Notele basarabene sînt rezultatul unei îndelungate și atente observări din partea unui om cu o solidă pregătire științifică și un remarcabil talent literar, din partea unui cercetător care în zugrăvirea naturii se inspiră de la concepțiile unui Humboldt și rîvnește străluciri de formă literară ca ale celei mai bune literaturi romantice.
Pare să fi stat mai mult timp în Iași. Cifrele statistice asupra valorii produselor agricole în Moldova încep cu anul 1838.
De acolo, sau poate și din Bucovina, și-a luat el calea, într-o zi de 23 novembre (el scrie la 8 februar următor) către Moldova răsăriteană, în care intră pe la Noua Suliță, într-o zi de toamnă groaznic de noroioasă. Va sta acolo mult timp, pentru scopuri de negoț, fără îndoială, cercetînd curțile proprietarilor cu cari voia să încheie afaceri.
Ceea ce-l interesează e producția, condițiile și valoarea ei. Nici o însemnare despre trecutul țerii, despre cultura ei mai înaltă, despre regimul administrativ, despre contingențele politice. Numai frumuseța peisagiilor îi smulge o caldă recunoaștere, cu dumbrăvile pline de privighetori, pe care le judecă însă inferioare celor din țara sa. Deși totul e alb și negru, ori „grau in grau”, pină și cerul prin reflex, deși monotonia stepei predomină orizonturile, el rămîne uimit în fața zilelor calde ale toamnei, cu nourașii ușori pe cerul clar și aurul din zările prăfuite.
Constată însă că minunatul pămînt negru în straturi groase nu e întrebuințat cum se cuvine. Gunoiul se aruncă în rîpi, se îngroapă. Cultura se reduce mai mult la porumb, la harbuji. Pădurile se taie sălbatec; nu mai e aproape nimic din cele douăsprezece verste împădurite, acum șaizeci de ani, pînă la Hotin. Vara și iarna săcurea lucrează. Se pierde material și timp pentru garduri, care ar putea fi înlocuite cu mărăcini. Pe malul gol de vegetație al puținelor ape mîlite doar cîte o moară primitivă, vitele sînt închircite. Nici o măsură contra cumplitelor atacuri ale secetei, care mînă imenși nouri de colb. Bielșugul de fructe nu constituie o bogăție a provinciei. De vii nu vorbește, ca unul care nu pare a fi străbătut în sudul basarabean.
Vina e și a țeranilor. Ei ii apar „înceți, greoi, ignoranți”. Trăiesc în condiții primitive: dorm pe pămînt și transmit acest obicei și coloniștilor germani, cari se întind lîngă pat, unul cu capul pe genunchii celuilalt. Casa neaerisită, cu geamurile lipite, are un miros greu. Mobila lipsește aproape cu totul. Îmbrăcămintea e rudimentară; copiii se învîrt cu picioarele goale. Pinea nu e cunoscută decît la pătura de sus, din care se alege vătaful. Se recunoaște însă că blana, sau cojocul, cureaua, cizmele pentru frămîntat glodul pe drumurile nepietruite, deși prund se găsește pe alocurea aproape, sînt o potrivită adaptare la mediu. Se dau și știri precise asupra gospodăriilor – pînă la zece fălci, falcea în valoare de cinzeci de ruble – ale acestor mici agricultori, al căror caracter, a căror viață morală, așa de bine prinse la Zucker, nu-l interesează deloc pe drumeț. El descrie însă cu de-amănuntul vechea căsuță de vergi și lut supt stuh sau șindilă și-i admiră albeața de var sau colorile: „das kleine, weisse, unschuldige, in die Steppe verlorene Häuslein”. Un adevărat cort: „so klein, so luftig, so lose sind sie gebaut”.
