La Iași consulul Gardner recomandă pe conaționalul său lui Grigorie Vodă Ghica, judecat ca mai puțin „rus” decît Știrbei. E mai tînăr, „bătător la ochi de frumos și cu maniere liniștite, pline de demnitate”; este și un om foarte onest. Seara, recepție, la care participă fetele domnului, generalul rus Engelhardt, cu soția lui, foarte simplă; un colonel moldovean poftește la jocul de cărți. Apoi dineu la un boier, care ocupă o situație ministerială Împodobită de frumoasa lui soție; primește în buduar, cu țigara în gură. Mobila, veche, e lîngă cea nouă, de Viena; romane franceze, caricaturi. Se face și o excursie pe zăpadă cu sania. Și aici e vorba de compunerea populației: 12 000 de țigani, 11 000 de evrei (la un total de 1 300 000 de locuitori); se descriu obiceiuri (o îngropare).
Călătorul, umblînd prin Moldova, cunoaște Tîrgul Frumos (cu 4–5 000 de locuitori), Strunga, unde nu mai sînt hoții, Romanul (8 000 de locuitori), podit cu lemn, cu un han bunișor și cu o remarcabilă biserică a episcopiei, Cetatea Neamțului, încă în picioare, Bacăul (12 000 de locuitori), cu un Cazino Noble și un bal mascat, Răcăciunii, Agiudul, Focșanii (25 000 de locuitori), cu agentul consular Calcagno, cu un ofițer francez, care a fost în Spania, Rusia, la Waterloo, la Genova în 1821, la rebelul Mina și la Fabvier, apoi contra rușilor în 1828.
Se trece în Muntenia la Bucov, la Buzău, la Urziceni. La București Skeene vede Palatul, Curtea Arsă. Trece la Popești, la Găiești, unde află țigani în lanțuri. La Golești întîlnește pe mama revoluționarilor exilați; la Mislea nu vede mănăstirea, ci numai dulapul. Cu consulul prusian se duce la Tîrgoviște (2 000 de locuitori), cu bun pavaj și biserici, între care cea domnească, unde [e] mormîntul lui Matei, fiul lui Matei Basarab, la Dealu, pe șoseaua frumoasă, croită de Vodă Bibescu; și casa lui Nifon. Aici e vorba și de consulul Franciei. Se prezintă o recrutare, o recepție, un prinț tătăresc vorbind limbile germană și engleză, o împărțire de ghete soldaților lui Puchner. Copii ca în tablourile lui Murillo răsar în împrejurimi. La Cîmpulung interesul englezului se îndreaptă către mănăstire, către biserica catolică pentru soția lui „Radu Negru”; dar se înfățișează și un dineu cu lăutari în casa ispravnicului de modă veche; apare și un profesor francez pentru fete. Nămăieștii, Albeștii, Domneștii, Argeșul, cu mănăstirea, Rîmnicul cu biserica episcopului Climent, Ocna, mănăstirea Dintr-un lemn sînt apoi atinse; frescele de la Hurezi nu-l interesează pe excursionist (se pomenește ruina Sf. Margareta – sic! – dată de Ecaterina a II-a); la Bistrița, fratele nebun al lui Vodă Bibescu. Curiozitatea lui Skeene îl duce la Arnota, Păpușa, Polovraci, la Tîrgul-Jiului, la Bengești, la Tismana cu florile de crin pe un mormînt, dar numai cu opt călugări. Unul din consuli spune: Allons donc! assez de monastères comme ça! Voilà trois jours que nous ne voyons pas autre chose. Peste o îngropare de sat, la Cerneți, se ajunge la Severin, unde dăinuiește salutarea Vivat Barbo Stirbey. La plecare, cînd englezul vede pe dorobanțul care i se pleacă și care bate, el rîde de lipsa de respect de sine a românilor de atunci.
III. Călători în epoca de critică
După realizarea Unirii, Principatele încetează de a fi obiectul atenției generale. Le străbat de acum înainte numai acei călători occidentali cari față de noile stări de lucruri au o atitudine critică. Asupra lor, fiindcă e vorba de condiții care ni sînt cunoscute mai direct, voi trece mai ușor, relevînd mai ales ceea ce poate fi mai interesant în aprecieri și concluzii.
Opera lui Doze se chiamă Un mois en Moldavie și s-a publicat în Bruxelles în 1857.
