După meșterii lui Ghedigold Lituanul, care pe vremea lui Alexandru cel Bun fortificase cetatea, adausuri s-au datorit și trudei meșterilor și zidarilor moldoveni cari chiar înainte de Ștefan cel Mare, și în timpul lui Ștefan, au lucrat aici, la Cetatea Albă. Cetatea făcea o mare impresie, fiind așezată frumos la limanul Nistrului, cu o splendidă perspectivă. O cîrmuiau doi pîrcălabi. Cînd pătrundea cineva prin poarta ei, deasupra căreia stătea inscripția slavonă și stema țerii cu bourul purtînd steaua între coarne, se deschidea strada cea mare, încunjurată, fără îndoială, după datina italiană, de o parte și de alta, de clădiri mai importante, care serveau negustorilor. În cetate, sus, păzeau străjerii, acei străjeri români așa de prețuiți în secolul al XV-lea, încît îi întîlnim și la Caffa din Crimeea, unde făceau parte din așa numiții orguxii, – termin tătăresc, – acei „valahi unguri” și „valahi poloni” care sînt muntenii și moldovenii. Pomenirea lor se întîlnește în socotelile Caffei, pînă la 1475, cînd cetatea a fost cucerită de oștile lui Mohamed al II-lea.
Drumul vechi al italienilor era, desigur, pe aici. Alt drum trecea prin Buda, unde era curtea lui Matiaș Corvinul, foarte luxoasă curte. Regele, român după tată și ungur ori tot român după mamă, Elisabeta Szilágy, în felul său de a fi nu era nici român, nici ungur, fiind cu totul străbătut de ideile Renașterii. Iubitor de fast și de laudă, splendid exemplar regal, așa cum i-a dat această Renaștere pretutindenea. Trufia lui o fi fost ungurească, dar celelalte calități, fără îndoială, le datora părintelui său. În Buda, Matiaș avea un palat foarte frumos, și el chemase și un pictor din Italia ca să-i împodobească păreții, pe Filippino Lippi, unul din principalii reprezintanți contimporani ai artei italiene; era acolo o admirabilă bibliotecă, din care fragmente s-au găsit în timpul nostru prin seraiul din Constantinopol, unde fuseseră duse ca pradă de război cîștigată de turci pe vremea lui Soliman Magnificul. Matiaș însărcinase cu descrierea domniei lui pe un italian adus anume pentru aceasta, acel Bonfinio prin care cunoaștem amănuntele stăpînirii marelui rege, ungar mai mult decît unguresc. Și, în ultimele lui zile, Corvinul, care fusese căsătorit întîi cu fiica regelui Boemiei, Ecaterina, luă în căsătorie pe Beatricea de Neapole, care aduse în Buda o viață cu totul italiană.
Așa încît, adăugîndu-se faptul că pe vremuri mai vechi Buda era puternic influențată de florentini, italieni mulți veneau pe aici, și din Friul, pe drumul austriac, mai scurt, prin Viena, și ei se găseau între oameni din lumea lor, ceea ce, în toate timpurile, e un avantagiu pentru cine călătorește.
De la Buda deci, călătorul putea să treacă prin Ardeal, care era în vremea de cea mai mare înflorire a orașelor săsești. Așa de mîndri erau în această vreme sașii de puterea lor, încît la un moment dat s-au gîndit chiar să desfacă Transilvania de Ungaria și să-și proclame un rege în părțile acestea. Expediția pe care a făcut-o Matiaș Corvinul împotriva lui Ștefan cel Mare și care s-a isprăvit, trecînd prin pasul Oituzului, cu înfrîngerea de noapte de la Baia (1467) și rănirea regelui unguresc, care se și credea stăpîn pe Suceava, de care era așa de aproape, expediția aceasta a fost în parte datorită și legăturilor de alianță pe care Ștefan le încheiase cu nemulțămiții din Ardeal, doritori să ridice ca rege pe un Ioan de Pösing și Skt. Georg, care, de sine înțeles, ar fi fost înainte de toate un rege pentru sași. S-ar putea zice că a fost un moment de conștiință transilvăneană îndrăzneață, cum se întîmplă totdeauna cînd Si e omului prea bine. Căci podoabele principale ale acestor orașe săsești datează toate de la sfîrșitul secolului al XV-lea și începutul secolului al XVI-lea, pînă pe la 1550, cînd începe decăderea, care se vede și din îngustarea socotelilor orașelor.