Dar, dacă astfel e muncitorul, boierul moldovean de odinioară își are răspunderea, și încă mai mult parvenitul care supt noul regim i-a luat locul. Cei mai mulți din noii proprietari, străini, nu cunosc țara deloc; au arendași cari se schimbă des: și șapte în nouă ani. Pe o moșie de 19 000 de desetine sînt doar douăzeci și unul de pluguri, plus o mașină cu aburi mai mult neîntrebuințată; în lipsă de bani, administratorul trebuie să meargă 600 de verste ca să ia împrumut de la evrei o sumă de 300 de ruble. Pe 2 000 de morgen prusiene nici o casă ca acelea din Germania. În astfel de condiții ce folosesc cele douăsprezece zile de lucru pe an ale țeranului, pe care adesea l-ar scoate de pe proprietate ca să se aducă germani, a căror muncă e mult mai spornică. Casa cutărui arendaș, un colonel, care califică pe germani ca „fantastici” în agricultură, n-are nici ziare măcar; el ține numai la trăsura lui cu patru cai, de care se uimește lumea. Izolat pe moșie se apără noaptea de hoți, cercetînd împrejurimile și trăgînd focuri în pădure. Nici medici, nici spițeri, nici spitale. Administrație nu se vede.
Tîrgul, orașul nu apare. De evrei se vorbește numai cînd se înfățișează țeranul care vine la piață cu o adevărată salbă de căței de usturoi. La sate, cîrciumarul e evreu.
Din cîrciuma lui, foarte cercetată, preotul își scoate uneori cu sila în zilele de hram credincioșii. Bisericuța lui e foarte smerită; din cimitir în lipsa de lemne se fură brațele crucilor. E însuși un țeran, în casa căruia, cu de-amănuntul prezintată, sînt doar cîteva icoane românești lîngă catehismul în rusește.
La școală, unde el, popa, e învățătorul – și dascălul îl ajută –, puțină frecventație: în cutare sat șaisprezece băieți și șase fete. […]
Deosebi de călătorii francezi am crezut că trebuie prezintați acei călători elvețieni cari aduc altă mentalitate, manifestă alte gusturi și a căror atenție se oprește, adeseori cu o critică dreaptă, asupra altor trăsături ale societății românești în această epocă de prefacere.
E printre ei și cîte un artist.
Astfel un călător elvețian, un pictor, Jules Jacot-Guillarmod, a străbătut Ardealul și Țara Românească în 1859, pentru a culege impresiile redate apoi în Cărăușia valahă în pustă și în Nunta valahă ca și în schițele, care vor trebui fotografiate, din muzeul de la Neufchâtel. Pe românii ardeleni îi descrie înapoiați, desprețuiți, plini de resentimente, dar li proorocește viitorul de libertate pe care l-au meritat atîtea suferinți. Îi plac femeile din sud și sud-est și mai ales portul lor „de un stil mare la lumina soarelui”: țerancele voinice stăpînesc minunat cai aproape sălbateci; al bărbaților li dă înfățișarea unor săteni din Bretania. Cei pe care-i zugrăvește se miră că se poate opri la niște bieți ca dînșii: îl bănuiesc că face conscripție pentru ceva biruri nouă. Bîlciurile, ca acel din Brașov, îl interesează, pentru pitorescul lor învălmășit. Cît privește pe ceilalți și guvernul, se miră de șoselele puține, de poșta rudimentară. O nuntă țerănească-l încîntă pe pictor, cu vîrtejul de colori al danțului supt ochii bătrînilor sprijiniți în toiege. Căruța de călătorie e tot așa de proastă ca dincolo de Carpați, unde e descrisă cu mult brio, pînă la certele și bătăile dinlăuntru, dar aceasta e neasămănat mai iute. Și drumurile sînt foarte bune, pe parcursul de la Predeal la București. Dar soldații desculți de la graniță, în zdrențe, biruie toți „bravii, lansquenetii și condottierii”. Călătorul va trece la Giurgiu, iar de aici prin Cernavoda va atinge Chiustenge.
Lucrarea elvețianului Kohly de Guggsberg, preceptor în vreo familie din Iași, este atît de importantă prin concluziile ei, încît e de nevoie întreaga reproducere a unei mai vechi analize pe care o dădeam astfel în Analele Academiei Române, XXXIX.
