Mai este încă un călător, dar acela se găsește în împrejurări cu totul deosebite și el vorbește foarte puțin de lucrurile pe care am dori să le cunoaștem, dată fiind importanța epocei și valoarea cu totul extraordinară a lui Ștefan cel Mare. Căci nu putem pătrunde în intimitatea vieții lui pentru a avea note directe relative la dînsul; și, dealtfel, însemnări nu sînt decît pentru timpul din urmă a domniei lui Ștefan. Bolnav, greu bolnav de podagră, suferind și de rana pe care o căpătase la 1462, cînd a atacat Chilia lui Vlad Țepeș, care-i trebuia pentru apărarea granițelor sale, ca să nu cadă în mîinile turcilor, el a fost silit să recurgă la medici din Apus (pe lîngă un medic evreu al hanului tătăresc din Crimeea), și s-a adresat, cum era natural, nu numai la Nürnberg, ci mai ales la Veneția, de unde i s-a trimis un Matei de Murano, din insula de lîngă oraș, care a stat aici o bucată de vreme. Acest medic adresează republicei un memoriu, și în acest memoriu, foarte scurt, al lui Matei de Murano s-au păstrat cele mai prețioase informațiuni despre Ștefan și, puțintel, și despre frumuseța și bogățiile țerii.
După aceste lămuriri asupra izvoarelor, să vedem ce se putea observa de călători și în Muntenia și în Moldova.
Dacă ar fi venit cineva în Moldova în ultimii ani ai lui Alexandru cel Bun, ar fi văzut ceea ce cunoaștem acum.
În ce privește însă Țara Românească de după moartea lui Mircea, la 1418, trebuie să se dea înainte oarecare lămuriri pentru ca să se vadă ce era schimbat față de trecut.
Pe vremea lui Mircea, călătorul venit din Apus ar fi putut găsi un început de stabilire a ordinii politice și sociale după normele bizantine. Evident, dacă ar fi trăit fiul lui Mircea, Mihail, care fusese inițiat în rosturile de domnie ale tatălui său, fiind asociat la stăpînire de tată, influența bizantină, asămănătoare cu aceea care a dominat în Moldova în partea din urmă a domniei lui Alexandru cel Bun, ar fi izbutit să creeze altă înfățișare decît a principatului muntean de pe urmă. Era o operă de consolidare, pe care Mircea o începuse și pe care o dusese pînă la un oarecare punct. Demnitățile de curte fuseseră stabilite de domn aici, precum în Moldova ele fusese hotărîte de Alexandru. Rămînea doar să se fixeze mai bine rangurile, să se adauge mai mult prestigiu și să se crească valoarea culturală a societății muntene, influențată și de renașterea bulgărească de la Tîrnova și de marea școală de cărturărie sîrbească a lui Constantin Filosoful. Și mai rămînea ca pribegii veniți de dincolo de Dunăre, greci, sîrbi, poate și unii bulgari, cari aduceau mai multă experiență de viață politică și deprinderea cu mai mult lux în viața publică, să se amalgameze mai deplin cu vechea boierime românească.
Din nenorocire, Mihail a căzut în lupta cu Dan, vărul și rivalul său, și, după această cădere, învingătorul, care s-a stabilit pe tronul muntean, avu de luptat o bucată de vreme cu candidatul adus de turci, Radu Prasnaglava, – ceea ce nu înseamnă: pleșuv, ci cu capul gol pe dinăuntru, prin urmare prost sau ușuratec. A trebuit, prin urmare, ca Dan, care era un luptător, înaintînd pînă dincolo de Dunăre și stăpînind Silistra, ba amestecîndu-se și în lupta pentru păstrarea Banatului, să piardă o mulțime de vreme în aceste frămîntări, care, pe de altă parte, l-au silit să cadă în atîrnare față de Ungaria. Desigur că, atunci cînd turcii zoreau necontenit la Dunăre, drumul Brașovului a fost mai puțin cercetat. După o serie întreagă de răpezi schimbări la tron, s-a impus în sfîrșit Vlad Dracul, alt fiu al lui Mircea, pe care Wavrin l-a găsit în cruciata de la 1445.