Cartea n-a fost întrebuințată de acei cari au cercetat epoca Unirii. Și, totuși, deși cuprinde abia 80 de pagini de format mic, ea are însemnătatea ei, pe care o vom fixa în aceste cîteva pagine.
Întîi o însemnătate de informație. Autorul a venit pentru a vedea, la Galați și la Iași, noua stare de lucruri creată în Principate prin tratatul din Paris, în care vede primirea definitivă a Turciei între statele Europei moderne și restabilirea prestigiului Franciei, distrus prin tratatele din Viena. El găsi aici „o limbă în care două treimi din cuvinte sînt latine”, numele de „români” și „Țara Românească”, cunoștința istoriei noastre așa cum se putea căpăta la fața locului în acel timp, – Radu Negru, descălecător al Țerii Românești, capitulațiile încheiate cu Poarta etc. El văzu pe Dunăre vasele de transport care purtau pe austriecii în retragere după doi ani de ocupație a Principatelor și fu martor la acea „adevărată reluare în posesiune a naționalității” noastre care fu rezultatul evacuării prevăzute în tratatul din 1856 încă.
În Galați, constată o populație de 75 000 de locuitori, de două ori mai mare decît cu cîțiva ani abia în urmă (Doze îi prezice în curînd 200 000), „care dovedește”, spune el, „cîtă vitalitate și putere este în admirabila situație a acestui oraș, a cărui răpede dezvoltare e ca în povești” (tient du prodige); orașul e pe cale de a deveni „o cetate comercială de întîiul ordin, unul din cele mai bogate intrepozite ale Europei”. „Gusturile sînt esențial franceze, ca și la Iași, și București”, dar Austria lucrează prin încetineala transporturilor și prin felurite șicane ale vămilor pentru a rupe legăturile cu Parisul, în materie de modă și lux, în folosul Vienei. În schimb, „Marsilia cumpără și încarcă la Galați cerealele Moldovei și ale Țerii Românești”. Francezi, familia Simond, țin Hôtel de Paris, mai bun probabil decît stabilimentele murdare care l-au înlocuit. Doze se gîndește că s-ar putea ca și fabricile de la Lyon, Rouen, Saint-Quentin, Sedan, Amiens și Mulhouse să-și aibă cîștigul din acest negoț al Dunării-de-jos, în care intervenția activă a Franciei e așa de mult dorită.
Galații interesează îndeosebi pe călător. Pentru a se informa cu privire la cauzele prosperității portului moldovean și la acelea care tindeau să-i împiedice dezvoltarea el recurge la o broșură a cunoscutului general austriac și publicist politic, contele de Ficquelmont – și aceea neîntrebuințată încă pentru istoria noastră –, Examen de conscience à l’occasion de la guerre d’Orient (Bruxelles 1856) […]
Atras de „mișcarea, de animația acestui oraș, bogat în viitor”, irlandezul Henry O’Brien se așezase la Galați, și Doze cere acestui cunoscător lămuriri suplementare. De la dînsul autorul declară că le-a și primit dar nu le prea vedem în scurtimea pagintlor din broșură.
Plîngîndu-se de lipsa șoselelor, ca „în starea primitivă a unei societăți pe jumătate civilizate” – doar lîngă Iași se află „cîteva bucăți” –, scriitorul ajunge în căruța trasă de șase pînă la opt cai de poștă, cu iuțimea „din baladele germane”, la Iași în douăzeci de ceasuri.
Ce a văzut în cale, îi dă impresia că această țară, în care visează „exploatații, construcții”, „un vast tîrg deschis pentru scurgerea tuturor produselor noastre”, pînă la suma de douăzeci de milioane, un viitor loc de adăpostire pentru emigrația europeană, ar putea să aibă în același timp și fertilitatea „grădinilor Europei, Flandra belgiană ori franceză”, dacă s-ar adăugi la binefacerile naturii cîteva căi de comunicație. „Amestec de construcții disparate, în care palatele ating mizerabile barăci de scînduri cu un singur rînd, lașul n-are nimic din regularitatea marilor noastre orașe europene… Un bun sistem de pavaj începe să înlocuiască loadbele care acopereau străzile și supt care curgeau apele glodoase ale Bahluiului.” Altfel, cum e și firesc în orașul de reședință al unei țeri care e „pe jumătate franceză prin gusturi, simpatii, adoptarea limbii franceze, aprecierea scriitorilor Franciei”, conversația se face ca în țara lui Doze: „femeile urmează riguros modelele Parisului; este chiar un teatru francez”. Și scriitorul știe să explice această influență, generală și exclusivă în clasa de sus, prin cetirea literaturii secolului al XVIII-lea, prin străbaterea ideilor Revoluției, prin recunoștința pentru țara „a cării politică și ale cării arme n-au stricat niciodată Principatelor”, prin calitățile consulilor –, ca, în acel moment, Victor Place, „caracter loial, om cu multe și sigure legături” – cari s-au trimes la Iași și București, gata să intervie totdeauna în ajutorul unei mici națiuni amenințate, nu numai de Turcia suzerană, dar și de „precauțiunile bănuielnice” (ombrageux) ale Austriei. În această din urmă privință, se găsește o formulă potrivită în propoziția: „Neavînd să se teamă de puterea noastră militară, nici să se păzească de absorbirea noastră politică, Principatele s-au răzimat pe bunăvoința Franciei, pe concursul general al guvernului său, pe publicațiile prietenești ale presei periodice din Paris”.