Svițerianul Emil Kohly de Guggsberg, întrebuințat ca preceptor la boierul botoșănean comisul Gherghel, „le Comis de Guerguel”, pentru nepoții lui, își luă sarcina de a expune „principiile sale pedagogice” și a arătat chiar „reformele pe care starea civilizației le cere”, într-un memoriu, terminat la Botoșani, în ziua de 1 august st.v. 1841. și tipărit în același an la „biroul foii comunale” din Iași („bureau de la feuille communale”), supt titlul: le Philodace, aperçu sur l’éducation chez les Roumains, suivi de quelques remarques relatives à la prospérité des Principautés.
„Filodacul” nostru nu vrea să vorbească numai de Moldova. „Dacă am vorbit”, spune el, „de România (Roumanie) în general, adecă de Țara Românească și de Moldova, cauza este că m-am încredințat, atît prin producțiile literare, cît și prin apropierile ce le-am făcut ale istoriei acestor două nații, că ele nu posedă decît aceleași noțiuni de civilizație. Aceste două Principate, ieșite dintr-o mamă comună, supuse acelorași influențe politice, au trebuit neapărat să primească și să conceapă aceleași idei și să urmeze aceeași cale; deci ce este adevărat pentru una din aceste țeri, e, neapărat, și pentru cealaltă.”
Va începe cu creșterea copiilor, în cari vede, firește, viitorul țerilor noastre, pentru a trece apoi la reformei – cum vom vedea, foarte sănătoase – pe care le are în vedere.
E contra doicii, „vile créature, mère par suite du libertinage, grosse paysanne”, așezată, cu celelalte slugi, „într-un colț umed și retras al casei”, schimbată de două, trei ori pe lună, bătută cu dînsele împreună. Roabele, slugile încep, după mărturisirea făcută de mulți autorului, la zece-doisprezece ani, conrupția copilului încredințat lor. Toate acestea-i fac să-și piardă veselia și bunătatea: „De aceea pot spune căn-am întîlnit niciodată între copiii românilor acea blîndă amenitate, acea adevărată bunătate de inimă care se găsește la copiii altor nații, și aceasta numai din cauza relei creșteri ce primesc”.
Dascălul, altă slugă, rău ținut, la un loc cu ceilalți oameni de serviciu, des schimbat și el, nu ajută, prin puțina-i știință, la o îmbunătățire.
Se caută atunci mîntuirea în preceptorul străin. Ei bine, Kohly se ridică împotriva lui: el nu e legat de țară; alte nevoi și alte simțiri îl cheamă acasă; nu poate transmite o stare sufletească pe care însuși n-o are. „Acest om nu trebuie să fie străin; el trebuie să fie compatriot; dacă ar fi străin, o mie de împrejurări pot să-l recheme în patria sa, în mijlocul lucrărilor sale. În orice educație se formează omul pentru a fi cetățean; dar cum oare un străin pe care nici un interes nu poate și nu trebuie să-l captiveze ar putea să inspire ucenicilor săi sentimente așa de vii ca un compatriot? Dealminterea, această vocație fiind un act de abnegație față de orice, față de o situație, față de plăceri, sînt puțini străini cari să consimtă a trăi cel puțin douăzeci de ani departe de familiile lor și de țara lor. Nu vorbesc aici de cosmopoliți; astfel de oameni nu sînt vrednici să intre în lista preceptorilor: cel mult pot fi priviți ca profesori de limbă.”
Acest om real îndrăznește să se ridice împotriva sistemului de a rezuma învățătura în studiul formal al limbii franceze, ea fiind „l’agrément et la mode”; el observă că germana, polona, rusa, turceasca și greceasca sînt „limbi de întîia necesitate din cauza apropierii (proximité) acestor deosebite popoare”.
