În Zig-zags en Bulgarie din 1879, un ziarist francez, corespondent la trei mari gazete, dă și prețioase știri despre împrejurările și oamenii de la noi. Venind din Chișinău, în cursul războiului cu turcii, i se pare a vedea în pașnicul Prut un zbor de „flamingi rosi”. Mai autentic e murdarul otel ieșean, la care neglijența e în creștere de jos pînă la odăile călătorului și pe care se grăbește a-l părăsi. Cum se întîmplă să fie în oraș de dumineca mare, călătorul calcă pe verdeața și florile îngrămădite în biserici, unde slujba, făcută cu voie bună, îi place. La gară e haos, îngrămădire de samsari, speculă și conrupție.

    În drumul spre București, oprire, silită, la Bărboși. Cu o diligență călătorul e dus la Focșani, cu casele albe curate în mijlocul grădinilor. Războiul nu se simte decît printr-un dezertor purtat pe străzi, cu lanțurile la mîni, – pretinde martorul nostru. Uitam pe ofițerul prusian von Liegnitz, care ar fi fost atașat de Moltke la persoana domnului nostru și care poruncea ca stăpîn în localitate.

    Tot diligență duce mai departe, pînă la Buzău, de unde se ia din nou trenul pentru Ploiești. Bulevardul nu exista și casele mari încunjurau numai piața; se semnalează cea mai frumoasă clădire: o școală. Se descrie pitoresc și otelul în care se face popasul și noul aspect al orașului ocupat de cartierul general rusesc, pentru care trupe improvizate joacă în grădini (și o pariziană cu apucături ca pentru ocazie). Un portret bine făcut al marelui duce Nicolae poate interesa pe istoric, ca și acela al atașatului francez la Petersburg, colonelul Gaillard, care fusese la Calafat cu domnul, asistînd la bombardarea turcească și care laudă pe soldații noștri. Lîngă oraș voluntarii bulgari, în haină întunecată și cu crucea roșie la căciulă, purtînd stegulețele nației lor, se gătesc de luptă. Întîlnirea la gara din Ploiești a prințului rus cu stăpînitorul României e o pagină de istorie: pe Carol I scriitorul e gata a-l confunda cu „un fercheș (pétillant) căpitan de vînători de la Vincennes”. Marele duce, care asculta, „cu o indiferență mai mult sau mai puțin studiată” pe interlocutorul său, îi prezintă pe princesa Șacovscoi, bătrîna conducătoare a ambulanței lor rusești.

    Bucureștii sînt descriși ca „unul din orașele cele mai plăcute din Europa, o adevărată oază în mijlocul unei civilizații relativ puțin înaintate”. Plac mai ales grădinile, care sînt pretutindeni, „bucolice”, în amestecul de modeste lucruri vechi și clădiri nouă: „cazărmi de închiriat cu cinci ori șese rînduri”. Șoseaua e plină de ruși călări, oțelele, restaurantele, grădinile, au în ele, zi și noapte, oaspeți buni platnici. […]

    Între casele pe care le cercetează călătorul e a lui C.A. Rosetti, atunci și președinte al Camerei deputaților și primar. Se înfățișează plăcuta lui locuință și se descriu seratele de joi ale d-nei Rosetti, în care serate se lucrează, de femei îmbrăcate „național”, la scamă pentru răniți. În redacție, cu chipurile lui Mazzini și Garibaldi, purtînd dedicația, se discută în limba franceză. Din cei de față se zugrăvesc: Ion Brătianu, „frumos cap românesc de cugetător și de poet, vorbind totdeauna cu o elocvență naturală și găsind icoana caldă și bătătoare la ochi pentru a-și exprima ideile”, Eugeniu Stătescu, melancolic, colonelul Pilat, fost locotenent-colonel în armata lui Bourbaki, cu „bustul lui crotonian”, ba chiar Radu Mihai, prefect de poliție. Între străini, englezul Forbes, Villiers (de la Graphic), Boyle (de la Standard).