Dacă cineva apuca pe drumul acesta ardelean spre a merge în Moldova, trebuia să treacă prin păsurile prin care a trecut și Matiaș Corvinul în contra lui Ștefan. Calea de obicei mergea prin Brașov și de acolo prin Oituz mai mult decît prin Ghimeș. Dacă drumețul era adus să ieie alt drum, el se ducea la Bistrița, de unde putea să întrebuințeze păsurile de la nord, care duceau în Moldova mai direct către Suceava, dar pe o cale foarte grea, care păstrează și pînă în timpurile noastre ceva din aceste greutăți. Trecea, de la Bistrița, la Cîmpulung, pe la Cirlibaba, alături de regiunile maramurășene, care au sălbătăcia lor primitivă și pînă astăzi. Un alt drum foarte obișnuit pentru a întra în Moldova, pe care un italian nu l-ar fi întrebuințat, dar pe care-l întrebuințau negustori mai bogați, mai activi și mai întreprinzători, acela care aducea mult folos principatului moldovenesc prin ce lăsau negustorii aceia la vamă ca și prin cheltuielile pe care făceau în trecerea lor prin țară și prin cumpărăturile pe care le încheiau în cuprinsul țerii, era drumul galițian, drumul Cracoviei și mai ales al Liovului, pe unde mergeau necontenit cară nemțești și armenești cu produsele despre care a mai fost vorba.
În cazul acesta, vama în ultimul timp al stăpînirii lui Ștefan cel Mare se plătea, nu la granița Bucovinei, fiindcă el izbutise a cuceri Pocuția, ci la Colomeia, vechea stație de vamă a teritoriului pocuțian. Avem ici și colo mențiuni în documente despre vameșii lui Ștefan cel Mare așezați în acest punct extrem al cuceririi lui de bătrîneță, al reintrării lui în dreptul pe care, după un împrumut neplătit din partea regelui Poloniei, îl căpătase încă Alexandru cel Bun. Și, adăugim, nici nu fusese în intenția regelui polon a plăti, căci „împrumutul” era făcut anume pentru ca acel care dăduse banii să poată rămînea stăpîn asupra teritoriului dat ca zălog.
Acum, ori dacă venea cineva pe drumul ragusan, ori pe drumul italian, pe la Moncastro, ori, străbătînd Ardealul, din Buda, ori dacă pătrundea pe la nord, prin Galiția, cea dintîi întîlnire pe care o avea la hotar era cu vameșii și ostașii.
Oștirea moldovenească pe vremea lui Ștefan cel Mare era alcătuită întîi din străjerii cari stăteau necontenit lîngă domn și cari se pot socoti, măcar în parte, ca o armată asemănătoare cu armatele de lefegii, de simbriași care existau în alte părți și care se constată și în Muntenia de pe la 1420, din vremea lui Dan al II-lea. Alături de aceștia se întrebuința partea din populație care se bucura de anume privilegii în schimbul slujbei pe care i-o făcea domnului. Știm aceasta foarte bine pentru curteni ca și pentru așanumiții plăieși, cari aveau grija plaiurilor, apărînd țara de lotri, cari erau foarte mulți pe vremea aceia; tot aceștia tăiau și drumul pretendenților la tron, alți „lotri“, așa-numiții „domnișori“. În același timp plăieșii stăteau pe lîngă dregătorii cari păzeau granița, în calitate de apărători armați ai dreptului acestora și de garanți ai îndeplinirii datoriilor bănești pe care străinii le aveau față de țară.
