Porțile de Fier sînt larg descrise și nu se uită nici muștile columbace. La Orșova nimeni nu poate întreprinde ceva fără voia administrației austriece. Carantina e un adevărat chin. Rușii țin acolo, la Orșova, un consul, pentru legătura cu Serbia; el apare ca stăpîn. La Mehadia se observă urmele romane; lui Széchenyi administrația militară nu-i îngăduie a clădi un otel modern în Ada-Calè, Pașa stă „într-o baracă de lemn”, între adormiții lui, cari fumează.
La Schela Cladovei călătorul debarcă pentru a se sui în vaporul aceleiași companii. Intră la noi, „în domeniul sclăviei și mizeriei, în noapte”. Pilotul strigă alla turca pentru dreapta, alla romaica pentru malul românssc. La Vidin, căsuțe de lemn, străzi-cloace, lume în zdrențe, prostită, „cadavrul unui mare oraș”; Husein-Pașa, distrugătorul ienicerilor, a acaparat tot comerțul. La Giurgiu, case proaste, praf ori noroi. Se discută posibilitatea canalului Cernavodă-Chiustenge.
Pe țermul nostru arde papura în primăvară. La lumina flăcărilor se ajunge la Brăila, strîns unită cu Galații pînă la a se confunda. Cu tot marele comerț, nu-s case importante, din cauza relelor moravuri, dar mai ales a nesiguranței. Se relevă partea boierului Slătineanu la prosperitatea născîndă a Brăilei: la început primea pe călători cu muzica, îi ducea cu alai acasă la el, li da șampanie și, dacă timpul permitea, și un bal. Galații îi apar lui Rey ca „orașul cel mai hidos ce a văzut în Turcia, și aceasta înseamnă ceva; e compus în total dintr-o adunătură de cocioabe de lemn, a căror mizerie și necurățenie nu îngăduie comparație cu nimic alta”; străzile sînt acoperite cu loadbe de lemn supt care se ascunde o apă ce țîșnește la fiecare apăsare, – ca și, pînă în ultimii ani, la București chiar. Numai pe platou, sus, casele consulilor și unor boieri. Pe mal case-magazii de lemn. Lumea sufere de friguri.
Țara, în general, „Valahia”, nu merită o experiență: spun și „alții cari au văzut-o”. E „cîmpia plină de oasele uscate ale lui Israel” din Biblie. Ce pot puținii „boieri călduroși patrioți”?
Boierul ar avea aplecări spre cultură, dar „n-are caracter” și e „un sentimental apatic”. „E prea tîrziu să se emancipeze țeranul și să se facă din el om”, și vecinii sînt prea răi și prea grăbiți; religia e preotul țeran, bețiv. […]
Revenind la boieri, autorul îi descrie „idolatri pentru modele, obiceiurile și chiar limba Parisului”; în societate e bună primire, sinceră și acele „charmes excessifs”, care înșală asupra fondului; moravuri ca „în timpurile rele ale imperiului roman”, sîngele însuși fiind viciat; desfrînarea e „naivă”. Fără a fi văzut de podgoreni, califică pe țerani de frumoși și foarte rezistenți.
În loc să caute și alte aspecte ale unei vieți naționale în plin progres, elvețianul se ocupă de rolul cetăților dunărene în luptele dintre ruși și turci, de șansele celor dintîi de a lua și păstra Constantinopolul, de aspectul gurilor Dunării și de mijlocul de a îmbunătăți navigația pe brațul Sulinei.
La Constantinopol se vorbește de mozaicele Sfintei Sofii, descoperite un moment, la reparație, de arhitectul elvețian Fossati, cunoscut personal autorului: „Evangheliștii și apostolii, fecioara deasupra altarului principal, Mîntuitorul avînd înainte-i pe împărații Constantin și Iustinian”. Fossati ar fi luat còpii, pe care avea de gînd să le publice.
