La începutul secolului al XVI-lea, relațiile de comerț cu Ardealul au slăbit însă, și motivul trebuie căutat în însăși situația Ardealului. El nu se mai află în acea stare de liniște pe care o avuse atîta vreme cît fusese legat de coroana Ungariei, purtată cu siguranță și strălucire de un om ca Matiaș Corvinul, deși Ardealul avea stăpînire deosebită supt un voevod, – unul dintre aceștia, Ștefan Báthory, o importantă personalitate militară, sprijinind uneori pe Ștefan cel Mare în luptele lui.

    După moartea lui Matiaș, succesorul lui fu un Iagelon din Polonia, Vladislav, suflet pasiv și fără resort – ungurii îl numesc „Dobje”, pentru că la fiecare prilej spunea „bine”, „dobrze”. Năvălirea turcească în părțile acestea devine de acum posibilă și din cauza slăbiciunii vădite a regelui, care se transmite și fiului său, Ludovic al II-lea, cel ce moare în lupta de la Mohács, cînd se pierde regatul Ungariei.

    Se ivește atunci îndoiala în ce privește soarta viitoare a Ardealului. Ce se va face cu dînsul? Încotro se va îndrepta? Care va fi acoperămîntul siguranței sale?

    Încă de supt stăpînirea acestui Ludovic, provincia capătă înfățișarea unui teritoriu autonom. Armata ardeleană se deosebește tot mai mult de cea ungurească propriu-zisă. Cînd turcii lui Soliman cel Măreț atacă Ungaria, această armată, supt voevodul Ion Zâpolya, om bogat, avînd legături cu Polonia, ca unul ce era din ținutul Zipsului, nu ia parte la desperata defensivă. Acest slav, cu numele abia ungarizat, are atît de puțin patriotism unguresc – ca să întrebuințăm un termin contemporan –, încît consimte să vadă Ungaria prăpădindu-se supt ochii lui. După înfrîngere, voevodul Ion Zâpolya trage nădejdea să capete coroana ungurească; pe cînd o parte dintre nobili aleargă, în puterea unui pact de familie încheiat între habsburgi și iageloni, spre acel Ferdinand de Austria, fratele lui Carol Quintul, alții aleg pe Zâpolya, și din această sciziune va rezulta acea orînduire ultimă care va da habsburgilor nordul, vestul și sudul Ungariei de odinioară, iar Ardealul și ținuturile vecine, „comitatele exterioare” pînă la Tisa, vor rămînea, o bucată de vreme, cu toatele ale lui Zâpolya. Cînd sultanul Soliman va interveni din nou, cu o puternică armată, el va fi în stare să așeze, după moartea prematură a lui Ioan Zâpolya, pe fiul lui, Ioan Sigismund, căruia turcii, cari se tot gîndeau la sfîntul Ștefan, îi ziceau „Regele Ștefan”, pentru ca, după trecere de cîțiva ani, Soliman să se hotărască a întemeia un pașalîc la Buda. După pașalîcul acesta va veni apoi cel de Timișoara, precum și stabilirea unui beg la Seghedin, a altor begi la Solnoc și în părțile vecine.

    O Ungarie turcească se așază astfel la mijloc, despărțind Ungaria austriacă a vestului de Ungaria răsăriteană a lui Ioan Zâpolya și a succesorului său care își va tîrî o existență mizerabilă, mai totdeauna slăbit de boală și incapabil de a guverna.

    Acum, împărțirea aceasta nu s-a făcut ușor, ci au fost lupte îndelungate. O parte din populația din Ardeal era pentru Habsburgi: sașii rămîn ferdinandiști, considerînd pe Zâpolya ca pe trădătorul creștinătății; nu-i recunosc titlul de rege care rezulta din alegerea lui și din recunoașterea turcilor; pentru dînșii el e „Janos Waida”, și împotriva lui sînt gata oricînd. Aceasta a dat prilej domnilor noștri să pătrundă în provincie. Petru Rareș a străbătut-o de mai multe ori, avînd de la Ștefan cel Mare ca moștenire Ciceul și Cetatea de Baltă, una reprezintînd un vast domeniu, cealaltă cuprinzînd cel mai important bîlci din mijlocul Ardealului. Rareș și-a întins posesiunile la Reteg și Rodna; vlădicii cari se sfințeau la Suceava stăteau la Vadul Someșului; Bistrița trebuia să plătească censul sfîntului Martin românului din Moldova, și vodă a întrat în cetatea care nu i-a fost cedată deplin și, dacă n-a putut să instaleze aici pîrcălabii săi moldoveni, el s-a înfățișat în forma unui senior care vine să vadă posesiunile sale. În orice caz, Bistrița a stat supt aripile, uneori foarte nervos cutremurate, ale domnului Moldovei. Acesta a asediat Brașovul, a ținut supt dependența sa, cu desăvîrșire, pe secui, cari stătuseră și față de Ștefan cel Mare în atîrnare de vasalitate și-l ajutaseră în luptele lui, nu în calitate de contingente trimise de regele Ungariei, ei ca oameni supuși la chemarea voevodului român. După expediția aceasta el a cules vama la Prejmer, nu ca ocupant, ci ca domn al Moldovei. Izvoarele contemporane spun că, sprijinit pe secui și pe populația românească, el ar fi fost în stare oricînd să se înscăuneze în Ardeal.

