Clasele superioare nu-și simt datoria. „Mi s-a întîmplat să vorbesc cu persoane de distincție; la întrebarea de ce nu so gîndește nimeni să ajute atîtea mizerii și prin ce capitulație de conștiință se ascundeau ele așa de dibaci în saloanele din Iași, din București și din Paris”, nu știu ce să spuie.

    Ei, în convorbirile lor goale, și cu toate bibliotecile, adesea de paradă, nu înțeleg ceea ce lovește de la început pe oriee străin cu simț omenesc, anume că „fondul nației îl fac țeranii; deși au rămas evlavioși, închinați plugăriei, deși au păstrat tradițiile și limba părinților, deși răbdătoarei lor supuneri, credinței lor în trăinicia neamului românesc, nădejdii lor într-un viitor mai bun se datorește păstrarea autonomiei naționale, trebuie să spunem cu părere de rău că ei poartă stigmatele unei îndelungate suferinți, ale privațiilor și sarcinii unei șerbii aspre”. Evreii, „regii Moldovei”, îi exploatează în voie, și nimeni nu-i apără. Totuși, scrie autorul, care s-ar părea a fi ofițer din misiunea franceză, „bine comandați, acești oameni ar putea să ție piept celor mai buni ostași ai Europei”. Ei ar înnoi zilele pe care le pomenește crucea profanată de la Călugăreni, al cării hal l-a văzut cu indignare călătorul.

    O coborîre prin Predeal, pe un drum care-l încîntă, deschide călătoria la noi a lui Adolphe d’Avril, slavistul, înrudit cu familia Odobescu.

    D’Avril vine la 1868 din Timișoara spre Brașov cu căruța, veche, murdară, cu numele scrise pe postavul căptușelei. Îndată românii apar: la Lugoj, i se spune că vinurile nu sînt ungurești, ci bănățene; piața e plină de țerani veseli, de fete zîmbitoare, cu lungile cozi pe spate. La Sas-Sebeș, vechea biserică săsească place călătorului cu pregătire artistică: îi „merge la inimă” (m’a été au coeur). Dar pentru unele turnuri, românești, se pare, calificativul de „hidos”: stilul e „clasico-chinezo-moscovito-sferoido-pretențios”. La Sibiiu, i se rîde în nas cînd cere de mîncare. Casele săsești în drumul spre celait mare centru de comerț îi par „uniforme și serioase, dar fără poezie”. Pe români îi vede și în piețile cetăților; interesantă baba care, întrebată dacă marfa ei e bună, răspunde: „bună cui îi place”. După spusele lui Gabelentz, în Globus, apoi în Tour du Monde, și el crede că se merge spre „marele regat daco-român care ar avea ca primă condiție anexarea și asimilarea Ardealului la Moldo-Valahia”.

    De la Brașov, cu o sprintenă căruță românească. La Predeal, invitație la „șeful stației militare”: doamna știe franțuzește bine și poartă moda de Paris. Se trece pe lună spre Ploiești, apoi spre Buzău. La Mizil subprefectul ajutor se prezintă pe jos, calul fugindu-i înainte. Cam așa pățește și subpolițaiul buzoian. D’Avril e găzduit la episcopie, unde intendentul e un macedonean. Prefectul vine și „vorbește despre alegeri; ca toți prefecții”. Toată țara aceasta e foarte vie: le pays n’a pas Vair mort ou en pourriture. Nu trebuie judecat după București.

    Spre Galați, cu alai oficial de dorobanți. Se descriu străzile largi, casele frumoase, deși amestecate – de ce să se gonească în suburbii săracii?, spune inima bună a drumețului. Se semnalează casa Rodocanachi, a lui Cuza Vodă, unde stă consulul englez. Nu e uitat mormîntul lui Mazeppa; relații cu episcopul Melhisedec la Ismail, cu biserica „academică”, și Bolgrad (1 500 de familii). Restul e ce se vede și azi. D’Avril asistă, în ziua de 29 februar, la desfacerea gheței.

    Comisia dunăreană, cu lucrările ei, prinde un întreg și larg capitol, în cursul căruia se vorbește și de altceva: Isaccea, cu biserica rusească, Tulcea, cu biserici naționale deosebite, banca agricolă, de caracter special, în Dobrogea (1% pe lună). Nimic despre Sulina. Și alsacieni pe aici. Nu lipsesc nici localitățile basarabene. Pastile la Vîlcov. Trupa de la Palais Royal joacă Le Fils du giboyer, piesă aspru criticată de parizian. „Rîsul publicului îmi face rău.” Două piese scandaloase: voilà notre enseignement en Orient! Pretutindeni în deltă grai românesc: c’est la langue d’échange. Se insistă asupra posibilității de a face din Jibriani „portul viitor al României”.