    La București asistă Kohn-Abrest la sosirea țarului, în fața căruia la Iași se sinucisese un ofițer pe care el nu voise să-l grațieze. Francezului Guilloux, care conducea căile ferate, i se pusese în vedere împușcarea dacă nu va sta pe locomotivă între șofer și mecanic. Călătorul a văzut împodobirea cu un arc de triumf din partea elevilor școlii militare, pe atunci lîngă gară, a străzii Tîrgoviștii, prefăcută apoi în Calea Griviței. Podul Mogoșoaii era acoperit de verdeață și de flori. Ziua foarte frumoasă era prielnică mulțimii ce se primbla. Orașul i s-a părut francezului „foarte potrivit (avantageusement crée) pentru marile serbări publice”, sămănînd astfel „cu calitățile solemne ale Italiei, dar cu avantagiul unei mai mari libertăți (laisser-aller) și cordialități în expansiune”. Țarul, răspunzînd lui Rosetti, semnalat cu insistență de Ignatiev, îndreptase pe vorbitor, spunînd că a tras sabia numai pentru „națiile creștine din Orient”. Publicului i-a displăcut că domnul n-a stat în prima trăsură, unde făcuse loc doamnei, alături de țar, ci în a doua. Alexandru al II-lea, trist supt ploaia de flori, zîmbi numai o dată cînd ea se prefăcea, la casa lui Stătescu, într-un potop. Brătianu avu două accidente și de pe urma celui de-al doilea zăcu mult timp.

    Se trece apoi la împrejurările războiului: bombardarea Giurgiului, unde populația e surprinsă la cafenele – călătorul se prezintă la fața locului și află pretutindeni distrugerea –, trecerea Dunării la Zimnicea – după ce povestitorul căutase pe țar la Alexandria –, luptele de la Siștov – unde află pe însuși Canini, „bătrîn confrate italian cu barba de fluviu albă, îmbrăcat în orice vreme cu un macferlan care ascundea pitoresc zdrențe foarte pitorești”.

    Întors la București prin holdele aurite, pajiștile îmbielșugate și înaltul porumb verde, cu țerani din tablourile italiene ale lui Léopold Robert, Kohn-Abrest, are o audiență la baronul de Jomini, ajutorul lui Gorceacov. Aici se petrece: la Rașca, la „Dacia”, la „Union Suise”, la Moși, plin de samsari, pe cînd pașa de Nicopol, prizonier, debarcă din tren la Filaret.

    Călare, corespondentul merge apoi spre Zimnicea, plin acum de sucursalele marilor magazine, de restaurante, de aventurieri, de falsificatori. Aici sosesc veștile de la Plevna. […] La Turnu-Măgurele întîlnește din nou pe Brătianu, care, instalat la prefectură, cerceta toate amănuntele cu cea mai mare grijă fără a înceta despre aceia de a conduce politica Principatului. Don Carlos era acolo, foarte mult simpatizat de aliații noștri.

    Un ultim drum e cu ofițerii ruși cari merg din București spre Moldova, în septembre, într-un moment cînd, la Buzău, la Brăila era frică de o invazie a turcilor. Galații par „morți”, portul fiind închis și negustorii străini plecați. La Brăila e liniște. Peste cît va zile se pare că ziaristul era la Corabia și asculta discursul lui Brătianu către ostașii ce treceau podul. Peste cîteva zile el vede cu admirație soldații noștri mergînd la asalt: „acești bieți țerani români cu bluzele lor uzate și căciuli cu pene de curcan, ei de cari s-a rîs atîta, au dovedit că știu să moară, dacă nu să învingă, și că e în adevăr sîngele vechilor daci care li curge în vine.” Și Canini asistă la luarea întîii redute de la Grivița. Din douăzeci și opt de ofițeri de la 2 de Vînători rămaseră patru, la 5 dorobanți cinci sute douăzeci de soldați din o mie cinci sute optzeci. Davila e acolo cu ajutorul medical; soldații sufăr totul în tăcere, dorind doar să scrie acasă.