    Insă toate aceste împrejurări nu favorizau negoțul sașilor, căci situația variază de o zi pe alta. În cutare moment Petru era învingător la Feldioara și dispunea de Ardeal; într-alt moment se schimbau împrejurările, silindu-l să urmărească altă politică. Așa încît, încă o dată, negoțul săsesc e îngustat din cauza situației nelămurite și veșnic schimbătoare în Ardeal, pe cînd el se întărește din părțile polone, și călătorii, prin urmare, vin mai mult din acestea.

    În privința aceasta cîteva lămuriri asupra regatului polon ca să se înțeleagă de ce importanța lui față de Moldova este mai mare acum decît înainte.

    Am văzut că polonii se așezaseră în Galiția abia în jumătatea a doua a veacului al XIV-lea, pe de o parte răspingînd pe tatari, pe de alta înlăturînd ultimele stăpîniri rusești ale Coriatovicilor, și că, după stabilirea lui Cazimir cel Mare în Galiția, a urmat reunirea dinastică a teritoriului ruso-lituan cu Polonia.

    În afară de greutățile colaborării cu lituanii și rușii, cari absorbiră pe cei dintîi, trebuia, pentru ca Polonia să se fixeze, stabilirea de raporturi normale față de împărăția turcească. Dar pentru aceasta era necesar alt lucru: ca Moldova ea însăși să-și fixeze situația ei față de această împărăție. Cu toate că după doi ani de la luarea Constantinopolului Petru Aron, domnul Moldovei, a fost silit să trimeată tribut turcilor – avem și astăzi actul slavon, căci turcii țineau și cancelarie slavonă, care constată această legătură –, cu toate acestea Ștefan cel Mare nu mai urmează pe căile lui Petru Aron și, cînd Moldova a fost năvălită la 1475 de sultan, i se cerea răspunderea acelei îndatoriri bănești pe care predecesorul lui, scos din scaun de dînsul, o luase față de sultan. Și în campania din 1476 turcii s-au înfățișat ca oameni cari au drepturi încălcate de un rebel față de dînșii, dator să plătească datoriile acumulate. Insă Ștefan n-a devenit tributar al împărăției decît spre sfîrșitul vieții sale, cînd a văzut, nu numai că polonii nu-l pot ajuta să recapete Chilia și Cetatea Albă, dar că au gînduri rele față de Moldova.

    Cînd regele Ioan Albert vine să asedieze Suceava, supt impresia puternică a acestei trădări Ștefan a încheiat legătura cu turcii, și trupele din cetățile de jos, pierdute, merg ca avangardă în ținutul vecin al Poloniei. Astfel, avînd nevoie de turci ca să capete Pocuția, pe care a și ocupat-o, domnul moldovean a trebuit să plătească tribut.

