Viața de sat corespundea foarte bine cu aceea pe care am fixat-o mai sus. Toți sătenii – aceasta trebuie s-o adăugim –, toți sătenii erau copărtași ai moșiei, ai moștenirii moșului; fiecare dintre dînșii avea în întrebuințarea acestei moșii o parte corespunzătoare cu descendența lui. Aceasta în teorie. În practică însă se putea ca vreunul, oricare ar fi fost descendența lui, să fi avut mai mulți copii, așa încît avea o parte mai largă; se putea ca putința de lucru și nevoia de hrană să fie mai mică, și în cazul acesta omul, care nu lucra cu elemente muncitorești plătite, luate de aiurea, se mărginea la mai puțin în ce privește cerințele sale. Exista un fel de parte ideală, care nu se cobora pe pămînt, a fiecăruia dintre acei cari alcătuiau comunitatea urmașilor acelui moș care fusese întemeietorul.
Mai tîrziu numai, pe la 1570, cum vom vedea, în urma unei mari crize, au ajuns sătenii ca, vînzîndu-și partea, să fie siliți să o și delimiteze. Atunci vechea frăție de pămînt – vecinul fiind totdeauna un frate în înțelesul frumos al cuvîntului –, a dispărut. Pentru moment însă satele formau și o unitate morală și o unitate de sînge și o unitate materială. Acesta era un element de viață și de putere pentru oamenii de atunci.
Ca și la germanii vechi, și în ce privește apărarea țerii satele mergeau solidar: la un anume semn – se aprindeau focuri pe dealuri –, toți se strîngeau supt conducerea puținilor boieri cari stăteau obișnuit în jurul lui Vodă.
Desigur că o parte din boierimea cea veche, în ambele țeri, venea din vechii juzi și cneji. Prin urmare exista o boierime de origine românească și în ce privește sîngele. Demnitățile și rosturile deosebite, funcțiunile particulare ale curții erau însă împrumutate de dincolo de Dunăre, de la bulgari și sîrbi, firește, dar numai ca transmițători ai obiceiurilor bizantine, căci boierii erau o imitație, cu oarecare reminiscențe păgîne, a funcționarilor de curte bizantini: vistierul, logofătul, comisul, stratornicul arată și în nume originea lor grecă sau romano-greacă. Transmiterea acestor forme s-a făcut în secolul al XIV-lea, supt influența acestor vecini și în legătură cu încuscririle pe care familiile noastre domnitoare le legaseră cu vecinii de dincolo de Dunăre. În Constantinopol calitatea fiecăruia dintre acești dregători era foarte strict fixată; ni putem închipui însă că stricteța bizantină nu era îndeplinită cu cea mai perfectă exactitate la noi. Era o haină de împrumut, pe care o poartă cineva cu oarecare stîngăcie, și se putea întîmpla ca acel care purta un nume să îndeplinească, în același limp, și alte funcții. La boierii aceștia de modă slavo-bizantină se adăugia unul singur în legălură cu dezvoltarea teritoriului nostru național, Banul. Cînd Severinul ajunse să fie în legătură cu domnia de la Argeș, – ungurii au intervenit adeseaori ca să-și ia înapoi stăpînirea, în tot decursul veacului al XIV-lea și al XV-lea –, firește că Banul a trebuit să ieie loc alături de domn.
Boierii aceștia dispuneau de oarecare avere, aveau o mîndrie de neam dacă veneau din vechi familii așezate în cutare sau cutare ținut; se aflau însă, încă din veacul al XIV-lea, boieri, foarte trufași, cari nu erau de la noi, ci veneau din ținuturi cu o aristocrație mult mai veche decît acea aristocrație năseîndă a țerilor noastre. Erau pribegi de dincolo de Dunăre. Turcii întraseră în Balcani; toți acei cari aveau un nume mare, cari îndepliniseră funcțiuni însemnate și dispuneau de bani, se refugiau la noi, așa încît țerile noastre începuseră să adăpostească încă de pe vremea aceia pe reprezintanții unei puternice clase adunate din deosebitele state ale Peninsulei Balcanice.