În ce privește vama, e interesant să spunem două cuvinte: vama moldovenească era, în esență, tătărească, pe cînd baza vămii muntene avea mai mult un caracter unguresc. Era și în Țara Românească acea tricesimă, acel 30% ce se lua de regele ungar de la acei cari mergeau cu mărfuri pe la dînsul; în ce privește însă Moldova, vama era organizată după obiceiul din vremea hanilor. Căci nu trebuie să se uite niciodată că Moldova cea dintîi, peste obștea românească mai veche, fusese un teritoriu ocupat de tatari, în epoca aceea cînd ei se sprijiniau pe zidul Carpaților, că pe baza sfărîmării puterii tătărești se întemeiază a doua „Țară Românească” pe lîngă cea de la Argeș, țară care, fiind mărgenită la început de valea Moldovei, s-a chemat „țara moldovenească” pentru un „domn român”. Nu e de mirare deci dacă și în terminologia slavonă au mai rămas o mulțime de termeni tătărești (de exemplu lucrul oprit de la export se chema „tarhan”). Am avut deci vama tătărească cam așa cum s-a păstrat în Crimeea pînă la sfîrșitul veacului al XVIII-lea. Ea avea un caracter absolut neeuropean, corespunzător instituției mongolice aduse de tatari în Europa. După aceasta negustorii erau îndatoriți, conform cu un obicei care este și unguresc, dar s-a împrumutat de unguri ca și de poloni din lumea germanică a evului mediu, să oprească neapărat carăle lor în anume orașe cărora acest obicei li crea un venit. În aceste orașe negustorii plăteau o „vamă mică” pe lîngă „vama cea mare” achitată la graniță. Era deci o „Stappelplatz”, un loc unde negustorii erau siliți să facă „etapă”. În Moldova loc de etapă era la Suceava însăși.
Domnul, care oprea exportul unor anume produse moldovenești, cum erau caii, avea dreptul să-și rezerve preempțiunea, cumpărînd el înaintea oricui. Îndatorirea privea ceea ce se aducea mai scump din Veneția și de aiurea, brocardul de aur ori fabricatele genovezilor cari veneau prin Pera și cari au avut atîtea procese în Moldova, pe vremea lui Ștefan cel Mare chiar sau înaintea lui. Așa, de pildă, se vede că Ștefan comandase o spadă făcută după moda „velachesca” adecă românească. Pe atunci era sistemul represaliilor: dacă nu se plătea un lucru sau se făcea o pagubă din partea supușilor unei țeri, se închideau pur și simplu alți supuși ai aceleiași țeri sau se prădau, pentru paguba pricinuită de concetățenii sau compatrioții săi. pînă ce păgubașul își căpăta dreptatea. Era foarte practic, dar foarte nedrept; așa s-a practicat însă în toate țerile de-a lungul evului mediu.
Prin urmare, închizînd paranteza, negustorii aduceau brocard și alte fabricate de lux mare, și atunci domnii căutau, natural, să aleagă ei întîi ce era mai bun; baloturile se desfăceau înaintea Măriei sale, care nu se uita la plată. Căci domnii noștri evoluaseră foarte mult de la caracterul țerănesc primitiv; aceasta se vede și după înfățișarea în miniaturile și frescele contemporane (ca de pildă, în evanghelia de la Humor, ca și după ce s-a găsit cu ocazia reparațiilor făcute la Putna sau aiurea, precum în cutare biserică din Bacău, unde au fost înmormîntați oameni de samă din vremea lui Ștefan cel Mare).
Desigur că Suceava avea pe vremea aceea o frumoasă înfățișare. Cetatea cea veche, care fusese începută în împrejurări modeste de cei dintîi domni, fusese întărită foarte mult. În forma actuală, cum a fost degajată de săpăturile austriece, cu multă îngrijire, ea nu ni apare cum fusese în vremea lui Ștefan, fiind adausă în secolul al XVI-lea, pe vremea lui Ieremia Movilă, și chiar, mult mai tîrziu, în veacul al XVII-lea, cînd Ioan Sobieski pătrunse în Moldova cu armatele sale și polonii stătură o bucată de vreme în cetate. Fusese stricată, dealtfel, uneori, după cererea turcilor, și iar refăcută.
