Cunoștințile lui Poujade sînt deosebit de bogate asupra neamului românesc în toată întinderea lui geografică și istorică. Nu s-au întrebuințat pînă acum știrile pe care acest fost consul la Ianina le dă asupra românilor din Macedonia, cu privire la cari aduce și mărturiile lui Pachymeres și Chalkokondylas. A fost, se pare, pe la Mețovo, pe care-l califică drept centru aromânesc, și pe la Călării (Kalarytes), cu negustorii și lucrătorii săi în argint. E sigur că bărbatul de stat Coletti din Mețovo a murit cu părerea de rău că n-a putut libera pe ai lui. Caragunii cu măntăli negri, ciobanii Pindului, au trecut cu turmele înaintea acestui observator atent. Știe că atîția dintre copiii lor învață în Italia și Germania, pe lîngă cei, mai ales din Zagora, ce se așază în Principate. Știe că, dacă există între macedoneni „grecomani”, majoritatea au susținut regimul turcesc contrarevoluției grecilor.
Ond arată mărturia lui Lüders despre ura naționalităților contra ungurimii, el îl face să adauge despre românii ardeleni, ce urmează: „Aceștia sînt în stare de pariași și formează în Transilvania populația cea mai nenorocită; ei sînt acei cari, încă de la începutul insurecțiunii, au sprijinit armata austriacă și rușii au avut să se laude mult de concursul lor pentru aprovizionări. Unirea lor cu ungurii de la început ar fi schimbat totul”. „Fără proviziile pe care le-am găsit în Principate”, spune generalul rus, „și fără Iancu, căpetenia românilor din Ardeal, n-aș fi putut reuși. De aceea printre corespondențele pe care le-am prins, am găsit scrisori de-ale lui Kossuth către Iancu, în c-are spunea că ungurii se căiau că n-au ținut în samă drepturile fraților lor români și că, în caz de succes, aceștia ar putea să aștepte toate concesiile pe care le cereau. Românii sînt foarte vrednici de interes, și am adresat în favoarea lor un memoriu împăratului, care mi-a răspuns că nu putea să intervie în acest domeniu, dar că transmisese memoriul curții din Viena”. „Austria s-a îndatorit a da românilor drepturi egale acelor ale celorlalte naționalități, dar ei sînt într-o înjosire desăvirșită.”
A cunoscut bine pe Vodă Știrbei, pe care nu-l iubește, ca unul ce susține interesele rudelor sale după soție, Ghiculeștii. L-a văzut cu doamna, jenat, asistînd la defilarea, în ziua de 1 septembre 1849, a turcilor trimeși la căminuri, pe șosea la Băneasa. Domnul i s-a plîns pentru cîte suferea de la comandantul turc Omer-Pașa, care decora pe boieri direct, nu prin stăpînitorul român, ca rușii. Poujade s-a bucurat că fiii lui Grigore Vodă Ghica au refuzat decorații de la omul care cîndva li sărutase lor mîna, ca unor beizadele.
Cînd se află la București, încă de la 20 mai 1853, că rușii vor trece Prutul, domnul muntean trimete la vecinul său Ghica, pe care l-ar fi declarat „incurabil”, pe vărul său, colonelul N. Bibescu, ca să întrebe ce atitudine să ieie. Aceasta cu toate că ar fi dorit să capete, în locul lui Ghica, și Moldova. La apariția ocupanților, Știrbei îi servește fără rezerve, rugîndu-se chiar de pașii dunăreni, prin maiorul Nicolescu, să nu atace. Cum frecventa pe consulul englez, al Rusiei. Halcinschi, care luase la Chișinău instrucții de la Gorceacov pune pe însuși directorul de la Interne să-și supravegheze prințul. Consulul acesta rusesc aduce ambilor domni instrucții de cum să se poarte cu turcii, de la Nesselrode: nu se va da tributul, nu se vor trimete curieri. Dar, pe cînd Ghica anunță aceasta, cu deosebite regrete, lui Reșid-Pașa, Știrbei păstrează tăcerea.
La intrarea rușilor în București se dă voie mitropolitului a-i binecuvînta, și vodă face întîi vizita generalismului. Dar, cînd domnul comunică și lui Halcinschi înștiințarea sa către ministerul rusesc că e silit a pleca, acesta aruncă jos scrisoarea, calificînd hotărîrea lui Știrbei drept un act de dușmănie. Scriind din nou lui Gorceacov despre greutatea situației lui, ministrul împărătesc cere o decizie nestrămutată și nu primește pînă atunci o invitație la masă. Domnul nu poate anula, cum voia, întîia lui scrisoare, și comandantul rus cere ca afacerea să fie tratată în consiliul de miniștri. Cînd Poarta îngăduie rămînerea vasalilor săi, dar li cere, pentru 13 octombre 1853, tributul, cel muntean este oprit. Cu menajări, Gorceacov îi dă atunci a înțelege lui Știrbei că e vremea să plece și, pe cînd Ghica aștepta altă hotărire turcească, vecinul său cere a se ascunde vădirea în public a lucrului: el ar fi dispus să dea un caracter provizoriu plecării sale la Viena și, deci, să încredințeze regența consilierilor săi. Își rezervă și o pensie lunară de 1 000 de galbeni, pe care ar fi întrecut-o. La părăsirea postului său (13 octombre) el arată că o face pentru că e împiedecat de a-și îndeplini datoria față de suzeran.
