La noi vechile orașe dacice au fost desființate foarte răpede; n-au putut trăi, după toate împrejurările grele care au trecut asupra ținuturilor acestora. Dincolo de rîu, de bine, de rău, în împrejurări de multe ori foarte precare, orașele s-au menținut, prin urmare și episcopiile de odinioară. Era deci un rost de ascultare între vlădicii noștri și uneori chiar între preoți, cînd ei erau mai aproape de linia de hotar, și între episcopii de pe malul drept al Dunării.

    Am văzut ce erau pentru ai noștri Vidinul, Silistra și chiar Cirvenul de lîngă Rusciucul de azi, reședință de episcop. Moldova avea asemenea relații de supunere ierarhică numai cu Cetatea Albă.

    În ce privește, nu episcopii, nici preoții, ci mănăstirile care au fost principala vatră de cultură, nu numai în răsăritul european, dar mai ales în apus, prin benedictini în special, călătorul dinainte de 1350 n-ar fi întîlnit în tot cuprinsul Țerii Românești nici un lăcaș de oarecare înfățișare. Cu toate acestea, cuvintele „călugăr”, „călugăriță”, „mănăstire”, vin de-a dreptul din latinește și arată o transmisiune necontenită a vieții monahale. Toate acestea dovedesc că niciodată nu s-a pierdut lucrul însuși; numai s-a întîmplat cu el cum se întîmplă cu anume plante în regiunile înalte ale munților: ele rămîn, dar degenerează din ce în ce mai mult, și aceeași plantă, dacă ar fi strămutată în alt mediu, după un stadiu de dezvoltare, și-ar recăpăta calitățile primitive.

    Clopotele se auzeau sunînd prin munți și văi, se auzea bătînd toaca, tot așa de veche, la noi, ca și la grecii și slavii din Peninsula Balcanică; tocmai pentru că terminul e de origine populară, aceasta arată și vechimea și răspîndirea lucrului. În ce privește clopotul, numele e slav, pe cînd bulgarii au păstrat, probabil în legătură cu italienii sau cu propaganda catolică, terminul italian și latin: cambana.

    Supt Nicolae Alexandru-Vodă am văzut că domniile noastre începuseră a se alcătui mai bine. Alexandru de la Argeș și Cimpulung nu se putea lăsa mai prejos decît Alexandru, ruda sa, care stăpînia la Tîrnova.

    Ajungînd să reprezinte un stat organizat, domnul muntean s-a gindit să-i dea o formă bisericeasca corespunzătoare. El a ținut să aibă neapărat un mitropolit. Pe vremea veche fiecării forme politice îi corespundea o anume formă bisericească. Dacă era numai un prinț, o căpetenie de țară fără titlu superior, el se putea mulțămi și cu un episcop. Un „Domn a toată Țara Românească”, unul căruia Bizanțul era dispus să-i acorde calitatea de despot, trebuia să aibă, și în domeniul religios, ceva care să răspundă situației sale. Precum, cînd căpetenia bulgară din veacul al IX-lea a trecut la religia creștină, căpătînd aspirații împărătești, și și-a zis țar, din acel moment chiar a ținut să aibă lîngă el un patriarh, tot așa domnul liber își vrea mitropolitul. Precum însă, acolo și atunci, Bizanțul n-a cedat ușor, tot așa la noi întemeierea mitropoliei, pe la 1350-60, a cerut negocieri îndelungate, și, cînd ele au ajuns la capăt, noua creațiune are și o foarte mare valoare politică.

    Trebuie să ținem samă și de nevoia pe care o simțea domnul muntean de a-și așeza un mitropolit la dînsul acasă. Bizanțul însă, în legătură cu dorința lui de a păstra cît mai mult trecutul și de a recunoaște cit mai puțin din prezentul care se dezvoltase fără dezlegare din partea lui, se ferea să creeze o nouă formă episcopală pe lîngă cele vechi, pentru că forma nouă ar fi însemnat că se poate inova și fără o provocație de la Constantinopol. Cînd era vorba de o țară nouă, de nevoia unei vrednicii bisericești nouă, acest Bizanț bisericesc își avea sistemul, precum Bizanțul laic îl avea pe al său, cu numirile domnilor ca despoți.