Pe vremea lui Ștefan trebuie să fi fost mai mică decît acum. S-a găsit ceva dintr-un paraclis, care a trebuit să semene cu bisericile lui Ștefan cel Mare sau cu paraclisul cetății Hotinului, mai nou, și pe lîngă dînsul, odăile de strajă, subteranele unde se puneau proviziile care serveau pentru apărătorii cetății, și, fără îndoială, acolo erau și odăile de ședere ale domnului. Căci nu cred să se fi aflat lîngă vechea biserică din Mirăuți, unde Alexandru cel Bun adusese moaștele sfîntului Ioan. strămutate apoi în biserica Sfîntului Gheorghe din aceeași Suceavă, unde se găsesc și acum. Cit privește stilul în care vor fi fost făcute aceste biserici, se poate ști din atîtea alte zidiri ale epocei. În față era un zid închis, străbătut de ferești gotice, două întîi și mai tîrziu trei, – ferești înflorite cu rosațe. Intrarea nu se făcea prin zidul acesta din față, ci prin cel din dreapta. Ușa era joasă și mică în stil gotic și simplu, cum se vede la toate bisericile din Ardeal, de unde s-a și luat modelul: astfel la biserica lui Ioan Corvinul din Sîntimre, sau la cea din Feleac, de lîngă Cluj, unde, cum s-a spus, a fost și reședința episcopilor români din aceste părți, ba chiar în frumosul castel de la Șoimuș, lîngă Lipova, în Banat. Ornamentele gotice erau modeste, dar liniile care se taie între dînsele sînt foarte elegante, căci liniile gotice, chiar foarte simple, produc totuși o puternică impresie. Inscripția, care arată cine a zidit biserica și în ce timp, se găsea totdeauna, nu la întrare, ci la ușița prin care străbătea cineva în pridvor; era așezată sau deasupra ei, sau în zid, ceva mai departe, cum e cazul inscripției de la Războieni, foarte frumoasă, în care e vorba de înfrîngerea de către Mohamed al II-lea. Se pătrundea apoi în acel pridvor, care era îngust și întunecat. Ușa cea mare era încunjurată cu arc sfărîmat, cu ogivă, și avea, nu o singură linie, ci mai multe, paralele.
Se găseau aici, adeseori, morminte. La Neamț sînt înmormîntați în această parte pîrcălabii cetății, cum, dealminteri, morminte se întîlnesc, nu numai în bisericile lui Ștefan cel Mare, dar și în ale lui Petru Rareș, ca la Pobrata, lîngă Lespezi, pe malul Siretiului, de care ne vom ocupa pe urmă. De acolo, din pridvorul care cuprinde morminte și unde nu se face nici un fel de slujbă decît cea de pomenire a răposaților, se deschide o altă ușă.
Iată-ne, prin ea în biserica propriu-zisă. Ea era făcută după modelul celor din Athos, destinate numai pentru călugări. În proporții mici, avea o formă de cruce, cu pridvorul pentru oaspeți, pe cînd călugării stau în strană; vîrful crucii îl forma altarul. Cînd, apoi, aceste biserici au fost făcute pentru orașe, s-a căutat ca pronaosul, tinda, să fie mai mare, pînă s-a ajuns astfel la biserici mici cu tindă enormă, cum se va arăta mai tîrziu. Deasupra acestui naos bolta se rotunjește, și pe dînsa se sprijine un turn, pe o așezare arhitectonică particulară Moldovei și care constituie o inovație tehnică, mai mult a noastră: un șir întreg de arce răzimate unele pe altele, suprapuse. Turnul nu susținea vreun clopot, ci era gol: în fundul lui apărea chipul lui Hristos binecuvîntînd. Cît despre clopote, ele se găsesc în turla de la poartă, servind de clopotniță.
De o parte și de alta a zidului, ferestuici, înguste, împodobite cu ornamente gotice. Căci biserica trebuia să rămînă în penumbră: așa cerea misticul religios, special evului mediu, de care ortodocșii nu s-au despărțit decît foarte tîrziu.
În fața altarului era catapeteasma. În unele cazuri, rare, e de piatră sau de cărămidă, dar cred că și catapetesmele lui Ștefan cel Mare, care nu ni s-au păstrat, căci cele mai vechi datează doar din veacul al XVI-lea, erau făcute din lemn. Admirabile catapetesme, cu fel de fel de flori, de animale bizare, grifoni, cerbi, vulturi, avînd deasupra crucea cu sulița și buretele crucificării, care atinge aproape, cu vîrful ei, bolta. Altarul cuprindea de o parte și de alta firide, diaconiconul și proscomidia, încăperi mai mici, unde se săvîrșesc anume acte rituale.