Pe acești coboritori ai colonilor lui Traian, pe acești români, frații noștri, i-am uitat prea mult, la distanța la care se află de Franța, cu deosebirea de cult și de limbă; nu ne-am ocupat destul de ei.
Doze nu e deci numai un om preocupat de viitorul economic ce-l pot avea Principatele, cînd, – cu pămîntul lor binecuvintat, care li dă în grîu 25 de boabe la unul, în săcară 31, în mei 300 și care-i face să poată vinde cu 8–20 bani litrul vinuri admirabile, – bălțile vor fi canalizate, șosele trase, învățători străini aduși din Franța (vieri de la Montpellier), cînd se vor putea hrăni pe aceste plaiuri optsprezece milioane de oameni bogați și mulțămiți. Latura politică îl preocupă cel puțin tot așa de mult.
Și astfel reproduce articolul, favorabil Unirii, din Moniteur Universel, foaia oficioasă a Imperiului, cu data de 5 februar 1857, articol în care însă greutatea politică de căpetenie cade asupra pasagiului ce arată Principatele ca fiind menite a forma doar „o barieră utilă independenței teritoriului otoman”, ceea ce ar trebui, dealtfel, să facă pe turci, „cei mai direct interesați în chestiune”, a înțelege că „Unirea Principatelor, care ar fi pentru Turcia o garanție nouă de sigurață și de independență exterioară și pentru populații un element de prosperitate, n-are în ea nimic care să nu fie cu totul de acord cu drepturile de suzeranitate exercitate în acest moment de Sublima Poartă față de provinciile dunărene”.
Călători în epoca de critică.
Efectul produs asupra acestor oameni inteligenți, de o „educație publică foarte înaintată”, el îl notează pe urmă. Și ca informatori de căpetenie el are două persoane, care pentru moment aveau, măcar în viața exterioară, multe puncte de atingere, care erau legate prin simpatia sinceră, de o parte, pentru un spirit vioi și original, iar, de alta, prin datoria de recunoștință, dar care, în curînd, prin puterea împrejurărilor, își vor sta față în față cu tot nebiruitul antagonism al unor idei politice inconciliabile: caimacamul Nicolae Vogoridi și „prefectul de Galați, d. Covsa”.
Pe cel dintîi încă de la început s-a deprins a-l cunoaște prin laturea cea bună după spusele lui Cuza însuși și după ale șefului de cabinet ce-și adusese Vogoridi din Franța, Pierre Baragnon, fiu de consilier de curte la Nîmes, nepot al prefectului de Aveyon și pe care Cuza-l primise la Galați cu un mare dineu și muzica militară cîntînd „arii naționale moldovenești, a căror melodie ar face plăcere celor mai celebri compozitori ai noștri”.