Descrierea societății ambasadorilor e precisă și spirituală. Se vorbește și de o „muzică pe jumătate barbară, pe jumătate furată, în opere sau în arii de danț, muzică bine cunoscută în Levant supt numele de valahă”. Rey a văzut și pe hogea, preceptorul sultanului Abdul-Megid. La Brusa află un negustor de vinuri din Basel. La Smirna, unde englezul Borrel studiază muntele și englezul Edwards scoate ziarul francez l’Impartial, un elvețian, Raffinesque, exercită medicina. Romanele lui Eugène Suë se retipăresc în foi volante de redactorul foii Journal de Smyrne. Autorul a mai fost dată acolo în 4843, apoi în 1845.
Englezul William Hunter face în 1792 drumul prin Dobrogea „străbătută cu carul”, prin pustiul de atunci și prin Galați, ca să ajungă la Focșani, plin de evrei și prădat de ruși – ispravnicul îl cinstește cu o masă împodobită, cu lăutari, dar fără furculițe, unde vinul e două parale oca; un pașă turc trece, cu alai de șase sute de călăreți, în sunetul muzicei, supt steaguri. De acolo pleacă spre București (aproape e hanul de la Afumați): aici domnul, fricos de știri, oprind scrisorile, dar cu gînduri bune, Mihai Șuțu, al cărui secretar e Carra, pe care nu l-am aștepta aici, îl primește într-o mănăstire, căci curtea arsese, cu un enorm ciubuc între dinți. Prin Pitești, Hunter se îndreaptă spre Rîmnic. De aici carantina de la Turnul Roșu, cu un ofițer francez. Se înseamnă în treacăt mănăstirile Cozia, Turnu, fără valoare și interesantul Cornet, din a doua jumătate a veacului al XVII-lea, fundație a lui Mareș Băjescu. Englezul înseamnă popasurile și evaluează la 5 000 000 de piaștri, din cari turcii iau jumătate, veniturile țerii.
Un alt englez, căpitanul Charles Colville Frankland, trece spre noi în 1828, îndreptîndu-se spre Turnul Roșu.
În Banat descrie Timișoara și „întinsul Lugoj” cu biserica noastră, împodobită cu o frescă a Adormirii. În Ardeal pe la Deva recunoaște la țeranii noștri costumul dacilor. Sînt multe rîpi domnule („sun multi rupi, domine”), îi spune cărăușul. Pe la Jibot se coboară spre Sibiiu. Căpitanul de poștă de la Turnul Roșu, grec călare, știe nemțește bine. La Cîineni, popas într-o casă de lut; căpitanul cel nou al poștei, Gheorghe Steriopol, îl primește bine, cu povești despre turcii ultimei ocupații, de cari scapă prin alți turci. Dar, noaptea, ploșniți.
Spre București pe drum greu, pe ploaie. Iar la casa de poștă, în Argeș. Vorbește cu oamenii o latino-italo-spaniolă, pe care o înțeleg. Lume de treabă, dar săracă (descrierea costumului, al căpitanului, vechi ostaș, fiind ca al unui „dandy în felul său”). Abia se trece în țipet de femei rîul umflat, n care țigani spală aur. Bisericile-i plac englezului și el zugrăvește o cruce de drumul mare. Piteștii cu poduri, „simptome de comerț”, bune case boierești; lîngă oraș „castelul” unei rude a lui Steriopol, cu fazani în curte. Bucureștii, „cu lux european și murdărie orientală”, îl găzduiesc la „Hôtel de l’Europe”, convenabil: prin străzi cu boieri purtînd ișlice în calești aurite la consulul englez Blutte (el găsește că numai guvernul e rău), pentru care călătorul aduce scrisori oficiale; lîngă consul e d-rul Griffiths, așezat aici. La curte, simplă ca un castel german, Frankland vorbește italienește și franțuzește – dar prin dragoman italian –, cu Vodă Ghica, om de oarecare vrîstă, plăcut: i se spune că are un venit de 300 000 de funți și strînge comori la Viena. Sora, Pulcheria, nu poate primi. La Griffiths vede pe Maria Bălăceanu, care-i amintește gazela pustiului și statuile Eladei; vorbește și foarte frumos. E pericol aici, strigă călătorul. Deci înseamnă iute că la București sînt 70–80 000 de locuitori, 60 de biserici, 20–30 de mănăstiri și pleacă spre Giurgiu cu tatarul dat de Blutte, fără masalalele de noapte ale Bucureștilor. Scuturătura de rigoare a căruții. Prin sate cu bordeie și oameni „abrutizați”, la Giurgiu cu fortăreață (se prezintă trecerea Dunării). Case de lemn, mizerie, turci, în cetate, cumpărînd cai din țară (un albanez din garnizoană e prezintat).
