Călătorul care ar fi trecut prin Muntenia ar fi constatat aici unele elemente comune cu cele corespunzătoare din Moldova, dar și altele deosebite de elementele moldovenești. Între elementele comune sînt acelea de cultură orientală, care nu mai vin acum din Balcanii propriu-ziși, din Constantinopolul creștin, care nu mai există, din statele slave complect distruse de turci, ci vin prin fugari, aparținînd familiei odată domnitoare în Serbia, a Brancoviceștilor, refugiată în Ardeal și în părțile ungurești.

    În Moldova influența aceasta slavo-bizantină aduce – cum am văzut – schimbări importante și în domeniul literelor și în domeniul artei, fiind reprezintată prin a doua soție a lui Petru Rareș, Elena, fiica despotului Ioan. Inteligența sîrbească exercitată asupra Moldovei e însă mult mai restrînsă, din cauza situației geografice a țerii, pe care din două părți o bate vîntul Apusului, și din Polonia și din Ardeal, pe cînd în Țara Românească acest vînt bate numai din Ardeal. Cît pătrunde în Moldova din influența aceasta apuseană se poate strecura în Muntenia și pe calea Moldovei, prin fata lui Petru Rareș, Chiajna, cunoscută mai mult prin nuvela lui Odobescu decît prin realitatea lucrurilor, – care a fost măritată cu cel puțin doi domni munteni din această vreme, căci, murind unul, Chiajna ia pe celait, reprezintind și mai departe influența părintelui ei.

    Influența sîrbească din Moldova întîlnește deci anumite piedici care la munteni lipsesc. Așa încît călătorul care ar fi venit în epoca pe care o putem numi a lui Neagoe Basarab – fiindcă după dinsul pînă la jumătatea veacului al XVI-lea nu întîlnim vreo personalitate domnească răspicată, ci numai bieți domni cari astăzi apar pentru ca mîne să dispară –, ar fi avut mult mai mult decît în Moldova impresia că se găsește pe un teritoriu bizantin, oriental, în legătură cu tradițiile răsăritene ale evului mediu. Accst călător, venind din Ardeal – pentru că negustorii din Polonia pe vremea aceea veneau foarte puțini în Țara Românească, deși în micul muzeu de la Curtea de Argeș, creațiunea lui Neagoe Basarab, se întîlnea o cingătoare care vine din Luck; aceasta pe lîngă vechile legături –, trebuiau să se simtă într-o lume nouă, deosebită de aceea pe care o cunoșteau, deși meșteri sași, cum era Celestin de la Sibiiu, lucrau juvaiere pentru domnul muntean și ai săi.

    Relevăm că drumul Ardealului era bătut încă de o sumedenie de negustori, și nu se poate zice că în acest timp, cu toate schimbările răpezi ale domnilor munteni, este în decădere negoțul de peste munți. Dealminteri, dacă pune cineva întîia parte a secolului al XVI-lea în comparație cu tot secolul al XV-lea după moartea lui Mircea, va constata că, deși o lungă domnie așezata este, în afară de cazul lui Neagoe, imposibilă pentru Țara Românească, totuși poate că e mai multă stabilitate de cum fusese înainte.

    După moartea lui Mircea, ce se întîmplă în secolul al XV-lea? Fiul lui Mircea, Mihail, domnește cîteva luni. În luptă cu vărul său Dan, Mihail cade. Dan stăpînește în luptă cu Radu Prasnaglava. După stăpînirea lui Radu, care niciodată nu s-a așezat, vine epoca lui Vlad Dracul. Vlad Dracul are totdeauna dușmani în fată; e amenintat de turci în fiecare clipă. În urmă, Hunyadi, cu ardelenii lui îl prinde și-l omoară. După dispariția lui Vlad e o adevărată anarhie cu domni mărunți, dintre cari unul, încă un Basarab, abia ieri, alaltăieri a fost descoperit. Apoi iată Vlad Țepeș, pe care sultanul îl răstoarnă, puind în loc pe Radu cel Frumos. Acesta are împotriva lui pe un domn al Moldovei ca Ștefan. Isprăvind cu Radu, Ștefan numește domn pe Basarab cel Bătrîn, Laiotă. Acesta, ridicîndu-se împotriva binefăcătorului său, Ștefan îl gonește, așezînd pe Basarab cel Tînăr, Țepeluș, care, amenințat de turci, nu găsește sprijin destul în Ștefan și se dă de partea păgînilor. După peirea lui vine la tron Vlad Călugărul, care stăpînește mai multă vreme, dar nu e o domnie: tot timpul cît acest bătrîn Vlad, fost cleric, se găsește în fruntea principatului muntean, el n-are o politică, n-are o acțiune, în nici o direcție.