Îl vede la Iași pe acest fiu al lui Ștefanachi-beiu, poreclit – Doze ni-o spune după izvoarele sale moldovenești – „Talleyrand al Turciei”, beizadea deci, fost secretar de ambasadă la Londra (pe lîngă cumnatul său Musurus) și la Viena, fost ministru de finanțe al lui Toderiță Balș, care stăpînește ca proprietar o așa de largă parte din pămîntul Moldovei, făcînd ca țeranii săi – a vorbit în comisia proprietății pentru Casa rurală – să poată avea și pînă la 2 000 de galbeni strînși. Născut în Iași, pe vremea cînd tatăl său, și el apoi caimacam, era în serviciul lui Scarlat Vodă Callimachi, el are patruzeci de ani. Că era frumos, cu plete lungi negre, și foarte solemn, o știm de aiurea. A luat pe fiica lui Conachi, poetul începuturilor liricei noastre, și prin act din 1849 cu voia Adunării obștești, poartă și numele acestuia; ba acuma, cînd are în vedere scopurile sale, îi place a-și zice – și Doze zice tot așa – „Conachi-Vogoridi”. Deși „grec prin familia sa” – de fapt, de origine bulgărească – e „moldovean prin leagănul său, prin căsătoria sa, prin întinsele moșii, francez prin studiile sale, european prin călătorii și relații”, om reprezentativ al „unei epoce de tranziție, cum e căimăcămia”. Soția lui, dealminterea, inspectoare, „patroană” a școlilor de fete din Moldova, prietenă a Franciei, pe care o vizitează des, pe care o laudă necontenit, în limba căreia scrie epistole, de „un farmec nespus” și care-și crește fiul la liceul Bonaparte, dîndu-i ca guvernor pe „învățatul” Caussin, e desigur o legătură între el și țară.
„Conachi Vogoridi” are deci toate calitățile cerute pentru a domni conform cu intențiile acelora cari, iscălind tratatul din Paris, voiau, înainte de toate, pentru liniștea Europei, o Turcie tare. Și aceste calități le are numai el. Învinuirile ce i se aduc vin dintr-o confuzie între grecitatea lui de naștere, îndreptată exclusiv pe liniile politicei turcești nouă a lui Reșid, pe care-l admiră, și între amintirile odioase ale fanariotismului. Presa apuseană a încetat de mult să-l mai atace, și ce s-a făcut pînă atunci nu e „decît o agitație stearpă fără ecou în Moldova”, o intrigă „revoluționară și demagogică”, fără influență asupra guvernului imperial,care e informat conform adevărului de agenții săi diplomatici, un Thouvenel, un Bourqueney.
Să fie deci domnul cel nou al Moldovei! „Nu el va înșela așteptarea unui popor generos, la viitorul căruia ar asocia perpetuitatea unei dinastii în care numele esențial indigen de Conachi ar trece înaintea celui de Vogoridi. În această dinastie, îndrăznesc să afirm, suzeranitatea părintească a Turciei și patronajul dezinteresat al Franciei ar găsi totdeauna suverani recunoscători și devotați, al căror coif românesc ar străluci în caz de război alături de vulturii lui Napoleon și de Semiluna osmanlîilor.”
Dar iată că este și altă părere.
„Oaspetele și prietenul” din Galați, căruia i se trimete un exemplar din carte, e „un tînăr moldovean de mare merit, care și-a făcut educația la Paris, în colegiul Stanislas, și care a profitat perfect de lecțiile învățătorilor săi, precum și din mișcarea intelectuală a Franciei”. La Galați, numit de curînd prefect, el se arată „administrator inteligent și devotat, om de inițiativă, plin de patriotism. D. Cuza s-a identificat cu dezvoltarea Galațiului și cu prosperitatea Moldovei”, și, astfel, „răspunde cu vrednicie încrederii prințului Conachi-Vogoridi”.
Ni pare bine că găsim aceste rînduri. Ele înlătură portretul de răzbunare al unui revoluționar italian de trei ori expulzat de Cuza ca domn – cum însuși acel Marc’ Antonio (Canini), în această privință defăimător, o spune –, care, în cartea sa Vingt ans d’exil, descrie astfel trecutul de funcționar la Galați al marelui domn: „Înainte de alegerea sa, Cuza era un mic boier ruinat de jocul de cărți… Se arată cu degetul la Galați un italian, Delvecchio, care cîștigase 200 000 de franci, pierduți de Cuza într-o singură noapte. Acesta fusese cîtva timp prefect de Galați. Ca să-și îndatorească prietenii de cîrciumă, el introduse o măsură pentru spirtoase, care întrecea cu mult măsura legală (!). Aceasta e faimoasa «ocă a lui Cuza», care i-a meritat atîtea strîngeri de mînă și toasturi în cîrciumele Galațului. Iată ce făcuse memorabil în cursul administrației sale. Era așa de desprețuit, încît negustorii greci îl opriseră de a intra în lesche (sic) sau clubul lor (!). Era cunoscut ca un prieten devotat al Rusiei. Dar, fiind lipsit de instrucție (!) și cu totul compromis (décrié) prin purtarea sa privată, nu se bucura de nici o influență”.
