În convorbirea cu domnul, Ghica-i pomenește de închisori, de spitale, de liberarea țiganilor, de situația populației evreiești. E vorba și de ferma pentru condamnați pe care cneazul sîrbesc a stabilit-o lîngă Belgrad. La Ocna, vodă ar voi să introducă o reformă, pentru care gătește planuri arhitectul francez Collin. În Iași chiar, a dat casa părintească și 120 000 de franci pentru a se face spitalul nașterilor.
Închisorile-l interesează foarte mult. Prefectul poliției 11 duce la cea criminală, unde află 49 de întemnițați în lanțuri, cari dorm pe rogojini și nu sînt deloc îngrijiți; preveniții sînt mulți; doi boieri stau așezați deoparte; numai infirmeria, curată, ii place. Un copil de unsprezece ani e pentru a treia oară închis, și Appert face ca el să fie trimes la o mănăstire. La gros e tot așa de rău ca și la închisoarea prefecturii, unde stau preveniții și cite doi ani. Comisiile au și ele depozite mizerabile de acuzați. Călăul e un fost hoț, Gavril Buzatul, care a făcut parte din banda lui Nicolae și Gheorghe Musteață, lui Ion Ciolan și lui Dimitrie David; are 60 de lei pe an, casă și tain de o ocă de pîne, o litră de carne de porc și opt parale pentru rest, pe zi. Are datoria de a întreba, la execuții, pe cel ce are să moară, dacă nu voiește a-i lua locul.
Cu privire la școli, propagatorului învățămîntului mutual i se pare că „nu sînt multe țeri în Europa în care instrucția să fie așa de puțin răspîndită ca în Moldova”. Totuși, după știri date oficial, el poate înfățișa acest tablou: „Gimnaziul” din Iași, în care școala mai veche de la Trei Ierarhi s-a unit cu Academia Mihăileană (fuseseră spitale supt ruși), are 14 profesori și 300 de școlari (venitul e de 72 093 de lei), patru școli de mahalale în acelaș oraș, cu 3 profesori, un suplinitor și 168 de elevi (lefile: 13 000 de lei), școala de fete din capitală cu 4 profesori, 4 suplinitori și 146 de eleve, din care 44 interne (lefi: 17 500 la definitivi, 7 400 la ceilalți; internatul costă pe stat 20 000 alții). Școala militară numără 50 de elevi. Armenii au școală deosebită, și nu se uită seminariul.
Școala de arte și meserii atrage îndeosebi atenția cercetătorului. Cu 65 de elevi, trimeși de orașe pentru patru ani și un al cincilea pentru practică, ea are secții pentru strungărie, tîmplărie, dulgherie, fierărie, lăcătușerie, dogărie, tapițerie, zugrăveală de trăsuri. E dată în întreprindere spătarului Gheorghe Căliman, cu o subvenție de 1 000 de galbeni pe an (aiurea 36 500 de lei). De la 1847 școala a dat 20 de măiestri, și în acest semestru se mai așteaptă treizeci și cinci.
Pensioanele private sînt, la Iași, în număr de cîte șase băieți și tot atîtea fete, elevele fiind 92 și elevii 104.
Pentru județe cu cîte o singură școală de băieți și un singur profesor, se Înfățișează această situație: Dorohoi 33 de elevi, Botoșani 40, Roman 51 (aiurea 150), Bacău 20 (aiurea 100), Piatra 31, Folticeni 36, Vaslui 47, Bîrlad 21, Tecuci 37 (aiurea 47), Focșani 22, Galați 45. Pe lîngă aceste așezăminte publice se adauge, în toate 17 pensioane cu 200 de elevi și eleve.