Dintre englezi, în epoca aceasta mai nouă și după observațiile superficiale ale lui Walsh, s-a ocupat de țara unde trăia și de neamul care locuia într-însa însuși consulul din 1833 al Marii Britanii. E.M. Blutte e urmașul în această sarcină al lui Cook. În acel an se afla la Vălenii de Munte cu un „fiu adoptiv” al său și cu secretarul său particular, Stamati Zamora, „tînăr plin de sentimente liberale”. Și, astfel, convorbind zilnic aproape cu maiorul Filipescu de la Drajna vecină, și cu profesorul școlii locale, căruia-i încredințase copilul, și care profesor nu era altul decît Gherasie sau Gherasim Gorjan, traducătorul, plin de răbdare și înzestrat cu un frumos grai popular, al „Halimalei”, el încredință acestuia un manuscript francez cuprinzînd o voluminoasă descriere a țerii și o expunere istorică a începuturilor poporului românesc.
„Pămîntul Principatelor române”, așa începe partea care ni s-a păstrat, „e clasic ca o Italie”. Adîncul lui, mai ales în Oltenia, cuprinde urmele romane care amintesc pe unii din strămoșii locuitorilor actuali; ceilalți sînt dacii. Din contopirea acestor două neamuri alese s-a alcătuit „nația daco-romană, în număr de peste zece milioane de suflete, cu două drepturi mari și sfinte ca și Dumnezeu în aceste pămînturi: unul, al vechii moșteniri de peste patruzeci de veacuri și altul, al colonizării și păstrării drepturilor naționale dace și romane de șaptesprezece veacuri pînă astăzi, cu armele și cu spiritul politic”.
Astfel românii au ajuns a fi „o concentrare de cea mai mare vitejie, de cel mai înalt geniu, cu cea mai rară omenie și cu cea mai evanghelică ospitalitate și afabilitate”. Despre partea dacilor, sînt îndrăzneți, cum se vede la călărie fără șea, sînt dibaci în a clădi și fabrica orice, învățînd orice artă nouă „numai dintr-o singură vedere la altul”, în iuțeala cu cari-și gătesc singuri hrana la drum, în puterea de a dumesnici animalele sălbatece, în hotărîrea „de a umbla fără cea mai mică spaimă în întunerecul cel mai gros prin pădurile cele mai nestrăbătute și pustii, prin munții cei mai periculoși, prin pustietățile cele mai adînci și întunecoase”. Despre partea romanilor, au priceperea la cînt și danț, la frumoasa cetire și la poezie, la tot felul de arte, la mînuirea iute a armelor, la înțelegerea fără preget și la spontana imitație, fără a mai adăoga numele și graiul.
După ce a stat în fața barbarilor întru apărarea culturii apusene, românul a făcut din țara lui cu atîta trudă și jertfă apărată numai de dînsul „adăpostul nenorociților și al apăsaților de greutatea și cruzimea jugului barbar și fanatic”. Acești adăpostiți au ajuns în dregătorii și au făcut averi, cu deplina voie de a-și păstra și dezvolta ființa etnică deosebită. Dar, ca răsplată, „cei scăpați aici de foc, de sabie și de sclăvie ajunseră și tot ajung fără cea mai mică mustrare de cuget dușmanii și vînzătorii cei mai neîmpăcați ai făcătorilor lor de bine”.