    În domeniul religios, se delega, deci, cîte un episcop care funcționase și înainte, aiurea, ca să îndeplinească funcțiunea metropolitană. Așa s-a întîmplat și cu cel care a căpătat misiunea de arhiepiscop ortodox în Țara Românească; el rămînea legat deci cu scaunul constantinopolitan și prin delegația nouă care i se adăugea.

    În felul acesta i s-a dat domnului muntean, după cererea lui repetată, ca șef al bisericii lui un episcop de Vicina. Vicina era în Dobrogea, – nu la Măcin, ci pe la Tulcea, cum dovedesc portulanele.

    De ce s-a luat mitropolitul acesta, Ioachim, care era un grec, de acolo din Vicina, și nu altul din Vidin, din Cirven sau Silistra? Căci a merge la Vicina pentru episcopi sau preoți nu era în vremea aceasta lucru obișnuit, dat fiind faptul că Ialomița și Brăila sînt județe de colonizare relativ recentă: fusese în părțile acestea o populație foarte veche, a geților, dar așezări mai importante nu erau. Explicația ar fi că puterea domnului Țerii Românești se întindea asupra regiunii dobrogene în care se găsea cel puțin acel triunghi nord-vestic, ușor de stăpînit de cine are malul opus, și locuit atunci ca și acum, în cea mai mare parte, de români, unde stătea Vicina.

    Înainte de a se așeza mitropolitul de Vicina, domnii întemeiaseră o biserică, pe care călătorul nostru ar fi putut-o vedea, sus, la Sîn-Nicoară. Chiar faptul că i se zice Sin-Nicoară, și nu Sfîntul Nicolae, arată timpul depărtat, patriarhal, pur românesc, neinfluențat de rosturi grecești, al întemeierii sale, căci, îndată ce a venit influența grecească, sfinții și-au pierdut numele vechi și au căpătat altele noi.

    Caracterul arhitectonic al acestei vechi zidiri e ușor de deslușit: ea samănă cu așa-numitele biserici-castele din Ardeal, asupra cărora e o întreagă literatură. În Ardeal, în satele săsești, biserica are un caracter de fortăreață. Este încunjurată de ziduri și poate servi de adăpost pentru o populație întreagă; în pivnițile ei se pot strînge grîne pentru timpuri de restriște. Și la Sin-Nicoară biserica e mică, iar turnul cu mult mai mare decît dinsa.

    Imediat ce a venit un mitropolit, cu totul altă ordine a trebuit să domnească și în alcătuirea ierarhică a bisericii, și în forma arhitectonică a clădirilor sfinte. Atunci s-a întemeiat Biserica Domnească de la Argeș mai la vale.

    Biserica Domnească nu reprezintă, desigur, un complex de clădiri capabil de a fi apărat, ceea ce arată că Țara Românească trecuse din faza primitivă și intrase într-una relativ asigurată, care n-avea să se teamă de năvăliri. E făcută în stil bizantin, după datina domnitoare în noile clădiri de la Salonic, fiind alcătuită din acel amestec de cărămidă ce încadrează bolovani prinși în ciment, care se cheamă opus reticulatum. Călătorul de pe la 1350 ar fi văzut biserica în toată strălucirea ei, așa cum astăzi nu e. pe cînd, mai tîrziu, peste vechea formă exterioară s-a așternut tencuiala care a stricat frumuseța vechilor biserici, acoperind atîtea vechi zugrăveli, iar, în interior, îndată ce zugrăveala părea că e cam stricată, zugravi contemporani, cari-și închipuiau că sînt mai buni decît cei vechi, prefăceau sau pictau pe deasupra.

    Ca amănunte, Biserica Domnească, atunci luminoasă de pictură în mari proporții, e împărțită în trei. prin pilaștri, obicei părăsit pe urmă. În locul tribunelor, care lipsesc, e numai fereastra supt arcul blînd desfăcîndu-se din monotonia profilului.