    La apropierea iernii francezul părăsește capitala munteană, căreia-i prevestește prosperitate, cu dorința de a i se păstra caracterul pitoresc. Portretele simpatice ale lui Brătianu și Rosetti încheie cartea; al lui Kogălniceanu e mai bine schițat.

    Mă opresc aici cu bibliografia franceză. Cărți ca ale d-lui Belessort sau aceea, superficială, a d-lui Léon Claretie, descrieri ca a d-lui Labbe (La vivante Roumanie), ca ale d-nei Noëlle Roger și ale soțului ei, profesorul Pittard, sînt prea nouă pentru a putea fi judecate într-o carte de cuprins istoric. Alte cărți care nu se află în țară vor fi analizate într-un suplement.

    Un englez, W. Beatty-Kingston, autorul mai multor lucrări de politică, a venit din nou la 1874 în Principate pentru a cerceta, ca și francezul Desjardins, situația evreilor aici. Era provocat de adresa comunității din Bacău către un coreligionar din Anglia, cu plîngere contra legii băuturilor și unei aspre aduceri la îndeplinire: ziarul Daily Telegraph dădu autorului, așezat atunci la Berlin, sarcina de a se informa personal asupra chestiei, care ajunsese de notorietate publică, mai ales că era deprins cu Principatele, destul (tolerably) de familiar cu limba românească și cunoscut personal bărbaților politici atunci la putere în București.

    De fapt el fusese în țară, ori cel puțin în Moldova, pe care o află schimbată în bine, încă de la 1865. Nu mai era, spune el, o stare de lucruri ca „în secolul al XIV-lea”. Dar își amintea încă de drumurile rele, de hanurile mizerabile, de cîrciumile la drumul mare și părerea lui e și acuma că în ultimul timp al domniei lui Cuza Vodă eram un neam de sălbateci, cu o clasă dominantă incapabilă și fără patriotism, neavînd înainte nici un viitor.

    Supt toate aceste raporturi, drumețul din 1874 are de ce să fie satisfăcut: trenurile punctuale și curate, Grand Hôtel, cu patron vienez, la București, Hugues și otel Concordia. Lăutarii îl distrează, și li reproduce cîte ceva din cîntece.

    Situația politică supt regimul Lascăr Catargiu–Boierescu îl satisface tot așa de mult. Despre prinț nu aude decît laude. Crede că guvernul de la 1874 pregătea independența țerii.

    Iar, în chestia evreiască, el constată vechea toleranță cu ceva bunăvoință mai mult, pentru a satisface dorințile Puterilor în această privință. I s-a spus numai că elementul imigrat e prea numeros. Evreii înșiși dezmint informațiile tendențioase cu privire la ei.

    În carte se află și descrierea Sulinei, care i se pare un loc imposibil de locuit, a Țuicii, cu 20 000 de locuitori, în stradele căreia te primbli noaptea cu cavasul care duce înainte felinarul, a Bacăului, cu pavaj foarte bun și frumoasă înfățișare, a Romanului, unde elementul evreiesc i se înfățișează așa că s-ar speria, spune el, Londra, de dînșii, a lașului complect stăpînit de elementul care provocase ancheta, a Galaților, [refăcuți și împodobiți dar cu moldovenii, sau numai boieri sau numai iloți în țara lor. Și englezul scrie că-l urmărea acest gînd: „Dacă, din cele trei milioane și jumătate de londonezi, două milioane ar fi străini cu obiceiuri criticabile (objectionable), cari ar fi luat întregul negoț al capitalei în mînile lor, nu-mi închipuiesc că restul de un milion și jumătate i-ar privi cu simpatie”. „Evreii în Moldo-Valahia desigur au motive de plîngere speciale, definite și serioase, care strigau tare pentru o răpede lecuire, dar mi s-a părut că viața țeranului român era o lungă jălanie (grievance)… Starea lui ar fi fost nesuferită pentru orice ființă mai puțin îndurătoare, blîndă (amiable) și smerită.” Copiii lui se sting fără îngrijire; la un sat „dintre Ruginoasa și Roman” în 1874 mor de difterie, din șaizeci de copii, cinzeci și șapte. Dar acestea sînt rele în curs de îndreptare, și autorului îi place a spune că progresul nostru întrece și pe al Rusiei, ca pavaj, lumină, administrație, armată și chiar grija de țeran în ultimii ani.

