În cei cîțiva ani de stăpînire ai lui Bogdan Orbul, fiul lui Ștefan cel Mare, ocupat în lupte cu tatarii, chemat adesea la hotarele țerii – și se poate zice că acestor lupte împotriva tatarilor și-au datorit însemnătatea ținutul Fălciului și orașul Hușului, în care se vede încă vechea biserică episcopală din vremea lui Ștefan cel Mare –, n-avem știri în categoria de izvoare pe care ne sprijinim. Tot așa pentru scurtul timp de stăpînire al lui Ștefăniță, fiul și urmașul lui Bogdan, acel tînăr domn care a fost omorît, cum se știe, de boieri. Cînd însă după aceasta a venit Petru Rareș, lucrurile stau cu totul altfel: stăpînirea lui îndelungată, care ține de la 1527 pînă la întîia întrerupere a domniei lui. În 1538, pentru ca, pe urmă, după cîteva luni de petrecere în Ardeal și la Constantinopol, să se întoarcă și să mai domnească cinci ani, această domnie care se întinde, prin urmare, peste trei decenii, este desigur destul de importantă și, relativ, destul de liniștită pentru ca să atragă chiar negustori și călători din alte părți. A fost supt această domnie o nouă înflorire a Moldovei: de fapt opera lui Ștefan cel Mare a fost continuată în ce are mai esențial și mai strălucitor prin această stăpînire a lui Petru Rareș, fiul său natural.
Pentru tot acest timp avem întîi un călător, un sas, care, în calitate de trimis diplomatic, a venit în părțile noastre: Reicherstorffer, care înfățișează știrile lui despre Moldova în forma unei descrieri, Chorographia Moldaviae, un mic tratat geografic pentru ca străinii să cunoască Moldova. Lucrarea e întovărășită și de o hartă, cea dintîi consacrată numai Moldovei, foarte interesantă. Textul dă, în propoziții latine, scurte, o mulțime de științe, foarte exacte, privitoare la o țară pe care Reicherstorffer în calitate diplomatică a străbătut-o de multe ori: vom reveni asupra lor.
În ce privește Țara Românească, doar găsim cîte un călător italian, cum e Della Valle, care a fost la mănăstirea Dealu și a vorbit cu călugării de aici, cari i-au pomenit de originea noastră romană. Nu trebuie să se uite însă un lucru: acești călugări cu cari a vorbit el erau foarte probabil influențați, ca unii ce se găseau lîngă Tîrgoviște, unde era o mănăstire de franciscani, cercetată și ea de călători, de doctrinele apusene ale Renașterii, în legătură cu începuturile neamurilor. Căci noi n-avem în acest sens tradițiuni atit de vechi.
Fiindcă este de găsit un călător tipic, să ni închipuim pentru vremea aceea a lui Petru Rareș unul venind pe laturea cea mai cercetată, a Hotinului. Căci în vremea aceasta Marea Neagră își pierduse foarte mult din importanța ei. La 1453, cum se știe, Constantinopolul căzuse în mîinile turcilor. Aceștia n-aveau, bineînțeles, nici un fel de interes să scadă comerțul Mării Negre, dar, iarăși, ei aveau tot interesul să împiedice flotele puterilor italiene, care aveau amintiri în ce privește stăpînirea Mării Negre, de a se purta prea des prin strîmtori, așa încît între cîștigul de comerț și eventuala pagubă politică ce ar fi ieșit din apariția continuă a unor galere care puteau fi armate, constituind o amenințare pentru stăpînirea turcească, turcii au preferat să renunțe la cîștigul prea scump plătit. După ce s-a luat Constantinopolul, noii stăpini l-au colonizat cu oameni aduși din toate părțile: foarte multă lume creștină, prinșii din cutare oraș de pe Marea Neagră, care-și pierde cu totul importanța, erau luați și așezați în mahalalele capitalei otomane. Dar aceasta niciodată nu și-a mai căpătat importanța comercială de odinioară. A fost un centru foarte important de stăpînire politică, un lagăr pentru ostași, cari la fiecare sfintul Gheorghe porneau la cuceriri spre a se întoarce la sfîntul Dumitru, dar punctul de mare strălucire comercială care fusese odinioară dispăruse. Italienii n-au plecat din Constantinopol. ci au rămas în Pera și Galata, localități care pe urmă s-au confundat și a rămas, în partea de dincolo de Cornul de aur, o populație de grai italian, de religie catolică, de relații necontenite cu Apusul, însă din ce în ce mai stabilită. Căci, pe cînd negustorii stăteau înainte o bucată de vreme în aceste regiuni și pe urmă se întorceau acasă, acuma se imobilizează locuitorii aceștia catolici în cutare suburbie, și dau astfel condițiile necesare pentru dezvoltarea unei lumi cu totul particulare, care a trăit multă vreme alături de greci și de turci fără a se confunda cu unii sau cu alții. Dar aceia nu făceau decît micul comerț de detaliu.