De la Iași, cu populația-i pe jumătate evreiască, cu numeroasele-i biserici, dintre care unele „bogat împodobite și avînd foarte interesante picturi vechi”, și cu grădina de la Socola, unde Mihai Sturza voise a-și face și palat, Appert trece la provincie. Și aici se gîndește întîi la închisori și la spitale, pe care le află: la Roman (din 1787; 40 paturi; venit 180 639 lei), la Botoșani (din 1838; 40 paturi; venit 24 700), la Bîrlad (din 1838; 24 paturi; venit 10 000), la Galați (din 1840; 40 paturi; venit 57 600, se adauge spitalul militar și evreiesc), la Focșani (din 1843; 24 paturi; venit 17 549), la Ocna (în zidire: venit 26 366), la Neamț (al călugărilor), pe cînd alte orașe au numai medic cu 5 548 lei leafă (cei de spital mai iau 3 000). La Roman se constată buna înfățișare a spitalului, închis pentru moment, la Bacău metoda aproape alilo-didactică din școală și situația evreilor, care nu pot să-și facă o nouă sinagogă prea aproape de biserică – aici locuiește la un Aslan, al cărui fiu învață la Berlin –, la Ocna se descrie exploatarea minelor de sare, din fundul cărora mașina primitivă cu cai scoate, înaintea lui Collin, șase nenorociți, cu totul zdrobiți; în adînc osîndiții au făcut un paraclis al Maicii Domnului. La Tecuci e vorba numai de închisoare și școală.
Trecînd granița dintre cele două Principate, Appert merge drept la București. Îl cîștigă „măreția palatelor, bisericilor, parcului, plimbărilor acestui oraș atît de interesant și plin de nobile amintiri istorice”. Mitropolia mai ales e „extrem de interesantă”. E bine primit de redactorul foii franceze, Journal de Bucarest, de profesorul Monty, de vechiul său prieten Gervais și chiar de Lorrain, consulul austriac. Se laudă și de întîmpinarea lui Ghica Vodă, acum întors în viața privată, de a ministrului de finanțe, frate al domnului în funcții, și de a lui Știrbei Vodă, însuși, decît care „e cu neputință să aibă cineva mai multe grații (plus de grâces) și bunătate”. Prefectul poliției, ginere al domnului, apoi Scarlat Ghica, colonelul Voinescu și Petrachi Poienaru-i sînt dați pentru a-l întovărăși, precum În Moldova fusese condus de președintele de tribunal Mihai Cerchez, de colonelul Fotea și de doctorul Russ.
În ce privește închisorile, se fac obișnuitele calcule și observații (prea lungă prevenție: și doi ani pentru un an de osîndă). Nu se găsește nici un soldat închis, și de mulți ani nici unul n-a săvîrșit o faptă gravă. Ca spitale, cel militar e îngrijit, și călătorul vede tineri care-și fac practica acolo. Două spitale civile se arată bune, ca și maternitatea, cu o școală de moașe. „În general sînt tot așa de bune ca și acelea, analoage, ale unui mare număr de orașe din Germania și desigur mult mai bune decît cea mai mare parte din spitalele Ungariei și ale bogatului oraș Hamburg.” A cercetat apoi Pantelimonul și casa de nebuni (cu 51 de bolnavi), în stare rea, care se promite a fi schimbate.
La școlile bucureștene elevii sînt curați. Cele lancasteriene, – aproape exacte – primare, au patru clase (în a doua: Biblia, catehism, aritmetică; în a treia: cetire, religie și morală, istorie sacră, fracțiuni, greutăți, geografie, fizică, gramatică; în a patra: „Amicul tinerimii”, geometrie, geografie politică, gramatică). „Umanioarele” au opt clase. Școala superioară cuprinde: o facultate de drept, cu cursul de trei ani (se predau: dreptul roman, dreptul civil românesc în anul întîi, dreptul civil roman, contracte, succesiuni, donații, testamente în anul al doilea, ca și, apoi, „dreptul judiciar”: tribunale și curți, procedură civilă, precum și drept penal; dreptul comercial și administrativ, economia politică, istoria dreptului în al treilea) și o facultate de matematici, cu cursul de patru ani (se predau în anul întîi: trigonometria, mineralogia, rezistența materialelor, topografia și peisagiul, geometria descriptivă; în al treilea perspectiva, umbrele, compoziția arhitectonică, iar, vara, planuri, operații de poduri și șosele; în al patrulea: hărți, planuri etc.). Doamna se ocupă de a crea o bună școală de fete. Poenaru declară că se gîndește la un curs normal de preparație a profesorilor. Pensionatele lui Monty și Mitilineu se împărtășesc de laude.