În al treilea rînd, călcînd prejudecățile timpului, el combate ideea trimiterii în străinătate, prin care tinerii ajung a nu se mai putea deprinde cu însăși țara lor, – „furați”: „Nu, îmi răspund unii, vom trimete pe copiii noștri în Franța, Germania sau în Svițera ca să se instruiască. Ascultați-mă: dacă vă creșteți copiii pentru altă țară decît a voastră, trimiteți-i; dacă voiți să-i creșteți pentru patria voastră, de ce să-i trimeteți încă din tinereta lor în țeri unde vor deprinde alte moravuri, alte datini? Întorcîndu-se, ei sînt străini; ei nu vor vedea decît Franța, Svițera, Germania. În loc să li fi făcut bucuria, nu veți fi făcut decît nenorocirea lor și, mai mult decît atîta, veți fi făcut un furt statului, care, el, are nevoie de oameni în adevăr patrioți”. Fetele singure pot fi trimese și anume în Svițera „ca să învețe a nu mai fi cheltuitoare (dissipées), date luxului, plăcerilor ruinătoare”.
Cum recomandăm și noi astăzi, acest pedagog svițerian de acuma aproape o sută de ani cu ochii așa de inteligent deschiși asupra păcatelor noastre crede că și călătoriile în străinătate nu trebuie să atingă o singură țară, ci pe toate, și numai pentru a culege de la fiecare însușirile ce o deosebesc. „Tinerii trebuie oare să călătorească? Da, mai ales tinerii români. Dar să se ia precațiuni. Să nu stea în țerile pe care le cercetează. Să viziteze pe savanții Germaniei pentru filozofia lor, să vadă societatea (la mode) în Franța pentru a învăța virtuțile sociale, să vadă Anglia pentru mașinile ei, Svițera pentru fericirea ei națională, Italia pentru artele ei, și Grecia pentru antichitățile ce cuprinde. Întorși în țara lor, ei vor veni să-i aducă fructul călătoriilor lor și să-l ofere ca un prinos (un tribut) patriei.”
Civilizația nouă a românilor a fost grăbită și e încă neadaptată, „neștiind că, pentru a merge spre civilizație, trebuie mai puțin să imiți decît să perfecționezi și să îndrepți”.
Un șir de reforme se impun. Vom începe cu cele materiale. Robia trebuie desființată; e un anacronism și o rușine. „Veți îndrăzni vreodată să vă numărați printre neamurile civilizate, atîta timp cît se va putea ceti într-unui din jurnalele noastre: de vîndut o țigancă tînără?” Liberați, țiganii vor putea trăi din îndemănările lor de lemnari și fierari, și cu timpul s-ar putea confunda cu ceilalți locuitori.
La țară sînt lucrători destui. E o greșeală a se gîndi cineva la colonii străine, „străini fiind de ajuns și fără aceasta”: „on a souvent proposé de faire venir des colonies suisses ou bavaroises; grande erreur, plan nuisible à l’État, qui n’a déjà que trop d’étranger”. Cultura însă ar trebui variată, încercîndu-se și introducerea bumbacului. Minele așteaptă cercetători. „Providența”, spune el într-o prea frumoasă propoziție, „a pregătit totul; se cere numai muncă” (il ne s’agit que de travailler).
Neexistența chiar a industriei celei mai elementare, desfacerea în străinătate a materiei prime, importul tuturor fabricatelor întîlnesc o aspră critică. Mobilele se aduc din Viena și Paris, albiturile din Olanda, ghetele din Viena. „Nici un șervet, nici o perie, nici un scaun n-au fost fabricate în România; hîrtia lor, cerneala lor, condeiele lor, briceagul lor. au trebuit să plătească vama de 3%.” Și se pot lucra multe de toate: „pînza, postavul, pielăriile, hîrtia, lucrările de fontă, de sticlă, de timplărie, de lăcătușerie, de armurărie, de cuțitărie”.
Scriitorul ar fi de părere să se mai lase plugăria, care află aiurea concurenți, cu căi de transport și debușeuri superioare, și să se lucreze de sîrg la o bună creștere a vitelor. În agricultură, problema este „sa se reducă produsele la cel mai mic volum, pentru a scuti cheltuielile de transport”. Dar nu pe calfa velnițelor: rachiul îmbogățește pe proprietar și otrăvește poporul.