    În Une course à Constantinopol vestitul ziarist de Blowitz, ducindu-se în Orient pentru a vedea de aproape cum se caută a se rezolva vechea și poate eterna problemă a Orientului, a trecut și pe la noi.

    Cartea e tipărită la 1884 și plecarea în acele vagoane paturi, care erau atunci o inovație și pentru inaugurarea cărora de la Paris la Constantinopol se pofteau oaspeți ca acesta, pare a se fi făcut ceva înainte de această dată. În trenul spre București e pe aceeași listă de invitați o întreagă societate în care și distinsul povestitor care a fost Edmond Abouth, și el descriitor, din fugă, și cu acest prilej, al țerii noastre.

    Locuri cari îi par banale între Timișoara și Caransebeș. Porumbiști veștede, bălți înverzite, noroi frămîntat de căruțe. Apoi muntele apare și rîul ce se zbate în văile lui. E ca pe la Aar și Reuss, scrie cunoscătorul peisagiilor Germaniei apusene. O limbă latină apare pe firme de la Vîrciorova încoace. Asupra distanței pînă la București nimic. Dar capitala noastră îl interesează pe călător, prin contrastele ce cuprinde.

    „Capitala în naștere a unui regat care se naște.” În birjă, pe Calea Griviței, încă suburbie sărăcăcioasă. Și în centru, Palatul pare meschin, cu toate reparațiile. Dar orașul e viu și tînăr. Spre Sinaia. Șes monoton. La Ploiești gara plină de costume interesante. Soldații fac exerciții în apropiere: oaste nouă. Radowitz, fost consul la noi, spusese lui Blowitz că regele, odinioară, la sfîrșitul unei inspecții nereușite, plînsese în toată forma. […]

    Sinaia-i pare drumețului un colț proaspăt și vesel. Tocmai în ziua aceea se inaugura castelul Peleș și C.A. Rosetti se întorcea de acolo în frac. Poftiți la palat, cu tot halul în care se aflau, cei douăzeci de călători află pe rege în mare uniformă, vorbind cu Grigore Sturdza, într-o societate compusă din D.A. Sturdza, care ar fi avut în ziua aceea o „fizionomie afabilă și zîmbitoare”, generalul Fălcoianu, colonelul Candiano Popescu, Gheorghe Chițu și Alecsandri.

    În port românesc, regina e între domnișoarele de onoare, îmbrăcate ca și dînsa. Cetitor al „Cugetărilor” înaltei doamne, de Blowitz vorbește cu dînsa de literatură și artă și află că acest port e impus. Regele-i spune că la congresul din Berlin oaspetele a putut vedea pe delegații români, că numele lui i-a fost pomenit de Catargiu (Callimachi-Catargi) și că, dealtfel, marele ziarist e decorat cu Steaua României.

    Cu acest prilej de Blowitz își amintește că a asistat cu C.A. Rosetti, în Paris, la îngroparea fostului ministru român în Franța: ar fi murit de supărare pentru că fusese atacat și dizgrațiat.

    Felicitat pentru Dobrogea, regele spune cuvinte adînci: „Fără îndoială în el însuși acest schimb ar putea să pară acceptabil. Dar, în principiu, nu pot admite această teorie a schimburilor cînd e vorba de teritorii și naționalități. Nu dai numai pămînturi, ci suflete pe care credeai că le-ai cîștigat și le cedezi. Nu totdeauna e un tîrg frumos. Dar, fiindcă se făcuse din aceasta o chestie de sentiment, discuția ajungea fără folos. Numai, de fapt, nu-s două porturile ce am căpătat, ci numai unul: Chiustenge. Însă trebuie să cheltuim douăzeci de milioane și să întrebuințăm cinci ani pentru ca să iasă roade din aceasta; avem nevoie de zece ani de pace ca să ajungem la acest țel. Cum vezi, acest dar nu e fără preocupații.”

