În mănăstirile acestea călătorul putea să fie interesat și din alt punct de vedere decît al artei: din punctul de vedere al datinelor. O mănăstire de astăzi înseamnă, de obicei, în viața culturală a țerii prea puțin lucru: e locuită de bieți țerani, de multe ori abia știutori de carte, și de cîțiva clerici cari și-au găsit adăpost acolo, și numai de foarte puțini călugări adevărați.
Pe vremuri însă, aceste lăcașuri însemnau în multe părți ale noastre ceea ce însemnau mănăstirile din vremea carolingiană, cînd influența culturală, s-a întins Împreună cu influența creștinismului în părțile Saxoniei, ale Germaniei centrale.
Călugării aduceau un sistem de cultură superioară; aveau școli, învățături de meșteșug, și pentru altă lume, din împrejurimi. La un loc ei alcătuiau „Ministeriul Instrucției Publice și al Cultelor”. Erau foarte bogați: cele dintîi, privilegii ale domnilor noștri li dau stăpînire în tot cuprinsul țerii, cu vămi la Dunăre, cu locuri de pescuit, moșii cu păduri, heleșteie. În afară de acestea se da îmbrăcăminte călugărilor pentru rasele lor. Praznicele mănăstirești aveau o însemnătate cu totul deosebită, și foarte adesea ori se întîmpla ca boieri mari sau și domnul însuși să asiste la praznicul ctitoriei lor. Serbările naționale de astăzi erau suplinite pe vremea aceea prin hramurile mănăstirilor, și trebuie să adaug că era mult mai multă realitate în serbarea hramului mănăstirii decît în felul cum se înțeleg adesea serbătorile naționale la noi. Și străinul care ar fi venit în părțile acestea și ar fi asistat la o slujbă la Tismana, cel care ar fi pătruns în chiliile unde călugării zugrăveau și scriau și ar fi văzut blîndul chip al lui Nicodim și ale ucenicilor săi, ar fi plecat adînc impresionat, și de caracterul sfințeniei în ce privește viața, și de caracterul cultural al ocupației călugărilor. Din ceea ce se constata încă pînă mai dăunăzi la Muntele Athos, unde viața monahilor s-a menținut ca în evul mediu, ni putem face o idee de ceea ce era viata călugărească în părțile noastre.
În șes călătorul n-ar fi putut întîlni însă nici o altă mănăstire în afară de Snagov, care e pomenită în privilegii din veacul al XIV-lea încă, dar nimic din clădirile de atunci nu s-a păstrat în epoca modernă.
IV. Moldova din a doua jumătate a secolului al XIV-lea
Dacă același călător din a doua jumătate a veacului al XIV-lea ar fi străbă. tut în Moldova, poate pentru scopurile sale, dar, în același timp, ar fi avut prilejul să constate și împrejurările de viață religioasă și artistică, ar fi întîlnit aici o organizație ierarhică și canonică, dobîndită cu mai multe lupte decît în Țara Românească.
Pe acest timp, precum episcopul de Vicina, devenind al Țerii Românești – dar nu de Argeș – căpăta de la patriarh delegație de „exarh al plaiurilor“, românii din Maramurăș, de unde a venit în valea Moldovei întîi Dragoș, ca reprezintant al regelui Ungariei, și apoi Bogdan, ca întemeietor al domniei românești a Moldovei, românii aceștia, zic, numeroși, bogați, avînd pămînturi întinse, strîns legați între dînșii, supuși unor voevozi cari erau capabili și de acte spontanee, de o politică independentă, cum a fost aceea care a creat Moldova, au simțit, deși nu formau un stat osebit, și nevoia de a avea o organizație bisericească. În Țara Românească se întemeiază o domnie a tot pămîntul românesc: imediat consecința este, în ordinea bisericească, existența unui mitropolit; în părțile maramurășene, de supt coroana Ungariei, voevozii ajung la o mare importanță: imediat ei caută să creeze, în ordinea bisericească, ceva corespunzător însemnătății lor în ordinea politică. Atunci un neam al iui Dragoș, Balc sau Baliță, și un Dragu se adresează la Constantinopol și cer patriarhului ca o mănăstire întemeiată de dînșii acolo – și care, din nenorocire, a rămas dincolo de granița fixată Maramurășului, – ca mănăstirea Peri (cf. Periș, Peret), să capete un decret – și decretul dat de patriarhul Antonie s-a păstrat –, prefăcînd mănăstirea în stavropighie, ceea ce înseamnă „înfigere de cruce“. În același timp egumenul din Peri devenea exarh al patriarhului de Constantinopol, avînd o întreagă listă de regiuni maramurășene și vecine cu Maramurășul, de la vest și sud, pînă adînc în Ardeal, supuse autorității vlădicăi exarh.