La întoarcere turcii lui Omer, pentru motive pe care le vom vedea, primesc rău pe Știrbei, supt cuvînt că e supt anchetă pentru administrația sa. În zădar se ceruseră onoruri pentru dînsul din partea lui Hess, care comanda pe austrieci.
Deosebitele influențe străine exercitate pe atunci asupra noastră sînt prezintate cu bogate amănunte. Urmărind pe cea rusească încă de la 1829, se vorbește de războiul încheiat prin pacea de la Adrianopol, de rolul la noi al prezidentului Pahlen, persoană magnifică, de al lui Chiselev, un nou lord Bentink, care a avut buni auxiliari în Mavros și Șuțu, de legile pe care aceștia, plus Alexandru Ghica și Mihai Sturdza, le-au încorporat în Regulament, de rezervele Porții față de această constituție. În 1848 se semnalează influența lui Duhamel, venit din Egipt și Teheran, și asupra unei părți din boieri, cari, dealtfel, și ei voiau reforme, dar nu ca ale radicalilor. La izbucnirea revoluției, consulul pleacă, dar Titov, ambasadorul țarului la Constantinopol, îi ordonă să cheme ostile împărătești, pe care le oprise, după cît se credea pînă atunci, Anglia. Influentul consul e un om rece, solemn, religios, de o purtare ireproșabilă.
După convenția de la Balta-Liman, atitudinea Rusiei față de noi e […] neiertătoare.
În octombre 1851 se cere din nou domnilor să plătească datoria pentru oștirile de ocupație. Duhamel însuși reclamase în acest scop, la 1848 chiar, două zecimi adiționale, odată pentru totdeauna, pe care Adunarea Moldovei le și votase, cea din Muntenia neființind în acel moment. Cum turcii nu fuseseră înștiințați, reprezintantul lor în Pincipate, Faud, viitorul mare vizir, cere instrucții la Poartă, de unde i se răspunde că nu e nimic de făcut, odată ce boierii s-au învoit. Cererea se repetase în 1840 și Ghica se opusese, iar rușii insistînd, el pretinsese față de turci ca suma să fie trecută la datoria națională. În 1851 se adăugia cererea de a se întinde măsurile carantinare din Marea Neagră și asupra Principatelor: [de] data aceasta, Știrbei supune chestia Divanului, iar Ghica discută numai asupra chestiei. În 1852, în momentul cînd trupe rusești se adunau în Basarabia și trupe austriece în Banat, cel ditîi trimite budgetul său, spre vedere, la Petersburg. Aceasta pentru că se cerea de Rusia de la munteni 30 de milioane de piaștri (peste 11 milioane de franci), iar de la moldoveni 4 și jumătate (peste 2 400 000 de franci).
În acest an țarul viind la Vosnesensc, Vodă Ghica dorește să-l poată saluta, și Știrbei imită exemplul. Se capătă scrisorile care-i prezintau ca delegați ai sultanului. Dar Nicolae I-iu refuză a primi pe altcineva decît o solie de boieri moldoveni. Nici fiul mai mare și ginerele lui Vodă Știrbei nu se bucură de favoarea primirii împărătești. Ginerele lui Ghica Mavrocordat e Intîmpinat nepoliticos de prințul Orlov, mustrîndu-l pentru acea scrisoare de recomandație a cării vină e aruncată asupra lui Știrbei, pentru ca apoi acestuia să i se făgăduiască o „pedeapsă”. Abia dacă moldovenii sînt primiți să asiste la o revistă militară pe care o trece țarul. Dar după un raport din Constantinopol atitudinea se schimbă. Solii lui Ghica sînt primiți a doua zi și reținuți și la masă, unde au locuri de onoare, Nicolae I-iu mulțămește, în persoana lui Gheorghe Ghica, domnului moldovenesc, pentru administrația lui și legăturile cu cabinetul rusesc. Se recomandă de împărat „a se supraveghea tineretul”. A văzut el însuși la Berlin, în capela curții, cum acești tineri nu știau să-și facă după cuviință crucea. Decît să se tot dea pașapoarte pentru studii, mai bine s-ar face școli în țară, ori s-ar trimete absolvenții la universitățile rusești. „Domnul poate fi sigur că nu vor aduce cu ei, ca din Germania și din Franța, idei imorale și subversive. Spuneți-i în sfîrșit că văd cu părere de rău cum întrebuințează pe oamenii din 1848, pe toți acei sansculoti cari au tulburat liniștea țerii.” Și se adauge că împăratul a apăsat asupra cuvîntului sans-culottes. Iar, deoarece trimesul Moldovei obiecta că Moldova e foarte cuminte față de Țara Românească, aceste cuvinte de o brutală sinceritate ieșiră din buzele împărătești: „Nu e nici o comparație cu Muntenia. Pe munteni nu-i pot suferi; ia niște comuniști; dar pe moldoveni îi iubesc, și de aceea sfătuiesc pe prințul vostru să dea deoparte pe toți tinerii aceia descreierați. Doresc să-mi urmeze sfaturile, căci, altfel, m-aș vedea silit să fac rînduială eu însumi, și, dacă trupele mele vor mai ocupa o dată Moldova, urmările vor fi cele mai grele pentru țara voastră”.