    Tributul e probabil că l-a răspuns numai cînd n-avea ce face, deși nu trebuie să considerăm lucrurile cum le considerăm astăzi, cînd există alt sentiment de onoare, și, totuși, anumite planuri economice de hegemonie echivalează pe deplin cu legăturile dependenței de odinioară. Dar, cînd Moldova rămîne tributară împărăției turcești, supt Bogdan Orbul, se puteau crea și relații durabile între regatul polon și lumea turcească. Între turci și poloni fuseseră o bucată de vreme neînțelegeri în ce privește însăși situația de vasalitate a Moldovei, fiindcă polonii pretindeau că țara e un Palatinat al regalității lor și mergeau atît de departe, încit chemau pe „Palatin“ să ia parte la alegerile de rege; năvălirile polone în Moldova erau făcute, nu ca din partea unui străin care invadează, ci ca din partea unui suzeran care vine să afirme drepturile lui. Niciodată polonii, pînă în epoca lor de decădere, în veacul al XVIII-lea, n-au părăsit cu totul aceste pretenții. Cu toate acestea, cînd Moldova a ajuns în atîrnare statornică față de împărăția turcească, firește că aceste pretenții au rămas în domeniul teoretic, rămînînd să fie reluate numai cînd domnii noștri se ridicau împotriva turcilor. Avem tratatele pe care le-a încheiat Ioan Albert și urmașii lui cu sultanii, avem privilegiile de negoț pe care le acordau în schimb stăpînitorii din Constantinopol negustorilor poloni.

    Din acel moment negoțul polonilor, din răsărit, a luat locul negoțului sașilor, de la apus. Și în același timp partea răsăriteană a Moldovei a cîștigat o importanță pe care n-o avusese pînă atunci, în dauna părții apusene, care, din cauza scăderii vitalității Ardealului, trebuia să sufere și ea o scădere corespunzătoare.

VII. Supt Petru Rareș, în Moldova

    Venim la ceea ce s-ar fi putut vedea de un călător în Moldova lui Petru Rareș, și începem drumul lui din acel punct foarte important pe vremea aceasta care e Hotinul.

    Cetatea, care odinioară avusese o însemnătate mult mai restrînsă, ajunsese, grație comerțului necontenit cu polonii, să capete un rol deosebit în viața comercială și economică a Moldovei. Era, cu escepția Cetății Albe, care nu e de origine moldovenească, cea mai frumoasă cetate a Moldovei întregi. În locul zidirii anterioare, care trebuie să fi fost de proporții mai restrînse, se întemeiase, la începutul veacului al XVI-lea, una într-adevăr impunătoare, care și astăzi se ridică în cea mai mare parte, cufundîndu-se numai acoperișul, în apropiere imediată de malul Nistrului. E făcută după acea datină care se întîlnește în toată Peninsula Balcanică, și în vremea bizantină, și în vremea turcească, așa-numitul opus reticulatum: un cadru de cărămidă așezată pe muche încunjură un bolovan cufundat în ciment. Se cîștigă astfel o înfățișare care scutește de pictură și de alte elemente decorative. De departe se disting foarte bine liniile roșii ale cărămizilor amestecîndu-se cu linia sură a bolovanilor și cimentului.

    Cetatea era foarte întinsă, cuprinzînd și un paraclis care a rămas încă în zidurile sale. La uși și la ferești sînt cadre gotice foarte îngrijit sculptate.

    Erau acolo în chip permanent un număr de ostași de țară și foarte probabil și tunuri. Căci Petru Rares e cel dintîi domn al Moldovei care a avut la îndemînă mai multă artilerie, pe care însă n-a putut-o întrebuința cum se cuvine: tunurile ce i-au căzut în mînă în lupta de la Feldioara, de la sașii cari țineau cu regele Ferdinand, au fost pierdute mai tîrziu, în cea mai mare parte, în lupta de la Obertyn, cu polonii, pentru Pocuția.

    Supt cetate era vama. Știm care era sistemul. De la vama din Hotin s-a păstrat în veacul al XVI-lea ceva socoteli, traduse în limba polonă pentru un proces la Liov: ele arată circulația întinsă care se făcea pe vremea aceea. Desigur însă că de la 1550 înainte circulația avea un caracter deosebit de cel pe care-l putea întîlni călătorul în întiia jumătate a secolului. Pe atunci vameșul se pare că era încă dintre oamenii de țară; mai tîrziu însă s-au întrebuințat negustori, oameni de afaceri din răsărit: domnia dădea în arendă vama, și se prezintau capitaliști orientali, greci, levantini, ragusani, cari luau în arendă acest principal venit al domnilor Moldovei.

    Pe vremea lui Petru Rareș, începuse abia acest drum al bogaților în monedă din părțile răsăritene. Dar pe la 1550–60, supt Alexandru Lăpușneanu, va ajunge foarte bogat, tocmai prin faptul că ținea vămile Moldovei, cineva al cărui chip se poate vedea și astăzi, în calitate de ctitor, pe zidul bisericii moldovenești din Liov, Constantin Corniact, care știa și grecește și italienește și avea legături cu lumea răsăriteană ca și cu cea apuseană. Apoi cretani, ciprioți, locuitori din Rodos vor avea un rost tot mai mare în viața comercială a Moldovei.