Pe atunci patriarhia de Constantinopol servea unor scopuri romantice de restaurație bizantină. Își închipuia Bizanțul, necontenit amenințat de turci, foarte slăbit de primejdiile continue, că ar putea să revie la ce fusese odinioară pe vremea Comnenilor, și dacă imperiul se mișca mai greu, dacă n-avea mijloacele prin care să se poată impune, fiindcă era sărac, fără armată, fără comunicații, patriarhia se putea mișca mai ușor: în toate părțile, în Muntenia, în Moldova, în Rusia ea căuta să-și întindă din nou influența, să-și țese din nou firele, pentru ca pe urmă să vie imperiul și să profite din ceea ce a cîștigat biserica, precum în alte timpuri biserica însăși căta să-și cîștige din ce dobindise imperiul. Și exarhatul plaiurilor de la Argeș și exarhatul asupra Maramurășului și a comitatelor de la vest și unor părți ale Ardealului făceau parte din acest plan patriarhal, din care făcu parte apoi și intervenția în Rusia, la Chiev și pînă în Rusia moscovită, care forma alt element politic și religios.
Tot așa a vrut să facă patriarhia și în Moldova. De îndată ce s-a întemeiat țara, domnii, după șovăielile de la început, cînd nu știau dacă o să se poată desface de Ungaria, văzînd că Moldova rămîne, căutară să aibă o formă bisericească în legătură cu organizația politică, de acum independentă și permanentă. Ei au trebuit să se gîndească la scaunul, de care a mai fost vorba, de la Cetatea Albă.
Acum, episcopii ortodocși din preajma noastră, în timpurile mai vechi, au fost fără îndoială greci; cel de la Cetatea Albă însă se întîmplase, la un moment dat, prin legături pe care nu le știm, să fie român, moldovean. Poate că și în dorința de a se muta episcopatul de la Cetatea Albă la Suceava, precum Alexandru-Vodă, fiul lui Basarab, în Muntenia, mutase episcopatul de la Vicina la Argeș, căutase domnul moldovean să strecoare la Cetatea Albă ca episcop pe un român. Unii au crezut chiar că Iosif Vlădica era membru al celei dintîi dinastii moldovenești.
Bogdan și fiul său Lațcu dispăruseră și venise acum, după dinastia Bogdăneștilor, Petru și pe urmă Roman, fiii moștenitoarei, Mușata (Margareta).
Atunci s-a pus chestia aceasta, foarte importantă pentru viitorul țerii, pentru orientarea ei într-un sens sau într-altul: noul mitropolit al Moldovei ce va fi? Va fi un mitropolit național, cum se zice acum și cum instinctiv se simțea și atunci, atîrnînd mai mult de domn decît de patriarhul de Constantinopol ori va fi un mitropolit grec, al patriarhului?
De fapt erau trei influențe: întîi instinctiva încercare de naționalizare a bisericii, pe de altă parte tendința patriarhului de Constantinopol, care, avind influență la Argeș, Peri, Chiev, Moscova, tindea să cuprindă în această »influență și Moldova, și, în sfîrșit, influenta mănăstirilor sirbești. În lupta aceasta, care a durat mai multă vreme și pe care a terminat-o Alexandru cel Bun la începutul veacului al XV-lea, domnii moldoveni, îndărătnici, cu toate:schimbările dese pe tron, au ajuns mai departe de cum au ajuns domnii munteni; ei au cucerit o situație mai bună decît aceea pe care a avut-o însuși Mircea cel Bătrîn. Bizanțul a trimis pe rînd tot felul de exarhi, ba, la un moment dat, văzînd că nu poate să impuie un grec, a ajuns la ideea de a face din mitropolia moldovenească, pe care o doreau domnii, o protopopie numai, – protoipopul fiind încă pe acea vreme șeful „popilor“, ca Nicodim al ieromonahilor din mănăstiri.