Armata rusească din 1853 pierde în trei luni 30 000 de oameni, dar se reface pe urmă. Generalii cari stau în fruntea ei sînt înfățișați în colori vii: Luders, strîns în uniformă, curtezan față de femei, dar simplu, fără afectație în vorbă, modest în triumful lui ardelenesc, deși lingușitorii îi zic: Zacarpațchi (după Diebitsch, „Zabalcanschi”), Dannenberg e un om curat, de conversație plăcută, de forme sociale rezervate, dar îndrăzneț în fond; o dizgrație nemeritată-l împiedeca de a-și arăta toate însușirile. Nepocoicinschi, ofițer de stat-major, înaintase răpede: la 1848 el intrase în Muntenia cu gradul de căpitan.
În ce privește atitudinea populației față de armata rusească, se încercase un corp liber românesc pe lîngă dînsa. Astfel apar în luptele din Dobrogea ocupată de ruși „într-o zi”, lîngă Măcin, 5 000 de „stavrofori” noi, strînși și de administrația noastră, „cu subscripția egumenilor din mănăstiri și a bogaților proprietari greci”. Acest corp de amestecătură, purtînd mîndru crucea pe chipiuri, nu era în adevăr alcătuit decît de aventurieri greci, bulgari sîrbi, țigani, mici negustori ruinați, slugi gonite, bucătari fără loc, uniți prin nădejdea jafului sau ispita răzbunărilor personale. Pradă, violează, ori măcar trec prin oraș, în birjă, trăgînd din pistoale. Din cauza lor poliția oprește ieșirea lumii noaptea în post. Ofițerii lor, funcționari de la noi, au aceleași apucături. După escesele săvîrșite acolo, la Măcin, au fost trimeși înapoi și austriecilor ocupanți li-a revenit sarcina de a-i dezarma.
Pentru cunoașterea personalității și atitudinii lui Omer-Pașa ca șef al armatei de ocupație în Principate, cartea lui Poujade e un izvor de căpetenie. Comandantul turc ignorează persoana domnului, el insultă pe boierul Plagino, ginerele acestuia, care i se pare a fi un „Spitzbube”; la Băneasa el trece în revistă mîndra soldații turci trimeși acasă. Lîngă dînsul stă „soția”’ lui, o săsoaică, din Ardeal, și el cere să vie și soacra, căreia-i face toate onorurile. Aceste gesturi se explică prin planurile renegatului croat, care spera să poată ajunge un fel de domn al țerilor noastre. „Unii au crezut că Omer-Pașa, încunjurat de lingușitorii subalterni cari puseseră stăpînire pe sufletul său, plin de iluzii asupra situației lui personale, visase, în Principatele unite, supt mina lui, o putere care ar fi avut asentimentul Puterilor europene, aclamația românilor, strălucirea unei viceregalități și durata pe care Dumnezeu ar fi dat-o existenței lui.”Se schițează și eleganta siluetă a lui Faud, tînărul turc occidentalizat, și a înlocuitorului său Ahmed-Vefic, om distins – cum se știe, și un scriitor –, căruia însă nu-i lipsește hotărîrea. Populația primește cu flori și pe bașbuzucii închiși de Omer la Ramadan. În armata turcească se deosebesc polonii: Mihai Czaykowski, cavaler de Malta, traducător al lui Walter Scott, devenit Sadîc-Pașa, comandantul cazacilor otomani. La Șumla el are supt ordine 600 din acești cavaleriști, amestecați cu bulgari, a căror uniformă arată unirea crucii cu semiluna. Alături de dinsul Wolanski devenise Rustem-Efendi, intimul generalismului.
În ce privește pe austrieci, veniți cu gîndul de a rămînea, ei sînt prezintați ca ocrotitorii lui Știrbei – doamna, adăugim noi, a dăruit și un steag armatei de ocupație! –, și vodă ceruse de la sultan scrisori pentru a putea fi primit de Franz-Joseph, sosit în Ardeal. Frica austriecilor era de a vedea „trezirea unei naționalități pe care voiau să o ție în hotarele unei lungi copilării”. De aceea dorința de a-și anexa țerile dunărene, devenite focarul Renașterii naționale. Sprijinită pe simpatia unor boieri bătrîni, Austria voia, după ce înlăturase pe ruși, să nu întîmpine pe calea dorinților ei prestigiul turcesc. I se cere lui Omer să nu înainteze în Principate, i se interzice să aresteze spionii ruși în Moldova, i se impută excesele săvirșite de înseși trupele croate și bănățene. La Galați, generalul Augustini permite rușilor de la Reni să vie pentru petreceri. Mișcarea ofensivă plănuită de turcii strînși la Măxineni e oprită de aceeași vigilentă gelozie. Încercarea românilor de a lupta supt steagurile sultanului e interzisă din același motiv.
Între austrieci și ruși fusese odată, la 1828 – acest diplomat ni-o destăinuiește – planul de a pune capăt oricăror speranțe românești, împărțindu-și teritoriul nostru. „Austria a refuzat Rusiei să împartă Principatele cu dînsa cînd, în 1828, Țara Românească i-a fost oferită pină la Buzău.” Și aiurea: „Austria, luminată asupra pericolelor vecinătății Rusiei, a refuzat să coopereze la o împărțire a Principatelor, în 1828, cu împăratul Nicolae, care-i oferea Țara Românească pînă la Buzău, pe o vreme cînd Franța era cu totul favorabilă Rusiei și cînd Anglia arăta o indiferență foarte mare cu privire la Turcia”. Românii au rămas deci pe sama lui Joltuhin, care-i ura, și francezul află aceste cuvinte nobile pentru ca să arăte calea pe care se pot cîștiga popoarele: „Nu poți face bine unui popor decît iubindu-l sau avînd reputația că-l iubești”.
