VII. Călători după 1821
Mișcarea românească de la 1821 a avut mai multe direcții și a produs mai multe urmări. Pe de o parte această manifestație a țerănimii, reclamîndu-și cele mai vechi drepturi, a căror amintire nu perise din mințile lor, manifestație care nu-și atinse scopul și din cauza suprimării, prin crima eteriștilor, a șefului ei, fără care toată istoria noastră contemporană, incapabilă de a pleca de la o acțiune orășenească, de la un mic număr de tineri formați în Apus și imitînd singur Apusul, ar fi luat un alt drum. Apoi tulburările care izbucniseră în Moldova de sus pentru a răspinge silnicia eteristă. Și, în sfîrșit, pe cînd boierii cei mari, bătrîni, se arătau indignați, ca Alecu Beldiman în „Jalnica tragodie” a lui, că-i tulbură revoluționarii în huzurul lor și-i pun pe drumurile de străinătate ale pribegiei prin Bucovina și Basarabia, pentru moldoveni, pe la Sibiiu și Brașov, pentru munteni cu toții sărăciți și supuși, fără nici o considerație pentru persoana lor, la un alt regim decît al obișnuinței lor, altă boierime, mai nouă, mai tînără, mai îndrăzneață, se gîndea să întrebuințeze evenimentele neașteptate pentru a crea o nouă situație patriei lor. Astfel, pe cînd cei dintîi visau de o republică aristocratică, avînd doar un „baș-boier” în frunte, ceilalți doreau ordine constituțională ca în Apus: domn din țară și voit de țară prin boierii ei, un „senat“ care să-l sfătuiască, o administrație cu ierarhie și împărțire de roluri și despărțirea după ideile engleze, adoptate de francezii de la 1789, a celor trei puteri. Și un partid și altul se adresau către Poartă, și întîmplarea făcu să răzbată numai cererea acestor din urmă, „cărvunari” sau carbonari, care a și fost primită. Arzului lor i se datorește domnia pămînteană în Moldova și, ca o consecință neapărată, și în principatul muntean.
Odată ce se atinse acest rezultat, învingătorii își dădură toate silințele ca să ajungă la îndeplinirea integrală a programului lor. În 1822 ca și pe urmă, cu ocazia plecării trupelor turcești, după cererea rușilor, din Principate, și a garanțiilor ce se cereau pentru aceasta de la Constantinopol, ei elaborară puncte de constituție care nu putură fi admise și din cauza statornicei împotriviri a puterii protectoare. Dar, cînd se ajunse la o înțelegere vremelnică între Rusia și Poartă, prin convenția de la Acherman, constituția mult dorită fu promisă țerilor noastre. Cu clauze grele pentru țeran, împovărat cu zile de lucru și nerecunoscut ca vechi proprietar, această lege dădea, prin adunări oricît de strîmt alese, un control domnilor, și anume în aceeași formă pentru Moldova ca și pentru Țara Românească. Un comitet de boieri din Iași și București, cu înțeleptul poet Conachi, cu priceputul grec muntean dr. Asachi, iar, ca secretari, cu Asachi, de o parte, iar, de alta, cu tînărul Barbu Știrbei, format la Paris, se ocupă de alcătuirea acestei legi fundamentale, pe care rușii, din anume considerații, o numiră „Regulament Organic». Pe baza acestui act, care încununa străduințile reformiștilor, începură, la 1834, după încetarea ocupației cîrmuite de generalul Chiselev, să guverneze în Principatul muntean Alexandru Ghica, fratele, de aspect occidental, al domnului de la 1822, iar în Moldova istețul și energicul Mihai Sturza, care, fără egoismul și lăcomia lui, ar fi lăsat o mai frumoasă urmă în istoria regenerării noastre.
Supt cel de-al doilea Ghica, supt urmașul său de la 1842 pînă la 1848, Gheorghe Bibescu, fratele, mai romantic și mai puțin capabil de a domina împrejurări grele, al lui Știrbei, supt Mihai Sturza, țerile noastre își schimbară aspectul, în sensul pe care-l lasă a se vedea și ultimii din călătorii pe cari i-am analizat. Un tineret format în școlile create și condus de ardeleni (August Treboniu Laurian, Florian Aaron etc.), în ale Regulamentului Organic sau și în universitățile Apusului, se pregătea să ieie conducerea țerii, și călătorii străini vor găsi astfel, la curte, în adunări, în boerime, între negustori, oameni cu alte idei și aplecări, dacă nu și cu hotărîrea trebuitoare pentru a face binele pe care-l aveau în gînd, biruind prejudecăți care de fapt erau și în esența mai ascunsă a propriei lor ființi.
Anul acesta 1821, cînd mișcarea lui Tudor Vladimirescu dădu astfel, alături de zbuciumul violent, dar burlesc în mare parte al Eteriei elenice în părțile noastre, o notă populară românească, nu ni e cunoscut îndeajuns prin călători străini.
