Mai tîrziu însă voevozii trăiau după obiceiul nobilimii ungurești vecine și, cînd s-a ridicat la Argeș piatra de pe mormîntul lui Vodă Băsărabă, căruia ne-am deprins a-i zice Basarab, s-a găsit fruntea cu diademă de mărgăritare, trupul strîns în mătasă cu stema angevină a crinului, mijlocul în cingătoare cu placă de aur frumos sculptată.
În părțile de lîngă Dunăre, pe atunci, pe la 1260, se puteau întîlni însă, măcar într-o nomenclatură de județ, rămășițele altei Țeri Românești decît fără Românească din munte. În sus, supt influența ungurilor, începuse pe încetul o închegare a voevodatelor. Un privilegiu al regelui Ungariei, pentru alți cavaleri decît teutonii, pentru ospitalieri sau ioaniți, pomenește în vremea aceasta juzi ca Ioan și Fărcaș și juzi cu atribuțiuni voevodale ca Litovoi, toți aceștia în părțile oltene, ca și un voevod care nu era jude și nu stătea supt influența regelui, Seneslav de la Argeș. Dar în părțile de jos fusese, încă de pe la anul 1000, cu două sute de ani înainte, o întemeiere de domnie românească, sprijinită pe cetățile de pe malul celait al Dunării, pe Silistra în rîndul întîi. Cu atita timp înainte ca Argeșul să fie centrul domniei din sus a Țerii Românești, – și poporul făcea, măcar în Moldova vecină, o deosebire între Țara-de-sus și Țara-de-jos – a fost această domnie de jos a Țerii Românești, cu cetatea Silistrei românești, zisă de noi, după Durostorul roman, Dîrstor, care e foarte bine deslușită în paginile vestitei scriitoare bizantine Ana Comnena. În partea aceasta era un voevod, Tatul, nume foarte caracteristic românesc, popular. De aici a rămas în nomenclatura țerii noastre ca o urmă despre acest voevodat numele de Vlașca, ce înseamnă „Țară Românească”; i se zicea slavonește fiindcă precum, pentru cei de sus limba statului a fost întîi limba latină, pentru cei de jos era limba slavonă (tot așa în vechea terminologie slavă a rămas Starichiojd, care înseamnă Chiojdul Vechi, iar în Moldova părintele Bobulescu îmi făcea o paralelă foarte interesantă de sate care se chiamă și slavonește și românește; același sat are, adecă, două nume: unul popular și altul de cancelarie).
Dacă drumețul ajungea la Dunăre, Giurgiul, în formă de oraș pe vremea aceasta nu exista; ființa numai un sat. Tot ceea ce se spune despre genovezi pe Dunăre, legenda cu San-Giorgio, după care s-ar fi numit Giurgiul, n-are nici un temei. Giurgiu e forma românească a lui Gheorghe, precum, față de forma bisericească Nicolae, Nicoară e forma populară. Mai tîrziu, mult mai tîrziu, în legătură cu vama s-a făcut cetate, și lîngă cetate s-a strîns un oraș.
Călătorul, negustor sau diplomat, care ar fi cercetat ceea ce era să fie la jumătatea veacului al XIV-lea Moldova, ar fi găsit și aici juzi, dar ei erau mai închegați în ținuturile de jos, decît în Moldova. Aceasta nu înseamnă, cum s-ar crede de cineva judecînd superficial, că regimul de juzi și voevozi nu exista și în Moldova, fiindcă documentele nu-l pomenesc. În cele dintîi acte de donațiune ale domnilor Moldovei se întîlnesc totuși mențiuni ca acestea: „dau locul cutare unde a fost jude cutare” sau „juzi cutare și cutare”. Aceasta înseamnă, deci, că sistemul juzilor exista încă, pe o vreme cînd în Muntenia judecia sau județul, – judecia e hotarul, baza teritorială, județul e autoritatea, – populația fiind mai deasă, mult mai deasă, s-a dezvoltat pînă la situația care durează și în timpul nostru, căci hotarul a rămas cam ca acela de la 1300. Față de departamentele franceze, atît de proporționate, de parcă ar fi fost trase de geometri, cum au și fost trase după 1789, județele muntene prezintau forme din cele mai nesimetrice, fiindcă ele corespund tradiției de odinioară. În Moldova aceste așezăminte s-au uscat în sămînță, împărțirea țerii făcîndu-se după ținuturi, în legătură cu orașele și cetățile. În Moldova judecia și județul au rămas, deci, cuprinse astfel în mica viață de sat. Țara s-a păstrat astfel în vremea aceea mult mai primitivă în ce privește alcătuirile românești, deși străbătută de influențe străine superioare: ungurești și polone.