    Un alt capitol prezintă Bucovina în 1869: rabinul de la Sadagura se vede întîi, avînd în față pe Hacman cu palatul lui episcopal din Cernăuți, – și nu se uită păcatul anexării austriece, după broșura tipărită anonim de Kogălniceanu. În Cernăuți se află un preot francez rătăcit după „orfanii fratelui”. Cîteva rînduri despre Suceava.

    Cum d’Avril se coboară la Roman, capitolul următor prezintă în bloc Moldova, dar nu e mult de cules. La urmă o nuntă evreiască, în lumea bogată, cu invitații în franțuzește, reproduse; multe doamne groase cît „turnul lui David”. Se mănîncă jambon.

    Vor veni apoi poezii populare, note istorice despre mănăstirile închinate. Cu vaporul, d’Avril va marge de la Galați la Giurgiu, unde el fusese la 1854, fumînd ciubuc cu Bourée și Omer Pașa. De aici cu căruța la București, unde petrecuse cîtva timp la aceeași dată, păstrînd cele mai bune amintiri, care, acum, se întăresc. Va întrebuința vremea cu excursii la Cîmpulung și Rucăr, la Argeș, la Golești și Leordeni. „Multe sînt de spus asupra locuitorilor României; dar, dacă-i iei de sus și pînă jos, de la cel mai mare boier pînă la țeran și țerancă, este ceva care nu li se poate tăgădui: farmecul.” Și iată că, pentru a mulțămi celor cari așa de larg îl au, învățatul francez dă o largă și caldă istorie a Unirii din 1859 și a domniei lui Cuza Vodă.

    Peste un an, la 1859 Ernest Desjardins, venit anume ca să studieze chestia evreiască în România, dădu, într-o revistă și în placheta Les Juifs de Moldavie, nu numai știri prețioase, dealtfel cunoscute, asupra subiectului care-l interesa, arătînd că persecuțiile de care răsuna Europa sînt o închipuire, dar și unele desemnuri, ca acelea care înfățișează o stradă din Botoșani, cu înaltele biserici și simpaticele căsuțe vechi.

    La 1873 apare cartea lui Félix Martin, Le Bas Danube et les Principautés Danubiennes.

    Din țară el cunoaște cursul Dunării, cu Delta, Severinul, oraș regulat, deși cu case joase, Buzăul, unde a văzut o îngropare solemnă, după arhaice tradiții, Galații, cu o populație care ar putea crește de la 25 000 la 100 000, cu portul prăfos și noroios, avind pavaje „de o simplicitate barbară”, cu orașul de sus „destul de european”, eu evrei germani și mari negustori greci, cu locuitori români care-și tot înstrăinează avutul. Despre portul dunărean al Moldovei vorbește mai mult: pomenește Vadul Ungurului, lacul Brateș, de unde se trimete pește și-n Ardeal. Din starea de la început, fără apă, fără gaz, cu maidane și porci pe străzi, asemenea cu orașele începătoare din America de atunci, este un om care încearcă a ridica Galații, „hausmanisîndu-l”; e Moruzi, care a trăit în Franța, Austria și Italia, un artist distins și un priceput muzicant, al cărui fiu a luptat pentru Franța în armata Loirei. Brăila a întrecut Galații: în 1870 prin ea se trimeteau 1 605 892 quartiers (de 2 hectare) de cereale, 3 956 076 ocă de făină, iar prin Galați numai 754 607, de o parte, 1 209 053, de alta. În Ismail, cu cetatea dărîmată la 1856, erau odată 30 000 de ruși.

    La București îi atrag privirile „Podul”, Cișmegiul, birjarii „lipoveni”, halele, făcute după cele centrale din Paris de un francez – și viața scumpă. Între cele o sută cinzeci de biserici, unele prezintă interes, prin „stilul original care se pare a fi derivat din cel bizantin. E o arhitectură policromă, în care nuanțele strălucitoare (éclatantes), roșul, verdele și aurul, sînt întrebuințate ca să facă a reieși fineța coloanelor sculptate, bogăția capitelelor care le încunună”.