Vlad Dracul a fost fără îndoială o personalitate remarcabilă; mai priceput decît Mihail și mai vrednic decît Dan al II-lea, dar în mare parte necunoscut nouă, din lipsă de izvoare. El a fost în stare să joace un rol militar, și importanța lui politică e netăgăduită. Cîtva timp după împrejurările din 1445 el era să cadă supt loviturile ostașilor lui Corvin, pentru ca Vlad Țepeș, o nouă personalitate răspicată în Țara Românească din această vreme, să reia aceeași politică, alături de Ungaria și în contra turcilor, pe care a isprăvit-o dezastrul de la 1462, cu sfărîmarea tronului său printr-o sforțare personală a sultanului Mohamed al II-lea.
În mi jlocul acestor tulburări, natural că elementele de civilizație care se observă pe vremea lui Mircea cel Bătrîn n-au putut să se dezvolte. Oricît s-ar spune că războaiele și luptele lăuntrice aduc și un fel de spor de vitalitate națională, ceea ce este foarte adevărat, cu toate acestea, cînd sforțări prea mari se cer unui trup prea slab, el rămîne firește incapabil de a îndeplini lucruri mari în alte domenii. Așa încît călătorii, fie negustori, fie ambasadori, cînd ar fi venit în Țara Românească prin jumătatea întîia a secolului al XV-lea, ar fi găsit foarte puțin spor față de ce se întîlnea pe vremea lui Mircea.
N-ar fi găsit pe domn stînd ca Alexandru cel Bun în Capitala sa, gu vernînd împărătește, încunjurat de o curte cu caracter permanent, fiecare din acei cari o compuneau avîndu-și atribuțiile sale, ci ar fi întîmpinat un șef de ostași în fruntea unor trupe foarte reduse, capabil de a rezista unei ciocniri, dar nu de a purta un război, cu boieri cari, împreună cu șeful lor, trebuiau să alerge necontenit de la o graniță la alta. Prin urmare se poate zice că tronul dispare în folosul aventurilor ostășești, că marele voevod, cu caracter imperial, care fusese pe vremea lui Mircea, e aproape cu totul înlocuit de conducătorii de oști, și că, în locul donatorilor de mănăstiri și biserici, întemeietori de așezăminte nouă, cum a fost și Mircea, sînt oameni cari prind în grabă ceea ce pot, într-o cîrmuire totdeauna amenințată.
Dezvoltarea secolului al XV-lea se înfățișează aici, prin urmare, cu totul inferioară celor dintîi două decenii o le acestui secol, cum și deceniului cu care se sfîrșește secolul al XIV-lea.
Capitala, se zice de obicei, a fost mutată de la Tîrgoviște la București. Nu se poate vorbi de o mutare a capitalei pe vremea aceea. Radu cel Frumos, fratele care a înlocuit pe Vlad Țepeș, va sta mai tîrziu în București, dar această reședință aici nu e un semn de dezvoltare a principatului, ci o datorie față de turci. Turcii s-au așezat în Giurgiu, s-au aciuat în părțile Severinului. Ei s-au stabilit în punctele cele mai importante ale malului stîng al Dunării. Și atunci, pentru a avea pe domn mai la îndemînă, pentru a-J ajuta, dacă e credincios, pentru a-l combate și a înăbuși imediat răscoala lui, dacă se arată rebel față de sultan, trebuia ca el să nu se mai găsească la Tîrgoviște, ci la București. Satul care se găsea aici ajunge răpede la importanța unui oraș: lîngă cetatea domnului se adună târgoveții: pe la Mihai- Vodă, probabil, pe înălțimea aceasta, a fost așezarea cea dintîi a domnilor din secolul al XV-lea, și această așezare a domniei la București, trecătoare la începutul veacului, s-a făcut în chip mai durabil abia pe la 1460-70.