Viitorul românesc nu poate sta, după dînsul, decît în Unirea Principatelor. El știe că nu e o idee nouă. În Regulamentul Organic chiar e cuprinsă, și prin identitatea așezămintelor și prin „coburgesie”, prin recunoașterea cetățeniei dintr-un principat în celait. Dar „ideea Unirii n-avu dezvoltări mai mari pînă la 1847, cînd ambiția unui domn, de o parte (Mihai Sturza), și aspirațiile nerăbdătoare ale tineretului, de alta, făcură să intre în lume ipoteza de mare ducat daco-român. Ideea primă a Unirii Principatelor aparține deci pasiunilor ambițioase ori patriotice, care precedară și urmară mișcarea de la 1848. Această idee era atunci eminamente revoluționară și, ca toate ideile revoluționare, amestecînd ce e himeric cu ce e posibil, ce e cutezător cu ce e generos, nu se oprea la hotarele pe care tratate nenorocite, fără îndoială, și smulse prin nedreptate, sau fraudă, dar consfințite de vreme, le-au dat Principatelor. Ea trecea cu îndrăzneală Carpații și Prutul, despoind doua mari imperii de unele din provinciile lor. Totuși ideea revoluționară nu era cu totul greșită. Punctul său de plecare era adevărat în sine, nobil, uman, pentru că era vorba de a se uni supt un singur sceptru șapte sau opt milioane de oameni cari vorbesc aceeași limbă și profesează mai toți aceeași religie”. El însuși, Poujade, a fost propunătorul încă din 1849 al acestei îndepliniri naționale: „Principatele Țerii Românești și Moldovei aspiră de mult a deveni o nație unită. Încă de la 1849, autorul acestei lucrări, lovit de această tendință, li dădea numele de Belgia a Dunării, și de la 1853 încă el propunea ca una din cele mai bune soluții parțiale ale chestiei Orientului să le constituie ca stat neutru și independent supt sceptrul unui prinț străin”. Și aiurea: „Un viitor apropiat va da fără îndoială satisfacția dorinților românilor și dreptate acelora cari. Încă de la 1853 și în momentul cînd rușii treceau Prutul, declarau că Unirea Principatelor era unul din mijloacele cele mai puternice pentru a asigura pacea viitoare a Europei. Nu pregetăm a spune că încă din acea vreme am propus Unirea principatelor Munteniei și Moldovei supt un prinț străin ca soluția care putea să garanteze mai bine echilibrul european”. E adevărat că, mai de curînd, „un om de stat francez care a jucat un rol foarte însemnat (considérable) supt monarhia din iulie și care a făcut mari sforțări ca să consolideze stabilirea lui Mehmed-Ali în Egipt, a venit în ajutor Puterilor care combat Unirea Principatelor Munteniei și Moldovei într-un singur stat și care declară că vreau să se opuie din toată puterea lor în interesul Imperiului otoman”. Într-un „document publicat de ziarele belgiene și care a atras atenția oamenilor politici”, același spune că aceasta ar aduce împărțirea Turciei și ar pregăti alianța contra Franciei: cel mult li s-ar putea da funcționari turci cu idei europene. Dar Poujade constată că în acel an 1853 toți ai noștri voiau statul unit, neutru, supt protecția Europei. Și turcii, chiar, nu erau toți protivnici acestei idei. Căci un om de stat spunea scriitorului încă de la 1850: „Sublima Poartă ar trebui să pîndească și să prindă (saisir) cu dibăcie prilejul de a face să se garanteze autonomia Principatelor supt suzeranitatea ei de către toate Puterile Europei”. Capabile a strînge o armată de 60 000 de oameni, țerile noastre ar fi putut scoate la 1853–20–30 000 la paza Prutului.
Cum se vede, și aici baza e ideea unității etnice și culturale, care trebuie să aducă unitatea politică a poporului românesc. Și aici silințile în această direcție ale noii generații sînt îndeosebi prețuite, înfățișîndu-i-se în scrisul ei o bună istorie contemporană a românilor. Pe lîngă compilația istorică făcută inteligent se dau și statistici utile.
Dintre scriitorii mai vechi, Vaillant dă bune traduceri din românește, culegînd și bucăți rare, ale lui Cuciureanu sau Faca, în Poésies de la langue d’or (Paris; 1851; cu o dedicație amintirii lui Ronsard). Apoi el tratează despre turci și ruși într-o broșură din 1854 (Turkie et Russie, en réponse à la lettre d’un anonyme) și, în sfîrșit, el trece de la dedicația către sultan a acestui opuscul la elogiul prinților Ghiculești într-un mic studiu pe care-l publică Archives générales în 1856 (Les princes Ghika, hospodars de la Moldo-Valachie).
Să nu uităm pe „profesorul de literatură franceză din București”, Alfred Poissonnier, care se ocupă însă exclusiv, la 1855, de liberarea țiganilor de la noi (Les esclaves tsiganes dans les Principautés Danubiennes).
Ideea regatului român, sprijinit pe o armată de 10 000 de oameni pentru moment, capabili de a se ridica și la 60 000 – și, anume, ostași buni, căci pandurii întrebuințați de ruși în ultimul război s-au dovedit mai de ispravă decît „o puternică divizie rusească” – o prezintă la 1838 și un anonim „M. de M.O., agent diplomatic”, în broșura lui, apărută la Paris, Poids de la Moldo-Valachie dans la question d’Orient, coup-d’oeil sur la dernière occupation militaire russe de ces provinces.