    În genere are bune opinii despre noi. „La început”, scrie el, „nici o țară nu pare așa de lipsită de interes și de pitoresc, dar o cercetare mai adîncită mi-a arătat că sînt puține țeri care să ofere atîtea elemente felurite studiului istoricului, arhitectului, inginerului.” Zilnic cresc relațiile de comerț. „Rasa a păstrat caracterul ei, originalitatea ei osebitoare, în mijlocul atîtor dezastre.” Tineretul, ca și cel din 1848, care făcuse un apel la românii […] din Ardeal, din celelalte provincii vecine cu Țara Românească, vrea și acum „să vadă uniți într-o singură nație pe toți cei cari vorbesc limba”3.

    Franța e mult iubită. „N-am văzut nicăiri afinitatea raselor manifestîndu-se într-un chip așa de izbitor ca la români. Așezați așa de departe de Franța, încunjurați de guverne străine sau chiar dușmănești ideilor franceze, ei au pentru noi o simpatie pe care n-o egalează decît aversiunea lor față de rasa germană… Pentru cine a locuit cîtva timp România, e evident că în fundul acestei simpatii (attachement) adînci și sincere e altceva decît recunoștință, sau chiar interes: asămănarea originilor și caracterelor explică aceasta într-un chip mai natural și mai adevărat’”. De aceea-l miră coiful prusian al poliției bucureștene. Opera de căi ferate a lui Strousberg, „cu cartonul bitumat” al fundațiilor sale, cu gările de favoare departe de orașe, e aspru criticată. Lăudîndu-se fapta lui Cuza Vodă față de pămînturile mănăstirești și de țerani, se afirmă că urmașul său străin e „un om de spirit foarte mediocru și de o mare slăbiciune de caracter”, adăugindu-se: „Domnia lui va trece nezărită în istoria României”.

    Aici călătorul francez, care vedea bine atîtea lucruri, se înșela.

    Léon Hugonnet, care a lăsat, în Six mois en Roumanie (Paris, 1875), o plăcută descriere a călătoriei făcute la noi în 1871, cînd se făceau pentru Franța învinsă colecte pe care mîndria lui le suferea cu greu, vorbește mai mult de aparențele lașului, cu „clubul de patinaj”, înaintea gării, cu multele biserici, pe care nu le prea înțelege, cu oțelele infame și cu cartierul evreiesc, urît. Nu-i plac imitațiile de spectacole pariziene, dar îl interesează brîul și călușarii, săniile și ochii frumoși din loje. Cu trăsura merge, prin Vaslui (cu „Otel Rusia”), Bîrlad și Tecuci, la Galați, potrivită capitală a României și oraș în care, la Café du Commerce, află francezi. Confundă, la Bucureșli, facultățile cu spitalul Colței, adevărata Universitate fiind atribuită numai Academiei. Și aici un local pentru francezi, Café Bressol. Nu află gust pentru opera italiană și jocul actorilor de la „Național” și ține de rău pe Ulyse de Marsillac, de la Journal de Bucarest, care într-o conferință a maltratat pe Victor Hugo. La Bossel ascultă pe o cîntăreață franceză de ultima treaptă. Îl interesează lăutarii. În mai multe locuri dă trecătoarea viziune a lui Vodă Carol, tînăr. Plecînd în mai 1872, se îndreaptă, prin Giurgiu, spre Apus.

    O vedere a Dobrogii în momentul cînd se lucra la linia ferată Cernavodă-Chiustenge o dă, cu multe amănunte pitoreșci, Henry C. Barkley, în cartea sa, apărută numai la 1876, Between Danube and Black Sea or five years in Bulgaria. Viitoarea Constanță îi apare numai ca „o mică adunătură de mizerabile colibe de lut cu minaretul unei moschei țîșnind din mijloc”. Cernavoda are vreo cinzeci de case românești. Barkley va vorbi nu numai de oile bulgărești, ci și de românii așezați în provincia turcească ale cării perspective nu le putea gîci nimeni; familia Vlad, cu fetele Maria și Rada, Ion Popa cu ai lui. La întors, englezul trece pe la Giurgiu și în treacăt își bate joc de nu știu ce escroc de-ai noștri, pe care-l botează: Coqwheels-and-guano, și se îndreaptă prin Orșova spre Apus.