Marea Neagră ajunge astfel să fie pentru comerț aproape o mare moartă. Aceasta mai ales după ce și celelalte centre creștine ale Mării Negre sînt cucerite de turci și distruse prin însăși această cucerire. La 1475, cîteva luni după lovitura, neizbutită, pe care beglerbegul Rumeliei, comandantul tuturor forțelor europene ale turcilor, o încercase și care-i dete dezastrul din ianuar în smîrcurile păduroase de la Podul Înalt, lîngă Vaslui, în vara aceluiași an, Caffa, acest centru al posesiunilor genoveze, și, în general, al activității comerciale creștine la Marea Neagră, a fost cucerită de turci.
Aceasta a desființat însă Caffa cu desăvîrșire; ea era să învie numai după secole întregi, supt numele de Feodosia, pe vremea Ecaterinei a II-a, fără ca vreodată să recapete, măcar pe departe, importanța pe care o avusese. În același timp turcii și-au întins stăpînirea asupra întregii peninsule a Crimeii; hanul tătăresc, stăpîn al hinterlandului, devine vasal al sultanului, chiar înainte ca acesta să-și fi putut atribui calități imperiale. Vechea cetate a Comnenilor din Trapezunt, de unde Ștefan cel Mare își luase cea mai mîndră dintre soțiile lui, Maria de Mangup, îngropată la Putna, acest oraș al „Sfinților Teodori“, Tiron și Stratilat, a fost cucerit și total distrus. Legătura cu Trapezuntul ajunse în felul acesta ruptă.
La 1484, în sfirșit, a fost cucerită Chilia și Cetatea Albă, într-un moment cînd Ștefan cel Mare nu se aștepta la o lovitură, fiind sprijinit pe armistițiul între regele ungar Matiaș Corvinul și sultan, în care Moldova era cuprinsă explicit. Cu toate sforțările lui Ștefan, mai mult de un an de zile, ceea ce l-a silit să facă actul de închinare față de poloni, care zăbovise pînă atunci, cu toată intervenția lor, întîi fără importanță și al doilea trădătoare, – polonii tinzînd să înlăture pe domnul moldovean, care s-a răzbunat pe urmă în Dumbrava Roșie din Codrii Cosminului –, turcii au rămas stăpîni și pe Cetatea Albă și pe Chilia, și, iarăși, din una, cît și din alta, nu s-a mai ales nimic supt raportul comercial. Populația din Cetatea Alba a fost ridicată cu grămada: parte a fost vîndută ca robi, parte așezată, cum am spus, în noile suburbii ale Constantinopolului.
Acum, în Marea Neagră se expunea cineva la atîtea supărări din partea deosebiților agenți ai împărăției turcești, cu toate privilegiile de comerț pe care și Veneția și Genova le căpătaseră de la turci, cu toate capitulațiile, mai bine garantate, încheiate întîi între Franța și împărăția turcească… Administrația turcilor moștenise toată conrupția administrației bizantine, adăugîndu-i instinctele prădalnice ale populației de jaf din centrul Asiei. Venețienii preferau să facă, în Orient, comerțul și în altă direcție, iar genovezii au plecat cu desăvîrșire din Marea Neagră. Aceștia păstrau în răsărit insula Chios, iar venețienii Creta. Ciprul, și în jurul acestor insule își exercitau ambii comerțul, cercetînd și Constantinopolul, dar netrecînd dincolo de oraș, în apele Mării Negre.