    Dar la începutul secolului al XVI-lea se întîlnește o domnie relativ întinsă, a lui Radu, căruia i s-a zis cel Mare din cauza caracterului strălucit al stăpînirii sale, din cauza donațiilor pe care le-a făcut mănăstirilor din Răsărit, ajungînd să fie cunoscut de la Ierusalim pînă la Muntele Athos. Iar, după dispariția lui Radu cel Mare, după trecerea răpede a lui Mihnea cel Rău, omorît la Sibiiu, unde se refugiase, de alt Basarab, pretendent la tronul muntean, căruia i se zicea Danciu sau Țepeluș, și a lui Vlăduț, vine Neagoe însuși, care, oricum, reprezintă ceva și în dezvoltarea politică a țerii. Chiar după moartea lui și lupta nu știu cîtor domni, unul la Buzău, celait în ținutul oltean, răsare un Radu de la Afumați, care luptă viteaz și stăpînește în urma luptelor așa încît să poată fi îngropat la Curtea de Argeș, supt o piatră care-l înfățișează călare, cu buzduganul în mînă, cu mantia în vînt, ca un biruitor. Chiar urmașii nerăzboinici, un Radu Paisie, un Mircea Ciobanul, domni puși de Poartă, dar cari aveau stăpînirea asigurată supt scutul turcesc, se ridică în miijlocul necontenitelor turburări și frămîntări cu un relief mai puternic decît Vlad Călugărul sau Radu cel Frumos.

    Prin urmare vremea aceasta permite relații comerciale, ea ține drumurile economice deschise. Dacă Sibiiul e în scădere răpede, în părțile oltene ridicîndu-se o mulțime de mici familii boierești, care nu se înțelegeau între dînsele, ci se luptau necontenit unele cu altele, Brașovul, căruia-i corespunde ca domeniu comercial partea de dincoace de Olt a principatului, își păstrează încă activitatea și-și adauge bogăția.

    Deci pe călător îl luăm de la Brașov și-l întovărășim pe drum prin Giurgiu spre Peninsula Balcanică.

    El ar fi găsit în cetatea Poienarilor[1], cel puțin pînă la un anumit moment, urme ale trecutului de influență ungurească, de puternică influență de peste munți asupra principatului muntean. Aici mai stătea cînd și cînd cîte un pîrcălab care putea să fie ungur, impus de voevodul nou al Ardealului.

    Coborîndu-se de acolo, călătorul ar fi ajuns la Argeș. Curtea aceasta a Argeșului de foarte multă vreme nu mai avuse nici un fel de însemnătate. Sin-Nicoară va fi început poate să cadă în ruine de pe vremea aceea; cît privește Biserica Domnească, rar mai venea cineva la ceremoniile, odată strălucitoare, ale bisericii ortodoxe. De la un timp însă Argeșul acesta cîștigă din nou însemnătate și Neagoe e acela care a clădit cunoscuta biserică, refăcută de Lecomte du Noüy, – observînd mai mult sau mai puțin modelul care fusese pe vremuri, – biserică lipsită azi de încunjurimea de ziduri și de toate clădirile unde stăteau egumenii și pe urmă episcopii de Argeș și scoasă astfel din cadrul ei firesc.

    Înainte de a se ridica din nou Argeșul, Tîrgoviștea se învrednicise totuși de o nouă favoare, ca și regiunea încunjurătoare, din care fac parte colinele de dincolo de cursul Ialomiței, unde s-a ridicat biserica Dealului.

    Pentru Radu cel Frumos capitala fusese Bucureștii; pentru Vlad Călugărul, de la care avem un număr de acte, capitala e tot aceasta din sud, mai nouă, și, dealminteri, el e înmormîntat, – deși nu i se mai vede mormîntul astăzi – la fundația sa în Vlașca. Aceștia toți sînt domni sprijiniți de turci, cari-și au baza în regiunea mai apropiată de Giurgiu.

    E incontestabil însă că, la începutul veacului al XVI-lea, dacă regatul Ungariei decade, în schimb voevodul Ardealului cîștigă o însemnătate mult mai mare decît înainte. Supt Iageloni, Vladislav și Ludovic, Ungaria propriuzisă slăbește, pînă ce, în lupta de la Mohâcs, Soliman cel Măreț biruiește pe copilul-rege, care și moare înecat în mlaștini, creîndu-se atunci cele trei Ungarii: pe cînd nordul și vestul sînt ale lui Ferdinand de Habsburg și turcii se așază în Buda, iar apoi în Timișoara, Solnoc și Seghedin, voevodatul ardelean se consolidează deosebit pentru a ocroti ideea de stat ungurească. […] În ce privește influența asupra principatului muntean, Ardealul, desfăcut din vechea Ungarie, cu o dinastie proprie și ocrotit de sultan, avînd deci toată valoarea pe care i-o dă această ocrotire, influențează mai mult asupra principatului muntean decît cum putuse să o facă regatul unguresc cînd Ungaria era întreagă și Ardealul numai o provincie mai mult sau mai puțin neglijată a acestui regat. Este o concentrare de viață ungurească la hotarele Țerii Românești, care schimbă cu desăvîrșire situația.