    Un ofițer norvegian, mort deunăzi, Gunnar Sölfest Flood, vine la noi încă din decembre 1876 și, războiul neîncepînd încă, se întoarce după două luni, pentru a reveni în România odată cu deschiderea ostilităților.

    Făcînd drumul prin Moldova, el găsește satele o grămadă de bordeie, dar Si place pitorescul orașelor din care se ivesc vîrfurile clopotnițelor. Și la București căsulii proaste, pînă în centru, cu luxoasele magazine, noroi pe străzi; „amestec destul de pronunțat de bogăție și sărăcie”. Meșteri lucrînd turcește pe pămînt, populație asemenea cu pescarii Norvegiei. Lucrul la stradă se face încet, cu vorbă, cu glumă.

    Îl interesează armata, pe care o cercetează, fiind condus de tînărul ofițer Romul Magheru și de colonelul Barozzi. Bune căzărmi, ordine militară, lucrări de „fortificație pasageră”, pe care le admiră, ca și lucrările de topografie ale elevilor școlii militare. Spitale deosebit de curate. Cavaleria are foarte buni cai. La manevre perfectă disciplină, dar totală nepregătire de luptă; nu pot face războiul; „aș prefera să mă lipsesc de el”, dar „au încă timp și pot învăța multe”. Nu crede că teritorialii pot fi buni la ceva. Laude pentru ținuta ofițerilor. Defilările, îngrijite.

    La Cameră, elocvență ușoară, superioară celei norvegiene, uneori gîlceavă, „doi-trei vorbind în același timp”, retractări impuse de președinte; votul secret e vizibil, se fumează lîngă președinte. Domnul găsește că se vorbește prea mult, și nu uită să adauge că președintele consiliului, I.C. Brătianu e „un mare orator”.

    Dar pe Flood îl interesează și cultura: teatrul, unde unele doamne întorc spatele scenei, opera, „la înălțimea celor mai bune din orașele europene”, azilul Elena Doamna, care face o foarte bună impresie, muzeul, fără a-l judeca.

    Nu uită obiceiurile: umblarea preoților cu aghiazma, Boboteaza la Zlătari, o nuntă evreiască.

    Vede și pe străini, la biserica evangelică, la societatea de gimnastică, unde i se spune că românii nu iubesc pe germani. Inginerul englez al liniei Predeal a întrerupt lucrul din lipsă de bani.

    La Galați, porci pe chei, „otel de familie turcesc”, Müller. Negustori greci, cari merg iarna la Constantinopol și Atena, boierii la Paris și Viena. La Brăila, mai multă rînduială în străzi, murdare, și clădiri, societate de gimnastică germană și cu indigeni; miros de usturoi nesuferit. Vile frumoase la Buzău, unde strada-șosea e mai bine întreținută și otelul mizerabil; se descrie drumul mare, bun pentru rușii cari vor veni, și podul, prezintat cu amănunte. La Giurgiu, unde străinul observă mai ales femeile frumoase (cele din București nu-i plac). E lăudat și Turnu-Măgurele cu otelul Zotu. La Craiova, reprezintație de teatru cu „o piesă în genul Falimentului lui Björnson”.

    În a doua călătorie, norvegianul trece la Siștov, pentru a se întoarce la Zimnicea și a ajunge la Poradim. Află aici și pe căpitanul danez Hedemann, al cărui jurnal a fost de curînd tipărit în Analele Academiei de generalul Rosetti. Prezintarea luptelor de la Grivița nu interesează aici; nu se uită „bizarul” voluntar Nunuță Roznovanu. De semnalat dorobanțul în picioare pe linie, căruia i se atrage atenția că-l văd turcii și el răspunde: „Dar îi văd și eu”. După căderea Plevnei, oaspetele bea pentru „proclamarea regatului român”. A doua ședere în București e ocupată mai mult cu cercetări de tehnică militară. Pe Flood îl atrag îndată operațiile din jurul Vidinului. O a treia apariție în capitala României e în ajunul plecării în patrie.

    Dintre călătorii cari au străbătut în 1877 țerile noastre pentru a urmări războiul cu turcii, călători pe cari i-am pomenit și analizat în Istoria războiului pentru independență – și trimet la această carte – aleg, pentru noutatea informației, și pe un rarisim spaniol, madrilen, corespondent al ziarului Imparcial, marchizul del Valle de Toje.