Dar Blutte e sigur – și se arată gata a-și da și cuvîntul de onoare – că „Puterile apusene o să înalțe aceste Principate într-un rang cu mult mai puternic, cu mult mai durabil decît îl vedeți astăzi”. Aceasta și pentru „că pacea și liniștea Europei întregi sînt întărirea Principatelor pe privilegiile lor naționale”. La aceasta, știm dintr-o scrisoare a lui, nu conta pe tinerii cultivați în Apus, cari mai mult se strică.
Nu se pot cuvinte de o mai măgulitoare dreptate, iar pierderea caietului lui Blutte trebuie socotită ca una din marile lipse de noroc pe care nu o dată le-a întîmpinat poporul nostru în vicisitudinile lui[137].
Un alt englez a trecut numai pe Ungă noi. Michael G. Quin a călătorit, în 1834, pe Dunăre pînă la Rusciuc, de unde a luat drumul spre Constantinopol, avînd ca scop să cerceteze deosebite regiuni ale Orientului.
A văzut bănățeni trăgînd la edec luntri pe apă, femei frumoase ca statuile antice șezînd pe țerm cu vălul alb ca zăpada coborît pe umeri, preoți încinși cu albastru ținînd în mînă toiagul cu vîrf de argint, ciobani rătăcind cu turmele, pe cînd femeile ce-i întovărășesc poartă în traista prinsă de gîtul lor pruncul, copii întîmpinînd cu „sărut-mîna”.
Dintre românii din Principate i-au ieșit înainte numai cîțiva ofițeri, plus un ciudat personagiu în frac albastru grăsimos, cu pantalonii peteciți și o bonetă militară pe cap, care vorbea nemțește, italienește, cînta ca un virtuoz, discuta asupra tuturor chestiunilor posibile și avea totuși aerul unui vagabond. La Nicopole, Quin a mai aflat pe un moldovean care mergea pentru afaceri de la Galați la Giurgiu.
Nu se pot prețui îndestul paginile de călătorie ale englezului J.H. Skeene, care publică anonim Frontierlands of the Christian and the Turk, comprising Travels in the regions of the lower Danube in 1850 and 1851 (Londra, 1853).
Venind din Geneva, el are de lucru cu șicanele administrației austriece, fricoasă de liberalii Apusului revoluționar și în schimb e considerat ca un prieten de toți supușii nemulțămiți ai împăratului din Viena. Pe Dunăre, culegînd pe drum tot felul de informații mărunte și curioase – știe astfel că în Ungaria sînt 3 000 000 de români –, el înaintează spre țerile locuite de români. La Orșova are din nou năcazuri cu pașaportul din partea austriecilor. Cercetează orașul, unde e poftit și în societate: vede flori în fereastă și păsări în cușcă. Mehadia-i apare, cu biserica ortodoxă, în care se cîntă grecește, slavonește, dar mai ales românește. Vede și pe fostul domn Mihai Sturza, care se duce la băi în Germania. Trecînd cu frică prin Porțile de Fier, unde păzesc țerani înarmați, călătorul se strămută pe alt vas.
Dar drumul pe apă nu-l împiedecă de a descrie Cerneții. De la o persoană care se suie la Calafat, află noi știri despre revolta bulgărească, scopul călătoriei fiind să se convingă de umanitatea turcilor față de rebeli. Turnul Măgurele-i pare o mizerie. La Giurgiu îl mulțămesc ușoarele formalități de vamă, cum nu era în Austria. În căruța cu patru cai, va merge peste poduri proaste, prin șesul plin de păsări, de bivoli, de vaci, de cai speriați, atingînd sate al căror nume-i sună Bungarsko și Roman, amestec de bordeie, cu o lume săracă, dar fericită. La București otelul îl va costa cît Hôtel Maurice de la Paris; străzi grozave (atrociously ill-paved), peste care trece birja, birjarul fiind mînat cu bățul. Nici un om care se respectă nu merge pe jos: „picioarele sînt superflue aici”, gunoaiele sînt de neînchipuit. În orașul de 100 000 de oameni, sărăcie și neglijență, cu semnele focului de acum trei ani, cu cară oprite în loc, în față cu bogăție nemeritată. Biserici cu fresce ciudate. Cei de sus au grădini, circuri, muzică militară. Șoseaua, cu veselele trăsuri.
