Viile de supt munte îl farmecă: vinul lor ușor e cumpărat și pentru Franța. Muntele i se pare zîmbitor și el. „O mică Elveție.”
Invitat la regele Carol, regina Elisabeta i se înfățișează „foarte amabilă, simplă, toute charmante”: „m-am supus farmecului ei, cu toți ceilalți”. Nu uită cugetările ei din La Nouvelle Revue. Regele e „un om inteligent, foarte lămurit asupra tuturor lucrurilor în Europa, un spirit real (juste)”.
Viitorul nostru scriitorul nu-l judecă prea senin. Din Apus, am luat „mai curînd viciile decît calitățile”. Sîntem și la loc rău. Și avem cu ce ispiti, pe dușmani, cari nu lipsesc…
Întîmplarea-mi scoate înainte o curioasă carte tipărită la Buenos Aires în 1890 și cuprinzînd un itinerariu pentru călătorul care dorea să cunoască lumea întragă.
El libro del viajero e redactat de un cetățean argentin cu nume italian, Antonio B. Massioti, care nu uită a-și pune și chipul.
Un întreg capitol privește România, și mi se pare că nu e fără interes să se arăte cum eram priviți acum aproape o jumătate de veac în capitala depărtatului stat sud-american.
„România”, se spune la început, „intră în categoria țerilor care au mult de văzut și puțin de admirat”.
Massioti, care a fost însuși la noi, venind prin Ungheni, își descrie călătoria, ceea ce dă informațiunilor sale o valoare personală.
Cîmpul moldovenesc îi face impresia „pampaselor” lui de acasă, a căror monotonie e întreruptă însă de prelungirile Carpaților. Cîmp deci și dealuri pornite din munte, aceasta deosebește peisagiul românesc.
La Iași, „mic oraș de mediocră importanță”, Trei Ierarhii restaurați îi par o zidire nouă, ale cării „baso-reliefuri” capricioase nu-l încîntă prea mult. Încunjurimile-i par mai interesante.
În drum un tînăr face discursuri în care călătorul e lovit de necontenita repetare a cuvîntului de „român”, întovărășit totdeauna de nesfirșite aplauze.
I-a fost dat argentinului să cunoască pe cetățeanul nostru, care pe atunci era burghez și naționalist.
Dealtfel părerea omului nostru e că sîntem „rasa cea mai eteroclită din lume” în formația căreia intră „pelasgi (sic), daci, greci, romani, israeliți, bulgari și în special slavi”. Limba, obiceiurile nu-i dovedesc latinitatea noastră: între ruși, cu teoriile lor slave, și ai noștri, latini fără îndoială, înțelepciunea lui crede că trebuie să ție drumul de mijloc, care însă are neajunsuri că de obicei nu e pavat.
Deosebind „colorile” Bucureștilor, călătorul ajunge răpede la concluzia că, deși „unul din orașele cele mai amuzante din Orientul Europei, nu oferă nimic vrednic de o mențiune specială”. Între edificiile „fără nimic particular”, el pune, neuitînd, în paranteze, „coloarea”, care s-a impus atenției lui, Mitropolia, biserica Radu Vodă, Curtea Veche, apoi Palatul Regal, cel de la Cotroceni, Universitatea și Teatrul Național. Dîmbovița, mai puțin scîrboasă ca astăzi, îi dă prilejul să citeze cunoscutele versuri despre dînsa, total inaplicabile azi, cînd o picătură din apa ei ar trimite pe un uriaș în altă lume, și el descopere că ele au un sunet spaniol.
La Șosea, vede, firește, și atunci „muchas mujeres hermosas”, „multe femei frumoase”, dar descopere repede că tenul de „cambalinas”, de „păpuși”, e datorit unei migăloase operații tehnice cu alb și roșu.
Mai favorabil e populației evreiești din capitală. Foarte veche, ea a adus o influență a limbii spaniole, așa de mare că ar vorbi-o și „pretinsa rasă românească”. Această influență a… evreilor spanioli s-ar vedea și într-o veche operă literară, „Cuvîntările arhiepiscopului Ghenadie publicate în idioma națională la sfîrșitul veacului al XV-lea”.
Scrierile reginei Elisabeta, răspîndite, scrie el, în toată lumea și din cauza coroanei ce poartă poeta, îl îndeamnă să vorbească mai pe larg de dînsa. Massioti pare a fi un critic literar de profesie, căci iată în ce chip cată să fixeze valoarea acestor scrieri: „Carmen Sylva nu e o George Sand, încă mai puțin o Madame de Staël, nici o Ouida, nici o Pardo Bazan; și, cu toate că modestia ei literară ar putea s-o așeze alături de Maria del Pilar Sinués” – cine o mai fi și aceea… –, „se deosebește cu totul de dînsa prin energia deseori vehementă a cugetărilor ei, precum și printr-o oarecare asprime psihologică, proprie persoanelor care au suferit mari nedreptăți”.