    Pe vremea lui Petru anume greci jucau totuși un rol important în părțile noastre. În corespondența diplomatică a epocei se pomenește adeseori un Dimitrie Chalkokondylas, pe care sultanul îl trimetea în părțile acestea pentru a face negoț cu Moscul sau Moscova. Aici în Moscova se găseau anumite blănuri care se vindeau numai în aceste părți; mai tîrziu se vor pomeni cele de „vulpe albastră”, foarte mult prețuite; în același timp dinți de pește, poate bagă (carapace de broască țestoasă). Cu astfel de cumpărături pentru sultan era însărcinat acel Chalkokondylas „mare negustor” al sultanului, post care nu se întîlnește pînă la începutul veacului al XVI-lea. Îl vedem umblînd necontenit de la Constantinopol la Moscova, ceea ce dovedește valoarea cea mare a unei circulații comerciale, pe deplin asigurată acum, între Bosfor și regiunile interioare ale stepei rusești.

    Acum, pe lîngă cetate, cu cei doi pircălabi, pe lîngă „biroul vamal” cu vameșul sau „mitnicul”, cum i se zicea în slavonește, era orașul însuși care se intemeiase supt cetate. Terminul oficial pe vremea aceea era „podgrad” (pod: slav. supt, grad: cetate). Aceasta era una din formele de alcătuire a orașelor. Pentru necesitățile cetății înseși se așezau anumiți negustori, la cari se adăugau mereu alții.

    Cel dintîi fel de negustori era, dată fiind setea păzitorilor Hotinului, pe care apa Nistrului n-o putea sătura, cîrciumarul sau posadnicul, cu posadnicele care nu vindeau numai vin, ci și ce mai cere omul după ce a băut prea mult vin, cum spune și cîntecul popular în legătură cu cîrciumile cele mai cercetate. Pe lîngă posadnici și posadnice se adăugau însă meșterii cari dregeau armele, lucrurile de îmbrăcăminte; astfel lucrători de arce, șele, curele, de unde a venit numele de sahăidăcari, care se întrebuințează și astăzi; erau și croitori, cizmari etc.

    Toți acești meșteșugari sînt așezați în bresle sau frății, căci breaslă e „bratsvo”, care vine de la „brat” „frate“; terminul corespunde cu „confraternitate“, cu Bruderschaft din Apus. Breslele acestea, natural, pentru un oraș mic ca Hotinul, aveau o importanță mai slabă decît în orașe ca Iașii, de exemplu, unde ele se dezvoltă pe deplin, avînd în frunte un staroste sau un „bătrîn” și un vătaf, încasator de venituri. Pentru că breasla avea veniturile ei. Era și o biserică de care se îngrijea breasla, dînd lumînările, plata preoților, iar de hramul bisericii, al sfintului patron al breslei, era o serbare specială. Pecetea breslei purta și chipul sfintului patron al ei, fiindcă, atunci cînd se întemeia, ea avea și un caracter sacru, religios: era făcută cu învoirea mitropolitului, și în condica breslei se găsea totdeauna în fruntea celorlalte acte recunoașterea breslei de către acesta.

    Adaug că breslele erau de toate categoriile; funcționa chiar și o breaslă a „mișeilor” sau a calicilor, un sindicat, să zicem, al acestora. Firește că breasla câlicilor nu era decît în orașele unde existau biserici multe.

    În totalitatea lor, orășenii nu formau o comună, cum sînt cele din Apus, care s-au răscumpărat de la seniorul lor ori au căpătat de la dînsul părăsirea unor anume drepturi, pe care acesta le avuse mai înainte, sau, în sfirșit, s-a întemeiat spontaneu, cu voia seniorului, ba, uneori, împotriva seniorului.

    Un mare neajuns al vieții noastre trecute a fost lipsa de autonomie a orașului și incapacitatea lui de viață spontanee, căci în orice organizare care nu se bucură de autonomie se produce și neputința de a produce elemente de spontaneitate.

