o află și se bucură îndată de frumuseța murdară a lașului. Întors la Galați, vede cum se face cu picioarele vinul de 20 de parale oca. Jăfuit la pașaport, de ruși, se va îmbarca pentru Constantinopol.
În Erinnerungs-Skizzen aus Russland, der Türkei und Griechenland, entworfen während des Aufenhalles in jenen Landen in den Jahren 1833 und 1834, (Coburg-Leipzig 1836), consilierul de legație F. Tietz arată cum, plecînd din Viena la 27 decembre 1833, împreună cu un secretar al ambasadei rusești la Constantinopol, „Herr von F.”, a găsit la noi șosele stricate, poduri putrede prin orașe, păduri devastate, sate cu noroi și cîni, bordeie cu bășici de porc la ferești, case de poștă pline numai de fum, cu biete divane de lemn și cu căpitani făcîndu-și răvașele cinchiți turcește și călcînd în picioare pe surugii, carantine cu greci lingușitori, la Giurgiul, cu zidurile căzute și moscheia făcută biserică, unde-și vinde fierarului german cu zece galbeni carăta care-l costa treizeci. Grecii i se par „canalii” mai mari decît și evreii poloni; românii niște slavi leneși, într-o țară cu miere, ceară, mine, izvoare minerale, aur în rîuri; femeile sînt stricate. Călătorul, care trece dincolo de Dunăre n-a înțeles nimic.
D-rul Chrismar a străbătut în 1833, viind din München, Țara Românească, însemnînd cele observate de dînsul în Skizzen einer Reise durch Ungarn in die Türkei (Pesta, 1834).
Intră pe la Bran cu o caravană de cinzeci de cai „cu douăzeci de valahi și cîțiva negustori din București”. Dincolo de carantină, caii se schimbă. Munții Prahovei sînt descriși impresionant. Doarme în bordei în tovărășia animalelor domestice, dar splendoarea zilei despăgubește de toate suferințile. Drumul șerpuitor între înaltele stînci împădurite cu brazi îl încîntă; romanticul e vrăjit de prăvăliile de trunchiuri desrădăcinate. Abia o mențiune a mănăstirilor „frumos așezate” din cale. Cazaci păzesc la vamă. D. Nestor Ureche, care prezintă această călătorie, oprește descrierea sa „deocamdată” la Cîmpina.
Un scriitor german care se ascunde supt numele de „Ermitul din Gauting” a dat o descriere de călătorie prin țările noastre la 1837–8.