S-a vorbit mai mult de aceasta pentru că e bine să ni dăm sama de condițiile generale de istorie universală în care s-a dezvoltat viața politică, economică și culturală a țerilor noastre.
În ce privește negoțul Ardealului, de la o bucată de vreme el e în scădere. Timpul de mare înflorire este fără îndoială epoca lui Ștefan cel Mare. În a doua jumătate a veacului al XV-lea e un moment cînd se poate zice că negoțul sașilor, slăbind în Țara Românească, se întărește în Moldova, negustorii brașoveni se întîmplă să cerceteze mai mult păsurile grele ce duc către răsărit decît păsurile, mai ușoare, altfel, de trecut, care duc către sud. Prin urmare pe calea prin Tulgheș, dar și mai ales prin Oituz, merg atîtea cară de comerț ale brașovenilor, și, iarăși, comerțul Bistriței cu Moldova e foarte puternic pe vremea lui Ștefan, deși, din nenorocire, socotelile Bistriței pentru această epocă nu ni s-au păstrat.
La începutul secolului al XVI-lea, relațiile de comerț cu Ardealul au slăbit însă, și motivul trebuie căutat în însăși situația Ardealului. El nu se mai află în acea stare de liniște pe care o avuse atîta vreme cît fusese legat de coroana Ungariei, purtată cu siguranță și strălucire de un om ca Matiaș Corvinul, deși Ardealul avea stăpînire deosebită supt un voevod, – unul dintre aceștia, Ștefan Báthory, o importantă personalitate militară, sprijinind uneori pe Ștefan cel Mare în luptele lui.
După moartea lui Matiaș, succesorul lui fu un Iagelon din Polonia, Vladislav, suflet pasiv și fără resort – ungurii îl numesc „Dobje”, pentru că la fiecare prilej spunea „bine”, „dobrze”. Năvălirea turcească în părțile acestea devine de acum posibilă și din cauza slăbiciunii vădite a regelui, care se transmite și fiului său, Ludovic al II-lea, cel ce moare în lupta de la Mohács, cînd se pierde regatul Ungariei.
Se ivește atunci îndoiala în ce privește soarta viitoare a Ardealului. Ce se va face cu dînsul? Încotro se va îndrepta? Care va fi acoperămîntul siguranței sale?
Încă de supt stăpînirea acestui Ludovic, provincia capătă înfățișarea unui teritoriu autonom. Armata ardeleană se deosebește tot mai mult de cea ungurească propriu-zisă. Cînd turcii lui Soliman cel Măreț atacă Ungaria, această armată, supt voevodul Ion Zâpolya, om bogat, avînd legături cu Polonia, ca unul ce era din ținutul Zipsului, nu ia parte la desperata defensivă. Acest slav, cu numele abia ungarizat, are atît de puțin patriotism unguresc – ca să întrebuințăm un termin contemporan –, încît consimte să vadă Ungaria prăpădindu-se supt ochii lui. După înfrîngere, voevodul Ion Zâpolya trage nădejdea să capete coroana ungurească; pe cînd o parte dintre nobili aleargă, în puterea unui pact de familie încheiat între habsburgi și iageloni, spre acel Ferdinand de Austria, fratele lui Carol Quintul, alții aleg pe Zâpolya, și din această sciziune va rezulta acea orînduire ultimă care va da habsburgilor nordul, vestul și sudul Ungariei de odinioară, iar Ardealul și ținuturile vecine, „comitatele exterioare” pînă la Tisa, vor rămînea, o bucată de vreme, cu toatele ale lui Zâpolya. Cînd sultanul Soliman va interveni din nou, cu o puternică armată, el va fi în stare să așeze, după moartea prematură a lui Ioan Zâpolya, pe fiul lui, Ioan Sigismund, căruia turcii, cari se tot gîndeau la sfîntul Ștefan, îi ziceau „Regele Ștefan”, pentru ca, după trecere de cîțiva ani, Soliman să se hotărască a întemeia un pașalîc la Buda. După pașalîcul acesta va veni apoi cel de Timișoara, precum și stabilirea unui beg la Seghedin, a altor begi la Solnoc și în părțile vecine.