    Orașele fuseseră găsite de domnie: prin urmare ea moștenise sistemul anterior, mai adeseori sistemul Galiției decît cel din Ardeal. Pe de altă parte, domnul, care avea atribuțiuni foarte întinse, a căutat, instinctiv, să restrîngă și dreptul orașelor de la început. De exemplu, în ce privește judecata, orașele aveau înainte dreptul german de Magdeburg, pe la 1400; dar, în locul acestui drept care era deosebit de dreptul țeranilor, – aceștia ținîndu-se de obiceiul pămîntului –, domnul a încercat să introducă dreptul bizantin. Dreptul de Magdeburg nu se mai întîlnește pomenit de la o bucată de vreme.

    În fruntea orașului, la Hotin ca și aiurea, era un șoltuz, nume trecut din Silezia, prin Polonia, la noi. Acest șoltuz înlocuia pe vechiul jude. În Țara Românească, cuvîntul jude s-a păstrat, pe cînd în Moldova cuvîntul străin a dominat de la început. Pe lîngă acest șoltuz sau voit, cum i se zicea, după un cuvînt polon, sinonim, se întîlnea un sfat de consilieri comunali, cum am zice în timpul nostru, care se numea pîrgari (Bürger). Pirgarul s-a păstrat pînă foarte tîrziu, dar într-o situație tot mai scăzută, și, de unde la început era un cuvînt de cinste, la sfîrșit, pentru că pîrgarul făcea slujbă de vătășel, fugea lumea de această calitate. Resturi de pîrgari în amintiri de familie am apucat și eu.

    Acum, rostul acestor oameni nu se întindea asupra administrației întregi a orașului, pentru că domnul izbutise să capete anume drepturi în viața aceasta municipală; funcționari domnești, cari se vor înmulți din ce în ce mai mult, vor îndeplini rosturi care aparțineau întîi acestor modești „magistrați”.

    Cei mai mulți s upravegheau tîrgurile care se țineau acolo. În ce privește fixarea locului unde se țineau tîrgurile, mai tîrziu se cerea totdeauna și un privilegiu de la domnie. Tîrgul era împărțit, cum e și astăzi în multe părți, după vînzarea ce se făcea în fiecare piață: Tîrgul Cailor, Tîrgul Vitelor, Tîrgul Grînelor. În afară de aceasta, voiții-șoltuzi și pîrgarii țineau condica orașului. O astfel de condică e pomenită pe la începutul veacului al XVII-lea la Tîrgul Neamțului. Ea se numea „catastiful tîrgului”. Cutare act polon din a doua jumătate a veacului al XVI-lea arată că voiții și pîrgarii aveau și anume chemări, în ce privește schimbarea banilor. Venind banii din toate părțile, schimbul, „valuta“, cum am zice noi, era în mîna acestora; cel puțin prin veacul următor era un dregător special care se numea „schimbătorul tîrgului”, deci un zaraf oficial.

    Fiindcă a venit vorba de bani, negustorii trebuiau, de la cel dintîi pas făcut la noi, să se îngrijească și de monedă curentă. Pe cea din Muntenia o cunoaștem. Se pare că avem monedă moldovenească încă de pe vremea lui Petru Vodă. fiul Mușatei, pe la 1380. Și ea continuă să circule în tot decursul veacului al XV-lea și la începutul celui al XVI-lea. Monedă curentă, nu numai politică; nu ca un mijloc de afirmație a independenței, ci ca unul de circulație economică și de folos pentru visterie. Cunoaștem destule monezi vechi, și în săpăturile care se fac ici și colo se mai găsesc comori.

    Moneda aceasta e întru toate după sistemul german introdus în Polonia, cea munteană fiind mai mult supt influența sistemului german trecut prin Ungaria și Ardeal. Astfel groșul german din evul mediu este unitatea întrebuințată și aici. Banii moldovenești de aramă și de argint ca și cei munteni sînt supțiri; cei dintîi poartă stema Moldovei precum pentru Muntenia este vulturul care se sprijină pe o stîncă și floarea de crin în legătură cu monetăria ungurească ori poate și cu anume pretenții ungurești asupra „Transalpinei” vasale, în Moldova figurează bourul cu steaua între coarne; de jur împrejur e o inscripție ca în principatul vecin. Forma latină a acestei inscripții se schimbă cu vremea într-o formă slavonă, fără să se poată spune însă că inscripția latină merge numai pînă la o dată, după care începe cea slavonă, pentru că se pare că în același timp se întrebuința, în legătură cu situații pe care nu le cunoaștem, sau cu împrejurări care se schimbă, și inscripția latină și cea slavonă.