Intră și în observații de amănunte, arătînd că bucata cutare, tratată cu artă, ar fi putut da, în loc de „un zîmbet melancolic”, „lacrămi de simpatie dureroase”. Amănuntele predomină, în locul acelei „seninătăți în stare să disece pasiunile cu mînă de anatomist și să le prezinte prin laturea cea mai artistică”. Bogăția acestora, cugetările asupra vieții sînt relevate, menționîndu-se în românește titlurile a trei schițe. Popularitatea reginei i se pare dovedită prin frescele de la Trei Ierarhi, autorul neștiind care sînt drepturile ctitorilor.
Cu atîtea impresii de la noi, oaspetele de departe trece în Bulgaria, cu un atenian care-i ține de urît în noile și mult mai grelele peripeții. În drum i se povestesc toate luptele din jurul Plevnei. Bulgarii, și mai puțin fericiți decît noi, trebuie să se mulțămească cu atîta.
În altă parte a lucrării se dau știri geografice și artistice așa și așa, calificîndu-se totalul naturii noastre de „pitoresc și încîntător”. La amintirile proprii adauge femeile, lindas mujeres, strașnic văpsite, de la grădinile de vară, Rașca și Stavri. Își amintește de Academie, de grădina Bibescu, de Domnița Bălașa și de Stavropoleos.
„În rezumat, Bucureștii sînt un oraș în care e puțin de văzut, dar care oferă un stadiu interesant de trecere de la civilizația apuseană la cea răsăriteană a Europei, în același timp cu un centru de diversiuni care seduc în acele regiuni.
Cel mult călătorul va întîlni mai mult confort în capitala României decît în țerile care o încunjură, mai ales spre sud.”
Atît crede el că ni-ar putea ajunge.
Călătorul olandez Kuyper a străbătut, într-o călătorie în jurul lumii, și țerile noastre.
După ce a văzut fortificațiile, J. Lahovary, atunci ministru de domenii, duce la țară pe vizitatorul olandez de supt regele Carol. A cercetat și sate moldovenești. Țeranii i se par puternici, sobri, „trăind în propriul lor cerc restrîns”. Privirea lui e simplă; străinul e primit bine; dacă se recunoaște gustul artistic al săteanului, i se produce o vădită bucurie. Sărăcia căsuțelor e înviorată de bielșugul lucrurilor țesute. Se descrie stilul acestor locuințe. Se relevează „icoana pe păreți și florile în fereastră”, care însuflețesc și încălzesc sălașul plugarului. „Nu poți călca un astfel de prag fără respect pentru energia unei femei ca aceasta, care lucrează greu la cîmp, e o mamă plină de îngrijire pentru copiii ei, țese mai mult ea singură îmbrăcămintea alor săi și mai află și vreme și gust pentru ca să facă a înflori o asemenea industrie casnică și pentru folosul gospodăriei sale.” Moravurile sînt în general curate (copiii naturali la orașe în 1902 18%, la sate abia 7%; în 1893 5%). Satele merg la biserică, de obicei mizeră și cu o preoțime înapoiată.
Se condamnă aspru marea proprietate care arendează. Nu se uită arendașii evrei, cu Mochi Fișer în frunte, stăpîn pe un „regat de arendă”. Dependența strictă a țeranilor de acest sistem e energic scoasă la lumină.
I se pare călătorului că din motive sociale producția la pogon a scăzut, ajungînd de la 30 hectolitri pe pogon la 15. Camătă, mai ales cea evreiască, înlănțuiește pe muncitorul agricol. În Moldova numai se face plata în bani, dar și acolo doar o dată pe an, pentru a nu slăbi lanțul. O „jacquerie (o răscoală agrară) amenință”, spune profetic dr. Kuyper, care adaugă: „cu cît mai răpede izbutește guvernul să ducă problema la o soluție, cu atît mai bine va putea asigura viitorul țerii”. Și totuși, cu o populație agricolă de 86%, 5 milioane de hectare sînt în lucru și grînele reprezintă 77% din export. Restul e „surogat”, exportul de vite fiind paralizat. De aceea trebuie o deosebită înțelepciune în acest domeniu, țiindu-se samă și de anii răi: „în o sută de ani s-au socotit trei foarte secetoși, 58 secetoși, numai 15 cu bielșug mare de ploaie și nu mai mult ca 24 normali”.