O Ungarie turcească se așază astfel la mijloc, despărțind Ungaria austriacă a vestului de Ungaria răsăriteană a lui Ioan Zâpolya și a succesorului său care își va tîrî o existență mizerabilă, mai totdeauna slăbit de boală și incapabil de a guverna.
Acum, împărțirea aceasta nu s-a făcut ușor, ci au fost lupte îndelungate. O parte din populația din Ardeal era pentru Habsburgi: sașii rămîn ferdinandiști, considerînd pe Zâpolya ca pe trădătorul creștinătății; nu-i recunosc titlul de rege care rezulta din alegerea lui și din recunoașterea turcilor; pentru dînșii el e „Janos Waida”, și împotriva lui sînt gata oricînd. Aceasta a dat prilej domnilor noștri să pătrundă în provincie. Petru Rareș a străbătut-o de mai multe ori, avînd de la Ștefan cel Mare ca moștenire Ciceul și Cetatea de Baltă, una reprezintînd un vast domeniu, cealaltă cuprinzînd cel mai important bîlci din mijlocul Ardealului. Rareș și-a întins posesiunile la Reteg și Rodna; vlădicii cari se sfințeau la Suceava stăteau la Vadul Someșului; Bistrița trebuia să plătească censul sfîntului Martin românului din Moldova, și vodă a întrat în cetatea care nu i-a fost cedată deplin și, dacă n-a putut să instaleze aici pîrcălabii săi moldoveni, el s-a înfățișat în forma unui senior care vine să vadă posesiunile sale. În orice caz, Bistrița a stat supt aripile, uneori foarte nervos cutremurate, ale domnului Moldovei. Acesta a asediat Brașovul, a ținut supt dependența sa, cu desăvîrșire, pe secui, cari stătuseră și față de Ștefan cel Mare în atîrnare de vasalitate și-l ajutaseră în luptele lui, nu în calitate de contingente trimise de regele Ungariei, ei ca oameni supuși la chemarea voevodului român. După expediția aceasta el a cules vama la Prejmer, nu ca ocupant, ci ca domn al Moldovei. Izvoarele contemporane spun că, sprijinit pe secui și pe populația românească, el ar fi fost în stare oricînd să se înscăuneze în Ardeal.
Insă toate aceste împrejurări nu favorizau negoțul sașilor, căci situația variază de o zi pe alta. În cutare moment Petru era învingător la Feldioara și dispunea de Ardeal; într-alt moment se schimbau împrejurările, silindu-l să urmărească altă politică. Așa încît, încă o dată, negoțul săsesc e îngustat din cauza situației nelămurite și veșnic schimbătoare în Ardeal, pe cînd el se întărește din părțile polone, și călătorii, prin urmare, vin mai mult din acestea.
În privința aceasta cîteva lămuriri asupra regatului polon ca să se înțeleagă de ce importanța lui față de Moldova este mai mare acum decît înainte.
Am văzut că polonii se așezaseră în Galiția abia în jumătatea a doua a veacului al XIV-lea, pe de o parte răspingînd pe tatari, pe de alta înlăturînd ultimele stăpîniri rusești ale Coriatovicilor, și că, după stabilirea lui Cazimir cel Mare în Galiția, a urmat reunirea dinastică a teritoriului ruso-lituan cu Polonia.