    Atunci domnia, care încheie tratate de hotare, tratate de aderență politică cu voevozii ardeleni, se duce din nou spre munte. De aici vine că Radu cel Mare face mănăstirea din Deal, și tot de aici că Neagoe va ridica, la rîndul său, biserica de la Argeș.

    De la Neagoe n-avem multe documente, dar, chiar dacă n-ar fi rezidat mai mult timp la Argeș, singur faptul că a clădit o astfel de biserică într-un loc unde nu era nici măcar o episcopie – aceasta e numai de la sfîrșitul veacului al XVIII-lea – înseamnă că el avea intenția să locuiască aici, că interesele politice îl purtau spre aceste părți. Călătorul, prin urmare, ar fi găsit partea aceasta de sus a Țerii Românești foarte vie.

    Pe cînd în Moldova influența Brancoviceștilor se exercită numai prin căsătoria lui Petru Rareș cu Elena, cu influența literaturii slavone din Peninsula Balcanică asupra noii literaturi de cronici a Moldovei, aici, în Muntenia, influența aceasta este întreită; cînd Mihnea cel Rău a fost omorît la Sibiiu, acel care-l omoară, pretendentul de tron despre care am vorbit, este susținut de sîrbi, cari aveau a face cu boierii de la noi. Iacșicii aceștia au întreținut legături foarte strînse cu principatul muntean.

    În al doilea rînd, Neagoe e fiul unui domn cu numele de Basarab din veacul al XV-lea și al unei femei care vine din puternicul neam oltean al așa-numiților Banoveți sau Craiovești, – Banoveți, fiindcă la Craiova era moșia lor; li se mai zicea și familia Pîrvuleștilor fiindcă unul dintre cei patru frați se chema Pîrvu (numele însuși e slav, din Balcani; acela al altui frate, Barbu, însă e un nume venețian, venit prin Dalmația, pe la sîrbi: Barbarus, Barbo). Mănăstirea Bistrița, pe care au întemeiat-o acești Banoveți, era una din cele mai frumoase ale țerii, fiind făcută și împodobită tot în stil sîrbesc. Singurul fapt al legăturilor acestui neam cu Balcanii trebuia să aducă o influență în artă, în literatură și în sistemul de guvernămînt din aceste părți.

    Dar, cînd Radu cel Mare a vrut să întemeieze în Țara Românească și o organizație bisericească și o viață culturală, el a recurs, nu la apusenii de cultură latină, catolică, din Ardeal, ci la elemente de strictă ortodoxie și mare tradiție istorică din Balcani. Tipografia, pe care Moldova n-a avut-o pe vremea lui Petru Rareș, a funcționat pentru amîndouă țerile, ca și pentru slavii de peste Dunăre, supt un călugăr care a lucrat întîi în Muntenegru, la Cetinie, după datine venețiene. Călugărul Macarie, devenit tipograf al curții supt Radu și cei dintîi urmași ai lui, ajunge mitropolit al Țerii Românești. În același timp a fost vorba să se ierarhizeze biserica munteană, care pînă atunci avea numai elemente datînd din secolul al XIV-lea, de la greci, și anumite elemente culturale datînd de la Nicodim, din secolul al XIV-lea; turburările înrîuriseră defavorabil și asupra ei. Cînd a fost nevoie ca ea să fie refăcută și întregită, măcar așa încît să poată sta alături de biserica moldovenească, foarte bine organizată ierarhic pe vremea lui Ștefan cel Mare, cu un mitropolit la Suceava și vlădici la Rădăuți și Roman – cel de Huși e mult mai nou –, domnul a recurs la patriarhul Nifon.

    Nifon fusese patriarh la Constantinopol, și se retrăsese ca monah la Muntele Athos; în ce privește însă influența culturală pe care o aducea cu dînsul, această influență era grecească, fără îndoială, dar nu fără un amestec slavon. Viața lui a fost scrisă de Gavriil Protul, egumenul de căpetenie între ceilalți egumeni de la Muntele Sfînt, dar exista și o formă slavonă; traducerea românească mai tîrzie e făcută după aceasta. Nifon însuși, în ce privește originea lui, era din acea lume balcanică mai mult slavo-albaneză decît grecească. Dar, cînd a fost vorba ca Țara Românească să-și aibă în forma aceasta canonică un mitropolit, nu cine știe ce biet om scos dintr-o mănăstire, ci unul aducînd un nume mare, o tradiție istorică, o conștiință culturală, un prestigiu, acela care a fost în stare să împace pe Bogdan Moldoveanul cu domnul muntean din vremea lui, Radu cel Mare însuși, ieșind în fața oștilor gata de luptă și impunînd domnilor să-și întindă mîna, mitropolitul acesta a fost Maxim Brancovici, care a stat o bucată de vreme aici și s-a întors înapoi acasă la dînsul pentru a isprăvi ca mitropolit de Belgrad.

    Neagoe a luat de soție pe Milița, care-și zicea Despina, fiindcă era fată de despot, ca și Elena. Bizantinismul a pătruns deci la munteni tot pe această cale slavă.