Cînd moldovenii au biruit însă, mitropolitul acela Iosif, dintre ai lor, care a stăpînit mai multă vreme, fiind fost „episcop sîrbesc”, adecă după datina lui Nicodim, se ocupă foarte mult de mănăstiri și el funcționă la Neamț;.-se unește mănăstirea Neamțului cu cea de a doua mare mănăstire moldovenească, Bistrița, supt aceeași conducere. Legenda spune că la sfîrșilul zilelor sale Iosif s-a retras la mănăstirea Neamțului.
Mănăstirea aceasta, așezată laoparte de drumul călătorilor, era fundată, cum spune tradiția, de trei călugări veniți din Țara Românească, și cari fuseseră ucenicii lui Nicodim. Cărțile vechi ale lăcașului – unele au fost duse în Rusia de vestitul Iațimirschi – arată legătura foarte strînsă dintre viața mănăstirii moldovenești și viața culturală din Balcani. Pe vremea aceea, am spus, la bulgari era un nou curent bisericesc, precum era în Serbia altul pentru caligrafia cea nouă: curentul de la Tîrnova, în legătură cu vestitul patriarh Eftimie, ale cărui scrisori se copiau acolo, la Neamț.
Astfel în Moldova mitropolia cea nouă pornise de la episcopi cărora bizantinii ii ziceau „sîrbești”, veniți de la mănăstiri. S-a stabilit aici, prin urmare, o strînsă legătură între mănăstirile călugărești făcînd parte din curentul lui Nicodim și între noua organizație metropolitană, cu șefi aparținînd națiunii indigene. Aici n-au fost conflicte îndelungate între o formă și cealaltă a vieții religioase, și conflictul nu s-a terminat, ca în Țara Românească, prin biruința unui element străin asupra celuilalt element străin, ci, de la început, un element național, trecînd prin mănăstirile sîrbești și învingînd stăruințile de mitropolie grecească, s-a impus în fruntea vieții culturale a principatului, – ceea ce este un fapt de cea mai mare însemnătate.
Moldova pe care ar fi găsit-o călătorul – și vom întîlni îndată unul, în epoca vecină cu veacul al XIV-lea, – în zilele lui Alexandru cel Bun are o situație mult mai sigură decît Țara Românească. La răsărit era Polonia, care trecea printr-o criză, într-un moment cînd regatul se unea cu Lituania, cînd Iagelonul păgîn, rămas mare cneaz lituan, devenea prin căsătoria cu Hedviga, moștenitoarea Poloniei, rege polon, cînd un membru din familia rămasăi lituaniană față de alții din cea polonă încearcă disensiuni, cînd se agită neastîmpărata nobleță feudală, așa că foarte adeseori, o dată și în secolul al XIV-lea,, polonii au fost bătuți, cînd întrau în Moldova, – căci cea dintîi răsturnare de copaci asupra polonilor nu este cea de la Dumbrava Roșie, cît aceasta, clin a doua jumătate a veacului al XIV-lea.
Pe de altă parte, secuimea ardeleană, care nu atîrna de-a dreptul de rege, și Maramurășul, în care elementul românesc joacă un rol așa de mare, reprezintă pentru Moldova altfel de sprijin în Carpați decît acela pe care putea să-l aibă Țara Românească, așa cum munții se desfășoară la Nord. În general, păsurile Munteniei sînt mult mai ușor de trecut decît cele din Moldova. Regele Ungariei încercase odată să împiedece o formațiune moldovenească neatîrnată, să unească demnitatea de conte al Bistriței cu secuii și cu Maramurășul și să dea în mîna unui Andrei, fiul lui Lațcu, care pare după nume să fi fost român, grija hotarului, însă încercarea căzuse, și acum și secuimea și partea săsească în jurul Bistriței erau iarăși elemente fără legăturăi între dînsele, incapabile de a forma un front împotriva Moldovei nou întemeiate.