S-au făcut pentru aceasta un mare număr de velnițe (brantvineries); fiecare li-a cunoscut folosul bănesc, dar fără a se gindi că prin această industrie s-a conrupt poporul, ușurîndu-i cu preț mic capotarea acestei periculoase băuturi. Sfecla ar raporta bine; costînd 2/7 din ce costă în Franța, s-ar putea vinde cu 2/3 din prețul de acolo. Și viile ar putea rivaliza cu cele de acolo și de la Rin. Oricum, nimic nu poate prospera fără o dibace legătură între produsele solului și industriile mari, sprijinite pe cele mici și hrănindu-le, la rîndul lor. Comparația lui Kohly e de toată frumuseța: micile ramuri de industrie sînt „ca vinele imperceptibile care merg de la vasele mari pentru a hrăni extremitățile cele mai depărtate ale membrelor noastre”.
Dar nu i-au scăpat din vedere acestui om de o pătrundere profetică și nevoile culturale pe care le simțea „România” lui de la 1840. Limba traducerilor pripite i pe pare greșită prin năvala neologismelor. Trebuie fixată. Pentru aceasta – cine ar crede? – el propune o „Academie compusă din munteni și moldoveni”, lucrînd fiecare în țara lor și „adunîndu-se la epoce hotărîte” – sesiunea generală! – la Focșani, pentru a stabili gramatica și a face dicționariul, „putînd propune și premii cu subiecte date, mijlocul cel mai potrivit pentru a stimula pe scriitorii naționali”. Și nici secția istorică nu e uitată: ea ar forma una din ramurile unui institut, ocupîndu-se „de istoria României, cuprinzînd tot ce poate să se raporteze la istorie, medalii, stampe, tablouri, manuscripte etc.”, a doua ramură fiind „un departament al inscripțiilor, în care toate descoperirile ar fi înregistrate, precum și faptele moderne, repertoriu al nației”, iar a treia, secția științifică, așa cum o are Academia Română astăzi.
Cu totul necunoscută a rămas în istoriografia noastră o interesantă carte franceză, a lui William Rey, Autriche, Hongrie et Turquie, apărută la 1849 în Paris. Și aceasta deși o parte din materialul ce cuprinde a mai fost publicat în Bibliothèque Universelle de la Geneva, în anul 1848, mai, sau în acela al apariției volumului.
Autorul e și el elvețian, „deprins cu instituțiile liberale, dar foarte felurite, din cauza multiplicității guvernelor, din țara sa”. A călătorit, spune el, fără prejudecăți politice sau morale, a luat note și acum publică pe acelea care-i par mai puțin „veștejite”.
Începe din țara sa chiar, pe drumul către Bavaria, „țară de bigoterie”, chinuită de patima unei arheologii copiate pe fereastră, „școlărește”. Viena-i pare îngrămădită de reaua administrație, care dorește un „oraș mic cu înțeleaptă cugetare, ușor de supravegheat și izolat de plebe printr-un zid gros”, de unde ura între cei din cetate și cei din suburbii. În palat, „un rege al Bavariei nu și-ar pune nici lacheii”. „Edificiile publice sînt meschine ori de rău gust, afară de catedrala Sfîntului Ștefan.” Locuințile aristocrației apar „înăbușite din lipsa de spațiu” și pline de lucruri disproporționate și urîte. Comerțul se așază în case „cu aparența întunecată și de nimic”. Nu-i plac călătorului nici cluburile, nici teatrele. Otelele nu mai pot cuprinde clientela. Regulamente nătînge împiedecă vădirea maselor. Lumea de toate clasele e aspru tratată de acest ucenic al lui Topffer. O înalță în ochii lui numai religia muzicii. Revoluția vieneză se „explică prin elementele care o dau: studentul cu „pălăria calabresă”, muncitorul plătit un florin pe zi în ateliere naționale ca acelea de la Paris.