    În ce privește banii străini, în vremea aceasta ei erau autentici – într-o epocă mai tîrzie monetăria Moldovei obișnuia să-și falșifice banii străini, în legătură cu plata unor ostași aparținînd țerii ai cării bani se falsificau. Ei veneau din mai multe părți. Cei turcești nu lipseau. În veacul al XV-lea era mult mai căutat banul care venea din coloniile italiene ale Mării Negre, în special ianuinii sau banii genovezi din Caffa, așa-numitele „ruble tătărești”. În afară de acesta era cel care venea din Ungaria, florintul, cum se zicea odinioară. Banul acesta se chema în forma slovenească prescurtată, din acte: ug, adică ban unguresc; deci s-a zis, la noi, pe urmă, românește „ughi”.

    Cînd, la cumpărături, voia cineva să arăte că este vorba de „bani gata”, se zicea, în slavonește: „ughi gotovi”. Talerul german aparține unei epoce mai tîrzii, fără să fie exclusă întrebuințarea banilor germani în epoca lui Petru Rareș. Socotirea prețurilor obiectelor servind în loc de monedă avea un nume deosebit în obiceiurile comerciale: se zicea a buciului.

    Vom adăugi că Petru Rareș era un domn foarte bogat și putea în anume împrejurări să figureze în viața politică și ca un împrumutător pentru stăpînitori mult mai liberi și mai puternici decît dînsul. Așa s-a întîmplat cînd, în a doua domnie, era gata să se ridice împotriva sultanului, să-l prindă și să-l dea în mîinile cruciaților, și electorul de Brandenburg, Ioachim, care trebuia să fie șeful expediției pentru recîștigarea Ungariei, întră în legături cu Petru, care i-a făcut un împrumut, dîndu-i pentru o parte boi. Zapisul de la Ioachim de Brandenburg s-a purtat pe la multe judecăți în deceniile următoare și chiar prin secolul al XVII-lea.

    În ce privește exportul, Moldova trimetea în străinătate, și pe la Hotin, mai ales pe acolo, produsele animale: boi. Boii aceștia moldovenești erau foarte căutați. Polonia era plină de dînșii. De multe ori transporturi treceau prin țara vecină ca să ajungă la Danzig, de unde se trimeteau în alte părți, în Anglia și aiurea. De la Danzig importam, în schimb, lucruri de metal: sînt, pînă tîrziu, clopote la noi, care, alături de cele turnate în Ardeal, vin de acolo, de la Danzig.

    Grîul și produsele noastre agricole pe vremea aceasta nu treceau granița, agricultura fiind mărgenită la nevoile țerii. Se pare că se făcea o cultură de grîu mult mai mare decît în timpurile noastre, porumb neconsumindu-se încă.

    Ce primeam noi din Polonia se poate vedea foarte bine din rămășițele de registre de vamă de care am vorbit, de prin anul 1590, și prin seria întreagă de documente care stabilesc istoria relațiilor dintre poloni și moldoveni.

    În general importul era mult mai mic decît exportul. Stofele cele scumpe, de care aveau nevoie domnii noștri, boierii care-i încunjurau, clerul superior, se aduceau, și pentru poloni, din răsărit. Și anume din atelierele mari păstrate de pe vremea bizantinilor sau, după ce împărăția turcească, prin dominația ei necruțătoare, a izbutit să ruineze viața industrială, dacă nu și cea comercială însăși, a imperiului, stofele acestea veneau din Veneția, mare furnizoare și de hirtie, și de cîteva alte fabricate, a Orientului întreg. Brocardul venețian era întrebuințat de obicei. Dar pentru secolul al XVI-lea legăturile acestea sînt încă foarte puține: vechiul comerț italian fusese ruinat; noul comerț italian nu cîștigase încă situația lui de mai tîrziu. Cînd se va ajunge la aceasta, vor veni și galbeni „venetici”, ceea ce inseamnă: din Veneția.

    Un alt produs de export, dar în altă direcție, erau porcii. Se trimeteau în Ardeal. Negustor mare de porci a fost, astfel, Alexandru Vodă Lăpușneanu, care-i transporta la Bistrița și Brașov, unde mergeau, dealtfel, și boii moldovenești.