În mijlocul boierilor, avînd dreptul de a-i numi și de a-i scoate, dreptul de a-i osîndi la moarte – și folosindu-se uneori de acest drept –, stătea domnul. Cîte un domn vechi, cum era Basarab, însemna încă mai puțin lucru; dar Nicolae Alexandru începea să aibă, acum, în independența lui, cîștigată prin lupte – tatăl lui, Basarab, biruise pe Carol Robert la 1330, cînd ungurii trecuseră părțile noastre – anumite atitudini; legăturile cu familiile domnitoare din Peninsula Balcanică se făceau tot mai dese, și fiecare din aceste legături adăugia sentimentului dinastic, pe care vechii stăpînitori dela noi nu-l aveau. Erau încă domni improvizați, dar Mircea, care avea sînge bizantin prin mama sa, Calinichia, era adoptat, oarecum, de Bizanț.
Bizantinii aveau obiceiul în vremea aceasta, ca să cîștige alianțe, să acorde unor stăpînitori vecini titlul de despoți, care titlu însemna „rudă împărătească”. Dar el se acorda unui nepot, unui cuscru, cuiva care avea, oricum, legături de sînge cu dinastia bizantină. Despotul avea dreptul la anumite forme imperiale; el purta, ca și împărații din Constantinopole, purpura, avea dreptul să încalțe coturnii roșii și să întrebuințeze în veșmînt coloarea roșie. Roșul era întrebuințat, exclusiv, și pentru pecetluirea și iscălitura, pentru monograma stăpînitorului. În chipul lui Mircea cel Bătrîn și al fiului său Mihail, care se văd pînă astăzi la Cozia, vulturul cusut cu aur al împăraților Răsăritului se deosebește foarte bine. Coroana pe care o poartă în biserică domnii noștri din acea vreme este desigur în legătură și cu concepția „domnească”, împărătească, pe care poporul și-o făcea despre căpeteniile sale, dar și cu această admitere în situație de paritate din partea Bizanțului. Mircea purta aceeași coroană și aceleași atribute exterioare pe care, dealminteri, le poartă despoții bulgaro-greci de la Chiustendil, unde era o stăpînire locală ai cării șefi, Constantin, Ioan, stăteau în legătură cu Bizanțul și căpătaseră dreptul de a purta și ei atributele despotale. Mai tîrziu, cînd în Serbia nu vor mai fi nici țari, nici crai, Ștefan al Serbiei de la începutul veacului al XV-lea, fiul lui Lazăr, va fi despot al Serbiei și va purta aceleași atribute.
Desigur că acești domni aveau și în conștiința de sine înșiși alt rost decît domnii modești pe vremuri. Din ce în ce li plăcea mai mult să aibă o curte, o cancelarie, să dea porunci bine stilizate, copiate frumos de cei mai buni caligrafi de dincolo de Dunăre; din ce în ce mai mult se dedau la ideea dinastică, și aceasta a făcut ca Mircea să asocieze la domnie pe fiul său Mihail, care libera diplome alături de tatăl său, pentru care îl și vedem pe Mihail figurînd alături de acesta în fresca de la Cozia.Domnului îi plăcea să clădească biserici și mănăstiri, să îndemne pe călugări a-i pomeni numele. Este o creștere necontenită a mîndriei acestui stăpînitor, și totodată un cîștig de aderenți prin dăruirea moșiilor fără stăpîn, a pămînturilor pe care le cucerește, a posesiunilor luate din averea trădătorilor cari nu ascultă de domn. Și acei cari au primit moșii de la domn, pe viață, sau pentru a fi chiar transmise urmașilor, întră în clientela domnului: supt ordinele lor locuitorii țerii vor fi datori să alerge la orice chemare a lui pentru a-i forma armata. Cum vedem, țara se consolidează, supt puterea în creștere a domnului.
Străinul ce se apropia astfel de domnul care unea pe lîngă originile sale țerănești tot ce putea cuprinde, sănătos și real, Orientul, pe lîngă influențele ungurești – Basarab are înfățișarea unui vasal al regilor Ungariei din Casa de Anjou, «Mircea e îmbrăcat în haina strimtă a cavalerilor cruciați –, străinul acesta se simțea, fără îndoială, impresionat. El avea conștiința că întră în contact cu o viață politică care a cîștigat acum tot ceea ce-i trebuie pentru a rămînea și a se dezvolta.
III. Cele dintîi alcătuiri bisericești
Călătorul întîmpina însă alături de această viață politică și socială una religioasă, care se consolidase și ea.
