Acum, rostul acestor oameni nu se întindea asupra administrației întregi a orașului, pentru că domnul izbutise să capete anume drepturi în viața aceasta municipală; funcționari domnești, cari se vor înmulți din ce în ce mai mult, vor îndeplini rosturi care aparțineau întîi acestor modești „magistrați”.
Cei mai mulți s upravegheau tîrgurile care se țineau acolo. În ce privește fixarea locului unde se țineau tîrgurile, mai tîrziu se cerea totdeauna și un privilegiu de la domnie. Tîrgul era împărțit, cum e și astăzi în multe părți, după vînzarea ce se făcea în fiecare piață: Tîrgul Cailor, Tîrgul Vitelor, Tîrgul Grînelor. În afară de aceasta, voiții-șoltuzi și pîrgarii țineau condica orașului. O astfel de condică e pomenită pe la începutul veacului al XVII-lea la Tîrgul Neamțului. Ea se numea „catastiful tîrgului”. Cutare act polon din a doua jumătate a veacului al XVI-lea arată că voiții și pîrgarii aveau și anume chemări, în ce privește schimbarea banilor. Venind banii din toate părțile, schimbul, „valuta“, cum am zice noi, era în mîna acestora; cel puțin prin veacul următor era un dregător special care se numea „schimbătorul tîrgului”, deci un zaraf oficial.
Fiindcă a venit vorba de bani, negustorii trebuiau, de la cel dintîi pas făcut la noi, să se îngrijească și de monedă curentă. Pe cea din Muntenia o cunoaștem. Se pare că avem monedă moldovenească încă de pe vremea lui Petru Vodă. fiul Mușatei, pe la 1380. Și ea continuă să circule în tot decursul veacului al XV-lea și la începutul celui al XVI-lea. Monedă curentă, nu numai politică; nu ca un mijloc de afirmație a independenței, ci ca unul de circulație economică și de folos pentru visterie. Cunoaștem destule monezi vechi, și în săpăturile care se fac ici și colo se mai găsesc comori.
Moneda aceasta e întru toate după sistemul german introdus în Polonia, cea munteană fiind mai mult supt influența sistemului german trecut prin Ungaria și Ardeal. Astfel groșul german din evul mediu este unitatea întrebuințată și aici. Banii moldovenești de aramă și de argint ca și cei munteni sînt supțiri; cei dintîi poartă stema Moldovei precum pentru Muntenia este vulturul care se sprijină pe o stîncă și floarea de crin în legătură cu monetăria ungurească ori poate și cu anume pretenții ungurești asupra „Transalpinei” vasale, în Moldova figurează bourul cu steaua între coarne; de jur împrejur e o inscripție ca în principatul vecin. Forma latină a acestei inscripții se schimbă cu vremea într-o formă slavonă, fără să se poată spune însă că inscripția latină merge numai pînă la o dată, după care începe cea slavonă, pentru că se pare că în același timp se întrebuința, în legătură cu situații pe care nu le cunoaștem, sau cu împrejurări care se schimbă, și inscripția latină și cea slavonă.
În ce privește banii străini, în vremea aceasta ei erau autentici – într-o epocă mai tîrzie monetăria Moldovei obișnuia să-și falșifice banii străini, în legătură cu plata unor ostași aparținînd țerii ai cării bani se falsificau. Ei veneau din mai multe părți. Cei turcești nu lipseau. În veacul al XV-lea era mult mai căutat banul care venea din coloniile italiene ale Mării Negre, în special ianuinii sau banii genovezi din Caffa, așa-numitele „ruble tătărești”. În afară de acesta era cel care venea din Ungaria, florintul, cum se zicea odinioară. Banul acesta se chema în forma slovenească prescurtată, din acte: ug, adică ban unguresc; deci s-a zis, la noi, pe urmă, românește „ughi”.