    Acum, acest bizantinism aduce cu dînsul și idei împărătești, și Neagoe a fost, mult mai mult decît Petru Rareș al Moldovei, un domn de forme bizantine. Caracterul acesta al lui se cuvine să fie relevat. Petru Rareș merită a fi așezat în rîndul suveranilor din epoca Renașterii. Cînd și-a făcut un plan, îl urmărește per fas et nefas, pe căile bune și rele, pe cele cinstite și pe cele criminale. A fost un moment cînd doi oameni ai Renașterii au stat aici, la noi, față în față: Petru Rareș și Aloisio Gritti. Turcii numiseră pe un bastard de doge al Veneției guvernator al Ungariei, și acesta, sprijinit întîi pe Ardeal, voia să-și adauge Moldova și Muntenia. Petru Rareș, din parte-i, dorea să alipească Moldovei lui Ardealul și Țara Românească, aceasta atîrnînd în adevăr de dînsul. Atunci au dat lupta lor acești doi oameni gata a recurge la toate mijloacele Renașterii: minciuna, trădarea, otrava, asasinatul. Și între ei doi, avînd talentul politic special al epocei, ceea ce se cheamă „virtù” – într-alt sens decît cel moral –, cel mai tare a fost totuși Petru Rareș, care a făcut așa ca Gritti, încunjurat la Mediaș de nobilii țerii, și avînd nevoie de dînsul, să fie prins de adversarii lui unguri din Ardeal și omorît. Și copiii lui, dintre cari unul era menit pentru Moldova, iar celait pentru Muntenia, intrind în mîinile lui Petru, au dispărut fără urmă.

    Neagoe este, din contra, tipul cezarului bizantin: o pictură care a ajuns populară îl înfățișează împreună cu Milița și copiii lor, cu coroane enorme, cu părul făcut zulufi și atîrnînd în jos, cum e înfățișat și Radu cel Mare, cu haine grele, într-un aspect ieratic, de pare că sînt clerici, și nu domni. Iubirea extraordinară de biserică se întîlnește și la Petru Rareș, dar din punctul de vedere al „gloriei”, pe cînd dincoace nu e gloria, ci devoțiunea. Petru își creștea copiii așa încît, totuși, un Ilie ajunge trădător față de țară, de nația și de legea lui, turcindu-se, celait fiu, Ștefan, era un monstru pe care au trebuit să-l omoare boierii; fetele au fost femei teribile: și Chiajna și Ruxandra, și ele tipuri ca ale Renașterii italiene. În palatul lui Neagoe și al Despinei însă, copiii lor, acei cari au murit, Petru și încă unul, precum și cel care, trăind n-a ajuns totuși la bărbăție, ci s-a stins în exil la Constantinopol, după moartea tatălui său, tînărul Teodosie, toți aceștia sînt crescuți în norme stricte bizantine ale evului mediu, în camere închise, supt îngrijirea deosebită și ideală a tatălui. Numele, al Marelui Teodosie, al lui Teodosie Caligraful de mai tîrziu, n-a fost ales cine știe cum – Teodosie nu s-a chemat nici un domn al nostru.

    Lui Neagoe i se atribuie, cu dreptate, „învățăturile” către fiul său Teodosie, foarte important monument de compilație bizantină, de un caracter moral deosebit, cu învățăminte din viața lui „Varlaam și Ioasaf”, venită tocmai din India și trecută prin canalul bizantin și sîrbesc, apoi din Sfînta Scriptură etc. S-a spus mai de curînd că lucrarea ar putea fi datorită unui călugăr care a împrumutat numele lui Neagoe, dar sînt unele capitole în care domnul își învață fiul cum să se poarte cu solii, cum să meargă la război, ce atitudine să aibă față de turci, care nu pot veni de la un călugăr, ci numai de la un domn, și încă de la unul foarte experimentat în toate rosturile țerii, așa cum ele existau, precis, în această epocă.

    Biserica de la Dealu nu este bizantină, dar influența sîrbească aducea cu dînsa, în acest început al veacului al XVI-lea, o altă influență, care pentru întîia oară se manifestă în viața țerilor noastre: cea venețiană. Clădirea aceasta de marmură se înfățișează ca un pătrat perfect, purtînd la dreapta și la stînga ușii de întrare, și nu deasupra, ca în bisericile lui Ștefan cel Mare, în două tabele, o inscripție foarte fină, cu litere care amintesc pe cele latine cum se făceau la Veneția în vremea aceasta. Cu totul altceva decît inscripțiile moldovenești, amestec interesant și original de elemente gotice și orientale. Nu putem judeca partea dinăuntru a mănăstirii Dealului, care a fost foarte adeseori prădată și, la începutul secolului al XIX-lea, total schimbată; ea n-are picturi, iar odăjdiile au dispărut în cea mai mare parte. Cînd, acum, Neagoe, s-a hotărît să facă o biserică pe care s-o opuie celei de la Dealu, mănăstirea din Argeș, cu tot luxul de care era capabilă, nu numai visteria țerii, dar și comoara, cum spune legenda și cîntecul, pe care o strînsese familia domnească, doamna Milița, această biserică ia anumite elemente tot de la Dealu. Biserica de la Argeș are însă stranele rotunjite; turnuri grele, care dau totuși o înfățișare foarte sprintenă, se ridică deasupra clădirii. Ornamentarea este bogată, însă așternută cu cel mai mare bun gust. Cînd s-a făcut reparația de Lecomte du Noüy, s-a scris și o lucrare explicativă, care relevează elemente orientale și armenești, dar în arta bizantină însăși se adunaseră de multă vreme elemente răsăritene și, pe de altă parte, Veneția, unde se strîngea atîta viață din Orient în această vreme, era în stare să deie maeștri cari aveau toată cunoștința artei orientale.