    Biserici mai vechi nu s-ar fi găsit în orașe; ele sînt în acest principat numai din secolul al XV-lea. În cele mai multe orașe, care abia se înjghebau, erau numai bisericuțe de lemn. Dar călătorul care ar fi venit pe aici în a doua jumătate a veacului al XIV-lea, urmînd alt drum decît acel care duce la Argeș, drumul pe la Turnul-Roșu sau pe la Orșova ori Vîrciorova, ar fi putut să întîlnească cele dintîi clădiri mănăstirești ale noastre. Căci în a doua jumătate a veacului al XIV-lea organizația bisericească în Țara Românească a fost în legătură cu două influențe care s-au combătut: o influență grecească prin episcopate și o influență sîrbească prin mănăstiri. S-au luptat între dînsele, s-au obosit în această luptă, iar noi am luat forme și de la una și de la alta, naționalizîndu-le încă de la începutul veacului al XV-lea.

    Un călugăr, Nicodim, originar din Macedonia, din părțile Prilepului, unde sînt foarte mulți aromâni și care Nicodim era pe jumătate „grec”, pe jumătate „slav”– ceea ce însemna o dependență ierarhică mai mult decît o notă națională –, trecînd pe la muntele Athos, a fost atras în țara noastră, nu numai ca să scape de primejdia turcească, dar poate și prin cine știe ce legături de rasă. Nicodim fusese și prin Serbia de Nord, unde erau foarte însemnate mănăstiri vechi, dintre care Studenița există pînă acum, scăpată de pe vremea turcească, și constituie unul din marile monumente de artă ale Peninsulei Balcanice, amestecîndu-se influența italiană cu cea greacă. Din părțile acestea a trecut, mulțămită și bunelor relații de vecinătate dintre despoții sîrbi și domnii noștri, în Banatul Olteniei, care era disputat pe vremea aceasta intre regele unguresc și între voevodul a toată Țara Românească. Privilegiile cele mai vechi ale mănăstirilor întemeiate de Nicodim sînt și privilegii ungurești, și pînă în secolul al XV-lea mănăstirile din părțile acestea cereau cărți de întărire de la regele Ungariei sau și de la guvernatorul ei, Ioan Corvinul.

    Nicodim a întemeiat mănăstirea Vodița: din ea au rămas atîtea urme pe pămînt cît să se vadă întinderea bisericii de odinioară. Cealaltă fundațiune a lui Nicodim, Tismana, în munții Gorjului, unde el a scris vestita Evanghelie, a fost făcută din nou în secolul al XVI-lea; pe urmă au venit alte prefaceri mai tîrzii, și, în sfîrșit, cea din urmă din secolul al XIX-lea, care a stricat încă mai mult proporțiile.

    A fost apoi o bucată de vreme luptă între grecismul mitropolitului și între slavismul egumenilor, al lui Nicodim și urmașilor lui. E lucru foarte sigur că, în veacul al XIV-lea, la Argeș și în toate bisericile domnești care atîrnau de mitropolie, slujba se făcea, nu în slavonește, – de românește nu putea fi vorba; Sfînta scriptură nu era tradusă în limba românească – ci în grecește: pe cînd la mănăstiri slujba se făcea în slavonește. Și n-a putut să biruie la început slavismul din mănăstiri grecismul din biserici. Poate după 1400 s-a ajuns la forma bisericească slavonă fără să putem spune însă că acei cari au făcut să învingă în serviciul divin, în liturghie, limba slavonă, că mitropolitul sau episcopii aceia ar fi venit din mănăstirile create de Nicodim. Asistăm numai la faptul că de la o bucată de vreme limba bisericii, în Țara Românească mai ales, a fost aceasta.