    La 30 april, el arată că la Turtucaia se semnalează 8 000 de oameni de trupe ușoare turcești. Încă de la 27 ale lunii trimesul era la Calafat. Un marinar îi spune că rușii, la Galați, utilizează toate îmbarcațiile românești pentru a trece Dunărea în Dobrogea. „În acest moment ajunge pînă la auzul mieu sunetul trîmbițelor turcești de seară, și acordurile lor stridente străbat Dunărea: curioasă muzică pentru o ureche europeană.” Căldura primăverii înaintate e foarte mare.

    La 10, din Calafat (n-l din 20), se ia în batjocură pornirea războinică a românilor: „Hotărît că românii își propun să plece la cucerirea de lauri: se poartă așa de belicoși, de nu e nimeni să li impuie”. Turcii au greșit lăsîndu-i să ocupe situații așa de strategice. Românii au 11–15 000 de oameni, cu șase baterii, dar numărul lor crește zilnic, și într-o săptămînă vor ajunge a fi 20 000. „Ca toate armatele de formație mai recentă, armata românească oferă materie largă criticei; fără îndoială că au progresat de ajuns de doi ani în această privință, și mai ales în clasa ofițerilor, cărora nu li se poate reproșa decît o deosebită încredere în persoana lor. Soldații sînt de bună înfățișare, viguroși, sobri și disciplinați. Armamentul lasă ceva de dorit, mai ales cel al rezervelor și milițiilor, care în general se compune din puști cu piston.”Artileria, amestecată, are vreo „duzină” de baterii Krupp nouă. Locuitorii fug din Calafat. Abia se află hrană la casa ofițerilor.

    La 2 august (n-l din 12) din Țarevița iscălește Alfredo H. Montojo, arătînd că românii au intrat la Nicopol.

    Corespondența din Zimnicea, la 3 (n-l din 15), observă că lipsesc știrile, rușii oprind orice comunicare. Corespondenții trebuie să fugă deci din România. Țarul se crede că ar voi să treacă pe la Frătești. S-ar lucra la Ada-Calè pentru un pod.

    Dar știrile vin din București la 18 ale lunii (n-l din 29): Ieri a plecat de acolo generalul Gurco, mergînd în Basarabia: el va aduce cavaleria gardei. A doua zi după aceasta sosesc colonelul francez Gaillard, generalul Zefcari, colonelul Slăniceanu, șef de stat major, colonelul Fălcoianu, directorul Ministerului de război. Gaillard și Slăniceanu pleacă spre Giurgiu pentru cartierul țarului. Domnul nu va merge la Nicopol ori la Turnu, ci lîngă Craiova. Numai o divizie românească trece Dunărea. Traducînd din românește, corespondentul spune că românii vreau nu numai gurile Dunării, ci linia Cernavoda; nu primesc o înțelegere cu bulgarii în ce privește Constanța. „Între români și bulgari există uneori atîta antagonism, cît între români și turci.” Corespondenții de război se adună la serbarea de caritate a Crucii Roșii la Rașca, serbare organizată de Societatea de tir; doamne fac vînzarea. „Grădina, luminată splendid, prezintă un aspect superb; era plină din capăt în capăt. Orchestra teatrului Operei a executat admirabil cîteva bucăți. Conducătorul ei, germanul Ch. Wiest, a cîntat din vioară, cu întovărășire de piano, avînd compoziții delicioase.”„Adorabila Keller, cîntăreață alsaciană” – adăugim: favorita octogenarului cancelar rus Gorceacov –, cîntă din Lecocq, Offenbach, precum și Tiroleza lui Weckerlin. D-ra Mora, italianca, se produce cu „două foarte dulci compoziții românești” (dos lindisimas composiciones rumanas). La tombolă vinde și „frumoasa princesă Ghica” (la bella princesa Ghica). În public – firește Gorceacov, cu consulul Rusiei, Stuart, și generalul împărătesc, Jomini. Broft otelierul e expulzat de la cartierul rusesc pentru că lua 25–30 de franci pentru un dejun.

    Tot din București se scrie la 21 august (n-l din 28). Nimic neputîndu-se afla despre război, corespondenții umblă desperați pe străzi. D-ra Keller și o tovarășă merg joi la cartierul rusesc, pentru o reprezintație-două. Legiunea bulgărească – formată la Ploiești, unde marele duce Nicolae îi încredințează steagul țesut de doamnele din Samara –, se luptă admirabil; turcii nu dau cartier prinșilor bulgari. Bulgarii din corpul lui Scobelev se poartă tot așa.