Dacă, acum, călătorul se cobora pînă la Dunărea-de-jos, el afla aici două importante cetăți, anterioare întemeierii domniei moldovenești, Chilia și Cetatea Albă, – pentru bizantini neagră, fiindcă era veche, iar pentru barbari albă, fiindcă din pădurile lor piatra li se părea astfel.
Cetățile acestea sînt extrem de vechi. Chilia, care se chiamă Licostomo, după numele vechi al gurii Dunării, „Gura Lupului”, era așezată, nu unde este Chilia Nouă basarabeană, ci la Chilia Veche, din Dobrogea, în insulă. Aici pămîntul acopere clădirile ce vor fi fost vreodată. Dincolo, la Cetatea Albă însă, zidurile sînt extraordinare, cele mai frumoase din tot Orientul; ele arată ce puteau face genovezii cari au venit tocmai pe acest timp aici, căpătînd exploatarea Mării Negre, de la paleologii restabiliți în Bizanț, la 1261. Aici era desigur un tîrg mare: veneau oameni din interior cu grîne, cu pește și alte produse naturale, și corăbii soseau din toate părțile. Brăila munteană poate că n-avea încă ființă pe atunci, ci era numai un sat al lui Brae (de unde Brăila, Brăescu, Brăiloiu). Dacă Licostomul avea oarecare importanță, Cetatea Albă, Maurokastron, cum îi ziceau bizantinii acestei Cetăți Albe, avea, astfel, în mare parte monopolul comercial în bazinul occidental al Mării Negre.
Aici era – vom vedea-o – și un episcopat. Ai noștri atîrnau pentru Moldova de vlădica de Cetatea Albă, precum cei din Muntenia de vlădicii de dincolo de Dunăre: de cel din Vidin pentru ardeleni și de cel de Silistra pentru munteni. Pe la cetate se îmbarcau și pelerinii ruși cari mergeau la Constantinapol.
Și încă o observație: e cu neputință să se găsească pe malul unui rîu sau pe țermurile unei mări o cetate înfloritoare, unde se fac schimburi importante, fără ca din aceasta să nu se resimtă și toată viața Hinterlandului, a regiunilor interioare.
II. Cei dintîi călători în veacul al XIV-lea
Principatul Țerii Românești era să se întemeieze în apropierea anului 1300 la Argeș, și, probabil, nu la Curtea de Argeș, ci la cetatea Argeșului, credem: Poienarii, iar Moldova era să ieie ființă numai pe la 1360. Să încercăm a ni închipui acum ce ar fi văzut un călător care ar fi străbătut Țara Românească în veacul al XIV-lea și mai ales în a doua jumătate a acestui veac. Aleg această dată fiindcă, precum am spus, Moldova nu se întemeiază decît pe la jumătatea veacului al XIV-lea și Țara Românească nu se consolidează decît tot în aceeași vreme, așa încît acel călător care ar fi venit în a doua jumătate a veacului al XIV-lea ar fi văzut mult mai multe lucruri, mult mai bine definite decît ar fi venit în întîia jumătate a aceluiași veac.