    Am spus că Nicodim a zidit Tismana, pe vremea cînd domnul muntean era Vlaicu. După aceasta Mircea a făcut Cozia, în Vîlcea, și Cotmeana, în Argeș, cea din urmă transformată în secolul al XVII-lea și apoi, în al XVIII-lea. În ce privește Cozia, și ea a fost întrucîtva prefăcută de Constantin Brâncoveanu; bolnița însă, unde era spitalul și locul de îngropare al călugărilor, e mult mai recentă decît biserica propriu-zisă. A fost înălțată în secolul al XVI-lea, dar înainte de influența fetei lui Petru Rareș, doamna Chiajna, și pictura din lăcașul acesta înalt, supțiratec e cea mai frumoasă din această epocă, în toată Muntenia. Dar veacul al XVI-lea n-a avut nimic pe acest loc.

    În mănăstirile acestea călătorul putea să fie interesat și din alt punct de vedere decît al artei: din punctul de vedere al datinelor. O mănăstire de astăzi înseamnă, de obicei, în viața culturală a țerii prea puțin lucru: e locuită de bieți țerani, de multe ori abia știutori de carte, și de cîțiva clerici cari și-au găsit adăpost acolo, și numai de foarte puțini călugări adevărați.

    Pe vremuri însă, aceste lăcașuri însemnau în multe părți ale noastre ceea ce însemnau mănăstirile din vremea carolingiană, cînd influența culturală, s-a întins Împreună cu influența creștinismului în părțile Saxoniei, ale Germaniei centrale.

    Călugării aduceau un sistem de cultură superioară; aveau școli, învățături de meșteșug, și pentru altă lume, din împrejurimi. La un loc ei alcătuiau „Ministeriul Instrucției Publice și al Cultelor”. Erau foarte bogați: cele dintîi, privilegii ale domnilor noștri li dau stăpînire în tot cuprinsul țerii, cu vămi la Dunăre, cu locuri de pescuit, moșii cu păduri, heleșteie. În afară de acestea se da îmbrăcăminte călugărilor pentru rasele lor. Praznicele mănăstirești aveau o însemnătate cu totul deosebită, și foarte adesea ori se întîmpla ca boieri mari sau și domnul însuși să asiste la praznicul ctitoriei lor. Serbările naționale de astăzi erau suplinite pe vremea aceea prin hramurile mănăstirilor, și trebuie să adaug că era mult mai multă realitate în serbarea hramului mănăstirii decît în felul cum se înțeleg adesea serbătorile naționale la noi. Și străinul care ar fi venit în părțile acestea și ar fi asistat la o slujbă la Tismana, cel care ar fi pătruns în chiliile unde călugării zugrăveau și scriau și ar fi văzut blîndul chip al lui Nicodim și ale ucenicilor săi, ar fi plecat adînc impresionat, și de caracterul sfințeniei în ce privește viața, și de caracterul cultural al ocupației călugărilor. Din ceea ce se constata încă pînă mai dăunăzi la Muntele Athos, unde viața monahilor s-a menținut ca în evul mediu, ni putem face o idee de ceea ce era viata călugărească în părțile noastre.

    În șes călătorul n-ar fi putut întîlni însă nici o altă mănăstire în afară de Snagov, care e pomenită în privilegii din veacul al XIV-lea încă, dar nimic din clădirile de atunci nu s-a păstrat în epoca modernă.

IV. Moldova din a doua jumătate a secolului al XIV-lea

    Dacă același călător din a doua jumătate a veacului al XIV-lea ar fi străbă. tut în Moldova, poate pentru scopurile sale, dar, în același timp, ar fi avut prilejul să constate și împrejurările de viață religioasă și artistică, ar fi întîlnit aici o organizație ierarhică și canonică, dobîndită cu mai multe lupte decît în Țara Românească.