Cum am spus, curtea a dispărut mai cu totul; oastea însă e bine alcătuită. Aceasta o cunoaștem și prin cutare document al lui Mircea cel Bătrîn. O formează, în împrejurările obișnuite, mai mult boierime, dintre cei ce încunjurau normal pe domn. Aceasta e „oastea cea mică”, pe lîngă care este „oastea cea mare”, după obiceiurile țerii. dar și după norme ungurești din aceeași vreme. După datina veche ajungea – cum am spus – să se facă anume semne de pe vîrful unui deal pentru ca acei în stare de a purta armele să alerge supt steagul domnului. În afară de aceasta se pare însă că și ceva din normele introduse în Ungaria de regele Sigismund au fost adoptate la noi; anume îndatoriri de serviciu militar apăsau și altfel asupra acelora cari primeau moșii din partea domnului. E vremea cînd boierimea începe a se organiza în dauna țerănimii. Fiind lupte necontenite între un candidat la tron și altul, se înțelege că rolul boierilor devine mult mai mare decît înainte, cînd era o singură domnie, asigurată. Dorința de funcții nu există însă, demnitățile la curte erau foarte puține, și atunci moșiile se luau de la „opoziție” pentru a se da „guvernamentalilor”. Deși, pe de altă parte, trebuie să se țină samă și de faptul că domnia tindea necontenit către ținuturile de la sud, unde populația era mai rară, unde nu se făcea agricultură, ci mai mult creșterea vitelor, și o mulțime de pămînt rămăsese fără stăpîn chiar prin unele părți nelocuite. Se poate zice astfel că o parte din șesul muntean a avut același caracter pe care l-a avut sudul basarabean; atitea documente din epoca lui Petru Rareș vorbesc de donații care se făceau în „pustiu”. Și tot așa în documentele ungurești anterioare întemeierii principatului muntean, de cîte ori se spune „desertum” pentru partea de sud a Ardealului, trebuie să-l înțelegem în același mod în care putem admite un „pustiu” în părțile de șes ale Țerii Românești.
Vine o vreme cînd orice demnitar de la curte trebuie să aibă o moșie, cînd, pe de altă parte, acei care ajung, prin donațiuni domnești, să aibă o moșie cîștigă o importanță așa de mare, încît se ridică la situația de sfătuitori ai domnului. În secolul al XV-lea, mai ales în Muntenia, se găsesc o mulțime de boieri cari încunjură pe domn fără ca aceasta să fi însemnat că aveau o funcțiune. Sînt oameni cari s-au ridicat prin sînge, prin servicii, dar și prin stăpînire de pămînt, la ranguri sociale atît de importante, încît fac parte din sfatul domniei.
Boierii aceștia, avînd moșiile lor și prin moșiile lor dreptul la un rol în stat, nu formează un partid în propriul înțeles al cuvintului, și foarte adeseori trec de la cutare candidat de domn la altul sau de la domnul în scaun la cel ce-i voia locul. De aici vine instabilitatea absolută a vieții muntene, haosul care nici în documente nu s-a păstrat, nici în cronicile străine, – fiindcă vreun fel de cronici de țară pe vremea aceasta nu există –, nu poate să se lămurească.
Cu tot acest haos, deoarece totuși este o oaste, deoarece autoritatea domnului, foarte schimbătoare, este totuși reală, rămînînd ca acel care stăpînește despotic astăzi să alerge la Brașov sau Sibiiu, în pribegie, mîne, deoarece este o ordine politică, este o garanție militară în această țară, negustorii cu mărfuri trec și mai departe. Insă și aici observăm o scădere: precum schimbarea răpede a domnilor a împiedecat să se stabilească o ordine bizantină către care tindea Mircea cel Mare prin relațiile sale de familie, prin importanța lui politică și imixtiunea lui în Peninsula Balcanică, aceleași turburări lăuntrice, unite cu pătrunderea turcilor pe malul stîng al Dunării, slăbesc foarte mult comerțul săsesc, la care se adăugia și comerțul polon, venit din Moldova, care exista pe vremea lui Vlad Dracul și care comerț, altfel, ar fi fost în stare să ieie o dezvoltare mai mare.