Înainte de aceasta însă, cîteva observații bibliografice preliminare. Călătorii din secolul al XIII-lea sînt, cum am văzut, călugări, misionari franciscani, din Ordinul Sfîntului Francisc, întemeiat de puțină vreme, cu misiunea, în rîndul întîi, de a propaga catolicismul în mijlocul necredincioșilor, între cari se cuprindeau și shismaticii de „legea grecească”, din părțile răsăritene. Chemarea lor este, mai ales, de a aduce la creștinism pe cei mai importanți păgini din acele timpuri, cari erau tatarii, cuceritori ai unei mari părți din Europa răsăriteană, întinzîndu-se pînă în Carpați, pe atunci. O mare activitate a misionarilor franciscani s-a desfășurat pentru a ciștiga populația țerilor noastre la catolicism, și în secolul al XIV-lea. Foarte deseori domnii români au trebuit, din motive politice, să iscălească „petece de hîrtie” în ce privește aderența lor la biserica romană, supt apăsarea Ungariei sau supt influența Poloniei, permițînd stabilirea de episcopi catolici la Siretiu, în Moldova, la Severin și chiar la Argeș, în Țara Românească.
Numele lor sînt foarte bine cunoscute; activitatea lor mai puțin, fiindcă erau reduși la un cerc de credincioși foarte restrîns. În Moldova erau locuitorii din orașele care abia se întemeiau pe vremea aceea: Suceava, Siretiul, celelalte fiind de creațiune ceva mai nouă; iar în Muntenia episcopii din Severin și Argeș aveau supt păstorirea lor numai un mic număr de coloniști veniți de dincolo de munți. O populație românească de aici care să fi trecut la catolicism, se poate zice că aproape nu exista. Domnii jurau pe sfinții catolici mai plăcuți regelui Ungariei spre a cîștiga în felul acesta simpatiile vecinului mai puternic și folositor în acel moment, pentru ca, pe urmă, după încetarea presiunii regale, să uite și de sfinții catolici și de toate punctele de deosebire dintre ortodoxism și catolicism. Mai tîrziu în Moldova s-a întemeiat o nouă episcopie catolică, pe lîngă cea din Siretiu, – unde lucrau și călugării dominicani sau predicatori –, episcopia din Baia, lîngă biserica lui Alexandru cel Bun, făcută pentru soția lui lituană, Rângala. Episcopatul de la Bacău, încă mai nou, a trăit foarte multă vreme, avînd legături cu polonii, numai pentru secuii satelor ungurești ce se întind pînă acum în părțile dinspre munte ale județului Bacău și în județul Roman, plus două alte sate în Tecuci. Gel de la Cetatea Albă n-a funcționat decît întîmplător.
Afară de călătorii acești misionari, nu se întîmpină alții. Și chiar acești italieni, unguri, germani din părțile vecine cu slavii, de prin Silezia. ca întemeietorii episcopiei de Siretiu, nu erau cărturari ca acei din secolul al XlII-lea și nu simțeau nici un fel de chemare să puie în scris lucrurile pe care le vedeau.
Foarte rareori, în tot decursul secolului al XV-lea aflăm pelerini cari să treacă pe la noi mergînd la Locurile Sfinte. Ei puteau să meargă mai ușor îmbarcîndu-se în porturile italiene ori să apuce drumul unguresc-sîrbesc pe care l-am arătat. De la dînșii n-a rămas scris decît numai ce spun acei Peter Sparnau și Urlich von Tennstädt pe cari i-am pomenit mai sus.
Pelerini erau însă și acei cari mergeau în cruciată contra necredincioșilor. În rîndul acestora putem pune pe vestitul Schiltberger, bavarez, care a luat parte la expediția din Nicopol împotriva Sultanului Baiezid, expediție întreprinsă de regele Ungariei, Sigismund, care avea foarte multe legături cu Apusul, fiind din Casa de Luxemburg, pe trei șferturi francez; el a făcut apel la cavalerii de acolo, cari veneau din Franța, din Burgundia, cu acel Jean-sans- Peur, care pe urmă a fost duce și a avut cariera tragică ce se cunoaște, ori și din Suabia germană, ca burgravul de Nürnberg, Frederic de Zollern. După înfrîngere, mulți dintre fugari – pe |cînd Sigismund fugia pe Dunăre ca să ajungă, încunjurînd Peninsula Balcanică, pînă în Dalmația – au trecut pe la noi, unde au fost dezbrăcați de haine, după mărturia lui Froissart. Alții dintre luptătorii nerăscumpărați au rămas robi la turci. Unul dintre ei a fost și acest Schiltberger, care a stat vreo douăzeci de ani în Imperiu: scăpînd într-un tîrziu, a venit la întoarcere prin părțile noastre, pe care deci le-a văzut la 1396 în calitate de cruciat și după 1420 ca bătrîn drumeț obosit, care se duce spre casă.