    Pe acest timp, precum episcopul de Vicina, devenind al Țerii Românești – dar nu de Argeș – căpăta de la patriarh delegație de „exarh al plaiurilor“, românii din Maramurăș, de unde a venit în valea Moldovei întîi Dragoș, ca reprezintant al regelui Ungariei, și apoi Bogdan, ca întemeietor al domniei românești a Moldovei, românii aceștia, zic, numeroși, bogați, avînd pămînturi întinse, strîns legați între dînșii, supuși unor voevozi cari erau capabili și de acte spontanee, de o politică independentă, cum a fost aceea care a creat Moldova, au simțit, deși nu formau un stat osebit, și nevoia de a avea o organizație bisericească. În Țara Românească se întemeiază o domnie a tot pămîntul românesc: imediat consecința este, în ordinea bisericească, existența unui mitropolit; în părțile maramurășene, de supt coroana Ungariei, voevozii ajung la o mare importanță: imediat ei caută să creeze, în ordinea bisericească, ceva corespunzător însemnătății lor în ordinea politică. Atunci un neam al iui Dragoș, Balc sau Baliță, și un Dragu se adresează la Constantinopol și cer patriarhului ca o mănăstire întemeiată de dînșii acolo – și care, din nenorocire, a rămas dincolo de granița fixată Maramurășului, – ca mănăstirea Peri (cf. Periș, Peret), să capete un decret – și decretul dat de patriarhul Antonie s-a păstrat –, prefăcînd mănăstirea în stavropighie, ceea ce înseamnă „înfigere de cruce“. În același timp egumenul din Peri devenea exarh al patriarhului de Constantinopol, avînd o întreagă listă de regiuni maramurășene și vecine cu Maramurășul, de la vest și sud, pînă adînc în Ardeal, supuse autorității vlădicăi exarh.

    Pe atunci patriarhia de Constantinopol servea unor scopuri romantice de restaurație bizantină. Își închipuia Bizanțul, necontenit amenințat de turci, foarte slăbit de primejdiile continue, că ar putea să revie la ce fusese odinioară pe vremea Comnenilor, și dacă imperiul se mișca mai greu, dacă n-avea mijloacele prin care să se poată impune, fiindcă era sărac, fără armată, fără comunicații, patriarhia se putea mișca mai ușor: în toate părțile, în Muntenia, în Moldova, în Rusia ea căuta să-și întindă din nou influența, să-și țese din nou firele, pentru ca pe urmă să vie imperiul și să profite din ceea ce a cîștigat biserica, precum în alte timpuri biserica însăși căta să-și cîștige din ce dobindise imperiul. Și exarhatul plaiurilor de la Argeș și exarhatul asupra Maramurășului și a comitatelor de la vest și unor părți ale Ardealului făceau parte din acest plan patriarhal, din care făcu parte apoi și intervenția în Rusia, la Chiev și pînă în Rusia moscovită, care forma alt element politic și religios.

    Tot așa a vrut să facă patriarhia și în Moldova. De îndată ce s-a întemeiat țara, domnii, după șovăielile de la început, cînd nu știau dacă o să se poată desface de Ungaria, văzînd că Moldova rămîne, căutară să aibă o formă bisericească în legătură cu organizația politică, de acum independentă și permanentă. Ei au trebuit să se gîndească la scaunul, de care a mai fost vorba, de la Cetatea Albă.

    Acum, episcopii ortodocși din preajma noastră, în timpurile mai vechi, au fost fără îndoială greci; cel de la Cetatea Albă însă se întîmplase, la un moment dat, prin legături pe care nu le știm, să fie român, moldovean. Poate că și în dorința de a se muta episcopatul de la Cetatea Albă la Suceava, precum Alexandru-Vodă, fiul lui Basarab, în Muntenia, mutase episcopatul de la Vicina la Argeș, căutase domnul moldovean să strecoare la Cetatea Albă ca episcop pe un român. Unii au crezut chiar că Iosif Vlădica era membru al celei dintîi dinastii moldovenești.

    Bogdan și fiul său Lațcu dispăruseră și venise acum, după dinastia Bogdăneștilor, Petru și pe urmă Roman, fiii moștenitoarei, Mușata (Margareta).

    Atunci s-a pus chestia aceasta, foarte importantă pentru viitorul țerii, pentru orientarea ei într-un sens sau într-altul: noul mitropolit al Moldovei ce va fi? Va fi un mitropolit național, cum se zice acum și cum instinctiv se simțea și atunci, atîrnînd mai mult de domn decît de patriarhul de Constantinopol ori va fi un mitropolit grec, al patriarhului?