Moldova aceasta a lui Alexandru cel Bun înfățișează pentru cultura veacului al XV-lea într-adevăr un spectacol mult mai impunător decît Țara Românească, și aceasta chiar atîta timp cît trăiește Mircea. Alexandru are, și cînd rolul lui nu este hotărîtor, toată înfățișarea unei icoane împărătești im regiunea aceasta. La un moment dat, a luat în căsătorie pe o levantină, Marina, fiica lui Marin, spune letopisețul, și din cercetările făcute în urmă reiese tot mai mult că această Marina trebuie să fi avut legături cu familia domnitoare din Constantinopol. Nu era o persoană de rînd: se pare că aparținea acelei lumi în care italianitatea de origine se unea cu grecitatea de adopțiune, adecă oameni foarte puternici prin bogățiile și situația lor seniorială în Răsărit, cărora bizantinii li dădeau titluri și li atribuiau o anume importanță. Pe un patrafir găsit de curînd într-o mănăstire din nord-vestul Rusiei, Alexandra este înfățișat lîngă Marina, purtînd căciula caracteristică pentru cezarii bizantini; și în grecește este însemnat titlul lui și al soției lui: el este autocrat, ea „autocratoriță“, ceea ce înseamnă împărat și împărăteasă. La Oxford, -apoi, se păstrează o evanghelie slavă și grecească, foarte frumoasă, din care se vede că influența greaca a dăinuit alături de cea slavonă și în vremea lui Alexandru cel Bun, și, iarăși, se pomenește și aici soția lui Alexandru, Marina.
Fiul împăratului bizantin Manuil, Ioan, a străbătut Moldova la 1424 și s-a oprit aici. O legendă, care s-a păstrat la Neamț, spune că din prilejul acesta s-a creat o situație superioară mitropolitului Moldovei, Gheorghe, situație care-l punea în rîndul patriarhilor, și iarăși legenda stăruie asupra faptului că Alexandru ar fi căpătat însuși ridicarea situației sale în urma acestei călătorii a fiului împăratului.
Avem – am spus – un călător străin, care vede bine și scrie frumos și limpede. El vine la sfîrșitul domniei lui Alexandru cel Bun pentru scopuri de cruciată și e trimis de ducele de Burgundia, care pregătea o mare expediție cruciată în Orient. Drumețul sosit din Lituania, care întră în Moldova, e Guillebert de Lannoy.
Guillebert de Lannoy a fost la curtea marelui prinț lituan Vitold, în limba lituană Vitovt. Posesiunile lui se întindeau pînă la Nistru, și acolo-și ținea el curtea. Călătorul nostru a văzut în solda lui tatari și moldoveni. Legăturile erau foarte strînse atunci între Moldova și lituania. Căci Alexandru cel Bun pare a fi trecut prin trei faze: o fază românească tradițională, cînd ținea pe doamna Ana, înmormîntată în mănăstirea Bistrița din județul Neamț, după aceea o fază lituaniană, nu polonă, căci polonii erau catolici pe cînd lituanienii, ortodocși, și Alexandru a luat de soție pe Rângala, vară a Iagelonilor, în sfîrșit faza bizantină, cu Marina. Cînd acest călător a fost prin țara noastră, Alexandru cel Bun se găsea supt influența Rângalei, căreia soțul ei i-a închinat biserica din Baia. Și el a căsătorit apoi pe fiul său Ilie cu o prințesă lituană, cu Marinca, adusă la soțul ei de acel nobil lituan Ghedigold, care avea un fel de marchizat la granița Moldovei și căuta pe vremea acestei călătorii să întărească zidurile Cetății Albe.
Cu călăuză moldovenească Guillebert a intrat în Moldova și a căutat să meargă la curtea domnului.
Se credea odinioară că acel „Cozial” unde s-a întîlnit cu Alexandru cel Bun se găsește în Basarabia, dar se pare că scriind acest nume călătorul s-a îndreptat după pașaportul slavon dat în Suceava. Deci el a vizitat pe Alexandru, nu într-un sat oarecare, ci la Suceava însăși. A putut să vadă cetatea, care e foarte veche, cu biserica de la Mirăuți, atît de urît dreasă de oficialitatea austriacă, acea biserică pe care a prefăcut-o Ștefan cel Mare, cuprinzînd în ea oasele sfîntului Ioan cel Nou.