O îndreptare o merită țeranul prin trecutul său și prin simțul său de frumuseță. „Îmbrăcămintea vădește un ideal de înalt simț și gust.”
Se pomenește de socialismul la țară și prin învățători, dar țeranii nu prea manifestă aplecare spre politică. Se votează prost și mai ales pentru guvern. „Nu politica, ci starea socială e pentru moment problema, dar poate fi și politica.”
Mergînd spre Ungheni, călătorul vede Iașii. I se pare că aici e mai mult „tip național” decît la București… Îi place Copoul, caracterul solemn pe care-l dau cele 40 de biserici. Decăderea, părăsirea orașului de clasa superioară le atribuie surplusului de populație evreiască. Cîteva cuvinte și despre Argeș.
Urmează știri despre domnia lui Carol I și despre ajutătorii operei regelui. Se laudă „voința de fier” și „simțul de datorie”, „seriozitatea practică”, „liniștea” în haos care disting pe suveran. Încă o dată se notează amestecul în acest suflet al elementelor germanice cu cele latine. E un „saevis tranquillus in undis”, „calm în mijlocul valurilor turbate”. O expunere a trecutului se pare necesară scriitorului pentru a pune în lumină distinsa figură regală. Se găsește o asămănare între întîiul parlament al noii domnii și Duma rusească. Democrația abstractă, de imitație pariziană, e aspru criticată. „Studenții cari duceau și mai departe aceste teorii exagerate se așezau, ca acum în Rusia, în aceste agitații politice, necontenit în frunte.” Autorul știe și ce însemnau în tulburări cetățenii din suburbii.
În opera regelui se relevă mai întîi crearea unei armate a cării compunere se înfățișează în amănunte. I se pare olandezului că această forță de apărare costă „fabulos” de ieftin. Se putea scrie atunci: „armata nu se amestecă în politică”.
Școala rurală e prezintată apoi. Ea nu e încă mulțămitoare, 80% sînt analfabeți. Jumătate din copii rămîn afară din școală. Totuși, la 4 796 de școli ale Olandei, avem 4 346; proporția în numărul învățătorilor e însă cu totul alta: Olanda 26114, România 6 671; și mai deosebită a școlarilor, Olanda: 829 587, România 380 000. La noi 3 000 de școli au un singur învățător, 552 doi, și 170 mai mulți. Bugetul e de 20 de milioane.
Privirea asupra culturii superioare e evident defectuoasă; nu se insită asupra ei. Se socot 29 000 de elevi la 2 400 de profesori ai școlilor secundare; la universități 5 000 de studenți la 130 de profesori.
Un paragraf e închinat finanțelor, cu o privire la trecut. Se vorbește și despre căile de comunicație. În 1902 România ajunge la export suma de 375 de milioane de franci. Olanda are o cifră de import din România care, de la 59 de milioane de tone în 1899, scade la 12 milioane în 1903, dar în preț 3½ milioane de franci. În 1902 industria mică ocupă 100 000 de persoane, cea mare 40 000, puterea era de 46 033 de cai, capitalul de 250 de milioane de franci; 120 de milioane de materie primă era prelucrată în 230 de milioane de fabricate. Se dau știri despre creșterea vitelor, despre păduri, barbar prădate, despre metale și cărbuni, despre sare și petrol (export în 1903 la 81 de milioane din producția totală de 324, care ajunge la 68½ în 1903, exportul ridicîndu-se la 212 milioane).
„Păcat numai că România n-are însăși capital să exploateze bogatele ei puțuri de petrol!”
Zahărul, tutunul sînt prezintate la sfîrșit. Nu se uită băuturile spirtoase: 6 769 de cîrciumi la orașe, 13 368 la țară.
Bugetul e tratat la o parte pe capitole. Urmează mecanismul constituțional. Parlamentarismul e de suprafață.
Regele cedează curentelor populare din stradă. Alegerile se falsifică. Situația religioasă e arătată în cifre. Serviciul în oraș i se pare foarte impresionant. Dar lumea vine puțină la biserică.
La partide se constată că puterea boierilor a fost distrusă. Liberalii au de o bucată de vreme o aripă înaintată (foști socialiști). La junimiști dr. Kuyper vorbește de „genialul” Carp. Se face statistica pe profesiune parlamentarilor: în cameră 76 advocați, 27 literați, 7 medici, 9 ingineri, 6 foști militari, 58 proprietari și negustori; la senat: 27 advocați, 19 profesori, 15 medici, 3 ingineri, 7 foști militari, 39 proprietari.