    De fapt erau trei influențe: întîi instinctiva încercare de naționalizare a bisericii, pe de altă parte tendința patriarhului de Constantinopol, care, avind influență la Argeș, Peri, Chiev, Moscova, tindea să cuprindă în această »influență și Moldova, și, în sfîrșit, influenta mănăstirilor sirbești. În lupta aceasta, care a durat mai multă vreme și pe care a terminat-o Alexandru cel Bun la începutul veacului al XV-lea, domnii moldoveni, îndărătnici, cu toate:schimbările dese pe tron, au ajuns mai departe de cum au ajuns domnii munteni; ei au cucerit o situație mai bună decît aceea pe care a avut-o însuși Mircea cel Bătrîn. Bizanțul a trimis pe rînd tot felul de exarhi, ba, la un moment dat, văzînd că nu poate să impuie un grec, a ajuns la ideea de a face din mitropolia moldovenească, pe care o doreau domnii, o protopopie numai, – protoipopul fiind încă pe acea vreme șeful „popilor“, ca Nicodim al ieromonahilor din mănăstiri.

    Cînd moldovenii au biruit însă, mitropolitul acela Iosif, dintre ai lor, care a stăpînit mai multă vreme, fiind fost „episcop sîrbesc”, adecă după datina lui Nicodim, se ocupă foarte mult de mănăstiri și el funcționă la Neamț;.-se unește mănăstirea Neamțului cu cea de a doua mare mănăstire moldovenească, Bistrița, supt aceeași conducere. Legenda spune că la sfîrșilul zilelor sale Iosif s-a retras la mănăstirea Neamțului.

    Mănăstirea aceasta, așezată laoparte de drumul călătorilor, era fundată, cum spune tradiția, de trei călugări veniți din Țara Românească, și cari fuseseră ucenicii lui Nicodim. Cărțile vechi ale lăcașului – unele au fost duse în Rusia de vestitul Iațimirschi – arată legătura foarte strînsă dintre viața mănăstirii moldovenești și viața culturală din Balcani. Pe vremea aceea, am spus, la bulgari era un nou curent bisericesc, precum era în Serbia altul pentru caligrafia cea nouă: curentul de la Tîrnova, în legătură cu vestitul patriarh Eftimie, ale cărui scrisori se copiau acolo, la Neamț.

    Astfel în Moldova mitropolia cea nouă pornise de la episcopi cărora bizantinii ii ziceau „sîrbești”, veniți de la mănăstiri. S-a stabilit aici, prin urmare, o strînsă legătură între mănăstirile călugărești făcînd parte din curentul lui Nicodim și între noua organizație metropolitană, cu șefi aparținînd națiunii indigene. Aici n-au fost conflicte îndelungate între o formă și cealaltă a vieții religioase, și conflictul nu s-a terminat, ca în Țara Românească, prin biruința unui element străin asupra celuilalt element străin, ci, de la început, un element național, trecînd prin mănăstirile sîrbești și învingînd stăruințile de mitropolie grecească, s-a impus în fruntea vieții culturale a principatului, – ceea ce este un fapt de cea mai mare însemnătate.

    Moldova pe care ar fi găsit-o călătorul – și vom întîlni îndată unul, în epoca vecină cu veacul al XIV-lea, – în zilele lui Alexandru cel Bun are o situație mult mai sigură decît Țara Românească. La răsărit era Polonia, care trecea printr-o criză, într-un moment cînd regatul se unea cu Lituania, cînd Iagelonul păgîn, rămas mare cneaz lituan, devenea prin căsătoria cu Hedviga, moștenitoarea Poloniei, rege polon, cînd un membru din familia rămasăi lituaniană față de alții din cea polonă încearcă disensiuni, cînd se agită neastîmpărata nobleță feudală, așa că foarte adeseori, o dată și în secolul al XIV-lea,, polonii au fost bătuți, cînd întrau în Moldova, – căci cea dintîi răsturnare de copaci asupra polonilor nu este cea de la Dumbrava Roșie, cît aceasta, clin a doua jumătate a veacului al XIV-lea.