Alți pelerini luau drumul, care era al pelerinilor ruși, poloni, lituanieni, dar mai ales al ortodocșilor ruși, către Cetatea Albă, străbătînd o parte din Basarabia, pe la localitatea, pe care unul dintre dînșii o numește „Mitirivi Chișini”, în legătură cu cuvîntul din limba slavă care înseamnă vamă, și cu Chișinăul, care ar fi existat pe vremea aceasta ca sat. De la Cetatea Albă era prilej ca drumeții să fie duși la Constantinopol, de unde luau, sau drumul de uscat, mai rar, sau drumul de mare, pentru a ajunge la Ierusalim.
În afară de călugări și de acești pelerini înarmați cari sînt cruciații, este, în sfîrșit, și o altă categorie de oameni cari au străbătut, fără să scrie, foarte adeseori aceste părți. Dar, chiar cînd nu scriu ei, se scrie despre dînșii în registrele de socoteli ale orașelor lor, care au păstrat în felul acesta însemnarea atîtor nume de oameni ce au străbătut țerile noastre. E vorba de negustori.
În veacul al XlII-lea fără îndoială foarte puțini negustori treceau pe la noi; negoțul, întrucît se făcea, se făcea indirect: țeranul nostru își fabrica singur toate cele de nevoie gospodăriei lui; lucruri care să se aducă de la străini și de străini fără îndoială ă nu prea erau, deși, în ce privește pe fruntașii societății noastre, pe voevozi pe cnejii cu atribuții voevodale, aceștia – precum am și arătat mai sus – se îmbrăcau ca nobilii unguri din Ardeal și ca jupînii sași de la orașe din aceeași vreme.
Căci, în a doua jumătate a veacului al XIV-lea, la hotarul nostru se întemeiază acele patru importante centre comerciale din care două sînt în Ardeal și două în Galiția, și se deschide astfel drumul pe la noi către Răsărit. Legătura acestor drumuri cere și stabilirea unei ordini politice cum se cade. Negustorii, am spus-o, nu întrau oriunde; li trebuia spre a se aventura să fie siguri că și marfa lor și banii și persoana lor sînt în oarecare siguranță. Pentru aceasta trebuia o „poliție”. „Poliția” e în legătură cu ordinea de stat, și consolidarea politică era deci cerința fără greș pentru începerea drumului pe la noi.
Cele două cetăți din Ardeal, care fuseseră odinioară sate și ajung în vremea aceasta numai să fie orașe, sînt cetatea Coroanei și cetatea lui Hermann, deci Brașovul și Sibiiul; Brașovul fiind în legătură mai mult cu ținuturile ce se întind dincoace de Olt, Sibiiul cu celelalte regiuni, oltene, deși negustorii din Sibiiu aveau putința de a trece și pe cestălalt țerm al Oltului, pe la Slatina, care e și pomenită în cutare privilegiu comercial din vremea aceasta.
Pe de altă parte, în Galiția, prin privilegii ale prinților și regilor ruteni, întărite pe urmă – fiindcă aici a fost întîi o Rusie roșie – de regele Poloniei, în secolul al XIV-lea se întemeiază două centre foarte importante, din care unul are legături necontenite cu noi, iar celait era mai puțin în măsură să folosească drumul moldovenesc: de o parte Lembergul, pe care ai noștri îl numeau, după cuvîntul polon, Liov, iar pe locuitori lioveni, și, pe de altă parte, Cracovia, pe care ai noștri o numeau Cracăul. Negustorii din Cracovia veneau mai rar la noi, dar liovenii era oaspeți obișnuiți ai Moldovei.