Ulysse de Marsillac, multă vreme profesor universitar și al școlii militare la București și autorul unei Crestomații franceze, dădea la lumină în 1869, cu o dedicație către Principesa Elisabeta, „notele lui de călătorie” (din 1853; la 1851 a cunoscut întîi, la Paris, români, care-i cîntau arii de ale noastre), de la Pesta la București, la care va adăugi la 1877 un Guide du voyageur à Bucarest, pe care-l vom analiza în acelaș timp.
Scriitorul are o adevărată iubire pentru acest „pămînt binecuvîntat” unde și-a găsit o a doua patrie încă de șaisprezece ani și pe care ar îi vrut să-l prezinte într-o vastă operă de caracter „enciclopedic”, ori, cum spune aiurea, într-o colecție de povești și cîntece, ca ale lui Clemens Brentano pentru germani, în care „ar pune sufletul nației”. Neavînd răgaz pentru atîta, el va prezintă numai, într-o formă ușoară, cît trebuie pentru a atrage atenția asupra „vieții intime”, a înfățișării „șesurilor, văilor, munților”, asupra mănăstirilor necunoscute.
Pentru aceasta el pornește de la o largă concepție a României. Ea e „toată țara locuită de neamul românesc”: pînă și îndepărtata Macedonie e Țara Românească deplină. El e sigur chiar că „viitorul va rezolvi chestia arzătoare care e unificarea tuturor acestor provincii, supuse azi la stăpîniri deosebite”. Dar adauge – și e un om cuminte –: „tot ceea ce adevărații prieteni ai românilor pot să li dea ca sfat e să se facă vrednici prin moravurile și așezămintele lor de rolul la care sînt chemați. În starea în care se află azi lumea, imperiul va aparținea celor mai buni: «C’est aux meilleurs qu’appartiendra l’empire»”.
Foarte frumoasă caracterizare generală a osaturii de munți, a liniilor șerpuitoare de ape. Un amfiteatru făcut parcă anume pentru ca „poporului căruia i s-a refuzat orice putere de invazie, să i se dea în schimb toată puterea de rezistență”.1 Și în această aptitudine defensivă Marsillac vede înainte de toate muntele, pe care-l glorifică, pentru rolul lui istoric.
„Natura a făcut din România o țară superbă (magnifique). Oamenii au stricat-o mult.” Și el descrie Dunărea „largă, adîncă, măreață”, „vastele șesuri goale, monotone, fără altă poezie decît aceea a singurătății și întinderii lor”, „pustiul” în care se înfig puțurile cu cumpănă și pe care se ridică hanurile cu lăviți acoperite de rogojini și scoarțe, cu palanul pe care se usucă ramurile culese primăvara: la sunetul diblelor lăutărești țeranii beau, iar călătorului i se întind „ouă proaspete și pui slabi”, fără pîne, dar cu cafea și tabac cît de mult. Apoi ținutul de dealuri și munți. „Păduri seculare acopăr povîrnișurile, șivoaie se strecoară ca fire de argint pe mușchiul stîncilor, mănăstiri își ridică metalicele cupole între desișurile de verdeață” și cîntecul păstorului încunjură cu vraja lui.
Se înșiră toate aspectele drumului pe Dunăre cu cifre de întindere și adîncime, citînd și cutare articol al lui Jules Michel în Journal de Constantinople, pornind, înainte de navigația cu aburi a lui Szechényi, de la încercările din 1827 ale englezilor Andrews și Pritchard și amintind concurența încercată contra austriecilor de compania franceză care a creat linia Belgrad-Delta; nu lipsesc note asupra barei care azi stă în calea avîntului nostru economic: cartea lui Engelhardt, fost membru al Comisiunii dunărene, ajută știința profesorului de literatură franceză. Își amintește de hanul de la Orșova, de țigancele mai interesante decît conaționalele lor, zise caraques în a lui Franță de sud, de pachetul de cîrpe ambulant care sînt turcoaicele. Din cauza primejdiei de la Porțile de Fier a trecut în zdruncinătoare căruțe pasagiul de la Orșova la Severin, Ada-Calè e descrisă după „un călător român”, al cărui nume l-am fi dorit, căci notele sînt bine prezintate. Călătorul de odinioară, din toamna anului 1852, a fost primit la Severin de prefectul ce era atunci Nicolae Niculescu; profesorul laudă orașul nou și „drăguțele provinciale” care-și iau înghețata lîngă turnul din evul mediu, al cărui rost nu-l descopere istoricul improvizat; odată era aici numai chioșcul lui Niculescu însuși, fintîna de formă veche, țigăncușele care „exercitau asupra lui o fascinație stranie” – și el încearcă a-i analiza motivele. Alături erudiția arheologului Froehner asupra podului lui Traian.