Foarte călduros se vorbește de armată. Garnizoana, de 400 de oameni, e compusă din soldați „perfect echipați, hrăniți și bine administrați”. „Această trupă”, scrie el, „e tot așa de frumoasă ca aceea a celor mai mari state.
O companie de tineri instruiți devotîndu-se carierei militare e atașată acestui regiment, și purtarea lor, ca și înaintarea lor intelectuală nu lasă nimic de dorit.” La căzărmi constată „o orînduială perfectă, o mare curățenie și soldați tari și zdraveni” (forts et robustes). Infanteria, „deși alcătuită din soldați foarte tineri, e vrednică să rivalizeze cu acelea ale Prusiei și Austriei”.
Rugat de domn, la care prînzește, să cerceteze ocnele, călătorul se informează de școli (umanioare și la Craiova), precum și de închisori (Telega, Giurgiu, Snagov, Rătești, Ostrov, cu cifre precise). La Ploiești, prefectul tînăr, un Florescu, îi arată temnița și spitalul, la Snagov află pe osîndiți putrezind în lene și umezeală, neîngrijiți la boli, de mor pe cale, zăcînd pe zdrențe și rogojini, fără a se dezbrăca vreodată; patru, cinci călugări rătăcesc fără rost, în clădirea acum în reparație, care posedă un venit de 10 000 de galbeni. La Giurgiu se va relua școala primară, închisă din cauza turcilor. La Ocna, unde administratorul T. Pencovici e un om milos, se descriu galeriile, care dau 200 de bolovani sau 500 de ocă pe zi pentru fiecare lucrător: galeria „Florescu”, de 45 de stînjeni, „Știrbei”, de 45, „Cantacuzino”, de 35, „Vilarà”, de 65; „Bibescu” de 80.
Era vorba ca Appert să se întoarcă la Iași, pentru a da sfaturi speciale lui Ghica. Împrejurările au făcut însă că el s-a oprit la această călătorie. Am văzut relativul folos ce a ieșit dintr-însa.
Învățatul francez Boucher de Perthes, călătorind la Constantinopol, a atins în călătoria lui pe Dunăre și părți din malul nostru pe care le descrie, între altele, în cartea sa Voyage à Constantinople par l’Italie, la Sicile et la Grèce, retour par la Mer Noire, la Roumélie, la Bulgarie, la Bessarabie russe, les Provinces Danubiennes, la Hongrie, l’Autriche et la Prusse, en mai, juin, juillet et août 1853 (Paris, 1855, 2 volume).
De la capăt, în drumul său de întoarcere, el are pe vas o familie românească: boierul moldovean a adus, cu soția sa, svițeriană, o fetiță neastîmpărată, care răspîndește viață și zgomot. La Sulina se trece cu greu peste bara lăsată de ruși; de-a lungul malului basarabean acoperit de trestii cazacii aleargă, sentinela priveghiază. Se trece pe dinaintea Chiliei și Ismailului, a Tulcii, cu morile ei, cinzeci și șase la număr, ridicîndu-se dintre casele acoperite cu șindilă, unele cu două rînduri. Vin apoi Isaccea, Cartalul. Se văd răspîndite ici și colo gorganele: unul din ele, după spusa locuitorilor, cuprindea un om așezat, cu o femeie pe piept și o monedă de aur. La Reni se vorbea de mormîntul lui Traian.
Dunărea de jos e străbătută de corăbii care merg spre Constantinopol ca și spre Odesa, Varna, Silistra; negustori greci din capitala Turciei debarcă.