Mănăstirile cele mai multe și frumoase, unele dintre dînsele păstrate așa cum trebuie, altele într-o stare de ruină totală sau parțială, mănăstirile care fac mîndria țerilor noastre, nu existau la sfîrșitul veacului al XIV-lea decît numai în cîteva colțuri de țară, înfățișînd mai mult începuturi decît o dezvoltare ajunsă la un termen apreciabil al ei.
Vechea noastră viață religioasă, pe care ar fi putut-o întîlni călătorii din secolul al XlII-lea și din întîia jumătate a secolului al XIV-lea, avea foarte modeste rosturi canonice. Ceea ce nu înseamnă că vlădicii cari se îngrijeau de sufletul celor din al XIII-lea veac n-aveau nici un fel de legături între sine. O canonicitate foarte elementară exista, firește. Ca să înțeleagă cineva de ce am trăit atîta vreme în forme bisericești foarte primitive, care n-aveau nici un cuprins legal, nici un exterior solemn, trebuie să ne gîndim la originea vieții religioase la noi.
În mare parte această origine e predica în mijlocul barbarilor, într-un timp cînd aceștia aveau stăpînire asupra acestor ținuturi, o stăpînire de la un lagăr depărtat către ținutul de văi locuit de țerani. Pe vremea aceea înrîurirea bisericească s-a exercitat nu prin episcopi, ci prin misionari, întocmai cum creștinismul se întinde, în timpurile noastre, prin anumite ținuturi de civilizație redusă, cu ajutorul misionarilor, misionari cari pleacă puțin pe sama lor proprie și potrivit împrejurărilor, pe cînd, atunci cînd creștinismul se întinde în formă episcopală, mijloacele sînt cu totul altele.
Din acest creștinism de misionari au rămas anume tradiții, pe care le întîlnim nu numai în părțile noastre, dar tot așa trebuie să fi fost și la bulgari înainte de a se fi alcătuit o biserică bulgară, în relație cu Constantinopolul. și chiar documentar se dovedește că era prin părțile Panoniei înainte de măsura pe care a luat-o regele morav de a întemeia o adevărată biserică, atîrnînd de Scaunul sfîntului Petru. Am pomenit și mai sus pe vlădicii fără căpătîi cari veneau cine știe de unde și cari mergeau din loc în loc, avînd mai mult popasuri decît locuințe în anumite schituri de lemn, unde populația, în legătură cu anumite datine ale cultului păgîn, era obișnuită să aducă daruri, lucruri consacrate, care se păstrează de obicei de la o religie la alta.
Un schit de lemn, evident, nu se poate ținea declt un timp relativ scurt, deși acel din pădurea Căpoteștilor, în județul Vaslui, care exista pe vremea cînd Vasile Lupu s-a adăpostit acolo de tatari, la 1650, se vede pînă acum și poate să aibă o durată și mai lungă. Tot așa se întîlnesc în Maramurăș multe biserici de lemn, cîte una avînd vechime de secole.
Călătorul nostru, care văzuse în Ardeal marea, impunătoarea biserică săsească, trecînd în satele românești, găsea ca loc unde să stea preotul, episcopul, canonic sau necanonic, lăcașul acesta de lemn. Uneori, însă, el nu întâlnea nici măcar înjghebările acestea simple. Se întîmpla foarte adeseori ca o singură cruce să înlocuiască și biserica de lemn. Acesta este, în parte, înțelesul crucilor răspîndite, multe dintre dînsele de lemn, în unele regiuni, cum e regiunea Buzăului și o parte din Prahova vecină; și prin cîteva județe de șes sînt cruci de piatră. Un studiu asupra crucilor românești ar fi foarte folositor din punctul de vedere al elementelor de artă și tradiție religioasă, extrem de veche, care se găsesc în ele. Crucea de pe o vale nu samănă cu cea de pe altă vale; sînt fel de fel de forme, cu fel de fel de reprezentații, care pot să aibă un amare interes istoric.
Cruci se întîlnesc și foarte tîrziu în veacul al XVII-lea, de exemplu în cazul lui Șerban Cantacuzino, cînd a fost silit să meargă cu contingente muntene la asediul Vienei, și legenda spune – în legătură cu aceasta austriacii au numit după Șerban Cantacuzino o stradă a Vienei – că domnul muntean a ridicat crucea ca să arate că e creștin, ceea ce ar fi absurd. De fapt crucea tui Șerban Cantacuzino ca și atîtea altele din tot cuprinsul Țerii Românești înseamnă atîta că, neputindu-se avea în lagăr o biserică, se făcuse crucea pentru a se putea sluji acolo liturghia.