În calea spre Giurgiu, fără locuinți, viitorul istoric al armatei românești va creiona pe grănicerul în cuibul lui cu cerdac, ieșind ziua pentru a saluta steagul vasului austriac și îngînînd urîtul nopții cu poveștile bătrîne ale rasei lui. Își amintește și de Ischender-beiu Ilinski, viteazul bețiv care a bătut pe ruși în 1853. Și alte amintiri ale Războiului Crimeii. Pentru antichitățile din Romanați îi servește Anuariul francez al Munteniei publicat în 1842 de colonelul aghiotant Morel de Blaremberg (interesantă observația că la Celeiu s-au găsit toate monedele imperiale de la Traian la Heracliu). La Corabia, redeschizîndu-se portul, s-a cerut lui Cuza Vodă să i se dea numele lui; el însă a preferat pe al „bătrînului” Mircea. Se face un larg loc icoanei malului drept, cu minaretele care samănă cu luminări albe acoperite cu un „éteignoir”. Ni se dă și numele acelui prieten al lui Marsillac, fost secretar al pașei din Vidin, care a scris romanul Rosalie, „carte frumoasă, căreia nu li-au lipsit sufragii eminente”. Ange Pechméja. La Nicopol se înseamnă turnul bisericii catolice, unde stă un episcop de care atîrnă credincioșii latini din fostul principat muntean. În cale, se dă un loc larg descrierii rîurilor, intercalîndu-se la Jiu și cîntecul Jiianului. La Zimnicea se trezește amintirea unei dimineți de toamnă cețoase în depărtatul an al venirii prin aceste locuri, precum la Giurgiu sentimentul de izolare pe care l-a simțit părăsind odată cu vaporul austriac și civilizația apuseană: nici trăsuri, nici hamali, izolarea într-un pustiu sălbatec și, noaptea, absolut întunecos. Dar orașul, nou, e destul de plăcut, cu acea regularitate de clădire pe care i-au impus-o rușii.
Pentru drumul la București se descriu brașovencele cu doisprezece pînă la cinsprezece căluți și căruțele cu surugiul pitoresc pe care nu știu cine – spune Marsillac – se gândise a-l îmbrăca franțuzește. Pe alături, căruțe de lux cu plăci de aramă și coviltir de piele și „berlina” cu opt cai a celor bogați, cari-și au și magnificul arnăut. În noua carte a aceluiași apare și birja. La Daia bordeie cu coperișul de stuh, fără împrejmuire, „sat în zdrențe”, în care copiii se îmbracă doar cu o rază de soare. Călugărenii glorioși cu cele cinci mlăștini pline de broaște (și aici un fragment din vechea povestire franceză a lui Kogălniceanu). „Nici o piatră, nici o bucată de bronz, nici o inscripție”, deși era vorba să se ridice un monument. Se dă însă pisania crucii lui Șerban Vodă, a cării traducere, după nesigura versiune franceză, ar fi aceasta: „Această sfîntă și de viață făcătoare cruce ridicatu-s-au de prea-înălțatul și slăvitul domn Șerban Cantacuzino Voevod… al acestui frumos și minunat pod care însuși el și fiul său iubit Gheorghe Voevod… la rădicarea sa pe apa Neajlovului… și cu boierii săi…, pentru ca și măriei sale să-i fie în veci bună amintire și recunoștință, lui și doamnei Maria, soția sa, și dumnealor fiilor săi; s-a făcut acest pod și această cruce domnească s-a rădicat în al patrulea an al domniei sale, anul de la Facerea Lumii 7191 (1683), luna lui octomvre 14 zile”, adăugindu-se numele ispravnicilor Radu Năsturel și Badea Bălăceanu. I se pare, străbătînd astfel un drum ca acesta, că de la Paris la București sînt trei veacuri.
Studiul lui Berindei în Revista Română, îl ajută să dea una din acele priviri istorice cu care prea adesea își umple paginile; se citează și broșura despre mănăstiri a lui Ioan Brezoianu. La Mihai Vodă, amintirea balului dat generalului Sébastiani și a reședinței lui Grigore Dimitrie Ghica, fiind apoi vechiul palat, spital militar, școala lui Davila, școala militară, ateliere și magazine ale armatei, cazărmi: „Cine știe care-i va fi destinația viitoare?” Nu putea bănui Arhivele statului. Jos se întinde o baltă înverzită: deasupra părăsire și o atmosferă de muced; de pe fereștile mărunte însă cea mai splendidă vedere asupra orașului: noaptea, supt luna plină, romanticului autor îi vine să plîngă.