Văzută din afară, biserica se înfățișa deosebit de elegantă. Ale lui Ștefan aveau jos un înalt postament de piatră. Ștefan e și acela care a introdus piatra în zidire: s-a zis de cutare împărat roman că a găsit Roma de cărămidă și a lăsat-o de marmură; tot așa s-ar putea zice de Ștefan că a găsit Moldova de lemn și a lăsat-o de piatră. Deasupra acestei pietre se întindea apoi un strat de cărămidă aparentă, smălțuită; firide erau practicate în acești păreți, în care, mai tîrziu, cînd s-a ajuns a se zugrăvi bisericile, se pictau sfinți. În vremea aceasta însă zugrăveala era numai interioară, și chipurile, după tipicul bizantin, se desfăceau pe un fond albastru închis, sumbru totdeauna, ele fiind ceva mai mari la început, deși nu așa de mari ca în Biserica domnească de la Curtea de Argeș.
Pe dinafară, pentru podoabă, se mai introduceau discuri de smalț înfipte în zid prin rădăcina lor. Discurile acestea erau de colori deosebite: cărămizii, brune, galbene, verzi, albastre. Se așezau în locurile unde se întîlneau firidele, unde se ciocniau arcurile. Alte rînduri se urmau apoi supt streșină, și tot așa și la turnuri, care, avînd firide, purtau și ele la îmbinarea arcurilor cîte un disc de colori diferite. O dată măcar, două discuri de aceeași coloare nu stăteau alături.
Figurile ce le reprezintau discurile sînt foarte remarcabile, unele neexplicabile: ele înfățișează stema țerii, ori animale curioase, apocaliptice, ca zmei cu coroană pe cap de om, avînd trupul de leu și aripile de vultur. Fiecare din aceste figuri pare a fi o născocire a artiștilor moldoveni din vremea aceea, însă n-ar fi cu neputință ca ele să fi fost în legătură, – ceea ce li-ar da o importanță deosebită – cu chipuri din basmele noastre. Alții au căutat să găsească aici fel de fel de figuri heraldice, dar desigur preocupațiile de heraldică nu erau lucrul de căpetenie al oamenilor din Moldova lui Ștefan.
Venim acum la coperiș. Coperișul care azi se face scurt, pătrunzînd ploile în zidire și deteriorînd clădirile în cîțiva ani, se făcea pe acea vreme potrivit cu condițiile climaterice de la noi. El avea sindilă tare, cum nu se mai face în timpul nostru; țigla s-a introdus mai tîrziu, supt influența ardeleană. Strașina era foarte mare. Totalul se combina foarte frumos cu clădirea însăși: era un joc întreg de planuri deosebite ce se întretăiau: nu se înfățișa o singură linie, ci coperișul se mlădia după liniile clădirii, așa cum se mlădie veșmîntul după formele corpului. Aceasta formează și frumuseța lui deosebită.
Dintre curțile domnești, cîteva, mai nouă, s-au păstrat, de exemplu la mănăstirea Slatina din Moldova.
Clădirile care se zic a fi „în stil românesc” astăzi nu dau nici cea mai depărtată idee despre zidirile acestea cu caracter laic: în cele de acum s-au îngrămădit o mulțime de elemente de împodobire, mai ales coloane scurte, care dau o înfățișare grea, pe care clădirile de odinioară n-o aveau. Erau puține încăperile cu ziduri foarte groase. Se păstra sprinteneala caracteristică întregii noastre arte. Cît privește împodobirea dinăuntru, se pare că se acopereau păreții cu pătrate de smalț înfățișînd deosebite figuri. S-au găsit astfel în ruinele Sucevei elemente de acestea care s-ar putea să aparție și unei epoce mai vechi.