    La 22 (n-l din 30), se semnalează plecarea de la Filaret a 500 de rezerviști ruși, veseli, entuziaști, cu un preot. Neavînd alt subiect, el va prezintă – ca și unii corespondenți francezi – Moșii, bîlciul de la Filaret. „Cum la Madrid e clasic Sf. Antoniu de la Florida, așa e clasic Filaretul în București. Se află așezat aici un bîlci permanent, lîngă o fîntînă monumentală cu cea mai bună apă. Lumea merge s-o bea, ațîțîndu-și setea cu rahat dulce turcesc făcut cu amidon, zahăr și migdale. Deocamdată, vasta întindere din vale servește ca stație a mii de căruțe de transport.”Ion Brătianu, care a fost la țar, se întoarce la domnul său: mîne va fi la București. Orașul petrece. Corespondentul nemerește la un teatru grecesc, care-l încîntă. La Union Suisse compania dă Vesperele revoluției grecești (La víspera de la revolución helénica) de consulul Alexandropol („Alexandrave”), în șase acte, un „modelo de grandilocuencia”: pronunția e purisimă, fără rival, lipsind nazalele, guturalele, sunetele mute. Asistă ziariștii greci Paschidi, Sabini.

    La 23 august, corespondentul scrie că toate trupele românești se află acum în Oltenia. La 24 (n-l din 31) semnalează plecarea de garibaldini spre Atena.

    Scrisoarea din 26 (n-l din 4 septembre) e de la Giurgiu, unde ziaristul spaniol ajunsese prin Alexandria. Orașul a fost distrus: o bombă a izbucnit la gară: numai otelul Petersburg e deschis, însă proprietarul oferă un cort afară. Totuși cutare proprietar clădește în piață, profitînd de ieftinătatea lucrului.

    Din Poradim, la 5–6 septembre (n-l din 16), se vorbește, în sfîrșit, de lupta de la Grivița. Carol I trece în revistă trupele, supt un soare canicular: 40 000 de oameni defilează înaintea lui. „Trebuie să recunoaștem că acea armată e bine îmbrăcată și încă mai bine echipată”. Trec vînătorii, în costume de bersaglieri sau de trăgători din Alpi, roșiorii, cari samănă cu husarii roșii prusieni, călărașii tipici, „pe cai mici și nervoși ca ai cazacilor”, dorobanții, și mai „clasici”, în prezența lui Ion Brătianu și a lui Robescu, directorul poștelor. Domnul românesc e prezintat ca „un om destul de simpatic, cu fizionomia dulce, deși nu energică, de statură regulată, cu barba regulată și plină”. Și, în ce privește caracterul său: „E un om ambițios, de foarte bună credință și de cele mai bune intenții. E un spirit înaintat. Ar vrea să meargă totdeauna mai departe decît îi permit împrejurările… Principele Carol, odată ce s-a declarat independența țerii sale adoptive, își creează merite ca să cîștige coroana de rege, cu care e chemat a-și încinge capu-n eurînd, dacă lucrurile nu iau o întorsătură rea”. Informațiile scriitorului asupra armatei, luate de la generalul Zefcari, aflător în oastea marelui duce Nicolae, urmează.

    La 7, din Pelișat (n-l din 20), spaniolul prezintă pe domn în tovărășia lui Zefcari, a lui Cernat, și a generalului rus Zotov. Cît despre situația armatei, „încrederea în triumf e mare. Unele batalioane românești, la trecerea, astăzi, a principelui înaintea lor, au strigat: Asaltul! Asaltul!”. Brătianu poartă personal grija răniților.

    O scrisoare din București, 23 septembre (n-l din 4 octombre), celebrează admirabila stare a trupelor care știu că au cîștigat biruința: „Efectul moral produs în sufletul trupelor românești de ultimele operații e escelent. Soldații aceștia noi se cred acum soldați deprinși cu războiul și ard de dorința gloriei militare. Toată lumea e martoră că armata românească știe să se bată. Sîngele vărsat n-a fost deci neroditor. Bine zicea colonelul Candiano Sergiu (sic), în discursul pe care l-a ținut la Turnu-Măgurele pe mormîntul nenorocitului ofițer Bogdan: „Trebuie să compătimim, camarazilor, pe viteazul Bogdan? Nu, pentru că nu e de plîns cine-și varsă sîngele pentru restaurarea și gloria țerii sale. Odihnește-te deci în pace, prietene, tu ți-ai făcut cu vitejie datoria”.