    Cînd știm acuma ce putea să însemne un oraș de graniță, să urmărim pe negustorii cari porneau de acolo cu carele, pe drumuri care nu erau pietruite. Călătoriile se făceau deci cu multă greutate pe carele cu boi, și, firește, cu popasuri dese. Era un dezavantagiu pentru negoț, dar un avantagiu pentru înmulțirea și dezvoltarea orașelor în țara noastră. Dacă negoțul s-ar fi putut face pe un drum mai bun. popasurile ar fi fost mai rare, pe cînd așa după cîteva ceasuri de trudă, trebuia ca omul să se oprească într-un oraș spre a se odihni.

    Drumul Hotinului mergea la Iași, și un alt drum vechi, prin Dorohoi și Botoșani, țintea iarăși la Iași.

    Căci drumul prin Galiția, natural, n-a dispărut, nici pe vremea lui Petru Rareș, deși acestălalt, de la Hotin, îi făcea concurență. Orașele din nordul Moldovei nu se dezvoltă însă prea mult pînă la începutul veacului al XVI-lea, ori și în epoca lui Ștefan cel Mare.

    Ajungînd negustorul la Iași, orașul lui Petru Rareș se deosebea foarte mult de ce fusese el, în secolul al XV-lea, precum și Suceava, capitala cea veche, avea și ea o dezvoltare pe care veacul anterior nu o cunoscuse.

    În ce privește rostul celor două capitale una față de cealaltă, se poate spune că părerea care atribuie lui Alexandru Lăpușneanu „mutarea capitalei” la Iași este cu totul greșită, deși s-a dat numele de Lăpușneanu străzii principale din Iași, socotindu-l ca întemeietorul acestei reședinți. În secolul al XVI-lea, domnul era, de cele mai multe ori, un drumeț și se strămuta din loc în loc ca să dea sentințe; căci, circulația fiind grea și oamenii neputînd să se strămute departe ca să-i vie înainte, domnul își schimba scaunul de judecată. Același lucru se întîlnește pentru cîte o altă regalitate europeană, în timpuri mai depărtate: de exemplu pentru Anglia secolului al XlII-lea, pentru Ungaria lui Andrei al II-lea, contemporană. Astfel, domnii noștri avînd case domnești pretutindeni, fiind datori să se prezinte cînd într-un loc, cînd într-altul pentru a împărți dreptatea, nu se poate vorbi la început de o capitală statornică. Pe de altă parte, capitala din timpul nostru presupune o mulțime de oficii, de funcționari, pe cînd pe vremea aceea, cînd toate se făceau prin delegație, numindu-se un ispravnic pentru o sarcină, cît sarcina însăși ținea, lucrurile acestea toate nu existau. Dar din documente se constată foarte bine că domnii stăteau uneori la Iași din motive în mare parte militare: în relație cu incursiunile tătărești în Basarabia, cu primejdia ce venea de la Nistru din partea păgânilor tatari, sînt în veșnică mișcare.

    Orașul Iași se numește în cutare documente Stepanovița, fiindcă biserica domnească și Curtea de lîngă dînsa fuseseră întemeiate de Ștefan cel Mare, socotit, prin urmare, ca un ctitor al orașului. Deși „Iaspezar” ființa, cum am spus, și înainte de Ștefan, i se mai zicea și Forum Philistinorum, fiindcă a existat în vechime o populație a Iașilor, a iazigilor, care purta și numele de filisteni, cules din Biblie.

    Foarte cercetat pe vremea lui Ștefan, orașul rămîne așa în zilele lui Bogdan, care a stat mai mult prin părțile de sud-est decît în cele de nord, avînd să-și ducă lupta, pomenită, împotriva tatarilor. În Iași biserica lui Ștefan e Sf. Nicolae de lîngă Curtea domnească, în șesul Bahluiului, care nu era, firește, canalizat atunci. Dincolo de cursul lui, era Cetățuia, unde fusese vechea biserică a celor dintîi așezări în părțile acestea. Petru Rareș – și aceasta merită să fie relevat – n-a construit el însuși în Iași, ci, în vremea lui, de un fruntaș boier s-a făcut biserica aceea care exista lîngă clădirea de acum a Teatrului Național, pe locul unde s-a făcut instalația tehnică a teatrului, biserica Dancului. Vechimea zidirii se vedea și din faptul că era cufundată în pămînt.

    Dar numai cînd domnia trebui să se razime pe turcii din Chilia și Cetatea Albă, Iașii au fost preferabili Sucevei, precum, în Muntenia, Bucureștii, fiind mai aproape de turcii din Giurgiu, acest oraș a fost preferat Tîrgoviștii, expusă năvălirii pribegilor din Ardeal.