Cînd, la cumpărături, voia cineva să arăte că este vorba de „bani gata”, se zicea, în slavonește: „ughi gotovi”. Talerul german aparține unei epoce mai tîrzii, fără să fie exclusă întrebuințarea banilor germani în epoca lui Petru Rareș. Socotirea prețurilor obiectelor servind în loc de monedă avea un nume deosebit în obiceiurile comerciale: se zicea a buciului.
Vom adăugi că Petru Rareș era un domn foarte bogat și putea în anume împrejurări să figureze în viața politică și ca un împrumutător pentru stăpînitori mult mai liberi și mai puternici decît dînsul. Așa s-a întîmplat cînd, în a doua domnie, era gata să se ridice împotriva sultanului, să-l prindă și să-l dea în mîinile cruciaților, și electorul de Brandenburg, Ioachim, care trebuia să fie șeful expediției pentru recîștigarea Ungariei, întră în legături cu Petru, care i-a făcut un împrumut, dîndu-i pentru o parte boi. Zapisul de la Ioachim de Brandenburg s-a purtat pe la multe judecăți în deceniile următoare și chiar prin secolul al XVII-lea.
În ce privește exportul, Moldova trimetea în străinătate, și pe la Hotin, mai ales pe acolo, produsele animale: boi. Boii aceștia moldovenești erau foarte căutați. Polonia era plină de dînșii. De multe ori transporturi treceau prin țara vecină ca să ajungă la Danzig, de unde se trimeteau în alte părți, în Anglia și aiurea. De la Danzig importam, în schimb, lucruri de metal: sînt, pînă tîrziu, clopote la noi, care, alături de cele turnate în Ardeal, vin de acolo, de la Danzig.
Grîul și produsele noastre agricole pe vremea aceasta nu treceau granița, agricultura fiind mărgenită la nevoile țerii. Se pare că se făcea o cultură de grîu mult mai mare decît în timpurile noastre, porumb neconsumindu-se încă.
Ce primeam noi din Polonia se poate vedea foarte bine din rămășițele de registre de vamă de care am vorbit, de prin anul 1590, și prin seria întreagă de documente care stabilesc istoria relațiilor dintre poloni și moldoveni.
În general importul era mult mai mic decît exportul. Stofele cele scumpe, de care aveau nevoie domnii noștri, boierii care-i încunjurau, clerul superior, se aduceau, și pentru poloni, din răsărit. Și anume din atelierele mari păstrate de pe vremea bizantinilor sau, după ce împărăția turcească, prin dominația ei necruțătoare, a izbutit să ruineze viața industrială, dacă nu și cea comercială însăși, a imperiului, stofele acestea veneau din Veneția, mare furnizoare și de hirtie, și de cîteva alte fabricate, a Orientului întreg. Brocardul venețian era întrebuințat de obicei. Dar pentru secolul al XVI-lea legăturile acestea sînt încă foarte puține: vechiul comerț italian fusese ruinat; noul comerț italian nu cîștigase încă situația lui de mai tîrziu. Cînd se va ajunge la aceasta, vor veni și galbeni „venetici”, ceea ce inseamnă: din Veneția.
Un alt produs de export, dar în altă direcție, erau porcii. Se trimeteau în Ardeal. Negustor mare de porci a fost, astfel, Alexandru Vodă Lăpușneanu, care-i transporta la Bistrița și Brașov, unde mergeau, dealtfel, și boii moldovenești.
Cînd știm acuma ce putea să însemne un oraș de graniță, să urmărim pe negustorii cari porneau de acolo cu carele, pe drumuri care nu erau pietruite. Călătoriile se făceau deci cu multă greutate pe carele cu boi, și, firește, cu popasuri dese. Era un dezavantagiu pentru negoț, dar un avantagiu pentru înmulțirea și dezvoltarea orașelor în țara noastră. Dacă negoțul s-ar fi putut face pe un drum mai bun. popasurile ar fi fost mai rare, pe cînd așa după cîteva ceasuri de trudă, trebuia ca omul să se oprească într-un oraș spre a se odihni.
Drumul Hotinului mergea la Iași, și un alt drum vechi, prin Dorohoi și Botoșani, țintea iarăși la Iași.