    În ce privește vechea zugrăveală, desfăcută și expusă într-una din sălile muzeului din București, este imposibil să nu se recunoască influența occidentală venită prin Ardeal. O însemnare în socotelile Ardealului spune că din părțile acestea ardelene a plecat un Vitus (Stoss, fiul), care era sculptor și „efigiator”. S-a discutat în ce privește sensul acestui cuvînt, ce fel de „efigii” făcea, în relief, ca sculptor, sau în pictură – și se pomenește un pictor răsăritean care a lucrat aici, Dobromir. Cine privește însă icoana Sfîntului Gheorghe va recunoaște că nu e bizantină: are coiful occidental, sprijinit pe umăr, o idee îndrăzneață, inovatoare –, părul roșcat, care se desface în chică, samănă foarte bine cu al cavalerilor Occidentali germani de pe vremea aceea. Sfîntul e foarte sprinten, gata de luptă, extraordinar de vioi: spada lui, dreaptă, nu încovoiată, o sprijine pe mînă. Este în el ceva din „Deutscher Michel”, și se poate recunoaște îndată influența lui Albert Dürer. Evident, călătorul care ar fi întrat în biserica acesta s-ar fi simțit pe de o parte, într-o lume cunoscută lui, dar pe de altă parte, ar fi avut o revelație a acestei arte bizantine refugiate la noi.

X. Țerile noastre supt influența turcească

    Jumătatea veacului al XVI-lea poate fi numită, pentru Moldova, epoca lui Alexandru Lăpușneanu, căci cele două domnii ale lui, destul de întinse și una și alta, cu intermezzul aventurierului despot, cuprind o mare parte din această vreme; iar pentru Muntenia s-ar putea numi: epoca lui Mircea Ciobanul, pentru că iarăși sînt două domnii, ale acestuia, între care e intercalată stăpînirea lui Petrașcu cel Bun.

    Afară de izvoarele relative la despot, însuși, care se cuvin a fi înfățișate deosebit, n-avem, pentru anii 1550–1570, decît foarte scurte însemnări de călătorii, așa încît se poate zice că e mai puțin cunoscută, mai rău luminată, partea aceasta a istoriei țerilor noastre decît chiar epoca lui Petru Rareș pentru Moldova și a lui Neagoe Basarab pentru Țara Românească.

    În această epocă se petrec însă lucruri foarte importante, și, iarăși, păstrînd forma de expunere a călătorului care ar străbate țara noastră, o să căutăm a vedea ce se putea întîlni în acest moment de prefacere și de încercare, într-un principat, ca și în celalt.

    Nu mai e acum nici o personalitate din cale afară de răspicată. Lăpușneanu e interesant supt raportul patologiei, supt raportul bolii care-l chinuia, boală care i-a căzut, pe urmă, la ochi; e interesant supt raportul nebuniei speciale, al patimei de sînge care a rezultat din această boală însăși, dar, altfel, el nu e o personalitate politică vrednică de luare aminte. Nimic în istoria Moldovei nu pleacă de la dînsul, nimic din rosturile esențiale ale istoriei Moldovei nu se întrupează în el. N-a fost nici măcar un domn viteaz; bătut de Despot în lupta de la Verbia, el s-a întors înapoi numai fiindcă l-au adus turcii. În legăturile lui cu străinătatea introduce numai motive de interes sau de vanitate: în Ardeal vinde porci, fiind cel mai mare negustor de asemenea marfă pe care l-a avut vreodată nația noastră, iar, în ce privește legăturile lui cu Polonia, de unde i-a venit la 1557 solia lui Otwinowski, cu care prilej aflăm că Vodă cerea înapoi pielea boilor dați pentru tain, i-au umblat prin cap idei din cele mai curioase, ca aceea de a cumpăra armuri occidentale și în schimb dădea boi de Moldova; sau îi trecea prin minte să propuie a mijloci cutare căsătorie a vecinilor săi pentru ca să i se răspundă că, da, ar fi foarte bună căsătoria aceasta, dar ea nu se poate face așa de ușor.