Întorcîndu-ne însă la ideile partidului național, față de Cuza care se ținea încă în rezervă, deși n-am putea spune, cum pare a reieși din această broșură, că era și el partizanul candidaturii lui „Conachi-Vogoridi”, pe care ar fi recomandat-o chiar lui Doze, – iată cum le înfățișează acesta:
„Partizanii Unirii (și ei sînt numeroși, ba am găsit și printre adiutanții” – Cuza el însuși! –, „pe cari și i-a ales prințul Conachi-Vogoridi), partizanii Unirii scoteau înainte avantagiile a ceea ce numesc ei o căsătorie de rațiune și de inclinațiune, în care inima se găsește de acord cu interesele. Anticipînd asupra evenimentelor, ei vedeau acum Moldo-Valahia cu o capitală nouă, așezată la hotarele celor două principate; fără să li peso de drepturile seculare ale lașului și Bucureștiului, se desemna un punct central. În epoca noastră de înviere a naționalităților, în care teutonismul, panslavismul, scandinavismul au trezit atîtea visuri, atîtea miragii înșelătoare, am auzit spuindu-se la Galați și la Iași: De ce să nu reconstituim vechea Dacie supt numele de România?[…] E o temă atît de fecundă această trezire a unei naționalități reconstituindu-se, culegîndu-și fărîmile răslețite și remaniind harta Europei”…
G. Le Cler, care-și publică lucrarea, La Moldo-Valachie, ce qu’elle a été, ce qu’elle est, ce qu’elle pourrait être, la Paris în 1867, e poate cel mai sigur în judecățile sale. A găsit orașele în foarte rea stare: Giurgiul e plin de noroi, Bucureștii „un sat nemărgenit”, în care vitele se taie în stradă și pe alocuri se văd coșmege ca niște bordeie, dar băciuiesc 30 000 de slugi etc.
Ceea ce lovește mai mult pe acest om de bine e deplorabila stare a sărăcimii și a țeranilor îndeosebi. „Atîta prisos și atîta lipsă desăvîrșită, atîta lux și atîta mizerie…, zău că sufletul se umple de jale.” Lingă locuinți imposibile, altele pline de „covoare de Aubusson și de Smirna, mobile de Viena, lucruri de Paris, porțelane de China, Ungaria, Sèvres, pe etajere fleacuri costisitoare”. La țară, bolnavii „mor fără ajutor, întinși pe vreo rogojină goală sau pe pămînt chiar; cu o resemnare ce înduioșează… Țeranul e slab, palid, stors, zdrențuit, bătrîn, înainte de vreme; privirea-i tristă și veștedă se pleacă spre pămînt” (e vorba de părțilo moldovenești lîngă Bîrlad).
Clasele superioare nu-și simt datoria. „Mi s-a întîmplat să vorbesc cu persoane de distincție; la întrebarea de ce nu so gîndește nimeni să ajute atîtea mizerii și prin ce capitulație de conștiință se ascundeau ele așa de dibaci în saloanele din Iași, din București și din Paris”, nu știu ce să spuie.
Ei, în convorbirile lor goale, și cu toate bibliotecile, adesea de paradă, nu înțeleg ceea ce lovește de la început pe oriee străin cu simț omenesc, anume că „fondul nației îl fac țeranii; deși au rămas evlavioși, închinați plugăriei, deși au păstrat tradițiile și limba părinților, deși răbdătoarei lor supuneri, credinței lor în trăinicia neamului românesc, nădejdii lor într-un viitor mai bun se datorește păstrarea autonomiei naționale, trebuie să spunem cu părere de rău că ei poartă stigmatele unei îndelungate suferinți, ale privațiilor și sarcinii unei șerbii aspre”. Evreii, „regii Moldovei”, îi exploatează în voie, și nimeni nu-i apără. Totuși, scrie autorul, care s-ar părea a fi ofițer din misiunea franceză, „bine comandați, acești oameni ar putea să ție piept celor mai buni ostași ai Europei”. Ei ar înnoi zilele pe care le pomenește crucea profanată de la Călugăreni, al cării hal l-a văzut cu indignare călătorul.
O coborîre prin Predeal, pe un drum care-l încîntă, deschide călătoria la noi a lui Adolphe d’Avril, slavistul, înrudit cu familia Odobescu.