Căci drumul prin Galiția, natural, n-a dispărut, nici pe vremea lui Petru Rareș, deși acestălalt, de la Hotin, îi făcea concurență. Orașele din nordul Moldovei nu se dezvoltă însă prea mult pînă la începutul veacului al XVI-lea, ori și în epoca lui Ștefan cel Mare.
Ajungînd negustorul la Iași, orașul lui Petru Rareș se deosebea foarte mult de ce fusese el, în secolul al XV-lea, precum și Suceava, capitala cea veche, avea și ea o dezvoltare pe care veacul anterior nu o cunoscuse.
În ce privește rostul celor două capitale una față de cealaltă, se poate spune că părerea care atribuie lui Alexandru Lăpușneanu „mutarea capitalei” la Iași este cu totul greșită, deși s-a dat numele de Lăpușneanu străzii principale din Iași, socotindu-l ca întemeietorul acestei reședinți. În secolul al XVI-lea, domnul era, de cele mai multe ori, un drumeț și se strămuta din loc în loc ca să dea sentințe; căci, circulația fiind grea și oamenii neputînd să se strămute departe ca să-i vie înainte, domnul își schimba scaunul de judecată. Același lucru se întîlnește pentru cîte o altă regalitate europeană, în timpuri mai depărtate: de exemplu pentru Anglia secolului al XlII-lea, pentru Ungaria lui Andrei al II-lea, contemporană. Astfel, domnii noștri avînd case domnești pretutindeni, fiind datori să se prezinte cînd într-un loc, cînd într-altul pentru a împărți dreptatea, nu se poate vorbi la început de o capitală statornică. Pe de altă parte, capitala din timpul nostru presupune o mulțime de oficii, de funcționari, pe cînd pe vremea aceea, cînd toate se făceau prin delegație, numindu-se un ispravnic pentru o sarcină, cît sarcina însăși ținea, lucrurile acestea toate nu existau. Dar din documente se constată foarte bine că domnii stăteau uneori la Iași din motive în mare parte militare: în relație cu incursiunile tătărești în Basarabia, cu primejdia ce venea de la Nistru din partea păgânilor tatari, sînt în veșnică mișcare.
Orașul Iași se numește în cutare documente Stepanovița, fiindcă biserica domnească și Curtea de lîngă dînsa fuseseră întemeiate de Ștefan cel Mare, socotit, prin urmare, ca un ctitor al orașului. Deși „Iaspezar” ființa, cum am spus, și înainte de Ștefan, i se mai zicea și Forum Philistinorum, fiindcă a existat în vechime o populație a Iașilor, a iazigilor, care purta și numele de filisteni, cules din Biblie.
Foarte cercetat pe vremea lui Ștefan, orașul rămîne așa în zilele lui Bogdan, care a stat mai mult prin părțile de sud-est decît în cele de nord, avînd să-și ducă lupta, pomenită, împotriva tatarilor. În Iași biserica lui Ștefan e Sf. Nicolae de lîngă Curtea domnească, în șesul Bahluiului, care nu era, firește, canalizat atunci. Dincolo de cursul lui, era Cetățuia, unde fusese vechea biserică a celor dintîi așezări în părțile acestea. Petru Rareș – și aceasta merită să fie relevat – n-a construit el însuși în Iași, ci, în vremea lui, de un fruntaș boier s-a făcut biserica aceea care exista lîngă clădirea de acum a Teatrului Național, pe locul unde s-a făcut instalația tehnică a teatrului, biserica Dancului. Vechimea zidirii se vedea și din faptul că era cufundată în pămînt.
Dar numai cînd domnia trebui să se razime pe turcii din Chilia și Cetatea Albă, Iașii au fost preferabili Sucevei, precum, în Muntenia, Bucureștii, fiind mai aproape de turcii din Giurgiu, acest oraș a fost preferat Tîrgoviștii, expusă năvălirii pribegilor din Ardeal.