Atîta timp cît domnii noștri au avut și trecătorile Carpaților și vadurile Dunării, cît tot drumul pînă la trecerea fluviului a fost în stăpînirea aceleiași puteri politice, împrejurările erau altfel, dar ele s-au schimbat cînd vadurile au trecut în mîinile turcilor, cînd, prin urmare, era un vameș la munte și alt vameș jos la apă, cînd funcționa un regim vamal de o parte și altul de altă parte și, mai ales, cînd între stăpînitorul muntelui și stăpînitorul Dunării dăinuia foarte adeseori o situație de neîncredere, de dușmănie sau de război. Orașele săsești au luptat foarte multă vreme ca să păstreze drumul acesta de comerț, și drumul a fost foarte mult folosit de dînsele, dar desigur el s-ar fi dezvoltat altfel, dacă Țara Românească s-ar fi putut organiza.
A fost o adevărată nenorocire pentru civilizație în aceste regiuni sud-est-europene că principatul muntean, pornit supt așa de bune auspicii în veacul al XIVlea, găsinduse în fața turcilor, cu o mult mai slabă apărare, fără ajutor din Ungaria și din Moldova, că principatul acesta, zic, a ajuns să slăbească în ceea ce privește puterea sa de viață și mijloacele sale de acțiune. Balotat necontenit între Ungaria și Turcia și supus foarte adeseori – și încă aceasta era o fericire – influenței stăpînitoare care venea din Moldova, fără ca, iarăși din nenorocire, influența aceasta să fie așa de puternică, încît principatul muntean să fi fost și el reunit supt aceeași mînă, el na putut servi scopurile înseși ale fundațiunii sale.
Acuma, prin Wavrin, avem cîteva note de realitate cu privire la înfățișarea Țerii Românești în această vreme. Cunoaștem astfel Brăila. Despre ea se spune ceea ce cunoaștem și din Schiltberger, bavarezul despre care sa vorbit înainte și care arată că veneau aici corăbii din toate părțile. Brăila figurează în Wavrin ca „Brilago”. Cruciații au întîlnit aici negustori din ce se numea Grecia, din Peninsula Balcanică ce se găsea încă supt autoritatea imperiului bizantin, și ei spuneau că nu se poate merge pe Dunăre în Ungaria, dar că de la Chilia ori de la Brăila sar putea trimete cu siguranță emisari pe uscat în Ungaria. Astfel avem constatarea drumului Brăilei, care pleca de la Brașov și mergea pe valea Dîmboviței, sărind pe urmă la răsărit, către această Brăilă.
Am spus că e vorba și de Chilia, de castelul Licostomului („Licocosme”), care aparținea atunci încă domnului Țerii Românești. În ce privește malul mării, se înseamnă Mangalia, „oraș foarte ciudat”, cu ziduri înalte, largi de treizeci, patruzeci de picioare, foarte stricate însă, și cu un port rău, în care luntrile se rupeau de furtună. Tot pe țermul Mării Negre, de astă dată în Moldova, călătorii văd Cetatea Albă, orașul castel care aparținuse geno vezilor, iar acum Moldovei: „aici se găsesc multe corăbii ale celor din Trapezunt și ale armenilor”. Pe vremea aceasta, pe la 1445. mai rămăsese ceva din activitatea comercială a armenilor din Armenia Mică de pe țermul Medite ranei, dar și de pe acel al Mării Negre. Înaintînd cruciații, ei ajung la Silistra, care, ca și Turtucaia, e foarte bine descrisă, cu înfățișarea chiar a mijloacelor de apărare ale zidurilor, ceea ce aparține mai mult istoriei militare.
Se spune că Silistra fusese odinioară distrusă de români: aceasta înseamnă atacul lui Dan al IIIea asupra cetății. Pe Dunăre merg luntri pe care călătorul străin le numește cu un termen pe care nul putem identifica, ma noques.