Pe un vas care duce la Viena boieri români și un „prinț”, călătorul francez ajunge la Brăila. Grănicerii români sînt oameni zdraveni. Corăbii de-ale noastre îi apar la Giurgiu, oraș cu o populație de 18 000. Între tovarășii de cale el enumeră un moldovean cu ciubuc de iasomie, care merge la Paris după fiu și soția bolnavă, apoi un Gh. R., prieten al turcilor, care vorbește franțuzește, deși n-a fost niciodată în Franța; un P. din Galați, negustor sau boier, cu fiu crescut la Paris. Este și un fabricant de postav din Moldova și svițerianul Schwitz, director de școală în București, care duce la Viena și la Berlin doi fii la studii. Sînt pe corabie doisprezece boieri cari joacă în cărți și beau șampanie. Vreme nouă la tineri ca și la bătrîni!
De aici se înaintează spre Zimnicea, spre Turnul, scris „Turschuk”, spre Calafat ori, pentru învățatul francez, „Kelefat”, spre podul lui Traian și Orșova cu hanurile ei.
Puține, sărace și superficiale sînt observațiile unui alt călător francez, J.D. de Bois-Robert, care, în același timp al Războiului Crimeii, a străbătut, venind de la Constantinopol, o parte, o mică parte din teritoriul muntean și întîi, de-a lungul, Dobrogea veche ca și cea nouă (Nil et Danube, souvenirs d’un touriste, Egypte, Turquie, Crimée, Provinces Danubiennes, Paris, fără an).
Trece pe la Balcic, cu trei sute de case, pe la Cavarna, care fusese distrusă de ruși în ultimul război, dar adunase din nou două sute de familii, raiale, greci și turci, avînd în frunte un bulubaș supus aianului de la Balcic, – aproape e micul golf, o anse, Caliacra („Callacria”). În jur tot sate sărace, dar pentru turci se face mult grîu, închis în hambare; fîntîni bune mărgenesc calea oștilor și casele sînt cuviincioase. La Mangalia, în schimb, se văd strade largi, resturi de antice ziduri, de șanțuri, frînturi de coloane. Pe lîngă reduta de la Zăgaz, „temelia (assise) adîncă a zidului, perpendicular cu țermul, arată vreo veche cetate”, poate genoveză, adăugim. E o șchele de grîu, unde aga are supt el o mie de suflete, între care destui turci negustori.
Sate mai sărace duc prin Dobrogea propriu-zisă sau „Tartarie-Dobroutscha”, pe calea sămănată cu puțuri. În sate bulgărești vede danțul la sunetul unui instrument care i se năzare a fi însăși romantica guzlă dalmatină; bărbații fumează din lulele. O schiță înfățișează țigani ale căror case de lut sînt „mizerabile” și locuitori murdari, în mare parte țigani. Iată judecata vizitatorului asupra localității care era menită să devie eleganta Constanță românească: „Acest sat n-ar fi în Franța decît cel mai murdar (sordide) din cătunele (hameaux) Bretaniei”. Un canal pînă la Cernavoda ar ajuta mult la ridicarea culturală a regiunii.
Pomenind de Sulina, cu 120 de case numai, care înainte de război avea o garnizonă de 360–400 de turci, de Bois-Robert trece la Cernavodă însăși, în care abia mai dăinuiesc douăzeci de case, turci „mizerabili” fiind serviți de bulgari încă mai păcătoși. Departe la sud, Silistra are 20 000 de locuitori în case de lemn.
Dincoace de Dunăre, ospitalitatea țerănească întîmpină pe călător cu mămăligă și prazi, pe cari el îi asamănă cu acei „poireaux de la Picardie” bine cunoscuți lui. În deosebire de ce scriseseră unii din conaționalii săi despre originea și valoarea românilor, el prețuiește pe acești daci ca de pe Coloana lui Traian, amestecați cu colonizatorii romani. „La cel dintîi pas făcut în șesurile muntene te simți în țară latină. Țeranul vorbește latinește, – latinește de bucătărie, dacă vrei, dar în sfîrșit latinește. Moldoveanul și munteanul sînt români, adecă fii ai marii familii latine… Ciudată țară și aceasta, ai cării locuitori, la 600 de leghi de Franța, vorbesc o limbă care amintește urechii noastre dulcele grai (patois) al Languedocului, cari se intitulează ei înșii romani sau români, cari numesc țara lor, «pămînt românesc», Țara Românească. Urmare neapărată a acestei înrudiri de origine și de limbă, Franța e iubită aici ca o soră.”