    De Blowitz spune că acei zece ani sînt garantați de Bismark și că în țară alegerile pe patru categorii-colegii nu pot da surprinderi. Regele, înainte de a încheia, observă că sînt patru clase și că nu pot fi mulțăminte toate în același timp.

    După vizitarea castelului, se cîntă și arii naționale, regele dă semnalul aplauzelor. Ceaiul se oferă călătorului de d-ra Teodori. Regele reia convorbirea, pentru ca să arate ce greu și-a clădit „casa” de locuință, dar ce mulțămit e de consolidarea țerii, cu o armată asupra căreia, în orice împrejurări, nu s-ar putea trece. Demonstrațiile de la Paris contra regelui Spaniei dau prilejul ca suveranul să spuie că Alfons al XII-lea nu era vinovat pentru că împăratul german îi dăduse un regiment în provinciile luate de la Franța în 1871 și că, oricum, asemenea scene „nu vor face mai dese vizitele suveranilor la Paris”. Și întîlnirea lui Gladstone cu țarul la Copenhaga-i pare un act contra Germaniei și el lasă a se înțelege aceasta.

    Prin Giurgiu, după o luptă cu hamalii „bărbați”, adecă bărboși, se trece la Rusciuc.

    Charles Bizot publică în 1886 la Paris un volum de călătorii intitulat Grèce, Turquie (sic), Danube.

    E vorba iarăși de un ziarist, de unul care a fost însărcinat de două publicații, Le Siècle și Le Gagne-Petit, să întreprindă în Orient drumuri care nu erau noi pentru dînsul. Dealtfel, ziaristul era și un erudit, ca unul care făcuse studii de antichități elenice la școala franceză din Atena. Astfel el putea scrie înduioșat că „de aproape patruzeci și cinci de ani și-a umplut din nou ochii de lumina care acum în curînd douăzeci de ani îi îmbătase”.

    Călătoria se face, în 1885, pe mare, drept la Atena. Aici tot ce privește vremea veche îl încîntă fără să caute însă priveliști contemporane. Regretă pe palicarul care nu știe ce face, dar se vede cîtă-i ziulica de mare, și aruncă oarecare considerații asupa certelor de partide, cu demarhii lor, „oameni cari fac afacerile tuturora, la cari toți se adresează, ori de e un proces de susținut, ori un loc de căpătat, o lămurire de cerut, o scrisoare de scris”. Bizot cercetează urmele vechilor cetăți și se abate și prin insulele Ionice vecine. E dintre aceia cari merg cu ochii deschiși asupra vremii lor și-și dau seama că „e bine să ai religia antichității, dar superstiția ei, nu”.

    Pitorescul: străzi desfundate, cîni răpănoși, hamali cruzi, ulemale cu turbane verzi, femei cu iașmac îi lovesc privirile la Constantinopol. Iubitorului de lucruri elenice, moscheile noi, vechile urme bizantine nu-i plac: lucruri enorme și grele. Bazarul îl ocupă mai mult decît Sfînta Sofia. Cu totul altfel în vechea capitală a osmanlîilor, la Brusa, unde-l farmecă faianțele vechi, asemenea în strălucirea lor cu safirul și smaragdul, părînd a fi inspirate, în reflectele lor minunate, de apele schimbătoare ale mării vecine.

    De români e vorba întîi la discuția asupra succesiunii turcești, atît de felurit scontată. Drepturile românești i se par scăzute prin puținul număr al reprezintanților rasei noastre în Balcani și prin așezarea pe malul stîng dunărean a centrului rasei noastre. Bulgarii îi apar ca „prea aspri și prea puțin civilizați, pentru ca într-un veac ca acesta să fie candidați serioși la hegemonie”.