Consulul englez, Effingham Grant, îl duce la domn, Barbu Știrbei. Un om de vrîstă mijlocie și de „distinsă aparență”, „foarte afabil” (affable in the extreme), elocvent în franțuzește, vorbind despre țară, dar, în genere, „iute în maniere și foarte înzestrat cu talentul de a vorbi despre orice subiect”; se arată bucuros că vede un englez. Are o armată de trei regimente de infanterie și unul de lăncieri.
Urmîndu-și ținta în Balcani, Skeene pleacă. Trece Argeșul, pe la Piersiceni, pomenește în cale sate de bordeie, cară cu lemne. Nu uită a însemna popasurile căruței de poștă păzită de patru dorobanți: pe la Clejani, Arambatz, Lada, Tekuth, unde e și prăvălie și o frumoasă casă a proprietarului, dar rău așezată, fără livadă și grădină, fără un copac, „ca să mergi acolo cu o carte în mînă”; Stoborești, Mirtesh, unde vede cum se treieră cu boii. A ajuns astfel la Slatina, cu case bune și un pod frumos peste Olt.
În județele de dincolo, crede că apropierii de Austria i se datoresc mai bunele drumuri, casele mai cuviincioase. Dar la Craiova, luminată cu luminări de său (tallow-candels), îl așteaptă iar pavagiul prost; nu se uită însă bunul otel. Un brudar trece căruța peste Jiiu. Skeene se miră văzînd cum prin aceste locuri se pirlește porcul în Hmp; periseră 300 pe drum. Pe la Cioroiul și Scripeteli se ajunge la Calafat, și îndată se deschide putința anchetelor la Vidin: acolo, de la început, casele sînt mult mai bune.
Întors din acest colț al revoltei, Skeene se află iarăși la Calafat, unde directorul lazaretului îi cercetează scrisorile. La București, are răgaz să vorbească din nou domnului, care-l cheamă la țară la dînsul. Masă bogată, cu trufe, stridii, fazani, aduși de curieri speciali, vinuri rare. Se vorbește despre Anglia, liber schimbism, evrei, Franța, „filosofie germană și naționalism”. Știrbei se plînge de ruși și călătorul îi arată cum tratează Anglia pe ionieni. Interesîndu-se dacă Skeene vrea să scrie o carte despre țară, vodă-i spune: „Studiază înainte de a scrie, și, cînd vei scrie-o, cred că-mi vei da dreptate”.
[…] O generație nouă se ridică, și ea are visuri mari: Bibescu, care ar înțelege-o prin instinctul ambiției sale, ar vrea să fie regele unei țeri independente. Aici e multă istorie, luată și după Eliad, și nu din cea mai rea.
Dintre elementele populației, îl interesează țiganii, prezintați după Borrows, evreii, descriși cu antipatie (cutare mare bancher bucureștean a început ca vînzător de haine vechi; un misionar, Mayers, lucrează în zădar printre ei).