Dintre biserici el pomenește cea dispărută, a doamnei Bălașa, la intrarea podului Galiței, distrusă de cutremur în 1838, pentru a fi refăcută de Safta Brâncoveanu, născută Balș; cu înfățișarea ei de cetate gata de luptă, Radu Vodă, tot așa de energic defensivă, dar avînd supt poarta de intrare o zugrăveală cu copaci care desplace francezului. Atinge Sf. Ecaterina, care pe atunci se pare că nu-și schimbase aspectul, Slobozia, pe Podul Beilicului, cu crucea de biruință a lui Leon Vodă, mitropolia, reparată la 1834, cu chipurile ctitorului Constantin Basarab și Radu Leon, cu clopotnița purtînd stema arhiepiscopală, cu larga priveliște pe care o mijlocește, Sf. Gheorghe, a cărui mănăstire a ars în 1847 (semnalează „frescele” lui Lecca), Curtea Veche, unde s-a încoronat Vodă Bibascu, Crețulescu, cu chipuri ctitoricești, zugrăvită din nou de Tătărăscu, Sărindarul, aleasă pentru nunți și îngropări (cimitirul a dispărut de puțin), Sf. Nicolae din Lipscani, refăcută după cutremur în 1804 și din nou transformată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Apoi biserica Doamnei cu „murdarul culoar” păstrat pînă azi. Biserica cu sfinți, Colțea, Oltenii cu amintirile de la 1821, reconstruită de Grigore Vodă Ghica, Dintr-o zi, arsă în 1825 și refăcută de un stolnic Stancu în 1828, Sf. Spiridon Nou, din 1858, cu picturi tot de Tătărăscu, păstrînd tuiurile Ghiculeștilor, Sf. Spiridon Vechiu, tot așa de închisă, Sf. Apostoli, cu case proaste în jur. E și Stavropoleos, remarcată pentru sculpturi, Sf. Ioan, Zlătarii, refăcută, și cu zugrăveală de Tătărăscu – biserică a Bobotezei –, cele două Biserici Albe, Sf. Elefterie, unde se fac rugăciuni „pentru pacea familiilor”. Nu se uită Batiștea, din 1666, arsă la 1690, refăcută la 1812, din nou mistuită de foc la 1847, dreasă la 1850, cu predica în românește, biserica luterană, care ar fi din 1550, cu acte și privilegii din 1726 și 1751. cea calvină pentru ai lui Tököly, supt Brâncoveanu, reluată în 1821, bisericuța bulgărească din str. Vergului, biserica armenilor, de la 1781 (peste una de lemn refăcută, trei tablouri de Lecca). Pe larg se vorbește de Cotroceni, cu zidurile de încunjur fără ferești, cu curtea părăsită, cu palatul domnesc, cu parcul plantat de curînd. Sfintul Anton, în curtea pușcăriei, arde în 1835. În împrejurimi, Cernica, Pasărea, Ciorogîrla.
Din clădirile profane, descriitorul nu prețuiește palatul, ca fiind fără stil. Aici a fost casa Golfescului, care, mehmendar al mitropolitului Antim, depus, l-ar fi înecat, acoperind pentru totdeauna de blăstăm tot neamul lui, apoi clădirea din 1815 a lui Dinicu Golescu, care declară mîndru că „zidește pentru viitor”, instalînd primul biliard în sala cea mare, făcînd să cînte în salon banda lui de lăutari pe cari i-ar fi împrumutat la 1821 Alexandru Ipsilanti pentru eteriștii lui, și pregătindu-și un atelier de tîmplărie. De la dînsul clădirea trece la baronul Sakellario, la stat, Ghiselev instalînd aici vornicia și guvernul muntean făcîndu-și corpul de gardă. Cu Alexandru Ghica devine palat și postelnicie, pe cînd Bibescu se duce în casa brâncovenească pe care noi am distrus-o după ce fusese institutul bacteriologic, la palatul vechi fiind numai ceremoniile. Guvernul revoluționar din 1848 se instalează aici și după el căimăcămia, pentru ca apoi Vodă Știrbei să stea în casa lui proprie, dincoace fiind „batalionul model” al lui Macedonschi și Culoglu. Devenit caimacam, fostul domn Alexandru Ghica revine la casa cea veche, care e după dînsul casa secretariatului. Restituirea rostului de odinioară se datorește lui Cuza Vodă, care suprimă însă recepțiile săptămînale. Înfățișarea supt Carol I-iu, care introduce sculpturile în lemn ale lui Stohr, e prezintată amănunțit.
Turnul Colței există încă, aproape ruinat. Dar s-a dărîmat casa veche a agiei de pe turnul căreia, foișorul de foc, pompierii strigau la fiecare sfert de ceas: Ce veste?, răspunzînd: Bună pace! Apoi foișorul de la Cavafi, lîngă biserica Sfîntului Gheoruue, răsturnat de furtună, în 1823, cel ridicat de Grigore Ghica lîngă Sf. Constantin. Dintre vechile case boierești se menționează a Dudescului, din care rămăseseră „frînturi de ziduri, foarte groase și foarte înalte, din enorme cărămizi: feregi mărunte, ca horbotele de Malines, amestecă grația lor vie acestei forțe moarte; ele se joacă la vînt, între deschizăturile ruinei”. La Colintina, cu balurile de odată ale Ghiculeștilor, domnește ruina. În casa lui Ion Bălăceanu, cu grădină mare, se așază arhivele. Se laudă clădirea, în preț de 1 200 000 de franci, ridicată pentru Universitate de Alexandru Orăscu, de la 1856 – la punerea pietrei fundamentale asistă comisia internațională – pînă la 26 decembre 1869, pe locul mănăstirii Sf. Sava, clădită de pîrcălabul Andronachi și închinată la Sf. Sava din Ierusalim, apoi refăcută de Brîncoveanu cu ajutorul lumînărarului Sterie, care pune, la 20 iunie 1709, piatra școlii.