Ieșind din cetate, după ce făcuse cunoștință cu biserica și cu casa de locuință a domnului, călătorul întîlnea prăvălii foarte asămănătoare cu cîte una din cele ce se mai văd și acum în vechiul lași. În pivnițe enorme erau instalate cîrciumile; clientul so cobora cîteva trepte supt pămînt ca să guste vinurile aclimatate în Moldova, cu vieri nemți de la Tokaj, de Ștefan cel Mare, la Cotnari, – căci alt loc de vii nu se afla în Moldova. Prăvăliile exterioare aveau un pridvor sprijinit pe coloane, cel puțin într-o vreme mai tîrzie. Dugheni de lemn, ca acelea care se văd încă la Hotin, nu lipseau, firește. Ele aveau acoperișul mare al vechilor case românești. Obloanele, seara, se prindeau în cîrlige. Unde lucra meșterul, el se așeza, ca în Orient, pe același oblon, prefăcut în masă de lucru.
Casele particulare se înfățișau, cum se înfățișează și acum, pierdute în mijlocul grădinilor, încunjurate cu un gard de răchită sau de scînduri, făcut după un obicei care n-a fost părăsit nici pînă acum. Era mai mult satul pătruns în oraș decît orașul întinzîndu-se în dauna satului.
Pe urmă, negustorii italieni, germani, armeni, turci, răsăriteni, cari veneau prin părțile noastre, își încărcau carăle și plecau, supt paza unor străjeri, pe cari bucuroși îi dădea domnia, în adîncul țerii.
Pe vremea aceasta negustorii găseau pretutindeni orașe care acum se înjghebaseră la toate punctele care trebuiau apărate, fiind ici și colo cetăți puternice. Cînd călătorul pleca în partea de la dreapta Prutului, după Hotin se găsea vamă și la Tighinea, cu o înfățișare pe care n-o poate desluși cineva din lamentabilele ruine și din trivialele prefaceri care se întîlnesc în timpul nostru aici. În cale ar fi putut să se oprească la Orhei, al cărui nume înseamnă: „loc de cetate” (vârhély), unde pe vremea lui Ștefan cel Mare era un pîrcălab. Pătrunzînd mai adînc prin aceste locuri care mai în jos, la Dunăre, erau pămînt băsărăbesc al domnilor munteni, se ajungea la Chilia și Cetatea Albă, în fiecare din ele fiind doi pîrcălabi.
În partea dintre Prut și Siretiu, se găsea un vechi popas la Dorohoi, unde Ștefan cel Mare a ridicat o biserică ce s-a păstrat pînă astăzi. Se trecea apoi la Botoșani, și în satul vecin, Popăuți (de la popă, cu sufixul slavon ăuți, corespunzînd celui românesc ești), reunit astăzi cu orașul, se înălța zidirea care, cu toată reparația ce i s-a făcut, are marele avantagiu de a păstra și astăzi zugrăveala din ultimii ani ai domniei lui Ștefan, zugrăveală pe care o întîlnim pentru aceeași epocă numai încă într-un loc în Moldova, la Dobrovăț. De la Botoșani se scobora călătorul la Iași, pomenit încă de Schiltberger la începutul veacului al XV-lea; orașul vechi fusese la Cetățuie, de unde s-a întins în șesul Bahluiului, înaintînd mai departe pe celait mal al urîtei ape leneșe, pînă unde este astăzi Palatul administrativ și unde odată erau curțile domnești, care au trecut prin multe prefaceri pînă au ajuns a fi în stil curat Louis al XV-lea, cum le vedem acum.
Lîngă curtea domnească era acum biserica sfîntului Nicolae celui domnesc, pe care Lecomte de Noüy a transformat-o cu desăvîrșire, dînd o veselă zidire mică de lux, în locul celei, mult mai severe, din vremea lui Ștefan, cînd, cum am spus, nu se zugrăveau bisericile dinafară. Dăunăzi, pe cînd în frontispiciul bisericii se vedea o tablă de metal, biata inscripție a marelui domn zăcea în curte. Trebuie să adăugim că, atunci cînd Lecomte de Noüy a început lucrarea, biserica era transformată de o refacere din secolul al XVII- lea, pe vremea lui Antonie-Vodă Ruset. Odăi ale slujitorilor, care mărgineau mai tîrziu piața, păreau a fi dintr-o vreme mai apropiată.
Iașul nu cuprindea pe vremea aceea altă biserică decît aceasta, a domnului; dealminterea, orașul n-avea, pe departe, importanța pe care a căpătat-o pe urmă.