Și, aici, o viziune interesantă și supt raportul literar. Pe atunci între turci erau mai multe partide. Unul dintre ele susținea împotriva sultanului Mohamed al II-lea pe un pretendent cu numele de Saugi, care era adăpostit aici, pe Dunăre, și, la coborîrea pe țermul drept al rîului, cei din corăbii au putut săl vadă îmbrăcat în brocard albastru, purtînd turbanul în jurul capului, și, lucru neașteptat, un „cerc de aur”, ca la împărații romani de pe vremuri mai mult decît la bizantini. Saugi avea legături cu cei de la noi pe o vreme cînd turcii de pe malul stîng se adăposteau la domnii noștri.
Mai departe se ajunge la Giurgiu, care nu era atunci pe uscat, fiindcă vechea cetate a fost acolo unde este ostrovul Giurgiului, cetate din care se mai vedeau anumite rămășițe.
I se zice: „L’isle de Georgie”. Se amintește că acest castel a fost făcut de Mircea, și chiar domnul muntean Vlad Dracul explica – am mai spus-o – că sau cheltuit multe pietre de sare pentru ca să se poată ridica zidurile acestei cetăți, – ceea ce arată și că pe vremea lui Mircea salinele de la noi erau exploatate și că se făcea export de sare în Peninsula Balcanică, un venit principal al domniei rezultînd din vînzarea acestei sări. Înaintînd mai în sus, se descrie Nicopolea, pe de o parte, Turnul, pe de altă parte.
Și, la Nicopole, avem o mărturisire care na fost îndestul de întrebuințată cu privire la însăși lupta de acolo la 1396.
Cruciații întraseră în legătură cu domnul muntean, cu Vlad Dracul, care venise cu soldații lui și cu mijloacele de luptă primitive. N-avea tunuri, dar cruciații aveau, și, de bucurie, ai noștri, cînd dădeau din tunuri, le incărcau așa de strașnic, încît unul a și plesnit, omorînd cîțiva dintre români, în chiotul pe carel notează cronicarul. Dar împreună cu domnul venise și fiul lui, și cu acesta boierul în sarcina căruia era dat prințul, „le fils de la Valaquie».
Și el povestea astfel, întro noapte frumoasă, „enveloppé en une robe de nuit”. Arăta că „acolo se ținea regele Ungariei și ungurii, acolo era conetabilul de Franța și acolo se afla ducele Ioan de Burgundia, care se ținea lîngă un turn mare și rotund, pe care acel duce îl făcuse să fie subminat: și totul era pregătit să se puie foc la mină”, în ziua cînd turcii sar fi apropiat de turn. Și Wavrin încheie: Acest guvernator al moștenitorului muntean „era în serviciul seniorului de Coucy, care totdeauna chema bucuros lîngă dînsul pe tovarășii nobili români cari știau vadurile Turciei („qui toujours voullentiers retenoit vers lui les gentilz compaignons vallaques, qui çavoient les aguez du pays de Turquie”). Cu o zi înainte de luptă, guvernatorul, care era favoritul lui Coucy, se bătuse cu turcii și biruise vreo 6 000 din cei veniți cu gîndul să surprindă „les fourrageurs crestiens“. După biruința aceasta a lui contra celor 6 000 de turci – și firește că numărul a crescut cu anii –, el însă e prins și vîndut genovezilor, la cari învață „le language qu’il par ioit», prin urmare ori limba franceză, ori limba italiană.
De față era și Vlad Dracul, care va fi ascultat povestea luptei de la Nicopol.
V. Moldova lui Ștefan cel Mare
Matei de Murano arată cum a venit de la Veneția, pe calea Ragusei, cum a sosit în Moldova, după invitația lui Ștefan, care, putem adăugi, declarase venețienilor că n-a vrut să-și aducă un medic din altă parte a lumii decît de acolo unde are siguranța că e iubit. Încunjurat de dușmani din toate părțile, adaugă el, a avut treizeci și șase de lupte de cînd e domn și din acestea în treizeci și patru a biruit, iar numai două le-a pierdut.