Revenind la legătura ierarhică ce îndreptățește pe cineva să îndeplinească funcții religioase, ea era, firește, ca la aceia dintre vecini cari aveau o organizație religioasă superioară și, în rîndul întîi, la cei de dincolo de Dunăre.
La noi vechile orașe dacice au fost desființate foarte răpede; n-au putut trăi, după toate împrejurările grele care au trecut asupra ținuturilor acestora. Dincolo de rîu, de bine, de rău, în împrejurări de multe ori foarte precare, orașele s-au menținut, prin urmare și episcopiile de odinioară. Era deci un rost de ascultare între vlădicii noștri și uneori chiar între preoți, cînd ei erau mai aproape de linia de hotar, și între episcopii de pe malul drept al Dunării.
Am văzut ce erau pentru ai noștri Vidinul, Silistra și chiar Cirvenul de lîngă Rusciucul de azi, reședință de episcop. Moldova avea asemenea relații de supunere ierarhică numai cu Cetatea Albă.
În ce privește, nu episcopii, nici preoții, ci mănăstirile care au fost principala vatră de cultură, nu numai în răsăritul european, dar mai ales în apus, prin benedictini în special, călătorul dinainte de 1350 n-ar fi întîlnit în tot cuprinsul Țerii Românești nici un lăcaș de oarecare înfățișare. Cu toate acestea, cuvintele „călugăr”, „călugăriță”, „mănăstire”, vin de-a dreptul din latinește și arată o transmisiune necontenită a vieții monahale. Toate acestea dovedesc că niciodată nu s-a pierdut lucrul însuși; numai s-a întîmplat cu el cum se întîmplă cu anume plante în regiunile înalte ale munților: ele rămîn, dar degenerează din ce în ce mai mult, și aceeași plantă, dacă ar fi strămutată în alt mediu, după un stadiu de dezvoltare, și-ar recăpăta calitățile primitive.
Clopotele se auzeau sunînd prin munți și văi, se auzea bătînd toaca, tot așa de veche, la noi, ca și la grecii și slavii din Peninsula Balcanică; tocmai pentru că terminul e de origine populară, aceasta arată și vechimea și răspîndirea lucrului. În ce privește clopotul, numele e slav, pe cînd bulgarii au păstrat, probabil în legătură cu italienii sau cu propaganda catolică, terminul italian și latin: cambana.
Supt Nicolae Alexandru-Vodă am văzut că domniile noastre începuseră a se alcătui mai bine. Alexandru de la Argeș și Cimpulung nu se putea lăsa mai prejos decît Alexandru, ruda sa, care stăpînia la Tîrnova.
Ajungînd să reprezinte un stat organizat, domnul muntean s-a gindit să-i dea o formă bisericeasca corespunzătoare. El a ținut să aibă neapărat un mitropolit. Pe vremea veche fiecării forme politice îi corespundea o anume formă bisericească. Dacă era numai un prinț, o căpetenie de țară fără titlu superior, el se putea mulțămi și cu un episcop. Un „Domn a toată Țara Românească”, unul căruia Bizanțul era dispus să-i acorde calitatea de despot, trebuia să aibă, și în domeniul religios, ceva care să răspundă situației sale. Precum, cînd căpetenia bulgară din veacul al IX-lea a trecut la religia creștină, căpătînd aspirații împărătești, și și-a zis țar, din acel moment chiar a ținut să aibă lîngă el un patriarh, tot așa domnul liber își vrea mitropolitul. Precum însă, acolo și atunci, Bizanțul n-a cedat ușor, tot așa la noi întemeierea mitropoliei, pe la 1350-60, a cerut negocieri îndelungate, și, cînd ele au ajuns la capăt, noua creațiune are și o foarte mare valoare politică.
Trebuie să ținem samă și de nevoia pe care o simțea domnul muntean de a-și așeza un mitropolit la dînsul acasă. Bizanțul însă, în legătură cu dorința lui de a păstra cît mai mult trecutul și de a recunoaște cit mai puțin din prezentul care se dezvoltase fără dezlegare din partea lui, se ferea să creeze o nouă formă episcopală pe lîngă cele vechi, pentru că forma nouă ar fi însemnat că se poate inova și fără o provocație de la Constantinopol. Cînd era vorba de o țară nouă, de nevoia unei vrednicii bisericești nouă, acest Bizanț bisericesc își avea sistemul, precum Bizanțul laic îl avea pe al său, cu numirile domnilor ca despoți.