După cîteva note de istorie, […] se descrie drumul prin Bărăganul plin de animale, unde englezii războiului au ridicat o fabrică pentru conserve de carne de porc, unde surugiul mînă sălbatec prin locuri fără drum, intre cîmpiile pe care pasc bivoli și mlăștinile dau friguri. La București, cu 90 000 de locuitori și trei sute de biserici, unde a auzit caraula strigînd cine-i acolo și a văzut pe negustorii de pepeni ucigași pentru soldații străini murind de sete, el amestecă de toate, de la vizitiul vorbind franțuzește care-l duce la un simplu han patriarhal, la dandiii ce se primblă supt ochii boierului de modă veche. Dîmbovița are „apă dulce”, nația calități ca ale italianilor și eleganță naturală, M-me Herbault vinde pălării și Alexandre rochii, se pregătește prin modernizare o fațadă ca la Brives-la-Gaillarde ori la Carpentras. Dar la vornicie boierul poate trimete să-i bată bucătarul de care nu e mulțămit. Din trecut se desfac doar mahalalele și, în centru, cîte o biserică, și aceea prefăcută de arhitecți austrieci, ca Sfîntul Gheorghe Nou, care și-a pierdut „pictura și arabescurile interioare”.
La ieșire harabaua scutură, și printre sate cu fetele frumoase, dar văpsite, care, la sunetul cobzei, joacă în cămăși frumos cusute, se ajunge la Dunăre, de unde se ia drumul Apusului.
Cu greu s-ar putea găsi despre noi o lucrare mai lipsită de Înțelegerea adevărată a situațiilor ca și de prețuirea cuvenită a oamenilor decît aceea în care, la 1854, Pigeory, arhitect al orașului Paris, însărcinat cu o misiune științifică, privitoare la urmele de zidiri ale cruciatelor, înfățișează și călătoria sa prin Muntenia și apoi la Galați, făcută în 1850: Les Pèlerins d’Orient, lettres artistiques et historiques sur un voyage dans les Provinces Danubiennes, la Turquie, la Syrie et la Palestine (din Revue des Beaux Arts).
Pe vasele navigației austriece pe Dunăre, Szechényi și Arbatt, el ajunge de la Orșova la Giurgiu. Orașul, de la care aștepta o civilizație de opus barbariei din Rusciuc, îl umple de indignare. „Ils nomment cela une ville… Închipuiți-vă cel mai miserabil tîrg (bourg) al celei mai mizerabile din provinciile noastre, și veți fi încă departe de adevăr. Închipuiți-vă o aglomerație fără artă, fără rînduială, de colibe făcute de lemn, deschise oricui, și cea mai mare parte așezate (disposées) ca prăvălii, asemenea cu tărăbile (échoppes) în care se vînd cîrpele, bric-à-brac-urile și hainele vechi în jurul halelor noastre și în suburbiile noastre.” Pe o căldură de treizeci și cinci de grade, praful se ridică în nori. „Frumoasa căruță”, făgăduită de călăuzul viclean, e, de fapt, un tombereau, o simplă căruță de țară, un panier à salade. Se plătește, de dînsul și de tovarăș, Ernest Claudet, pentru douăsprezece ceasuri doi galbeni, egali cu douăzeci și patru de franci. Iar acum trei, patru cai iuți, „mușclnd pămîntul cu picioarele lor de oțel și făcînd să se învîrtă în valuri în jurul nostru praful”, pornesc pe „acel drum mare, adevărată icoană a obiceiurilor și moravurilor locuitorilor țerii”, căci deschide deodată patru cărări. Dregătorul ieșit în cale pentru plată li pare mai rău decît un cerșitor, și-i aruncă un bacșiș, primit recunoscător. „Ar fi fost în stare să se înhame la trăsura noastră, dacă aceasta mi-ar fi fost plăcut.”