Drumul de mai tîrziu străbătea această țară, ori prin Tighinea spre Caffa genoveză, ori prin Dorohoi, Botoșani, Iași, Bîrlad, Chilia și Cetatea Albă, iar mai tîrziu cînd cetățile acestea au căzut în mîna turcilor, decăzînd, drumul a tins către Galați. Pe la Hotin, în sfîrșit, putea să fie altă linie de comerț, în legătură cu cel dintîi.
Drumul Lemberg-Caffa se chema cel tătăresc, pe cînd celait, care a avut o întrebuințare mai importantă în veacul al XV-lea, dar era mult mai slab frecventat chiar în întîia jumătate a acelui secol, era drumul moldovenesc.
Acum să vedem ce au putut să vadă și unii și alții, supt ce aspect s-au putut prezenta țerile noastre acelui care venea aducînd marfă sau îndeplinea funcțiuni religioase ori, în sfîrșit, era chemat pe aici de cine știe ce împrejurări neașteptate ale vieții lui.
Acel care apuca drumul Carpați-Dunăre și de la Dunăre către interiorul Peninsulei Balcanice, întîlnea acum în Ardeal o viață mult mai dezvoltată decît înainte. Viața aceasta începea să graviteze în jurul orașelor. Cetățile regale ale regelui unguresc, ori pierdeau cu totul importanță lor, ori păstrau importanță numai în legătură cu anume izvoare de venit local, de exemplu de la minele de sare, pe unde existau, ori se transformau și ele în orașe de însemnătate mai mică, cum e cazul pentru Turda, pentru Dej, care fuseseră odinioară cetăți și, prin această situație, căpătaseră o întocmire orășenească. Drumul tindea către cele două mari emporii de graniță ale Ardealului. Orașele se înfățișau foarte frumos: bisericile cele mari începuseră să se ridice. Biserica Neagră din Brașov, biserica vastă din Sibiiu. Mai deoparte Clujul, un Klausenburg pentru sași (nu de la Klaus, Nikolaus; ungurește, Koloszvár, cetatea lui Kolosz, pare a fi nume de împrumut), și el, ca privilegii de comerț, n-avea legături directe cu Transalpina noastră. În legătură cu comerțul, bogăția se dezvoltase foarte mult; industria era exercitată de bresle alcătuite după sistemul german: legăturile comerciale cu Germania erau așa de dese, încît orice se petrecea în viața germană de acolo avea influență asupra fraților din Ardeal. Breslele acestea, supt influența acelei vieți din Europa centrală, aveau și caracter miliar și politic. Cutare poartă, cutare parte din ziduri era apărată de cutare breaslă, corespunzind cartierului respectiv, în care se găseau mai mulți meșteri de o anume categorie. Piețile erau necontenit străbătute de mulțimea sătenilor cari veneau din împrejurimi, întinzîncl corturi, șatre, cum se întind pe alocurea și pînă în zilele noastre, deprinzîndu-se tot mai mult a cumpăra fabricatele pe care jupînii le scoteau în vînzare prin prăvăliile boltite, prin bolțile care încunjurau piața (de unde boltă, boltaș; prăvălie e de origine slavă, dar negoț, negustor au rămas latine).
În aceste pieți nu era rar să se întîlnească și oameni de la noi, trimiși ai celor dintîi domni, cari veneau pentru tot felul de rosturi, ca să cumpere ceva pentru vodă sau pentru boieri, ca să aducă un dar judelui sau juraților cari-l încunjurau, formînd consiliul municipal al orașului săsesc, ca sa transmită vestea unui domn mort și a urmașului care se ridicase în scaun ori amenințarea izbucnirii unui război. Veneau toți aceștia cu ceea ce se numește în socotelile sașilor „evangelium”, vestea bună, chiar cînd nu era bună. Îi găzduiau în anume case sașii, li dădeau de mîncare și băutură, ținînd samă de posturile noastre, făcînd socoteală de untdelemnul, de peștele dat, pentru acești oaspeți, veniți din Țara Românească sau din Moldova, căci veneau și moldoveni, mai ales la Brașov, – la Sibiiu foarte rar –, adesea și în alt centru săsesc, Bistrița, pe unde se trecea obișnuit la Baia și de la Baia către Siretiu și Suceava.