Suceava însăși se înfățișează mai bogată în epoca lui Petru decît înaintea lui. Dacă de la Alexandru cel Bun rămăsese biserica Mirăuților, pe care Ștefan cel Mare a prefăcut-o, dacă, lîngă această biserică, existau curți domnești, datînd din secolul al XV-lea, cele mai frumoase biserici sucevene vin din epoca lui Petru Rareș. Astfel e biserica Sf. Dumitru, care în liniile ei generale se păstrează pînă astăzi, înfățișînd, într-o formă deosebit de frumoasă, stema Moldovei deplin înflorită. Tot așa bisericuța pe care a întemeiat-o doamna lui Petru Rareș.
Aceasta, Elena, căpătase, prin donația soțului, veniturile Botoșanilor, cari pînă la anume punct, din domnia lui Rareș erau încă un sat. Dar, cînd veniturile au fost ale doamnei, o femeie foarte pricepută, ambițioasă și iubitoare de clădiri religioase, ea a înălțat sfintele lăcașuri care vin din această epocă și pe care călătorii le vor fi privit cu admirație. De o parte era biserica Uspeniei sau Adormirii Maicii Domnului, făcută de dînsa ca și Sf. Dumitru din Suceava; pe de altă parte, biserica Sf. Gheorghe, zidită în același timp. Aceasta a fost răzăluită din tencuială spre a i se restitui forma primitivă, deși supt cealaltă era mai chipoasă, iar Uspenia este încă așa cum a fost făcută de ctitori.
Dealminteri această regiune putea să aibă un interes deosebit pentru vodă, fiul Rareșoaii din Hirlău, al unei neveste de negustor care primea din cînd în cînd pe Ștefan cel Mare. Acolo, la Hirlău, se întîlnește o clădire specială făcută de Petru Vodă la locul de origine al mamei sale și unde se zice că însuși văzuse lumina zilei.
Tot în Hîrlău e și o veche biserică a lui Ștefan cel Mare, refăcută, și am văzut înuntru picturi interesante din veacul al XV-lea. Pe dinafară biserica e reparată; pe dinăuntru a fost lăsată neatinsă.
Petru Rareș, dealminteri, și-a întins atenția asupra regiunii nordice a Moldovei în ce privește clădirile, din care cauză, la Baia, pe lîngă biserica lui Ștefan, care a fost iarăși reparată în timpul nostru, este aceea, încă nereparată, a lui Petru Rareș. Dacă la Piatra Neamț avem biserica Sf. Ioan, foarte frumoasă, de pe vremea lui Ștefan, Petru Rareș figurează și-n împodobirea orașului Roman. Acolo era o biserică foarte veche, din epoca lui Ștefan cel Mare, dar împodobirea i-a fost adausă de Petru Vodă. Și, în sfirșit, el ar fi putut clădi și la Putna lui Ștefan, care aici își fixase locul de îngropare, pentru ca toți acei cari se vor ținea mai aproape de dînsul să-și afle un mormînt. Petru a simțit însă ambiția de a-și avea loc de înmormintare deosebit. Și pentru aceasta a ales o mănăstioară așezată lîngă Siretiu, Sf. Nicolae din Poiană, unde era înmormîntată, alături de anume boieri din veacul al XV-lea, mama lui Ștefan, doamna Oltea, căreia i s-a zis Maria. În timpurile din urmă Petru Rares a izbutit să facă din biserica de la Pobrata una din cele mai frumoase ale Moldovei. Ea are un caracter deosebit de acela al epocei lui Ștefan: e mai spațioasă, mai înaltă; cuprinde, pe lîngă pridvor, pe lîngă pronaos sau tinda femeilor o încăpere deosebită, făcută anume pentru îngroparea lui și a soției: și astăzi se văd admirabilele morminte de marmoră care au cuprins trupurile celor doi soți domnești, la dreapta, la o înălțime oarecare deasupra solului, cum era obiceiul.