Trebuie ca drumeții să doarmă în căruță. Un grec, ieșind din cîrciuma unde se aude cîntec de vioară, asigură în limba franceză că a petrece acolo o noapte înseamnă boală de o săptămînă și duce pe neașteptații oaspeți acasă ia el, unde-i și hrănește, dîndu-i în grija celor două femei frumoase.
Bucureștii au de la distanță mare aspect, cu „grupele de acoperișuri ascuțite, căptușite cu tinichea și care, de departe, scînteie supt focurile aurorei ca niște discuri de argint”, dar iată deocamdată doar „cîteva locuinți rătăcite ici și colo în cîmp”. Cînd ajunge a cunoaște bine capitala munteană, arhitectul împărtășește convingerea celui care i-o prezintă, astfel: „aici dospim iarna noroiul pe care-l înghițim în molecule vara”.
Cunoaște pe consulul francez Huet, mult lăudat, pe cel prusian, Meusebach, „tînăr și excelent nobil, care unește cu manierele franceze acea afabilitate, era să zic chiar acea bonomie germană care nu ia nimic spiritului”, și „pare a cunoaște Muntenia ca Prusia”. Mănîncă la dînsul, cu vin de Rin, dar și cu șampanie. A văzut pe soția fostului domn, Grigore Ghica, Mărioara Hangerli, pe comisarul Ahmed Efendi, curtenitor, vorbind franțuzește. Mai enumeră între cunoscuții bucureșteni pe arhitectul Villacrose, pe librarul Levi, pe un Conduratu, pe d-rul Scarlat Crețulescu. Francezii sînt bine primiți și se însoară uneori cu fete bogate, ca fostul consul Poujade cu „o prea bogată și prea plăcută princesă Ghica”. Pentru a găsi urme de cruciați (!) în munte, pleacă Pigeroy într-acolo cu Meusebach, care-l va întovărăși pînă la Buzău. Ce află și în aceste drumuri la țară, cu caii răi ai poștei? „Numai barace, sărace locuinți”, „un popor cam îndeobște fără ciorapi și încălțăminte”. Sau: „colibe de pămînt care au nerușinarea (l’insolence) de a se chema sate, poduri de lemn mîncate de cari, care se clatină pe rîuri ce sînt pe trei părți uscate”. Femeile sînt urîte, bolnăvicioase (souffreteuses) și păcătoase (chétices); copiii, aproape goi, au burți enorme.
La Cîmpulung hanul e rău; se oferă doar „comestibile ucigașe”; în schimb el lecuiește un copil de holeră sau așa ceva. Merge apoi la Curtea de Argeș, „Corte de Ardisch”, unde e primit bine de călugări, de episcop chiar și de economul lui, în cele mai bune odăi și cu adausul unui dejun îmbielșugat. Despre vestita clădire a lui Neagoe, arhitectul orașului Paris știe spune doar atîta: „capela lor grecească, unul din cele mai curioase specimene de arhitectură pe care le-am remarcat în calea mea”.
A văzut Tîrgoviștea și Buzăul, acesta cu „coloare locală”: primire în familiile funcționarilor cu dulceață și cafea, cu ciubuc, cu masă în care i se oferă unt, castraveți, icre, pui de tot felul, pepeni, apoi cafea și vin.
De aici, singur, drumețul merge spre Galați (August), care-i pare a da o idee și mai „înapoiată” despre Moldova. „Casele din Galați, făcute din lemn, sînt de o așa de șubredă înfățișare și așa de uscate de soare, încît ar ajunge, nu mă îndoiesc, un pachet de chibrituri pentru a preface în cenușă un cartier întreg.” Străzile sînt rău pavate, murdare, pe o căldură de 45 de grade. În acest mediu-și pierde vremea fostul colonel al gardei imperiale, de Chevrier, și tînărul de Fresne, fiul unui consilier de stat.
Hénoque-Meleville, călător pe vremea Războiului Crimeii, vine, în octombre 1854, cu trenul prin Ungaria, ca să treacă apoi de la Pesta la Giurgiu.