D’Avril vine la 1868 din Timișoara spre Brașov cu căruța, veche, murdară, cu numele scrise pe postavul căptușelei. Îndată românii apar: la Lugoj, i se spune că vinurile nu sînt ungurești, ci bănățene; piața e plină de țerani veseli, de fete zîmbitoare, cu lungile cozi pe spate. La Sas-Sebeș, vechea biserică săsească place călătorului cu pregătire artistică: îi „merge la inimă” (m’a été au coeur). Dar pentru unele turnuri, românești, se pare, calificativul de „hidos”: stilul e „clasico-chinezo-moscovito-sferoido-pretențios”. La Sibiiu, i se rîde în nas cînd cere de mîncare. Casele săsești în drumul spre celait mare centru de comerț îi par „uniforme și serioase, dar fără poezie”. Pe români îi vede și în piețile cetăților; interesantă baba care, întrebată dacă marfa ei e bună, răspunde: „bună cui îi place”. După spusele lui Gabelentz, în Globus, apoi în Tour du Monde, și el crede că se merge spre „marele regat daco-român care ar avea ca primă condiție anexarea și asimilarea Ardealului la Moldo-Valahia”.
De la Brașov, cu o sprintenă căruță românească. La Predeal, invitație la „șeful stației militare”: doamna știe franțuzește bine și poartă moda de Paris. Se trece pe lună spre Ploiești, apoi spre Buzău. La Mizil subprefectul ajutor se prezintă pe jos, calul fugindu-i înainte. Cam așa pățește și subpolițaiul buzoian. D’Avril e găzduit la episcopie, unde intendentul e un macedonean. Prefectul vine și „vorbește despre alegeri; ca toți prefecții”. Toată țara aceasta e foarte vie: le pays n’a pas Vair mort ou en pourriture. Nu trebuie judecat după București.
Spre Galați, cu alai oficial de dorobanți. Se descriu străzile largi, casele frumoase, deși amestecate – de ce să se gonească în suburbii săracii?, spune inima bună a drumețului. Se semnalează casa Rodocanachi, a lui Cuza Vodă, unde stă consulul englez. Nu e uitat mormîntul lui Mazeppa; relații cu episcopul Melhisedec la Ismail, cu biserica „academică”, și Bolgrad (1 500 de familii). Restul e ce se vede și azi. D’Avril asistă, în ziua de 29 februar, la desfacerea gheței.
Comisia dunăreană, cu lucrările ei, prinde un întreg și larg capitol, în cursul căruia se vorbește și de altceva: Isaccea, cu biserica rusească, Tulcea, cu biserici naționale deosebite, banca agricolă, de caracter special, în Dobrogea (1% pe lună). Nimic despre Sulina. Și alsacieni pe aici. Nu lipsesc nici localitățile basarabene. Pastile la Vîlcov. Trupa de la Palais Royal joacă Le Fils du giboyer, piesă aspru criticată de parizian. „Rîsul publicului îmi face rău.” Două piese scandaloase: voilà notre enseignement en Orient! Pretutindeni în deltă grai românesc: c’est la langue d’échange. Se insistă asupra posibilității de a face din Jibriani „portul viitor al României”.
Un alt capitol prezintă Bucovina în 1869: rabinul de la Sadagura se vede întîi, avînd în față pe Hacman cu palatul lui episcopal din Cernăuți, – și nu se uită păcatul anexării austriece, după broșura tipărită anonim de Kogălniceanu. În Cernăuți se află un preot francez rătăcit după „orfanii fratelui”. Cîteva rînduri despre Suceava.
Cum d’Avril se coboară la Roman, capitolul următor prezintă în bloc Moldova, dar nu e mult de cules. La urmă o nuntă evreiască, în lumea bogată, cu invitații în franțuzește, reproduse; multe doamne groase cît „turnul lui David”. Se mănîncă jambon.
Vor veni apoi poezii populare, note istorice despre mănăstirile închinate. Cu vaporul, d’Avril va marge de la Galați la Giurgiu, unde el fusese la 1854, fumînd ciubuc cu Bourée și Omer Pașa. De aici cu căruța la București, unde petrecuse cîtva timp la aceeași dată, păstrînd cele mai bune amintiri, care, acum, se întăresc. Va întrebuința vremea cu excursii la Cîmpulung și Rucăr, la Argeș, la Golești și Leordeni. „Multe sînt de spus asupra locuitorilor României; dar, dacă-i iei de sus și pînă jos, de la cel mai mare boier pînă la țeran și țerancă, este ceva care nu li se poate tăgădui: farmecul.” Și iată că, pentru a mulțămi celor cari așa de larg îl au, învățatul francez dă o largă și caldă istorie a Unirii din 1859 și a domniei lui Cuza Vodă.