Cum era biserica din Mirăuți pe vremea aceea nu putem spune hotărît; desigur era mult mai mică, iar picturi e foarte dubios că ar fi existat. Era numai un început de dezvoltare a artei românești, artă adusă de Nicodim în Macedonia din mănăstirile de la Athos, de acolo în Oltenia, de unde pînă la Suceava.
Guillebert de Lannoy a văzut Cetatea Albă. Dar, dacă, în loc să treacă pe aici, de-a lungul Basarabiei, el ar fi urmat drumul către sud sau către sud-vest, ar fi întîlnit, cum am spus, Dorohoiul, popas de negustori, care n-avea biserică domnească, Botoșanii cari erau numai un sat al urmașilor lui Botăș; ar fi întîlnit Iașii, cari existau pe vremea aceasta, – e pomenit în descrierea călătorului bavarez Schiltberger, care-l numește însă Aspasseri (Ias-Bazar, la turci). Trebuie să fi fost o bisericuță de lemn, și lîngă dînsa tot ce era nevoie pentru a apăra o strajă ostășească, în drumul de comerț care mergea la sud. Mai jos ar fi întîlnit Bîrladul, unde era vama pentru Muntenia, ceea ce nu înseamnă că era hotarul acolo: el putea fi mai încolo. Tecuciul însuși exista la începutul veacului al XV-lea. Restul era teren de graniță încă neocupat, neconsolidat, și mănăstiri în partea aceasta nu existau.
Dacă, acum, călătorul ar fi mers în partea de către munți, ar fi întîlnit. Moldovița, nu așa cum a fost prefăcută de Ștefan cel Mare, ci vechea clădire, încă foarte modestă. Ar fi trecut la Neamț, cea mai mare mănăstire din Moldova, unde poate că a fost îngropat Petru al Mușatei, pentru că, atunci cînd Ștefan cel Mare a făcut mormintele de la Rădăuți pentru înaintașii săi, mormântul lui Bogdan, al lui Lațcu sînt, și este și al lui Roman-Vodă, dar al lui Petru nu; legenda însăși pune în legătură întemeierea Neamțului cu Petru- Vodă. Mai pe urmă se atingea Tîrgul de jos, cu cetatea lui Roman-Vodă, ale cării rămășiți se văd și acum la marginea orașului. Aici era și o mănăstire, din care s-a dezvoltat episcopatul.
Coborîndu-se la Roman în jos, călătorul pătrundea într-o lume ambiguă. Aici fusese ținutul de graniță unguresc, cu episcopatul catolic de Milcov, cu minele de sare, în legătură cu coroana Ungariei de la Ocna, cu Bacăul însuși, care este de fundație ungurească. (Sascut înseamnă Fîntîna sasului în ungurește.)
Trebuie să se facă însă aici o deosebire între vechii secui, aflători și în veacul al XlII-lea pe aici, de o parte, și, de alta, între ungurii prinși în Ardeal[2]și colonizați de Ștefan cel Mare.
În munte, în sfîrșit, exista aici un ținut păstoresc, al Vrancii, de care am mai vorbit, și care nu e nici pînă acum pretutindeni cercetat în viața sa populară, de o covîrșitoare importanță.
Veacul al XV-lea numără o sumă de călători cari au străbătut sau Țara Românească sau Moldova, pentru că el este acela al unei activități comerciale. Prin mijloacele pe care le pune la dispoziția domnilor această activitate comercială și prin interesul care se concentrează asupra țerilor noastre tocmai din cauza acestei importanțe comerciale secolul se deosebește puternic de cel care l-a precedat. Este ocupat în Moldova de domnia lui Alexandru cel Bun și a urmașilor săi îndușmăniți, iar de la 1457 înainte pînă dincolo de margenile veacului al XV-lea (1504), de domnia, neasămănată supt toate raporturile, a lui Ștefan cel Mare – Țara Românească fiind într-o situație mult mai scăzută.