    Dacă ar fi putut gîci că va veni îndată alt veac în care asprimea, brutalitatea, între popoare, ca și între oameni, va fi principala virtute…

    La noi vine tot pe mare. Cînd trece Dunărea „murdară”, „galbenă, măcar ca Tibrul la Roma”, de la Rusciuc la Giurgiu, află un mal „cu totul plin de viață, verde, primitor”. „Pretutindeni copaci frumoși, livezi voioase, lanuri de porumb îmbielșugate, un șes cît cuprind ochii și de o minunată rodire. Aici, natura e amica omului și nu, ca dincolo, dușmana lui.”

    Fără tovarășul său, pictorul, foarte cunoscut pe urmă, Fournier, care se grăbește spre Apus, – Bizot vine la București, al cărui nume îi pare, și lui, că are o semnificație de bucurie. Descopere orașului „aere de capitală” cu străzi largi, case bine aliniate, tramvaie care aleargă în toate părțile, birjari turbați, teatru frumos, magazine chipoase, cafenele luxoase, multe clădiri noi, abia sfîrșite și altele în lucru, otele monumentale după Louvre și „Grand-Hôtel”. Așa era atunci… Dar, cu tot desprețul pentru Orient al celor de aici, prețuri mai sărate ca oriunde în aceste pretențioase oțele.

    Nu pricepe bisericile: „două, trei”, și „bizantine, moderne”. N-a fost dus unde trebuie, cum se face și acum. Priveliște din Dealul Mitropoliei. Lipsă de lucruri interesante.

    În drumul spre Sinaia, natura-l prinde încă din mers.

    Grîu slab, admirabile porumburi: „nicăirea n-a văzut așa ceva”. „Pretutindeni la țară bărbați, femei la cîmp: tot poporul ăsta pare harnic, și ce viață grea! Bărbați și femei, în țara aceasta, tot omul din popor nu mănîncă decît mămăligă rău făcută și puțin hrănitoare, cu cîteva cepi”. Băutură, scrie francezul, – apă.

    Viile de supt munte îl farmecă: vinul lor ușor e cumpărat și pentru Franța. Muntele i se pare zîmbitor și el. „O mică Elveție.”

    Invitat la regele Carol, regina Elisabeta i se înfățișează „foarte amabilă, simplă, toute charmante”: „m-am supus farmecului ei, cu toți ceilalți”. Nu uită cugetările ei din La Nouvelle Revue. Regele e „un om inteligent, foarte lămurit asupra tuturor lucrurilor în Europa, un spirit real (juste)”.

    Viitorul nostru scriitorul nu-l judecă prea senin. Din Apus, am luat „mai curînd viciile decît calitățile”. Sîntem și la loc rău. Și avem cu ce ispiti, pe dușmani, cari nu lipsesc…

    Întîmplarea-mi scoate înainte o curioasă carte tipărită la Buenos Aires în 1890 și cuprinzînd un itinerariu pentru călătorul care dorea să cunoască lumea întragă.

    El libro del viajero e redactat de un cetățean argentin cu nume italian, Antonio B. Massioti, care nu uită a-și pune și chipul.

    Un întreg capitol privește România, și mi se pare că nu e fără interes să se arăte cum eram priviți acum aproape o jumătate de veac în capitala depărtatului stat sud-american.

    „România”, se spune la început, „intră în categoria țerilor care au mult de văzut și puțin de admirat”.

    Massioti, care a fost însuși la noi, venind prin Ungheni, își descrie călătoria, ceea ce dă informațiunilor sale o valoare personală.

    Cîmpul moldovenesc îi face impresia „pampaselor” lui de acasă, a căror monotonie e întreruptă însă de prelungirile Carpaților. Cîmp deci și dealuri pornite din munte, aceasta deosebește peisagiul românesc.

    La Iași, „mic oraș de mediocră importanță”, Trei Ierarhii restaurați îi par o zidire nouă, ale cării „baso-reliefuri” capricioase nu-l încîntă prea mult. Încunjurimile-i par mai interesante.