Drumul pînă la Pesta e descris cu simț pentru pitoresc și pentru amintirile istorice. În capitala Ungariei, Rey întîlnește o imensă încredere în sine, o furie de a întrece Viena, o pasiune pentru luxul fără socoteală, o aristocrație „spirituală și vie ca francezii lui Bayard”, „austeră la față ca spaniolii lui Filip al II-lea”, un public gata să se bată sălbatec pentru orice motiv, fie și o reprezintație de teatru. Caracterul național mixt și inconciliabil al deosebitelor elemente ce compun populația Ungariei e bine prins și tare subliniat. Se citează izvoare și se dau statistici.
Despre români, „nație căzută foarte jos”, dar și mai jos în țara liberă, unde țeranul stă în bordeie și se hrănește din mămăligă, arzînd iarna trunchiuri întregi din care o parte rămîne afară, se spune că au încă semnele descendenței lor. Carul cu boi, în care roata fără fiare, acoperită încă de scoarță, surprinde, îi pare călătorului „ca o ironie sîngeroasă aruncată vremilor noastre civilizate”. La Cluj află însă un țeran, tăietor de lemne, care, prizonier, pe vremea lui Napoleon, șase luni în Franța, vorbea așa: „Francezii îmi dădeau vin bun și-mi ziceau camarade și uneori și domnule; e poporul cel mai vesel și cu care e mai bine să trăiești” (le meilleur à vivre). Dealtfel și „românul din Valahia nu află pe nimeni în adevăr simpatic decît pe francez”.
Dar limba are „abia un cuvînt slav la sută”, și în sufletele care se resimt de cele cinsprezece veacuri ale robiei „se află unele rămășițe ale unei vechi civilizații sau conrupții, în care s-ar bănui originea romană” (se menționează… fardul, pe care-l critică acel căpitan german deprins a face lecție sătenilor la ușa bisericii).
Fără legături cu acești români din Ungaria, Rey condamnă pe acea boierime bucureșteană care „a speriat ad litteram pe toți străinii ce au privit supt glanțul de sociabilitate de deasupra, imitație franceză”. Căsătoriile cu divorț îi par inferioare ca morală poligamiei musulmane. „Ceva mai jos ar fi suprimarea oricării societăți omenești, cel puțin așa cum au cunoscut-o anticii și modernii.”
Pagini de istorie, pline de impresii personale, duc pînă la o nouă călătorie pe Dunăre, redată în note zilnice. La Essek află un francez care face comerț de doage, trimise pînă la Galați și Brăila pentru a lua drumul spre Marsilia și Bordeaux. La Belgrad prințul e păzit de turci, Vuccici stă „într-o casă puțin sănătoasă” și locuință bună n-are decît un lăcătuș neamț. La Panciova, grecii se suie pe vas să-și facă socotelile. I se pare lui Rey că vede insurgenți sîrbi puși în țeapă de Vuccici. O atenție deosebită e acordată producției de grîne a Banatului.
La Timișoara, centrul acestui comerț, călătorul sosește „pe un maldăr de fîn cu umbrela în mînă și totuși muiat pînă la piele”. E o Alexandrie a regiunii. Clima, în toate cazurile, e nesănătoasă: o fabrică de friguri. Și prin sate populația ar fi murind răpede. La Arad, cu aparența de sat, Rey află un cofetar din Grisonii Elveției sale, stabilit de două decenii și cercetat de nobili. Și în alte „villasses” se află, cu aceeași profesie, oameni din Engadină și Val Bregaglia.
Navigația pe Tisa, lucrările și planurile lui Beszedes de a aduce în ea prisosul Dunării de supt Pesta interesează enorm pe acest om practic. Trecînd pe la Baziaș, el vede români lucrînd la încărcarea cărbunilor din Oravița, superiori celor englezi: slabi, storși, abia ajung în duzini, și cu chiote, să facă lucrul ce l-ar face doi marinari italieni.