În afară de greutățile colaborării cu lituanii și rușii, cari absorbiră pe cei dintîi, trebuia, pentru ca Polonia să se fixeze, stabilirea de raporturi normale față de împărăția turcească. Dar pentru aceasta era necesar alt lucru: ca Moldova ea însăși să-și fixeze situația ei față de această împărăție. Cu toate că după doi ani de la luarea Constantinopolului Petru Aron, domnul Moldovei, a fost silit să trimeată tribut turcilor – avem și astăzi actul slavon, căci turcii țineau și cancelarie slavonă, care constată această legătură –, cu toate acestea Ștefan cel Mare nu mai urmează pe căile lui Petru Aron și, cînd Moldova a fost năvălită la 1475 de sultan, i se cerea răspunderea acelei îndatoriri bănești pe care predecesorul lui, scos din scaun de dînsul, o luase față de sultan. Și în campania din 1476 turcii s-au înfățișat ca oameni cari au drepturi încălcate de un rebel față de dînșii, dator să plătească datoriile acumulate. Insă Ștefan n-a devenit tributar al împărăției decît spre sfîrșitul vieții sale, cînd a văzut, nu numai că polonii nu-l pot ajuta să recapete Chilia și Cetatea Albă, dar că au gînduri rele față de Moldova.
Cînd regele Ioan Albert vine să asedieze Suceava, supt impresia puternică a acestei trădări Ștefan a încheiat legătura cu turcii, și trupele din cetățile de jos, pierdute, merg ca avangardă în ținutul vecin al Poloniei. Astfel, avînd nevoie de turci ca să capete Pocuția, pe care a și ocupat-o, domnul moldovean a trebuit să plătească tribut.
Tributul e probabil că l-a răspuns numai cînd n-avea ce face, deși nu trebuie să considerăm lucrurile cum le considerăm astăzi, cînd există alt sentiment de onoare, și, totuși, anumite planuri economice de hegemonie echivalează pe deplin cu legăturile dependenței de odinioară. Dar, cînd Moldova rămîne tributară împărăției turcești, supt Bogdan Orbul, se puteau crea și relații durabile între regatul polon și lumea turcească. Între turci și poloni fuseseră o bucată de vreme neînțelegeri în ce privește însăși situația de vasalitate a Moldovei, fiindcă polonii pretindeau că țara e un Palatinat al regalității lor și mergeau atît de departe, încit chemau pe „Palatin“ să ia parte la alegerile de rege; năvălirile polone în Moldova erau făcute, nu ca din partea unui străin care invadează, ci ca din partea unui suzeran care vine să afirme drepturile lui. Niciodată polonii, pînă în epoca lor de decădere, în veacul al XVIII-lea, n-au părăsit cu totul aceste pretenții. Cu toate acestea, cînd Moldova a ajuns în atîrnare statornică față de împărăția turcească, firește că aceste pretenții au rămas în domeniul teoretic, rămînînd să fie reluate numai cînd domnii noștri se ridicau împotriva turcilor. Avem tratatele pe care le-a încheiat Ioan Albert și urmașii lui cu sultanii, avem privilegiile de negoț pe care le acordau în schimb stăpînitorii din Constantinopol negustorilor poloni.
Din acel moment negoțul polonilor, din răsărit, a luat locul negoțului sașilor, de la apus. Și în același timp partea răsăriteană a Moldovei a cîștigat o importanță pe care n-o avusese pînă atunci, în dauna părții apusene, care, din cauza scăderii vitalității Ardealului, trebuia să sufere și ea o scădere corespunzătoare.
VII. Supt Petru Rareș, în Moldova
Venim la ceea ce s-ar fi putut vedea de un călător în Moldova lui Petru Rareș, și începem drumul lui din acel punct foarte important pe vremea aceasta care e Hotinul.
Cetatea, care odinioară avusese o însemnătate mult mai restrînsă, ajunsese, grație comerțului necontenit cu polonii, să capete un rol deosebit în viața comercială și economică a Moldovei. Era, cu escepția Cetății Albe, care nu e de origine moldovenească, cea mai frumoasă cetate a Moldovei întregi. În locul zidirii anterioare, care trebuie să fi fost de proporții mai restrînse, se întemeiase, la începutul veacului al XVI-lea, una într-adevăr impunătoare, care și astăzi se ridică în cea mai mare parte, cufundîndu-se numai acoperișul, în apropiere imediată de malul Nistrului. E făcută după acea datină care se întîlnește în toată Peninsula Balcanică, și în vremea bizantină, și în vremea turcească, așa-numitul opus reticulatum: un cadru de cărămidă așezată pe muche încunjură un bolovan cufundat în ciment. Se cîștigă astfel o înfățișare care scutește de pictură și de alte elemente decorative. De departe se disting foarte bine liniile roșii ale cărămizilor amestecîndu-se cu linia sură a bolovanilor și cimentului.