    Pus alături Alexandru Lăpușneanu cu Petru Rareș, cu neînfrîntul lui avînt către fapte, cu conștiința lui că moștenește pe Ștefan cel Mare, cu stăruința lui în a apăra toate drepturile marelui părinte, cu dorința-i de a juca un rol în istoria universală, pe care personalitatea lui îl îndreptăția, Alexandru Lăpușneanu, chiar în afară de boala lui, se înfățișează foarte șters, și numai fondul roșu de crimă de pe care se desface biata lui figură bolnavă poate impresiona pe amatorii de romantism istoric.

    E foarte curios că domnul muntean care domnește pe la jumătatea veacului al XVI-lea, Mircea Ciobanul, nu corespunde lui Lăpușneanu numai cronologicește, ci are și o corespondență psihologică cu dînsul. Nu erau rude unul cu altul; Mircea Ciobanul era fiul lui Mihnea, care era fiul lui Radu, – nu fiul lui Mihnea cel Rău, căci în cazul acesta s-ar fi putut zice că răutatea tatălui a trecut asupra fiului, Mihnea fiind, el însuși, fiul lui Vlad Țepeș. Ciobanul fusese un biet om trăind prin Răsărit, făcînd negoțul de oi, un toptangiu de carne de berbece, care avea o deosebită trecere la Constantinopol, pentru hrana ienicerimii. a curții, a seraiului și a întregii populații. Din parte-i, Alexandru Lăpușneanu, pînă a nu ajunge domn, petrecuse o bucată de vreme prin Polonia, ca Petru Stolnicul, înainte de a lua acel nume al lui Alexandru cel Bun, pe care l-a purtat și un Lăpușneanu din Muntenia, rămas în istorie ca Alexandru cel Rău.

    Petru Alexandru vine, deci, din Polonia, pe cînd Mircea Ciobanul, chiar dacă a trăit cîteva luni în Ardealul pribegilor, e trimes de împăratul turcesc din Constantinopol; el apare ca omul sultanului, trăind din voia acestuia, îmbogățind Poarta cu daruri de la noi, încunjurîndu-se, în cea mai mare parte, cu oameni din Răsărit.

    Cu toate acestea, cum Lăpușneanu a găsit cea mai mare plăcere în a tăia boieri, tot așa a găsit cea mai mare plăcere în aceeași îndeletnicire Mirena Ciobanul. Cum Alexandru Lăpușneanu părea să fi fost om foarte doritor de bani de pe urma confiscărilor ce i le procurau execuțiile, se pare că același lucru îl urmărea și domnul muntean. Cum pe Alexandru Lăpușneanu îl încunjură o așa de teribilă reputație, – și descoperirile mai recente, care-l arată comandînd prin Ardeal prune uscate și cerînd femei care să știe face pîne mai bună decît cea moldovenească, nu ajung ca să înlăture această figură oribilă a lui –, Ciobanul taie boieri și silește pe alții să fugă. Și în ce privește sfirșitul vieții lor este oarecare asămănare: Alexandru Lăpușneanu e ctitor de biserici, înălțătorul uneia din cele mai frumoase clădiri pe care le cuprinde Moldova: Slatina, din apropierea hotarului celui vechi al Bucovinei unde e îngropat supt numele de monahul Pahomie. Mircea Ciobanul din parte-i, a avut și el mai mult noroc decît atîția domni blînzi ale căror oase nu se știe unde se află: Radu Paisie, fostul Petru de la Argeș, fostul egumen Paisie, trebuie să fie îngropat prin Egipt, la Alexandria, Mircea însă a fost coborît la București, în biserica zisă Curtea Veche.

    Și să mai adăugim un lucru ca să fim mai complecți. Iată acel fiu al lui Petru Rareș, Ilie, care a fost crescut în datinile creștine cele mai curate, în cea mai strictă observare a normelor trecutului, în cea mai adîncă evlavie bisericească, și, îndată după suirea lui pe tron, el a ținut samă, mai mult decît de creșterea-i de acasă, de luxul, de modele pe care le văzuse la Constantinopol și, părîndu-i-se Moldova ștearsă, fadă, fără strălucire, fără interes, s-a turcit, adăugindu-se primejdiei de a fi scos din domnie, speranța că el nu va fi numai, cum a și fost, pînă la moarte, un biet beg la Dunăre, ci că se va face pentru dînsul un fel de a treia domnie, păgînă, peste români, cuprinzind Brăila, Chilia și Cetatea Albă, Tighinea-Benderul, toată linia de la Severin pînă la Limanul Nistrului, și poate cu Dobrogea însăși.

    Și ai noștri l-au șters pe Ilie de oriunde era însemnat: din inscripțiile pe piatră, din cele zugrăvite, din însemnările pe manuscripte: piatra se mutilează, pergamentul se rade, pentru ca numele trădătorului să nu se intîlnească.