În domeniul religios, se delega, deci, cîte un episcop care funcționase și înainte, aiurea, ca să îndeplinească funcțiunea metropolitană. Așa s-a întîmplat și cu cel care a căpătat misiunea de arhiepiscop ortodox în Țara Românească; el rămînea legat deci cu scaunul constantinopolitan și prin delegația nouă care i se adăugea.
În felul acesta i s-a dat domnului muntean, după cererea lui repetată, ca șef al bisericii lui un episcop de Vicina. Vicina era în Dobrogea, – nu la Măcin, ci pe la Tulcea, cum dovedesc portulanele.
De ce s-a luat mitropolitul acesta, Ioachim, care era un grec, de acolo din Vicina, și nu altul din Vidin, din Cirven sau Silistra? Căci a merge la Vicina pentru episcopi sau preoți nu era în vremea aceasta lucru obișnuit, dat fiind faptul că Ialomița și Brăila sînt județe de colonizare relativ recentă: fusese în părțile acestea o populație foarte veche, a geților, dar așezări mai importante nu erau. Explicația ar fi că puterea domnului Țerii Românești se întindea asupra regiunii dobrogene în care se găsea cel puțin acel triunghi nord-vestic, ușor de stăpînit de cine are malul opus, și locuit atunci ca și acum, în cea mai mare parte, de români, unde stătea Vicina.
Înainte de a se așeza mitropolitul de Vicina, domnii întemeiaseră o biserică, pe care călătorul nostru ar fi putut-o vedea, sus, la Sîn-Nicoară. Chiar faptul că i se zice Sin-Nicoară, și nu Sfîntul Nicolae, arată timpul depărtat, patriarhal, pur românesc, neinfluențat de rosturi grecești, al întemeierii sale, căci, îndată ce a venit influența grecească, sfinții și-au pierdut numele vechi și au căpătat altele noi.
Caracterul arhitectonic al acestei vechi zidiri e ușor de deslușit: ea samănă cu așa-numitele biserici-castele din Ardeal, asupra cărora e o întreagă literatură. În Ardeal, în satele săsești, biserica are un caracter de fortăreață. Este încunjurată de ziduri și poate servi de adăpost pentru o populație întreagă; în pivnițile ei se pot strînge grîne pentru timpuri de restriște. Și la Sin-Nicoară biserica e mică, iar turnul cu mult mai mare decît dinsa.
Imediat ce a venit un mitropolit, cu totul altă ordine a trebuit să domnească și în alcătuirea ierarhică a bisericii, și în forma arhitectonică a clădirilor sfinte. Atunci s-a întemeiat Biserica Domnească de la Argeș mai la vale.
Biserica Domnească nu reprezintă, desigur, un complex de clădiri capabil de a fi apărat, ceea ce arată că Țara Românească trecuse din faza primitivă și intrase într-una relativ asigurată, care n-avea să se teamă de năvăliri. E făcută în stil bizantin, după datina domnitoare în noile clădiri de la Salonic, fiind alcătuită din acel amestec de cărămidă ce încadrează bolovani prinși în ciment, care se cheamă opus reticulatum. Călătorul de pe la 1350 ar fi văzut biserica în toată strălucirea ei, așa cum astăzi nu e. pe cînd, mai tîrziu, peste vechea formă exterioară s-a așternut tencuiala care a stricat frumuseța vechilor biserici, acoperind atîtea vechi zugrăveli, iar, în interior, îndată ce zugrăveala părea că e cam stricată, zugravi contemporani, cari-și închipuiau că sînt mai buni decît cei vechi, prefăceau sau pictau pe deasupra.
Ca amănunte, Biserica Domnească, atunci luminoasă de pictură în mari proporții, e împărțită în trei. prin pilaștri, obicei părăsit pe urmă. În locul tribunelor, care lipsesc, e numai fereastra supt arcul blînd desfăcîndu-se din monotonia profilului.