Cea dintîi dintre lucrările franceze care dau, cu simț de dreptate, cu înțelegerea relativității împrejurărilor, o idee exactă despre lucrările și oamenii de la noi e excelenta mică scriere, apărută la Paris, a lui François Recordon, Lettres sur la Valachie ou observations sur cette province et ses habitants, écrites de 1815 à 1821, avec la relation des dernièrs événements qui y ont lieu.
Autorul e un tînăr elvețian, din cantonul Vaud, care, după ce făcuse studii de literatură și filozofie, înainte de a se consacra arhitecturii, fu luat ca secretar în serviciul lui Ioan Vodă Caragea, căruia îi dedică opusculul său. Zugrăvește în cartea lui priveliștea pe care, în mai 1815, i-a oferit-o capitala munteană, cu livezile înflorite, cu salcîmii albi de-a lungul podurilor, cu inșirarea trăsurilor bogate la primblare. A stat la noi, în București, cum spune în titlu, cinci ani, asistînd la procesiunile pentru ploaie în 1817, cu moaștele Sfîntului Dumitru Basarabov, la intrarea solemnă a lui Alexandru Vodă Suțu în sunetele muzicei turcești și românești, cu ospăț și bal pe urmă. A fost chiar marturul nemulțămirii cu această nouă domnie, în care banul era scump, dările nu se puteau plăti și mulți fugeau în Ardeal ori măcar la munte. Cînd vorbește despre începutul mișcării lui Tudor Vladimirescu, supărat și pentru nedreptățile ce i s-ar fi făcut și lui personal, cînd arată ce spaimă a produs plecarea, în noaptea de la 10 la 11 martie 1821, a familiei banului Brâncoveanu, cu ce neliniște se aștepta ciocnirea turcilor cu grecii, despre cari se credea că în dosul avangardei, de la Galați, 400 de oameni, au o armată de 30 000, cînd prezintă tabloul risipirii înspăimîntate a populației, el pare a fi fost de față.
Natural că Bucureștii (80 000 de locuitori) îi sînt foarte bine cunoscuți. Îi place orașul, care oferă un „așa de mare contrast cu celelalte ale Turciei, pe care le aflase așa de pustii și de triste“. Refăcută după marele cutremur din 1802, capitala munteană oferă frumoase case boierești, cu porți puternice, cu largi curți, cu cerdacul deschizîndu-se înaintea salei comune care desparte odăile soțului de ale soției, cu acoperișurile de șindilă, dar și de olane și chiar cu tablă, cu sere de plante rare. Curtea lui Caragea, abia refăcută, arsese. Casele Brâncoveanului, ale lui Golescu – palatul de azi –, ale lui Romaniți, lui Filip Lenș, lui Cantacuzino (Râfoveanu), lui Vilarà, „merită să atragă și privirile persoanelor mai îndepărtate, atît prin bogăția și măreția ce se descopere, cît și prin construcția lor, care e deosebită în fiecare din aceste clădiri”.
Podurile, des refăcute și cu cheltuială mare, sînt „de obicei bine întreținute”. Nu-i place micimea, închipuita lipsă de proporții, întunecimea, pictura bisericilor, în număr de peste o sută.
Sînt trei băi turcești și cafenele europene. În cele de modă orientală se servește cafeaua unui public sărac, înșiruit pe divane, ori jucînd, pe cînd țiganii cîntă și se zbuciumă. Primblare nu e decît la Herăstrău, cu copaci din nou sădiți, cu lacul și bisericuța. Poporul petrece prin grădini. Supt mitropolie și pe locul ei, înaintea viilor, este un chioșc, un bazin, o fîntînă turcească între sălcii: acolo se joacă geridul înaintea mahalagiilor.
Și împrejmuirile Bucureștilor îi sînt cunoscute, cu carele trecînd încet, pe cînd ciobănițe pasc turmele și pescari vînează bălțile. Vorbește astfel „de micul lac, coasta și pădurea de la Mărcuța”, ceea ce înseamnă Pantelimonul din față. A fost și la Cotroceni, unde pe atunci erau călugări. Din restul țerii pomenește Tîrgoviștea, cu vechea curte arsă de imperiali în 1736, Craiova, cu caimacam de la 1761, în locul tradiționalului ban, Buzăul, Giurgiul, cu cetatea dărîmată în insulă, Brăila, unde de două ori pe an nazirul primește daruri pentru Poartă. Toată țara-i place, cu Dunărea ca lacul Genevei, cu livezile, pomii, viile.