Drumul de comerț e necontenit ocupat de negustori al căror punct de plecare este acum cunoscut: Galiția și Bistrița ardeleană pentru Moldova și o parte din Ardeal, Brașovul și Sibiiul, dar cu deosebire Brașovul, pentru principatul muntean. Pe de altă parte, din cauza pătrunderii turcilor în Peninsula Balcanică și a instalării lor în aceasta peninsulă, a luării în stăpînire de către dînșii a liniei Dunării, unde acum ei dominau și malul stîng al fluviului – căci s-au îngrijit să aibă, cum făcuseră și romanii după războaiele lui Traian, ca la Drobetis, lîngă Severin, un cap de pod pe celait mal –, precum și pentru că țerile noastre sînt acum prefăcute în ceea ce se numește „bulevardul creștinătății“, asupra lor se cheltuiește cea mai însemnată sforțare de sfărîmare și pătrundere a turcilor. Interesul acelora cari luptă pentru cruce în Orient se îndreaptă foarte adesea ori în linia întîi asupra ținuturilor noastre, iar din apus vin, răspunzînd cererilor de ajutoare, de sume de bani, informatori, din partea republicilor italiene sau din partea vecinilor imediat interesați în aceste probleme de rezistență față de turci. Ținuturile românești se bucură de un interes special din partea regalității ungurești, stăpînă pe Ardeal, și, apoi, din partea Poloniei, – Podolia și Rusia propriu-zisă fiind provincii lituaniene unite cu regatul polon al Iagelonilor.
Astfel am avut mai mulți musafiri în această vreme. O parte din informația ce găsim, vine din note ale negustorilor cutărui sau cutărui oraș ardelean. Cu toate că nu sînt înfățișate în formă de cronică, ele reprezintă amintiri ale unor călători sau știri venite în oraș prin trimișii domnilor munteni și moldoveni. Cine vrea să aibă, prin urmare, vești precise cu privire la schimbările care se petrec în țerile noastre pînă în a doua jumătate a veacului al XVI-lea și chiar în secolul al XVII-lea, cînd relațiile intre sașii din Ardeal și noi se continuă mai puțin importante, se poate adresa la aceste cronici municipale ardelene. Dar pînă la sfîrșitul secolului al XV-lea n-avem nimic din Ardealul însuși. Dealminteri Ardealul săsesc se prezintă foarte slab supt raportul izvoarelor istorice: evenimente de cea mai mare importanță sînt cuprinse de multe ori intr-o singură notiță de cîteva linii. Ni pare rău că n-avem un călător venit din Ardeal, fiindcă acesta ar fi găsit mai mult răgaz să cunoască deplin stările de la noi și ar fi spus lucrurile în forma naivă care pentru istorie e mult mai folositoare decît forma literară, decît forma pregătită a scriitorilor de obișnuite călătorii.
Pe lîngă mențiuni în socotelile orașelor ardelene, în ce privește pe acei cari au trecut prin părțile noastre în legătură cu primejdia turcească și nevoia de apărare a creștinătății, sînt două izvoare de căpetenie, unul destul de întins, celait scurt, dar cuprinzător.
Cel dintîi dintre acești călători nu cunoaște Moldova, ci numai Țara Românească, și nu în calitate de trimes diplomatic, care observă lucrurile în răgaz, pe uscat, străbătînd drumurile pe care le-am arătat, ci trecînd pe apă, pe linia Dunării. E vorba de o călătorie dunăreană de la 1445, aceea pe care o face Walerand de Wavrin și care e descrisă în „cronicile“, de un caracter burgund-francez, relative și la sfîrșitul războiului de o sută de ani, ale lui Jeani de Wavrin. E vorba de expediția apusenilor pe mare și pe Dunăre, căutînd rămășițele armatei creștine învinse la Varna.