Medicul, ajungînd în Moldova, în scurta lui petrecere aici își face o părere despre domn și împrejurările înseși ale țerii, pe care o expune astfel în raportul său:
„Domnul este un om foarte înțelept, vrednic de multă laudă și iubit mult de supuși, fiindcă este îndurător și drept, foarte veghetor și darnic, bine încă (prosperoso de la persona) pentru vrîsta lui, de nu l-ar fi apăsat această boală”. „Turcii au mare frică de acest domn.” Fiul lui, Bogdan Orbul, care era rănit la ochi, cum se vede și în cutare frescă de mănăstire, e de douăzeci și cinci de ani, „modest ca o fată mare și om viteaz, prieten al isprăvilor (virtu) și al oamenilor de ispravă“. În ce privește pe supuși, „sînt oameni viteji (valenti homini) și oameni de fapte (homini de fatti)”, nu de fraze –, „și nu de stat pe saltea (so li pimazi), ci în război”. Oastea poate fi alcătuită din 40 000 de călăreți și 20 000 de pedeștri.
Cu privire la țară, o găsește „roditoare și foarte plăcută și bine așezată, bogată în animale și în toate roadele. Grîul se samănă în april și mai și se adună în august și septembre. Vinurile sînt ca în Friul, pășunile perfecte, și ar putea să hrănească peste 100 000 de cai“.
Drumul de aici la Constantinopol se face în unsprezece pînă la douăzeci de zile. Negustorii vin din capitala imperiului turcesc, și pe lîngă negustorii aceștia vin și evrei din Crimeea.
Raportul e din 7 decembre 1502.
Acum, după ce cunoaștem ce spune însuși Matei de Murano, să încercăm a vedea ce ar mai fi putut el întîlni în calea lui cînd a venit să îngrijească pe Ștefan cel Mare sau ce ar fi putut să cîștige ca experiență după cîteva luni de ședere în Moldova.
În Moldova, venind cineva din Veneția, putea să sosească pe mai multe drumuri. Pe drumul Ragusei, urmat de ragusani, pe cari-i găsim poate în părțile noastre încă din 1440, la Tîrgoviște de exemplu, unde pare a fi documentată prezența negustorilor veniți din acest „Dubrovnic” al slavilor de pe Marea Adriatică. În cazul acesta, se străbăteau ținuturile sîrbești, unde ragusanii aveau privilegii de comerț încă de pe vremea lui Ștefan Dușan, și o parte din Bulgaria supusă turcilor, ca și Serbia.
În Silistra, cetățenii Ragusei aveau case de bancă încă din secolul al XVI-lea. Acesta e motivul informației exacte pe care o dă, în Analele Ragusei ale sale, Luccari, care vorbește în treacăt despre țerile noastre în cele dintîi timpuri, cu știri pe care critica istorică le-a întrebuințat de mult ca să extragă ceva despre cei dintîi domni cari au stăpînit în părțile noastre. Pasagiile acestea ale lui Luccari, de la sfîrșitul secolului al XVI-lea, sînt un fel de rezumat al experienței pe care ragusanii o făcuseră dincoace de Dunăre, ca și al amintirilor istorice păstrate în cancelariile republicei ori și în tradiția orală a negustorilor. Bancherii aceștia mai aveau un centru important și în Timișoara: sînt scrisori slavone datate de acolo tot din veacul al XVI-lea, pe la 1550, orașul fiind în stăpînirea turcilor, iar ei, tributari ai împărăției otomane, cătînd să se așeze de preferință unde stăpînea direct suveranul care putea să-i ocrotească.
Deși nu era drumul cel mai obișnuit, totuși nu lipseau oameni cari să apuce prin aceste părți ale Serbiei. Neagoe Basarab, domnul muntean de la începutul veacului al XVI-lea, trimete astfel după lucrurile trebuitoare în caz de boală, prin Ragusa, pe medicul Ieronim Mateevici, care trece la Veneția, și în izvoarele venețiene se înseamnă petrecerea acestui medic în orașul unde i s-a acordat și un titlu de distincțiune făcîndu-l cavaler, egues auratus.
Se putea merge, natural, și prin Marea Neagră: în acest caz debarca cineva la Cetatea Albă, și am văzut din Wavrin importanța la 1445 a orașului.