    Pe de altă parte, secuimea ardeleană, care nu atîrna de-a dreptul de rege, și Maramurășul, în care elementul românesc joacă un rol așa de mare, reprezintă pentru Moldova altfel de sprijin în Carpați decît acela pe care putea să-l aibă Țara Românească, așa cum munții se desfășoară la Nord. În general, păsurile Munteniei sînt mult mai ușor de trecut decît cele din Moldova. Regele Ungariei încercase odată să împiedece o formațiune moldovenească neatîrnată, să unească demnitatea de conte al Bistriței cu secuii și cu Maramurășul și să dea în mîna unui Andrei, fiul lui Lațcu, care pare după nume să fi fost român, grija hotarului, însă încercarea căzuse, și acum și secuimea și partea săsească în jurul Bistriței erau iarăși elemente fără legăturăi între dînsele, incapabile de a forma un front împotriva Moldovei nou întemeiate.

    Moldova aceasta a lui Alexandru cel Bun înfățișează pentru cultura veacului al XV-lea într-adevăr un spectacol mult mai impunător decît Țara Românească, și aceasta chiar atîta timp cît trăiește Mircea. Alexandru are, și cînd rolul lui nu este hotărîtor, toată înfățișarea unei icoane împărătești im regiunea aceasta. La un moment dat, a luat în căsătorie pe o levantină, Marina, fiica lui Marin, spune letopisețul, și din cercetările făcute în urmă reiese tot mai mult că această Marina trebuie să fi avut legături cu familia domnitoare din Constantinopol. Nu era o persoană de rînd: se pare că aparținea acelei lumi în care italianitatea de origine se unea cu grecitatea de adopțiune, adecă oameni foarte puternici prin bogățiile și situația lor seniorială în Răsărit, cărora bizantinii li dădeau titluri și li atribuiau o anume importanță. Pe un patrafir găsit de curînd într-o mănăstire din nord-vestul Rusiei, Alexandra este înfățișat lîngă Marina, purtînd căciula caracteristică pentru cezarii bizantini; și în grecește este însemnat titlul lui și al soției lui: el este autocrat, ea „autocratoriță“, ceea ce înseamnă împărat și împărăteasă. La Oxford, -apoi, se păstrează o evanghelie slavă și grecească, foarte frumoasă, din care se vede că influența greaca a dăinuit alături de cea slavonă și în vremea lui Alexandru cel Bun, și, iarăși, se pomenește și aici soția lui Alexandru, Marina.

    Fiul împăratului bizantin Manuil, Ioan, a străbătut Moldova la 1424 și s-a oprit aici. O legendă, care s-a păstrat la Neamț, spune că din prilejul acesta s-a creat o situație superioară mitropolitului Moldovei, Gheorghe, situație care-l punea în rîndul patriarhilor, și iarăși legenda stăruie asupra faptului că Alexandru ar fi căpătat însuși ridicarea situației sale în urma acestei călătorii a fiului împăratului.

    Avem – am spus – un călător străin, care vede bine și scrie frumos și limpede. El vine la sfîrșitul domniei lui Alexandru cel Bun pentru scopuri de cruciată și e trimis de ducele de Burgundia, care pregătea o mare expediție cruciată în Orient. Drumețul sosit din Lituania, care întră în Moldova, e Guillebert de Lannoy.

    Guillebert de Lannoy a fost la curtea marelui prinț lituan Vitold, în limba lituană Vitovt. Posesiunile lui se întindeau pînă la Nistru, și acolo-și ținea el curtea. Călătorul nostru a văzut în solda lui tatari și moldoveni. Legăturile erau foarte strînse atunci între Moldova și lituania. Căci Alexandru cel Bun pare a fi trecut prin trei faze: o fază românească tradițională, cînd ținea pe doamna Ana, înmormîntată în mănăstirea Bistrița din județul Neamț, după aceea o fază lituaniană, nu polonă, căci polonii erau catolici pe cînd lituanienii, ortodocși, și Alexandru a luat de soție pe Rângala, vară a Iagelonilor, în sfîrșit faza bizantină, cu Marina. Cînd acest călător a fost prin țara noastră, Alexandru cel Bun se găsea supt influența Rângalei, căreia soțul ei i-a închinat biserica din Baia. Și el a căsătorit apoi pe fiul său Ilie cu o prințesă lituană, cu Marinca, adusă la soțul ei de acel nobil lituan Ghedigold, care avea un fel de marchizat la granița Moldovei și căuta pe vremea acestei călătorii să întărească zidurile Cetății Albe.