Biserici mai vechi nu s-ar fi găsit în orașe; ele sînt în acest principat numai din secolul al XV-lea. În cele mai multe orașe, care abia se înjghebau, erau numai bisericuțe de lemn. Dar călătorul care ar fi venit pe aici în a doua jumătate a veacului al XIV-lea, urmînd alt drum decît acel care duce la Argeș, drumul pe la Turnul-Roșu sau pe la Orșova ori Vîrciorova, ar fi putut să întîlnească cele dintîi clădiri mănăstirești ale noastre. Căci în a doua jumătate a veacului al XIV-lea organizația bisericească în Țara Românească a fost în legătură cu două influențe care s-au combătut: o influență grecească prin episcopate și o influență sîrbească prin mănăstiri. S-au luptat între dînsele, s-au obosit în această luptă, iar noi am luat forme și de la una și de la alta, naționalizîndu-le încă de la începutul veacului al XV-lea.
Un călugăr, Nicodim, originar din Macedonia, din părțile Prilepului, unde sînt foarte mulți aromâni și care Nicodim era pe jumătate „grec”, pe jumătate „slav”– ceea ce însemna o dependență ierarhică mai mult decît o notă națională –, trecînd pe la muntele Athos, a fost atras în țara noastră, nu numai ca să scape de primejdia turcească, dar poate și prin cine știe ce legături de rasă. Nicodim fusese și prin Serbia de Nord, unde erau foarte însemnate mănăstiri vechi, dintre care Studenița există pînă acum, scăpată de pe vremea turcească, și constituie unul din marile monumente de artă ale Peninsulei Balcanice, amestecîndu-se influența italiană cu cea greacă. Din părțile acestea a trecut, mulțămită și bunelor relații de vecinătate dintre despoții sîrbi și domnii noștri, în Banatul Olteniei, care era disputat pe vremea aceasta intre regele unguresc și între voevodul a toată Țara Românească. Privilegiile cele mai vechi ale mănăstirilor întemeiate de Nicodim sînt și privilegii ungurești, și pînă în secolul al XV-lea mănăstirile din părțile acestea cereau cărți de întărire de la regele Ungariei sau și de la guvernatorul ei, Ioan Corvinul.
Nicodim a întemeiat mănăstirea Vodița: din ea au rămas atîtea urme pe pămînt cît să se vadă întinderea bisericii de odinioară. Cealaltă fundațiune a lui Nicodim, Tismana, în munții Gorjului, unde el a scris vestita Evanghelie, a fost făcută din nou în secolul al XVI-lea; pe urmă au venit alte prefaceri mai tîrzii, și, în sfîrșit, cea din urmă din secolul al XIX-lea, care a stricat încă mai mult proporțiile.
A fost apoi o bucată de vreme luptă între grecismul mitropolitului și între slavismul egumenilor, al lui Nicodim și urmașilor lui. E lucru foarte sigur că, în veacul al XIV-lea, la Argeș și în toate bisericile domnești care atîrnau de mitropolie, slujba se făcea, nu în slavonește, – de românește nu putea fi vorba; Sfînta scriptură nu era tradusă în limba românească – ci în grecește: pe cînd la mănăstiri slujba se făcea în slavonește. Și n-a putut să biruie la început slavismul din mănăstiri grecismul din biserici. Poate după 1400 s-a ajuns la forma bisericească slavonă fără să putem spune însă că acei cari au făcut să învingă în serviciul divin, în liturghie, limba slavonă, că mitropolitul sau episcopii aceia ar fi venit din mănăstirile create de Nicodim. Asistăm numai la faptul că de la o bucată de vreme limba bisericii, în Țara Românească mai ales, a fost aceasta.
Am spus că Nicodim a zidit Tismana, pe vremea cînd domnul muntean era Vlaicu. După aceasta Mircea a făcut Cozia, în Vîlcea, și Cotmeana, în Argeș, cea din urmă transformată în secolul al XVII-lea și apoi, în al XVIII-lea. În ce privește Cozia, și ea a fost întrucîtva prefăcută de Constantin Brâncoveanu; bolnița însă, unde era spitalul și locul de îngropare al călugărilor, e mult mai recentă decît biserica propriu-zisă. A fost înălțată în secolul al XVI-lea, dar înainte de influența fetei lui Petru Rareș, doamna Chiajna, și pictura din lăcașul acesta înalt, supțiratec e cea mai frumoasă din această epocă, în toată Muntenia. Dar veacul al XVI-lea n-a avut nimic pe acest loc.