    Dîndu-ni sama, acum, de motivele acestei asămănări între doi oameni, din țeri deosebite, de importanță deosebită, fără înrudire între dînșii, cu altă pregătire de tinereță, domnind în împrejurări care nu erau cu desăvîrșire aceleași într-o țară și în alta, cele două figuri domnești de la început, cu adausul cestei de-a treia, spun ceva: începe aici o lume nouă. Pînă acum influenta orientală a fost o influență bizantină, întîi, sîrbească pe urmă; acuma vine influența orientală reprezintată de turci: intrăm în felul acesta-n era turcească, din care singure anume fapte și situații din secolul al XVII-lea ne vor smulge. S-ar putea spune însă, într-o privință, că mai puternică a fost influența turcească asupra noastră prin anii 1550 de cum a fost chiar în epoca Brâncoveanului, cînd boierii se îmbrăcau turcește, cu papuci galbeni, cînd mîncau și petreceau turcește.

    Și iată explicația.

    Anul 1550 este momentul celei mai mari înfloriri a statului tucesc. În secolul al XIV-lea căpetenia turcilor e un beg, un prinț; în întîia jumătate a veacului al XV-lea, Mohamed al II-lea este succesorul împăraților bizantini în ce privește scaunul de stăpînire, hotarele teritoriului care-i aparține, însemnătatea lui politică și militară, dar în vremea lui Soliman cel Măreț, care este tocmai aceasta, sultanul e și succesorul califilor, fiindcă s-a cucerit Egipetul, ultimul adăpost al acestora. El începe tot atunci să fie considerat ca un han, fiindcă al Crimeii este vasalul său. Pe de altă parte, rostul împărătesc se coboară și în legislație, în organizație, în obiceiurile sociale, în datinile de curte, în tot ceea ce formează măreția unei domnii. Pentru turci Soliman este astfel ceea ce a fost August pentru romani, ceea ce a fost Ludovic al XIV-lea pentru francezi. De aceea supt toate raporturile ne găsim influențați de turci.

    Așa fiind, călătorul care venea în vremea aceasta, fie în Moldova, fie în Muntenia, trebuia să fie lovit de la început de acest caracter, întrucît nu l-ar fi întîlnit și în țerile vecine, și ele înrîurite, totuși, în această fază de mai marea dezvoltare a împărăției turcești.

    Căci același lucru se petrece și în Ardeal și în Polonia: lumea ardeleană se îmbracă din ce în ce mai mult turcește, iar marea aristocrație luptătoare a Poloniei primește o modă turcească, ce se amestecă și cu o mai veche modă orientală adusă prin tatari, din lumea îndepărtatului răsărit, asiatic. Nu mai vorbim de Moscova și de toată viața rusească gravitînd acum în jurul ei, căci Moscova e pe trei șferturi tătărească: costumul de ceremonie al țarilor la încoronare era absolut mongolic, ca și coroanele pe care și le puneau pe cap, pînă dăunăzi.

    La noi, Alexandru Lăpușneanu e încunjurat de turci, și chiar Petru Rareș, cînd se întoarce de la Constantinopol, unde petrecuse cîteva luni ca pribeag. adusese cu el ieniceri, avînd datoria de a-i ținea ca garanție față de dușmanii lui proprii și ca garanție pentru turci față de orice acțiune a domnului. Pe lîngă turcii aceștia, Petru „scrie la leafă”, cum se zicea atunci, o ceată de sîrbi, cari trebuiau să-i fie simpatici și credincioși prin legăturile lui de familie, pe care acuma le cunoaștem. Dar, după Petru Rareș, supt Ilie, n-au fost numai turci din garnizoană, dintre cari unii stăteau în țară și alții figurau numai în state, rămîind la Constantinopol, – căci pe atunci nu mai erau ienicerii cei vechi, ci și turci de naștere, oameni însurați, cu copii, cu prăvălii, făcînd și negoț de bancă –, ci erau și prietenii turci pe cari și-i adusese Ilie din Constantinopol, unde petrecuse atîta vreme, și cari formau podoaba curții lui, spre marea indignare a boierilor noștri.

    Domnia fratelui său Ștefan a fost foarte scurtă și n-a putut să-și desemneze caracterul: boierii l-au omorît. După scurta trecere pe tron a lui Joldea, căruia i s-a tăiat păretele despărțitor dintre nări, fiind trimes la mănăstire, a venit Alexandru Lăpușneanu însuși, cu turcii lui statornici, mai ales în a doua domnie.