Pe lîngă negustori și purtători de „vești bune” erau chiar de la început și pribegi, învinși în luptele politice de la noi, pribegi boieri și domni pribegi. Ei erau obiectul unui joc de bursă politică al sașilor; dacă pretendentul ajungea să capete moșia părintelui sau rudei sale, evident că pentru orașul ce-l adăpostea era un foarte mare avantaj.
După ce călătorul străbătea acest Ardeal, înviat acum și îmbogățit cu existența orașelor, se trecea dincoace prin trecătoriile obișnuite, pe care le știau și românii de odinioară ca și cei de azi. Trecătoarea Jiiului, Vîlcanul, era foarte rar întrebuințată; Turnul-Roșu, în schimb, foarte des: pe acolo mergeau carele sibienilor zi de zi. În ee privește drumul brașovenilor, el pornea pe la cetatea Branului, care este pentru unguri Törcsvár (de la un vechi nume românesc: Terciu), iar pentru sași Törzburg, cetate foarte frumoasă, existînd și acum, și care poate da o noțiune a lucrurilor din veacul al XIV-lea. Acolo stăteau străjerii regelui Ungariei, domn al Ardealului, unde-și ținea voevodul, după datina noastră. Străjerii aceștia erau uneori – cine s-ar fi așteptat? – pînă și arbaletrieri, pușcași englezi – a fost un caz în secolul al XV-lea – ceea ce nu trebuie să ne mire prea mult, dacă ținem samă de originea apuseană a lui Sigismund de Luxemburg.
Se întra astfel în Țara Românească a lui vodă. Uneori acela care conducea pe călător era, un cărăuș din Ardeal, dar, de la o bucată de vreme, și cred chiar pentru epoca aceasta, se formase o breaslă specială de cărăuși la noi chiar. Mai tîrziu îi întîlnim cu numi deosebite, în legătură cu ținutul din care se recrutau: în veacul al XVIII-lea erau mai mult, se pare, prahoveni.
Drumul mergea mai departe de-a lungul Dîmboviței, pe la Rucăr și Dragoslave. De ac.olo. de la Rucăr, foarte cunoscut pentru sași și al cărui nume se întîlnește necontenit, a cărui dezvoltare e eu totul specială în ce privește regularitatea străzilor, frumuseța clădirilor de oarecare tradiție și de o bună gospodărie în care se vădește și influența săsească, se continua pe malul rîului pentru a sări, pe urmă, la cursul Ialomiței. ajungînd la Tîrgoviște.
Capitala Țerii Românești a rămas pînă la jumătatea veacului al XIV-lea tot în Argeș; Basarab cel vechi a stăpînit de aici; Alexandru sau Nicolae Alexandru, fiul lui Basarab, s-a coborît mai departe la Cîmpulung, de unde vine că, pe cînd în biserica cea mai veche de aici, cea catolică, se pomenește un primar, un jude, un „conte” săsesc la 1300, Laurențiu, în biserica domnească ortodoxă, chiar supt jețul Vlădicăi, poate fi văzută piatra de mormînt a acestui Nicolae Alexandru-Vodă, îngropat aici la 1364, piatră frumos săpată în adînc, nu în relief, ca mai tîrziu, care pomenește, în limba slavonă, acum limba cancelariei, numele marelui voevod.
După Nicolae Alexandru, Vlaicu-Vodă sau Vladislav – numele e împrumutat și el din Peninsula Balcanică; mai ales în Bosnia se găsește des numele de Vlaicu, și de obicei numele arăta și legături de familie – s-a așezat mai la șes, la Tîrgoviște.
Tîrgoviștea din veacul al XIV-lea ni-o putem închipui după anume știri, mult mai noi, dar aplicabile și pentru vremea mai veche, pentru că schimbări esențiale nu se întîmplaseră. Cetatea nu era incunjurată cu ziduri de piatră; cele de piatră, din care au rămas urme, vin de la Matei Basarab.