Cetatea era foarte întinsă, cuprinzînd și un paraclis care a rămas încă în zidurile sale. La uși și la ferești sînt cadre gotice foarte îngrijit sculptate.
Erau acolo în chip permanent un număr de ostași de țară și foarte probabil și tunuri. Căci Petru Rares e cel dintîi domn al Moldovei care a avut la îndemînă mai multă artilerie, pe care însă n-a putut-o întrebuința cum se cuvine: tunurile ce i-au căzut în mînă în lupta de la Feldioara, de la sașii cari țineau cu regele Ferdinand, au fost pierdute mai tîrziu, în cea mai mare parte, în lupta de la Obertyn, cu polonii, pentru Pocuția.
Supt cetate era vama. Știm care era sistemul. De la vama din Hotin s-a păstrat în veacul al XVI-lea ceva socoteli, traduse în limba polonă pentru un proces la Liov: ele arată circulația întinsă care se făcea pe vremea aceea. Desigur însă că de la 1550 înainte circulația avea un caracter deosebit de cel pe care-l putea întîlni călătorul în întiia jumătate a secolului. Pe atunci vameșul se pare că era încă dintre oamenii de țară; mai tîrziu însă s-au întrebuințat negustori, oameni de afaceri din răsărit: domnia dădea în arendă vama, și se prezintau capitaliști orientali, greci, levantini, ragusani, cari luau în arendă acest principal venit al domnilor Moldovei.
Pe vremea lui Petru Rareș, începuse abia acest drum al bogaților în monedă din părțile răsăritene. Dar pe la 1550–60, supt Alexandru Lăpușneanu, va ajunge foarte bogat, tocmai prin faptul că ținea vămile Moldovei, cineva al cărui chip se poate vedea și astăzi, în calitate de ctitor, pe zidul bisericii moldovenești din Liov, Constantin Corniact, care știa și grecește și italienește și avea legături cu lumea răsăriteană ca și cu cea apuseană. Apoi cretani, ciprioți, locuitori din Rodos vor avea un rost tot mai mare în viața comercială a Moldovei.
Pe vremea lui Petru anume greci jucau totuși un rol important în părțile noastre. În corespondența diplomatică a epocei se pomenește adeseori un Dimitrie Chalkokondylas, pe care sultanul îl trimetea în părțile acestea pentru a face negoț cu Moscul sau Moscova. Aici în Moscova se găseau anumite blănuri care se vindeau numai în aceste părți; mai tîrziu se vor pomeni cele de „vulpe albastră”, foarte mult prețuite; în același timp dinți de pește, poate bagă (carapace de broască țestoasă). Cu astfel de cumpărături pentru sultan era însărcinat acel Chalkokondylas „mare negustor” al sultanului, post care nu se întîlnește pînă la începutul veacului al XVI-lea. Îl vedem umblînd necontenit de la Constantinopol la Moscova, ceea ce dovedește valoarea cea mare a unei circulații comerciale, pe deplin asigurată acum, între Bosfor și regiunile interioare ale stepei rusești.
Acum, pe lîngă cetate, cu cei doi pircălabi, pe lîngă „biroul vamal” cu vameșul sau „mitnicul”, cum i se zicea în slavonește, era orașul însuși care se intemeiase supt cetate. Terminul oficial pe vremea aceea era „podgrad” (pod: slav. supt, grad: cetate). Aceasta era una din formele de alcătuire a orașelor. Pentru necesitățile cetății înseși se așezau anumiți negustori, la cari se adăugau mereu alții.