Profesorul francez cunoaște perfect Bucureștii în toate colțurile. El va vorbi deci de mahalaua boierească a Batiștei, cu casele fără gust, întrebuințînd pretențios materiale inferioare, de Lipscani, cu „Societatea Financiară Română”, cu băncile Poumay (1853), Ghermani, Halfon, de „livezile gospod” de care-și mai amintea poporul că se întind pînă la biserica Curtea Veche, de Cișmeaua Roșie, de Cișmegiu, unde burghezia-și da întîlnire, de fîntîna de la Filaret, de cișmeaua Mavrogheni, de șoseaua în care se întîlnesc cele mai luxoase echipagii cu carăle încete ale țeranilor, de Herăstrău cu petrecerile ascunse, de Zamfir. Prin bălți și gropi, în iarna teribilă, coconițele sînt duse la bal pe scînduri întinse de rîndași, la lumina felinarelor, cărate în brațe, cu scutirea atentă a rochiilor. Iar, în împrejurimi, va descrie, în colori foarte variate și vii, Băneasa, fosta moșie a jupănesei Banului Dumitrachi Ghica, turnul ei cu moară, îngrămădirea de lume care vine primăvara să audă cîntîndu-i cucul. Iată boieri de modă veche, al căror costum, pe care l-a văzut francezul și la un oarecare Ștefănescu, îl descrie amănunțit, tineri cu jambiere, tunică strînsă și brandenburguri de aur, pînă la cortul alb cu ciucuri de mătasă roșie și sofale al lui vodă, pînă la scaunele cu grifoni auriți ale doamnelor, pînă la soitarii cari fac glume de bufoni, la vînzătorii de pastile înviorătoare, cu note arhaice asupra muzicei turcești a domniei și întrecerii tineretului boieresc la gerid, pe cînd alături se întinde hora. La Măgurele, proprietatea familiei Oteteleșanu, e admisă și lume străină, în frumosul parc. La Mogoșoaia, a lui Nicolae Bibescu, se dau uneori petreceri în grădină.
Cum era firesc, fiind dat planul lucrării, se înșiră oțelele: Hugues, Grand Hôtel, Concordia, Boulevard, de France, Lazăr, Oteteleșanu, Pesta, Hôtel d’Orient, Budișteanu, Caracas, Fieschi, Patria, Londra, Moldo-Român, Gabroveni, Avram, Simion Neubauer, Rusia, Hôtel Gerin și vechiul han Manuc. Ca restaurante, Guichard, Rașca (Hrěka), ca grădini: Stavri, Union, Crețu, Giuvara, Văraru, Viișoara, Anton, Șăpcaru, Alexe etc. Apoi cofetăriile: Capșa, elevi ai lui Boissier, Fialcovschi, Giovanni, cafenelele: Briol, Labes. O încercare de café-chantant, fără succes, la Grădina cu cai. Cluburi: Român, Tinerimea, Francez, al Uniunii liberale. Pentru a vorbi apoi de simplele hanuri și de restaurantele în plin aer cu mititei gata pregătiți, pe cînd la han puii de găină trebuie uneori vînați în curte de cînii proprietarului.
Ziaristul, scriitorul se interesează de tot ce privește viața intelectuală. Astfel instituțiile științifice sînt prezintate cu amănunte. Aflăm de acolo multe lucruri nouă. La teatru se relevă darurile aristocrației celei vechi: 2 000 de galbeni prin testament al lui Constantin Manu, 1 000 de piaștri ai lui Constantin Răsti pentru tipărirea pieselor, 18 000 alții ai lui Ioan Cîmpineanu. De la „vasta șură” de pe la 1850 în Strada Nouă, cu o curte murdară și lojile cu lumini de său, cu două sobe fumegînde și scena fără mașini, la noua zidire din iarna lui 1852, „una din cele mai plăcute din Europa după sălile monumentale”. Se dau reprezintații și concerte și la Bossel], la Slătineanu, mai cercetată pentru baluri mascate, la Ateneu. La muzeul de pictură se semnalează tablouri care nu mai există: de la Eforia școlilor s-au adus portretele lui Lambru Photiade, lui Neofit Duca, lui Ienăchiță și Iancu Văcărescu, lui Poteca, ale mitropoliților Dionisie Lupu și Nifon, ale domnilor Alexandru Moruzi și Grigore, Dimitrie Ghica. Se caracterizează opera lui Lecca, lui Aman, lui Stăncescu, lui Grigorescu. – cu multă pricepere –, a desemnatorilor Szatmari și Trenk. Se laudă măsura din 1864 a ministrului Nicolae Crețulescu, creînd biblioteci școlare și comunale, care nici azi nu există. Se atrage atenția asupra gîndului lui Davila, care și-a clădit o casă ca în Pădurea Neagră, de a face împrejur o grădină botanică – și cu animale –, în care s-ar cultiva pentru spițerii plante medicinale. Se relevă pretutindeni inițiativa franceză, ca a lui Godillot și Berthou în clădiri de utilitate publică ori propunerea lui de a se face grădina Ateneului.
Acest străin are însă și o adîncă înțelegere a vieții populare. O prezintă în serbătorile ei: vicleimul – cel domnesc de pe vremuri, cu gardă de arnăuți–, păpușile, steaua, colinda, de Anul nou, Sorcova, Vasilca, Boboteaza, Paștile. Descrie grădinile cu dulap și petrecerile pe iarbă verde. Cunoaște instrumentele lăutarilor, pe cari i-ar vrea în vechiul costum: cobza, naiul, „canonul”, cimpoiul, fluierul, daraua, buciumul, drîmba. După Alecsandri prezintă genurile cîntecului popular. Note originale se întîlnesc la înșirarea danțurilor: hora, brîul, chindia, „birul” (cetește: brîul), „greul”, bătuta, „piperul” și rața, al cării cîntec se dă astfel: Rața ici, rața colea, Rața trece papura Și rățoiul Și rățoiul Usturoiul.
Rața iese din tufani Cu bobocii dolofani, Cu bobocii, Cu bobocii, Dolofani.
Rața iese din pădure, Cu bobocii plini de mure, Cu bobocii, Cu bobocii, Plini de mure.
De la 1828-1877