Acesta e un om care simte pentru noi. „Puind piciorul pe pămîntul muntean”, spune el, „un francez intră la prieteni. Această calificație poate fi luată în toată adevărata ei întindere, căci mărturia tuturor celor cari au putut prețui bunătatea de caracter a locuitorilor acestei țeri e unanimă în a li păstra o loaială simpatie… După pilda celor cari sufăr în tăcere, românul lasă să străbată aproape fără voie în veselia lui prefăcută un sentiment de dureroasă tristeță. Încrezător în forța lui morală și fizică, cumpătat, înzestrat cu o mare răbdare, el așteaptă fără a cîrti sfîrșitul mizeriei și robiei sale.” El nu merită a fi sacrificat Rusiei ca polonul, și bine a făcut reprezintantul Franciei la Viena, Bourqueney, cînd li-a luat partea. Trebuie aici la Dunăre „un regat independent” ca o barieră, folositoare și Porții.
Călătorul a venit de la Giurgiu, unde află nemți, cu negoț, greci veniți pentru grîne, de la Odesa pentru Viena, apoi la București, cu vestita căruță a poștei, pe care și el o descrie. Capitala munteană, cu 130 000 de locuitori, îi pare „o îngrămădire așa de mare (un amas si considérable) de clopotnițe”, încît nu poate deosebi monumentele-i principale. Pe locul caselor arse acum -doisprezece ani murdării rupte de cîni se îngrămădesc pe maidane, curățite numai astfel. Străzile, aproape fără poliție, sînt „de o necurățenie de nedescris”; iarna poți merge numai cu birjile, scumpe; vara, te îneacă praful mînat de vînt. Afară de șosea, plină de călești cu vizitii în livrea, primblările, grădinile se încep și nu se isprăvesc.
Bisericile-i atrag atenția. „Să intrăm acuma în una din multele biserici din București, a căror cifră e socotită la trei sute și vom fi loviți de luxul de decorație care-i împodobește interiorul. Aurul strălucește pe fiecare ieșire a ciubucelor (moulures) în lemn sau ipsos, cu care sînt încărcate zidurile și stîlpii; policandre cu grămada, mozaice, marmure, de toate colorile, perdele (tentures) cu stele de argint, vase de flori dovedesc însemnătatea veniturilor clerului prin risipa lor în lăcașurile religioase. Totuși zidurile sînt spoite (badigeonnés) (să mi se ierte cuvîntul), cu chipuri (portraits), care fac puțină onoare pictorilor lor; se poate zice chiar că multe dintre ele par să urmărească (viser) grotescul.” O apreciere ca multe altele.
Cunoaște și teatrele. Principalul e bun, cu decoruri „de main de maître”, deși luminat cu ulei. Se dau numai opere italiene. În 1854–5 era o trupă bună, cu o M-lle Corbery, și francezul crede că „publicul muntean duce pînă la fanatism iubirea pentru artă”. În al doilea teatru, mai vechi, lumea aleargă totuși pentru „primul comic, d. Millot (Millo), care dă cu o exactitate uimitoare caracterul artiștilor noștri de la Palais Royal. Repertoriul e mai mult francez (se cetește mult în aceeași limbă), aplaudat ca niște producții indi gene, dar se joacă și comedii, drame românești”, pe care vodă nu le-ar ajuta.
Autorul știe bine că boierimea noastră duce o viață neorînduită, că joacă pasionat cărțile și consideră căsătoria ca un incident, dar crede că e numai influență străină. Saloanele sînt ca în Faubourg Saint-Germain, dar mobilele au puțin gust: stofe de Lyon, porțelane de China și de Sèvres, oglinzi de St. Gobin, se văd mai rar, ca și tablourile și obiectele de artă. Fardul, roșul, „lentilele de taffetas neagră de Anglia”, așa-numitul bouchon brûlé, sînt în uz. Dar oamenii primitori vorbesc frumos franțuzește, „fără nici un accent”.