Cel dintîi fel de negustori era, dată fiind setea păzitorilor Hotinului, pe care apa Nistrului n-o putea sătura, cîrciumarul sau posadnicul, cu posadnicele care nu vindeau numai vin, ci și ce mai cere omul după ce a băut prea mult vin, cum spune și cîntecul popular în legătură cu cîrciumile cele mai cercetate. Pe lîngă posadnici și posadnice se adăugau însă meșterii cari dregeau armele, lucrurile de îmbrăcăminte; astfel lucrători de arce, șele, curele, de unde a venit numele de sahăidăcari, care se întrebuințează și astăzi; erau și croitori, cizmari etc.
Toți acești meșteșugari sînt așezați în bresle sau frății, căci breaslă e „bratsvo”, care vine de la „brat” „frate“; terminul corespunde cu „confraternitate“, cu Bruderschaft din Apus. Breslele acestea, natural, pentru un oraș mic ca Hotinul, aveau o importanță mai slabă decît în orașe ca Iașii, de exemplu, unde ele se dezvoltă pe deplin, avînd în frunte un staroste sau un „bătrîn” și un vătaf, încasator de venituri. Pentru că breasla avea veniturile ei. Era și o biserică de care se îngrijea breasla, dînd lumînările, plata preoților, iar de hramul bisericii, al sfintului patron al breslei, era o serbare specială. Pecetea breslei purta și chipul sfintului patron al ei, fiindcă, atunci cînd se întemeia, ea avea și un caracter sacru, religios: era făcută cu învoirea mitropolitului, și în condica breslei se găsea totdeauna în fruntea celorlalte acte recunoașterea breslei de către acesta.
Adaug că breslele erau de toate categoriile; funcționa chiar și o breaslă a „mișeilor” sau a calicilor, un sindicat, să zicem, al acestora. Firește că breasla câlicilor nu era decît în orașele unde existau biserici multe.
În totalitatea lor, orășenii nu formau o comună, cum sînt cele din Apus, care s-au răscumpărat de la seniorul lor ori au căpătat de la dînsul părăsirea unor anume drepturi, pe care acesta le avuse mai înainte, sau, în sfirșit, s-a întemeiat spontaneu, cu voia seniorului, ba, uneori, împotriva seniorului.
Un mare neajuns al vieții noastre trecute a fost lipsa de autonomie a orașului și incapacitatea lui de viață spontanee, căci în orice organizare care nu se bucură de autonomie se produce și neputința de a produce elemente de spontaneitate.
Orașele fuseseră găsite de domnie: prin urmare ea moștenise sistemul anterior, mai adeseori sistemul Galiției decît cel din Ardeal. Pe de altă parte, domnul, care avea atribuțiuni foarte întinse, a căutat, instinctiv, să restrîngă și dreptul orașelor de la început. De exemplu, în ce privește judecata, orașele aveau înainte dreptul german de Magdeburg, pe la 1400; dar, în locul acestui drept care era deosebit de dreptul țeranilor, – aceștia ținîndu-se de obiceiul pămîntului –, domnul a încercat să introducă dreptul bizantin. Dreptul de Magdeburg nu se mai întîlnește pomenit de la o bucată de vreme.
În fruntea orașului, la Hotin ca și aiurea, era un șoltuz, nume trecut din Silezia, prin Polonia, la noi. Acest șoltuz înlocuia pe vechiul jude. În Țara Românească, cuvîntul jude s-a păstrat, pe cînd în Moldova cuvîntul străin a dominat de la început. Pe lîngă acest șoltuz sau voit, cum i se zicea, după un cuvînt polon, sinonim, se întîlnea un sfat de consilieri comunali, cum am zice în timpul nostru, care se numea pîrgari (Bürger). Pirgarul s-a păstrat pînă foarte tîrziu, dar într-o situație tot mai scăzută, și, de unde la început era un cuvînt de cinste, la sfîrșit, pentru că pîrgarul făcea slujbă de vătășel, fugea lumea de această calitate. Resturi de pîrgari în amintiri de familie am apucat și eu.