Se știe că, la 1444, față de progresele necontenite ale turcilor, cari aveau aproape toată Peninsula Balcanică, afară de părțile bosniace de la vest, dar nu ocupaseră Constantinopolul, care cerea necontenite ajutoare, în Vest s-a luat hotărîrea de a uni forțele creștine de acolo cu ale regatului Ungariei, în vremea vestitului Ioan Corvinul, nu numai pentru a stăvili înaintarea turcească, dar, în același timp, pentru ca de la Varna, unde oastea creștină aștepta să se îmbarce pe flota papei și a ducelui Burgundiei, doritor de cruciată, să meargă la Constantinopol. Acest plan, care se desface foarte limpede din dezvoltarea expediției înseși și care, dacă ar fi fost adus la îndeplinire, cine știe ce consecințe ar fi avut o flotă creștină rămînînd stăpînă pe strîmtori și forțe destul de importante debarcînd în capitala bizantină, a fost zădărnicit. Sultanul Mohamed al II-lea era foarte tînăr pe atunci, dar tatăl său, Murad, care abdicase, a fost rechemat, și la Varna creștinii au fost zdrobiți cu desăvîrșire, regele Ungariei, Vladislav, un iagelon chemat la tronul Arpadienilor și al Angevinilor, fiind omorît, ca și cardinalul-legat. Atunci cruciații, cari nu știau de soarta lui Hunyadi, dar își închipuiau că ar fi cu putință ca expediția să fie reluată dacă el ar fi scăpat, hotărîră să trimeată pe Marea Neagră și pe Dunăre corăbii de informație și, întîmplător, chiar de luptă, supt steagul! sfîntului Petru și al republicei venețiene, și cu contingente ale ducelui Burgundiei: ei au pătruns pe gurile Dunării și au înaintat pînă la vărsarea Jiiului.
În povestirea lui Wavrin este vorba de ceea ce putea să se vadă din corabie, de pe mal și de deosebitele incidente care au rezultat din coborîrea pe uscat a armatelor creștine, de conflictele avute cu turcii. Tot ce se petrece în interior e necunoscut. Expediția n-a continuat, pentru că s-au primit știri că Hunyadi trăiește, dar nu poate să strîngă forțe și să le organizeze în așa fel, încît să vie la întîlnirea pe care o dăduse. Cu toate acestea, știri despre orașele de pe Dunăre, despre domnul Țerii Românești se dau. Acest domn era Vlad Dracul, care participase la lupta de la Varna și a fost acuzat că arfi trădat pe creștini și, în retragerea lui Hunyadi chiar, ar fi fost puțin prietenos față de acesta, care l-a și omorît pe urmă pe dușmanul român. Știrile lui Wavrin sînt de cea mai mare importanță, și vom căuta să le împleticim cu alte informații pentru a avea priveliștea Țerii Românești atuncea, în apropierea anului 1450.
S-ar putea adăugi pe lîngă aceasta mărturia unui călător venit ceva mai tîrziu în expediție cu turcii. Memoriile unui sîrb turcit, devenit ienicer, care se găsea în armata lui Mohamed al II-lea, venit ca să înlăture din scaunul muntean pe fiul și urmașul, după o serie întreagă de lupte, al lui Vlad Dracul, pe celait Vlad, căruia i s-a zis Țepeș. E vorba de expediția de la 1462, care a izbutit în adevăr să sfarăme domnia lui Țepeș, să-l silească a se retrage în Ungaria, unde a stat foarte multă vreme, închis la Buda, ca unul ce fusese bănuit, pe baza unor scrisori păstrate și care par a fi adevărate, că a stat în legătură cu turcii, pentru a putea fi apoi iertat, a participa la expediția din Bosnia, a fi restabilit pe tronul muntean, murind îndată, de sabie, în margenea Bucureștilor. Sîrbul acesta turcit este Constantin Mihailovici de Ostrovița. Campania de la 1462 e foarte bine descrisă de dinsul, și, pusă alături de altă descripție, făcută de cel mai însemnat cronicar grec din această vreme, Laonic Chalkokondylas, ea ne face să vedem această foarte importantă operație militară în toate amănuntele sale.
În ce privește Moldova, ar fi ceva asemenea cu „ienicerul sîrb”, numai cît aici informația e mult mai scurtă, abia pe două pagini, dar acel care o dă e un martor al lucrurilor pe care le descrie. E un creștin din Occident, un italian care a fost silit ca prizonier să între în armata turcească și a lua parte ia lupta de la Valea Albă. din codrii Neamțului, care se numește și de la Războieni, la 1476. Îl chiamă Angiolello.