Afară de aceasta pictura este de o foarte mare frumuseță. Pictura aceasta moldovenească din epoca lui Petru Rareș se poate vedea mult mai bine în acelea din zidirile Moldovei de nord, care, o bucată de vreme, s-au găsit în pribegia austriacă și au fost reunite acum patriei românești, în Bucovina. Și mai ales în două biserici pe care un călător din veacul al XVI-lea le vedea în toată strălucirea lor. E, pe de o parte, Moldovița, iar, pe de altă parte, în înfățișarea ei actuală, Voronețul.
Moldovița își datorește începuturile ei domniei lui Alexandru cel Bun: din vechea construcție sînt numai ruine, și biserica actuală, foarte bine păstrată – războaiele se pare că n-au adus nici un fel de stricăciune pe acolo – se datorește epocei lui Petru Rareș. Sînt, între altele, pe lîngă pictură, foarte frumoasă, elemente decorative care nu se întîlnesc în alte biserici: un fel de cadru de lemn aurit se vede, astfel, deasupra porților cînd se trece dintr-o parte a bisericii la alta.
Voronețul a fost făcut chiar de Ștefan cel Mare, dar pictura exterioară e datorită epocei lui Petru Rareș. Pe cînd pe vremea lui Ștefan podoaba pe dinafară a clădirilor bisericești se făcea prin alternarea între cărămidă și piatră și prin discurile de smalț, aicea pictura se desface pe un fond albastru palid, de toată frum.useța.
Precum lui Petru Rareș îi plăcea să zidească, așa și boierilor lui. În deosebite părți ale Moldovei rămase totdeauna supt români, ca și în Bucovina, se găsesc clădiri de ale boierilor din vremea lui Petru: de exemplu la Horodniceni, la Arborea, deși acel Arbore al cărui chip se păstrează, împreună cu al copiilor lui, pe zidul din fund al bisericii, aparține unei epoce ceva mai vechi.
VIII. Dregătoriile românești în veacurile al XIV-lea pînă în al XVI-lea
Călătorul care ar fi venit în veacul al XV-lea în țerile noastre, în epoca lui Ștefan cel Mare și chiar înainte de această epocă, în domnia lui Alexandru cel Bun, ar fi găsit începutul unei orînduieli de curte. N-aș zice și: orînduire a funcțiunilor, căci pe vremea aceia, dacă o curte exista și avea proporții impunătoare, nu exista o ierarhie a dregătorilor: funcțiile nu erau permanente, ci întîmplătoare și fără plată; erau delegații care se acordau unor anumite persoane în legătură cu anume servicii, și, după ce îndeplineau acest serviciu, ele se întorceau înapoi, la rosturile lor de la curte și la situația lor între demnitarii statului.
Înainte de epoca lui Alexandru cel Bun domnia moldovenească avea un caracter nefixat, anumite influențe occidentale luptînd cu influențe orientale; de o parte era un curent care venea din Ungaria, adus de descălecătorii maramurășeni, de altă parte era un curent care venea din Polonia, ceva mai nou decît celait. Cercetînd lista boierilor cari întovărășau pe domn, cari garantau de multe ori jurămîntul și prin urmare puneau valoarea lor politică personală în sprijinul valorii politice schimbătoare, după temperament și împrejurări, a domnului, o să se găsească un număr destul de important de nume; dar efectul pe care-l produce lista aceasta, cam amestecată, foarte nestabilă, nu este al unei ordini politice stabilite. Boierii aceștia din secolul al XIV-lea, din vremea lui Petru al Mușatei și a lui Roman al Mușatei, a urmașilor lor pînă la Alexandru – fiindcă de la Bogdan și Lațcu n-avem documente cu boieri, ci numai din a doua jumătate a veacului al XIV-lea –, purtau foarte probabil numele supt care clasa noastră aristocratică e cunoscută.