În capitala principatului muntean, Skeene notează bisericile: Mitropolia, Radu-Vodă, Sărindarul, Cotrocenii, Văcăreștii, Mărcuța, Pantelimonul. Unele-i plac, dar îl miră că rufe se întind în fața unei terase de marmură. Note asupra clerului și datinelor ortodoxe. Se laudă spitalul turcesc, ca și oastea sultanului, și se înșiră comandanții, Ahmed-Vefic, Halim, Mahmud, Ismail-beiu, Emin-beiu, Muhiodim-beiu, Achif-beiu, Iusuf-beiu, fiecare cu caracterizarea lui. În față, prezintați cu aceeași grijă, rușii de la Colintina, foarte criticați pentru lipsa de știință militară; ce n-ar face o brigadă de pușcași englezi contra lor! Au ocupat Colegiul Sf. Sava, plin de paie și mirosind a său. Oastea munteană cuprinde 4 719 oameni (1173 infanterie). Bună prezintare (fine-looking men on parade), dar fără spirit militar; deși se amintește eroica luptă a pompierilor. […] Se adaugă la armată cele 217 + 123 stații de grăniceri, de cari sînt legate prin scutiri 39 859 de familii.
Cu o droșcă Skeene merge la Brăila, condus de un evreu mărunțel. La Moara Domnească o curte de boier, care tăia pădurea (i se oferise 3 000 de galbeni, ceruse șase și profitase o mie). La Chindirliest se arată mecanismul poștei. Apoi la Țiganca (sic), unde se trece Ialomița cu greu. Peste Urziceni la „Metellio” și la Țuguiatu, la Făurei, cu gorgane aproape. Brăila are 16 000 de locuitori: fortificațiile fuseseră distruse, dar străzile nu erau încă pavate. „Localitatea apare fără confort și pustiită.” La Galați, cu 27 000 de locuitori, port prosper, se fac studii despre comerțul dunărean, în care se critică vama Principatelor față de Turcia, vamă al cării rost politic călătorul nu vrea să-l înțeleagă.
[…] Partea aceasta, ca și cea despre Deltă, e foarte dezvoltată și interesează desigur istoria comerțului. Se atinge și situația de la Sulina, care n-a fost vizitată.
Sistemul vamal din Principate e apoi prezintat cu de-amănuntul. Se dau și considerații asupra construirii de vase și asupra valorii lemnului românesc pentru aceasta.
La Galați Skeene a văzut pe consulul englez Charles Cunningham, pe ispravnic, alți consuli și un „om stupid” cu femeie deșteaptă. E dus la mormîntul lui Mazepa, cu amintiri byroniene, în biserica S. Gheorghe; piatra e în colecția lui Mihai Ghica, la București.
De la Galați se trece pe lîngă vechea carantină unde un evreu din Ungaria face carne conservată după un procedeu particular, pe lîngă Ghertina, cu amănunte arheologice, peste Siretiu, cu sate bune, unde stau proprietarii, cum nu fac muntenii. Cară cu boi duc vin, sare, evreii în arce ca a lui Noe; mîncînd mămăliga lor, românii au aerul vechilor romani cinchiți pentru prînz.
Drum pe la Serdaru, la „Tsurbar”, unde se treieră grîul cu caii, pe lîngă turme mari și coșere cu popușoiu, pe lîngă cară ce duc recolta. „Lafunté”: fermă ca în Germania. Apoi marea șosea a lui Mihai Sturza, pe care însă surugiii o evită. Tecuciul arată străzi largi, case bune, ceva biserici: deasupra cocostîrcii zboară spre ceruri calde.
Din nou pe cîmp, pe la Țigănești, unde Skeene descopere scrînciobul. Aici îl apucă viforul. Țigani răsar prin ceață. La Bîrlad, tîrg de grîne. Casă boierească mare (a lui Callimachi, care e și descris), la Slobozia, regulat clădită (Zorleni).
Docolina e ceva mai departe, în calea spre Vaslui, cu suburbii de colibe. La Milești se dă povestea lui Nicolae Spătarul. Note despre sistemul de agricultură, de curînd îmbunătățit cu cel englez, în această Moldovă, mult mai înaintată decît principatul vecin. În cîntecul unui grup de cazaci, se ajunge la otelul ieșean, „infinit mai bun decît cel de la București”.