    Cu călăuză moldovenească Guillebert a intrat în Moldova și a căutat să meargă la curtea domnului.

    Se credea odinioară că acel „Cozial” unde s-a întîlnit cu Alexandru cel Bun se găsește în Basarabia, dar se pare că scriind acest nume călătorul s-a îndreptat după pașaportul slavon dat în Suceava. Deci el a vizitat pe Alexandru, nu într-un sat oarecare, ci la Suceava însăși. A putut să vadă cetatea, care e foarte veche, cu biserica de la Mirăuți, atît de urît dreasă de oficialitatea austriacă, acea biserică pe care a prefăcut-o Ștefan cel Mare, cuprinzînd în ea oasele sfîntului Ioan cel Nou.

    Cum era biserica din Mirăuți pe vremea aceea nu putem spune hotărît; desigur era mult mai mică, iar picturi e foarte dubios că ar fi existat. Era numai un început de dezvoltare a artei românești, artă adusă de Nicodim în Macedonia din mănăstirile de la Athos, de acolo în Oltenia, de unde pînă la Suceava.

    Guillebert de Lannoy a văzut Cetatea Albă. Dar, dacă, în loc să treacă pe aici, de-a lungul Basarabiei, el ar fi urmat drumul către sud sau către sud-vest, ar fi întîlnit, cum am spus, Dorohoiul, popas de negustori, care n-avea biserică domnească, Botoșanii cari erau numai un sat al urmașilor lui Botăș; ar fi întîlnit Iașii, cari existau pe vremea aceasta, – e pomenit în descrierea călătorului bavarez Schiltberger, care-l numește însă Aspasseri (Ias-Bazar, la turci). Trebuie să fi fost o bisericuță de lemn, și lîngă dînsa tot ce era nevoie pentru a apăra o strajă ostășească, în drumul de comerț care mergea la sud. Mai jos ar fi întîlnit Bîrladul, unde era vama pentru Muntenia, ceea ce nu înseamnă că era hotarul acolo: el putea fi mai încolo. Tecuciul însuși exista la începutul veacului al XV-lea. Restul era teren de graniță încă neocupat, neconsolidat, și mănăstiri în partea aceasta nu existau.

    Dacă, acum, călătorul ar fi mers în partea de către munți, ar fi întîlnit. Moldovița, nu așa cum a fost prefăcută de Ștefan cel Mare, ci vechea clădire, încă foarte modestă. Ar fi trecut la Neamț, cea mai mare mănăstire din Moldova, unde poate că a fost îngropat Petru al Mușatei, pentru că, atunci cînd Ștefan cel Mare a făcut mormintele de la Rădăuți pentru înaintașii săi, mormântul lui Bogdan, al lui Lațcu sînt, și este și al lui Roman-Vodă, dar al lui Petru nu; legenda însăși pune în legătură întemeierea Neamțului cu Petru- Vodă. Mai pe urmă se atingea Tîrgul de jos, cu cetatea lui Roman-Vodă, ale cării rămășiți se văd și acum la marginea orașului. Aici era și o mănăstire, din care s-a dezvoltat episcopatul.

    Coborîndu-se la Roman în jos, călătorul pătrundea într-o lume ambiguă. Aici fusese ținutul de graniță unguresc, cu episcopatul catolic de Milcov, cu minele de sare, în legătură cu coroana Ungariei de la Ocna, cu Bacăul însuși, care este de fundație ungurească. (Sascut înseamnă Fîntîna sasului în ungurește.)

    Trebuie să se facă însă aici o deosebire între vechii secui, aflători și în veacul al XlII-lea pe aici, de o parte, și, de alta, între ungurii prinși în Ardeal[2]și colonizați de Ștefan cel Mare.