Dacă de la Iași se cobora cineva mai jos, popasul era în orașul pe care, după legendă, Ștefan îl cerceta adesea, Hîrlăul, în care i s-a născut fiul Petru, din legăturile cu o femeie de acolo. Biserica lui Ștefan se păstrează puțin reparată, dar nu așa ca să se strice urmele, prețioase, de zugrăveală din secolul al XV-lea. Se ajungea la Vaslui, care era în vază ca Iașul – acel Vaslui, în marginea căruia s-a dat lupta de la Podul înalt, în 1475. În grădinile proprietarului mai sînt rămășiți din ruinele curții domnești. Biserica domnească ea însăși, foarte mult prefăcută, s-a păstrat și ea, cu vechile ziduri acoperite de o tencuială oarbă. Acum cîteva decenii Teodor Burada, un explorator foarte harnic și adesea norocos, găsi inscripția însăși a lui Ștefan.
În drumul spre Galați, pe atunci un simplu sat fără valoare economică, se întîlnea Bîrladul, foarte modernizat astăzi, cu bisericile-i zguduite de cutremurul din 1802, așa încît turnurile au fost înlocuite, după sistemul odios de la București, cu înjghebări de lemn îmbrăcate cu tinichea, văpsită apoi cu chinoros. Și tot așa e și în Tecuciul pomenit în actele comerciale din veacul al XV-lea.
În partea de dincolo de Siretiu, de la Suceava spre apus – Siretiul lui Petru-Vodă al Mușatei decăzuse cu totul – s-ar fi găsit Baia, unde e încă o biserică a lui Ștefan, de curînd reparată.
Sași exploataseră „baia”, minele de argint acolo; în numele localităților vecine și în aspectul însuși al populației se simte încă lumea, venită din Ardeal, care a stat odinioară acolo. Se pare că o pecete veche a Băii datează încă din secolul al XlII-lea, de pe la 1200; orașul avea în pecetea aceasta cerbul sfintului Hubert, patronul vînătorilor, cu crucea în frunte.
De la Baia se coborau carăle la Roman, unde era cetatea domnească, întemeiată de Roman Vodă. În biserica episcopală se odihnește doamna Anastasia a lui Roman Vodă, mama lui Alexandru cel Bun; poate și de aceea Romanul a fost un oraș îndeosebi de îngrijit de către Ștefan. Și în ținutul acesta se întîlnește și un alt lăcaș bisericesc, ridicat, după cum avea obiceiul Ștefan, în amintirea unei biruințe împotriva dușmanului, cel de la Doljești, pe locul unde a fost înfrînt Petru Vodă Aron.
De la Roman se trecea apoi la Bacău, ținut de mare însemnătate din cauza minelor, a „ocnei”, unde lucrau șangăii unguri, veniți din secuime. Bacăul e un nume unguresc, și asemenea numiri ungurești se mai întîlnesc prin împrejurimi în județ, în legătură cu ungurii de odinioară, mai vechi decît însăși descălecarea. Regiunea ungurească era mărgenită de o regiune românească, a păstorilor vrînceni. La Bacău, fiul lui Ștefan cel Mare, Alexandru, a ridicat biserica Precista, care există și pînă acum, deși, cîndva, transformată. În hotarul de mai tîrziu, Focșanii erau numai un sat, orașul fiind clădit apoi, și pe locul satului Stoiești. Aici, pe vremea lui Ștefan cel Mare, exista numai cetatea Crăciunei, în apropierea Odobeștilor, cetate lîngă care s-au dat lupte foarte grele.
Acestea sînt lucrurile pe care le-ar fi putut vedea cine ar fi venit în Moldova pe vremea lui Ștefan cel Mare.
VI. Moldova din prima jumătate a secolului al XVI-lea: considerații generale
Pentru secolul al XVI-lea trebuie să se înceapă cu Moldova, căci cea mai mare putere politică, cea mai strînsă organizare religioasă, cea mai bogată înflorire artistică și literară se găsesc aice. Dar, înainte de a arăta ce putea să se vadă în Moldova lui Petru Rareș – și se va arăta, de ce se alege acest moment, și nu altul, – e bine să se spuie care sînt izvoarele în ce privește călătoriile din care se pot căpăta informațiile.