    Supt el cetățile de odinioară nu mai joacă nici un rol. Ele au fost umplute cu lemne, din ordin turcesc, și arse. Nici nu mai era nevoie de armată, pentru ca sultanul cu umbra aripilor lui ocrotea Moldova. Nu mai întră, jdeci, străinul ca într-o țară de sine stătătoare, cu străjeri la margine și cu cetăți, cu tunuri, avînd rosturi de apărare, de garantare a independenței sale, ci într-o provincie privilegiată a sultanului. Nici vorbă ca în această situație militară autoritatea lui Lăpușneanu să se întindă în Ardeal, cum se întinsese așa de temuta autoritate a lui Petru Rareș, cînd amenința pe secui că, dacă nu-l ajută, ii va lăsa să piară de foame în munții lor de piatră. Cetatea de Baltă și Ciceul, feudele moldovenești, avură aceeași soartă ca și Suceava și Hotinul: i s-a recunoscut domnului moșia acestor cetăți, dar, în ce privește zidurile, ele au fost dărîmate. Dealminteri, Ardealul stătea acum supt ocrotirea sultanului ca și Moldova și Țara Românească. Dacă Lăpușneanu a trecut în Ardeal, el a făcut-o numai după ordinul sultanului, pentru a întroduce pe fiul lui Ioan Zâpolya și pe maică-sa împotriva dușmanilor pe cari aceștia-i aveau acolo.

    Altfel în rosturile adinei ale Moldovei nimic nu fusese schimbat. Aceeași țerănime liberă în această vreme ca și în vremea anterioară. Erau neliberi numai cei cari veneau de aiurea: secui fugari din Ardeal, țerani veniți din Podolia sau Galiția, prinși de război pe cari-i aduceau domnii noștri, oameni cari nu erau de la noi, cari nu aveau legăturile lor cu pămîntul și cari trebuiau să încheie anume convenții cu boierii pe al căror pămînt trăiau și unde deveniseră uzufructuari, datori să se supuie condițiilor care li se impuseseră de stăpînii moșiei.

    Aș nota însă pentru epoca aceasta un lucru foarte însemnat pe care-l întîlnim numai în Moldova, și în Muntenia nu: un vădit antagonism între boieri și țerani. Aceasta se vede foarte bine în timpul domniei lui Ștefan Tomșa, acel care a înlocuit pe Despot, dar n-a putut să se menție împotriva lui Alexandru Lăpușneanu, întors cu turcii. Se spune foarte lămurit, într-un raport genovez, al cuiva care cunoștea foarte bine rosturile de la noi, că domnul pe care-l sprijineau boierii nu era sprijinit de țerani și domnul care era sprijinit de țerani nu va fi sprijinit de boieri. Boierimea caută să-și stabilească puterea în condițiuni pe care trecutul nu le cunoscuse, și se pare că lăcomia se apropia de drepturile de independență ale țeranului. Cel muntean n-a rezistat; cel moldovean a luptat cu acea energie care s-a văzut apoi la acela din Basarabia.

    Ajungînd la Iași, – și singurul fapt că domnia stătea mai mult la Iași decît înainte arată legătura strînsă cu turcii, creșterea influenței turcești, – aici se întîlnea un lux pe care trecutul nu-l cunoscuse, o complexitate de ceremonii care veneau iarăși de la curtea constantinopolitană: se întîlnea toată acea civilizație de suprafață care nu folosește nici celui tare, cînd ia din prisosul lui. și cu atît mai puțin celui slab, cînd ia din nevoile țerii. Începuse tristul povîrniș al domnilor noștri, care făcea ca, în secolul al XVIII-lea, în vremea fanariotă, cutare biet om amenințat în viitorul lui la fiecare moment să se poarte pe străzile Bucureștilor și lașului cu un alai mai strălucit decît acel cu care se plimba pe străzile Parisului un rege francez, – alai imitat după al sultanilor decăzuți din Constantinopolul contimporan.

    Să ni închipuim acuma pe același călător mergînd în Țara Românească, – de exemplu cutare sol polon, de la care s-a păstrat și un fel de pașaport slavon, pe care-l vom da mai departe. El întîlnea pe domn la București, – nu în Tîrgoviște –, unde stătea foarte fricos, știind că de aici poate fi mai ușor ajutat în clipa de primejdie, fiind mai aproape de ocrotirea turcilor de la Giurgiu sau, întîmplător, de la Brăila, – căci și acest oraș se pierde la turci, complectîndu-se în felul acesta linia militară otomană de pe malul stîng al Dunării, prin anii 1550. (La un moment dat, turcii au pus și ei un episcop pentru creștinii din raia, episcop care se numește de obicei al Proilavului, – forma grecească a Brăilei fiind Proilavul, –, cu autoritate asupra Ismailului, Chiliei și Cetății Albe, precum și a Întregii Dobrogi, din față.)

    La București călătorul ar fi găsit mai multă viață turcească în legătură cu turcii: fiindcă acum grecii nu mai vin pe sama lor. Ar fi găsit el, deci, mai multă lume orientală decît la Iași. În clientela răsăriteană a domnului se întîlneau uneori și armeni, cari joacă un rol foarte important, dar nu cei din Moldova, armenii mai vechi decît principatul și avînd nume românești, deprinși cu datinile noastre, ci armeni noi, cari vin din cartierul armenesc al Constantinopolului. Așa încît în general am putea spune că ei toți nu erau atît de mult turci, greci sau armeni, cît erau, cu toții, constantinopolitani. Aceasta este deosebirea cea mare față de trecut.