    Se notează însă ofițerii cari au greșit. Maiorul Lahovary – se cunoaște acuzația, și răspunsul –, neobservînd a doua redută a Griviței, e scos de la statul major. Un colonel M… s-a ascuns la ambulanță; colonelul G… e învinuit că n-a mers direct la asalt. Informatorul crede că ei și-au pierdut gradul, devenind simpli soldați. M… ar fi fost chiar condamnat la moarte, dar Carol crede că nu trebuie să se verse sînge astfel. „Aceste acte izolate de lașitate au produs adîncă indignare în pieptul tuturor bunilor patrioți.”

    Se adauge că lupta a dovedit superioritatea puștii turcilor.

    Din București, la 25 septembre (n-l din 3 octombre), se raportează trecerea cazacilor, cu ofițeri tineri. La București se află Scobelev, Radovici, Gurco care merge la Zimnicea să întîmpine garda. Rușii caută case de iarnă, care sînt puține; Gorceacov și-a găsit una. Ignatiev merge însă spre Chiev: e dizgrațiat. Despre bulgari are părere rea: sînt spioni turci. Din Bulgaria, de răul lor, cari și ucid, vin evrei fugari, pe cari-i ajută bancherul Halfon.

    Cum se vede, informatorul a cîștigat pe încetul sentimente reale de stimă și simpatie pentru români. Publicul spaniol, supt impresia știrilor de război, începe a se interesa de depărtatul popor latin.

    Extraordinar de crudă, deși dreaptă pe alocuri, e critica lucrurilor de la noi pe care o dădea în 1879 un diplomat francez în trecere de la Severin la București și de la București la Giurgiu, de Moüy (Lettres du Bosphore: Bucarest, Constantinople, Athènes).

    Nimic nu-i place de la început. Nici natura însăși, orizontul „gălbui”, casele ca niște clăi de fin, omul de o samă cu mediul, căci „el, căsuța și brazda par că nu fac decît un bloc uniform, că sînt legați unul de altul, că sufăr aceeași soartă, cum au același aspect întunecat (morne) și sumbru”. Tot ce vede în Oltenia e numai „un colț din societatea orientală, sumbră și pitorească, mizerabilă și bogată în colori”. Dealtfel o adevărată populație se caută în zădar: „omul lipsește pe acest pămînt melancolic: simți impresia singurătății mute; sufletul rămîne uimit (interdit) și morocănos”. Cîte un oraș lîngă ape de suprafață, cu maluri joase – și Oltul! –, apare ca „o insulă singuratecă în mijlocul suprafețelor nemăsurate”.

    Bucureștii, cu biserici proaste, cu o șosea bună și cu case boierești ca la Ville d’Avray, nu pot să-l mulțămească: n-au „coloare particulară”. E aceeași antiteză ca în toată țara: aici „între luxul francez sau rusesc și mizeria orientală”. „Elementele par a fi reunite prin hazard mai curînd decît prin atracțiile vieții împreună.” Trec alături „popi zdrențuiți” și echipagii de lux pe „străzile mlăștinoase” (rues marécageuses). Nicăiri originalitatea, nicăiri armonia.

    Și aceste defecte le semnalează el în toată viața noastră, răpede prefăcută. E „o rasă încă rău echilibrată, care ia adesea viciile drept eleganță și nu vede totdeauna îndestul pînă la ce punct conrupția la popoarele mari e răscumpărată prin un întreg trecut și printr-un prezent întreg de virtuți laborioase și severe… Totul e de ordin compozit, făcut din bucăți (de pièces et de morceaux); nicăiri o formă caracteristică, o societate distincta. De fapt ei n-au nici o fizionomie bine hotărîtă (bien tranchée), nu posedă nici o puternică literatură, nici o industrie, nici o arhitectură care să li aparție și nu pot concepe alt progres decît imitația mai mult sau mai puțin fericită a popoarelor europene”. Deoarece vorbește și despre viitor, semnalează „puterea si vitalitatea, foarte vizibile”.

    Lucrarea următoare, din 1878, a lui Beaure și Mathorel (La Roumanie) se sprijină pe o compilație și, bine împărțită, are idei juste fără a însemna ceva în dezvoltarea informației apusene sau a ideilor lumii apusene față de noi.