El vine de dincolo de Dunăre. La sîrbi el nu se întîlnește. E bulgăresc, uralo-altaic. Am emis undeva ipoteza că, deoarece „ar” e un sufix de plural în limbile turanice și, prin urmare, scoțînd sufixul, rămîne rădăcina „bol” sau „bul”, s-ar putea foarte bine ca între numele chiar de „bulgar” și acesta de „boiar”, care în izvoarele bizantine se înfățișează ca bolás, boládes, să fie o legătură, și, precum francii se numesc „cei liberi”, precum alemanii se numesc „obștea”, „toată lumea”, tot așa aceștia ar fi însemnat „aleșii”, „fruntașii”.
Rostul acesta al boierilor trece de dincolo de Dunăre în Țara Românească, în principatul muntean.
Bineînțeles, cînd zicem că numele trece de la bulgari dincoace de Dunăre, aceasta nu înseamnă că bulgarii singuri în Peninsula Balcanică ar fi avut o clasă dominantă cu atribuții funcționărești și cu situație privilegiată, cu un rost deosebit în viața socială a timpului, ci numai că singur numele a venit de pe malul drept al Dunării. În ce privește demnitatea, aceasta se întîlnește și la romani, la bizantini, de unde, confundîndu-se cu vechea instituție uralo-altaică a bulgarilor, s-a alcătuit clasa boierilor la aceștia.
Nu trebuie uitat că Moldova n-a fost ea la început supt influența celor de dincolo de Dunăre. Ea a fost întemeiată de curentul de inițiativă politică venit din nord-vest: a plecat din acel punct unde se reunește regiunea de N-E a Ardealului cu Maramurășul, Bucovina și Ardealul. O influență, prin urmare, a vieții slavo-bizantine în însuși cuibul de unde pleacă viitorii voevozi moldoveni este absolut neadmisibilă: numai după descălecarea Moldovei s-a scris actul slavon de-acasă care s-a descoperit mai acum în urmă.[1] Ei au venit cu idei politice ungurești. Aceste idei s-au amestecat pe urmă cu acele idei patriarhale care veneau din obiceiul pămîntului de la noi, de la populația românească găsită aici, și, ceva mai tîrziu, cu o influență politică pornită din lumea ruso-lituaniană.
Această lume ruso-lituaniană era însă continuarea lumii rusești din Chiev; lituanienii erau numai clasa diriguitoare, militară și politică, iar supușii în cea mai mare parte ruși din Galiția, cari continuau viața rușilor din Chiev. Acolo, la Chiev, de pe urma legăturilor pe care nația rusească le avea cu bulgarii, în veacul al X-lea, cînd bizantinii chiamă pe rusul Sviatoslav să distrugă statul bulgăresc, instituția boierilor a putut pătrunde.
Așa încît ea s-a introdus prin două căi: în Muntenia, de-a dreptul de dincolo de Dunăre, iar în Moldova, întrucît nu s-a întins o influență munteană, care încă e posibil să fi pătruns chiar de la întemeierea principatului, din lumea ruso-litvană.
Dealminteri și în ce privește cancelaria este o deosebire între Muntenia și Moldova, de la început. Limba latină a fost foarte răpede înlăturată, – aceasta între altele și fiindcă mai greu se găseau scriitori slavonești. Lumea ungurească și polonă avea nevoie ea însăși de cărturari, continuînd viața ei politică, pe cînd în Balcani viața politică a bulgarilor era în complectă desfacere prin venirea turcilor. Și, în felul acesta, distrugîndu-se viața politică a slavilor din Balcani, elementele cărturărești de acolo veneau la noi. Însă limba slavonă adusă de dînșii, slavona de biserică, nu era cea vorbită de ruși, ci limba din părțile Salonicului în epoca lui Chirii și Metodiu. În Moldova i se adăugiră apoi slavonisme rusești. Chiar în ce privește formulele, sînt deosebiri „diplomatice”, de cancelarie. Astfel la munteni, cancelaria sîrbo-bulgară a servit de model și apoi s-a strămutat cu totul la noi; în Moldova e cancelaria acelor stăpînitori lituano-ruși cari moșteniseră tipicul cancelariilor din Chiev, cu forme bine determinate, putînd trece apoi și aiurea.