Vechea împrejmuire era o palisadă, din pari cu vergi împletite și acoperite cu lut, ca un gard țerănesc mai mare, capabil de a fi apărat. Dealminterea Tirgoviștea trebuie să fi fost așezată pe locul unei mai vechi cetăți, unui tîrg de pe vremuri, fiindcă sufixul slavon „iște” înseamnă totdeauna un trecuți ceva care a fost acolo (porumbiște, pajiște, săliște etc.). La facerea tîrgului nou intraseră în largă proporție oaspeți veniți de dincolo de munți, catolici, sași și unguri: o biserică a lor s-a păstrat pînă foarte tîrziu și avea la începutul veacului al XVII-lea privilegii foarte întinse, stăpinind satul Șotînga, de pildă, și Bezdadul. Singurul fapt că erau aici franciscani arată că biserica a fost întemeiată de misionari, că era, prin urmare, de o dată foarte îndepărtată.
Evident că acești străini formau miezul orașului, iar de jur împrejurul acestui miez comercial și industrial stăteau sătenii noștri. Putem vedea și astăzi, în localitățile unde cultura administrativă, năvălitoare și distrugătoare de originalitate, s-a întins mai puțin, cum se forma odinioară un oraș la noi. Iată, de exemplu: Vălenii de Munte: în jurul pieții sînt cartiere care toate au nume de vechi sate deosebite, Berivoieștii etc. O cetate, o mănăstire, o piață de schimb putea să adune și să confunde cu timpul satele vecine.
De la Tîrgoviște călătorul putea să coboare la București, care n-are nimic a face cu „bucuria”, nici cu „ciobanul Bucur”. Nu ciobanii întemeiază satele; ei sînt cutreietori de lume. Bucur trebuie să fi fost străbunul care în mijlocul pădurii ce exista odată aici – și a fost restrînsă, de o parte în pădurea Cotrocenilor, care a trăit foarte multă vreme și din care a rămas parcul de astăzi, iar, de altă parte, de pădurea cea mare din Ilfov, pădurea Vlăsiei, a găsit un teren pentru gospodărie agricolă, făcîndu-și casa aici.
Bucureștii vechi, cum am spus, erau pe partea de dincolo a Dîmboviței, unde este acum biserica Mihai-Vodă, clădită de Mihai Viteazul, dar înainte de aceasta exista fără îndoială o altă bisericuță de lemn. Și Curtea cea veche se afla colo. Ceea ce se chiamă azi Curtea Veche e numai una din formele ulterioare, dincoace de Dîmboviță, ale reședinței domnești.
De la București, așezați foarte bine, dominind întreaga regiune de pe înălțimile lui relative, și capabili de a apăra drumul comercial, se înainta în jos către Giurgiu. Giurgiul este, precum am spus, o formație cetățenească, orășenească, relativ nou. Vlad Dracul, vorbind cu un cruciat la 1445, spunea cîte pietre de sare a cheltuit Mircea, tatăl lui, ca să facă cetatea: pietrele de sare erau un articol de export în Peninsula Balcanică, un surogat de monedă.
În toată această străbatere a Țerii Românești, călătorul avea a face cu o covîrșitoare populație țerănească. Această populație era în întregimea ei liberă și stăpînitoare de pămînt. Teoria care a apărut mai tîrziu, acum cîțiva ani, a lui C. Giurescu, că s-ar fi mers de la o stăpînire boierească mai apăsătoare către libertatea tot mai mare a țeranului, este, credem, greșită. Ea se sprijină pe ce spun documentele, dar documentele se făceau de boieri, și se putea găsi un boier care să spuie că a deposedat pe țerani? Vitalitatea în domeniul politic și militar, biruințile cîștigate împotriva dușmanului, nu se pot explica decît prin majoritatea, dacă nu prin unanimitatea unei populații libere. Cu o națiune de sclavi sau din care cei mai mulți se găsesc în atîrnare, nu se face nimic nou, nimic durabil în dezvoltarea istoriei universale.