Din populație, socotită la 600 000, cu 80 000 de străini, mai familiari îi sînt boierii. Față de dînșii el vrea să fie drept, urmînd principiul pe care de la început și l-a pus înainte, criticînd pe calomniatorii țerilor noastre, cari „au exagerat abuzuri și au aruncat ridiculul asupra multor obiceiuri fără îndoială ca să merite aprobarea persoanelor ce caută mai curînd să se distreze (divertir) în povești decît să se ocupe de lucruri cu adevărat utile, așa cum ni le prezintă cu grămada studiul caracterului diferitelor națiuni”. Prezintă pe dregătorii munteni ea luxoși – veșmîntul, fără giuvaiere costă 3–4 000 de franci, trăsurile se pot compara cu acelea din orice capitală. Li plac ceremonii (cele de nuntă sînt date amănunțit și oamenii își trec vremea cu vizite). Mesele cuprind cinsprezece la douăzeci de feluri, cheltuiala pe an se urcă la 2–3 000 de galbeni. De două ori pe săptămînă în lunile de iarnă este bal mascat la „clubul nobil”; oamenii în vrîstă joacă faro, biliard, lotto. De la 1818 actori germani apar o dată pe săptămînă acolo; pentru ei s-a făcut „un frumușel (joli) teatru, destul de vast ca să poată cuprinde o mie de persoane”. Se trece la piese franceze traduse de ucenicii școlii domnești; dintr-o subscripție de vreo mie de galbeni era să se aducă în 1821 o trupă italiană.
Copiii sînt respectuoși înaintea părinților; stau în picioare, sărută mîna. Educația lor de la doică la dascăl, între slugi și părinți, e proastă – și pentru fete. Ele știu grecește, piano și limba franceză; frații, soții lor, în plus ceva geografie și aritmetică. Nu se învață ca o materie limba lor, lipsită încă de norme gramaticale. Există o școală nouă de alilodidactică și gimnaziul cu trei sute de elevi și profesori buni, prea deseori schimbați prin intrigi: cutare dintre ei a ieșit de la școală destul de nemulțămit.
Un capitol se ocupă de funcții, criticîndu-se purtarea ostașilor străini, în număr de 12 000, mai răi decît hoții: ispravnicii, unul grec, unul român, nu cruță populația. Domnul îi numește pe un an, dar îi confirmă adesea. Folosul lui de la țară se duce la turci: el cheltuiește trei-patru milioane pe an.
Poporul la orașe e compus mai mult din lume care atîrnă de boieri. Se bucură cînd în piețe li se aruncă marfa confiscată de la un negustor abuziv. Țeranii, les bons paysans valaques, sînt vrednici de toată lauda, fiind poate cam înceți la lucru, dar blînzi, de bună credință, sinceri, respectuoși, credincioși, evlavioși, – ca și preoții lor cei puțin învățați. Cu furca în mînă și pe drumuri, femeile lor, „bune gospodine, întrețin toate persoanele casei într-o așa de mare curățenie, încît i-ai crede mai totdeauna în hainele lor de sărbătoare”. „Cu viața în căsuțe și adesea în bordeie, cu petrecerea de serbători, dulap și lăutari, cu moravuri simple se vede că ei țin țara.”
În ce privește străinii, capitolul despre țigani e complect și plin de lucruri nouă: la metodele aurarilor, la preț (500 de piaștri sau 400 de franci capul de țigan), la formarea unei orchestre de țigani în București. Catolicii sînt 4–5 000; biserica lor din Cîmpulung e pusă în legătură cu doamna Ana a lui Negru Vodă (autorul vorbește și de „cronici muntene”); numărul evreilor, în București, Ploiești și Craiova, e de 5–6 000.
Becordon făgăduise și o scurtă istorie a țerii: „un précis historique sur les princes de Valachie”; probabil că el s-a pierdut.
Un alt francez, îndemnat de faima pe care o dăduseră țerilor noastre revoluțiile petrecute pe teritoriul lor, J.M. Lejeune, care se intitulează „profesor de literatură și profesor particular al Alteței Sale prințul Moldovei” – ceea ce înseamnă Mihai Vodă Șuțu –, dădea, cu adnotații personale, la Paris, în 1822, o traducere a lui Raicevich, după o recentă ediție, ieșită la Milan.
Lejeune are o informație foarte mărgenită; el crede sau se face a crede că „de mai mult ca douăzeci de ani nu s-a scris nimic despre aceste două principate”, și făgăduiește o istorie osebită (particulière) a Moldovei pînă la tulburările din 1821. Dar a fost de față în Constantinopol la crearea noilor domni Alexandru și Mihai Suțu, în 1818 și 1819, a văzut în alai și steagurile țerii cu Sfîntul Gheorghe, Sfîntul Mihai și Maica Domnului. Ca amănunte mai nouă: fiul mai mare al lui vodă duce beretul; caii domnești, doisprezece, au pe ei scuturi de aur cu pietre scumpe, turcii din alai, mantii roșii. După ceremonie, la poarta Constantinopolului, domnul revine incognito pentru cîteva zile. Se pare că scriitorul a fost în Iași, la 1819, cînd cu ciuma, și încă în 1821, judecînd după știrile asupra cutremurului din noaptea de 3 la 4 februar care a zguduit și „palatul domnesc, clădit numai în piatră și de o construcție solidă”, lașul îi e foarte bine cunoscut, și la el se află însemnarea exactă a podurilor: cel de la curte la Copou, și „o altă stradă transversală, care trece prin tîrguri” (marchés); regretă lipsa de luminat. Vorbind de consulatul Prusiei, el arată că a cunoscut, dacă nu pe întîiul titular, măcar pe al doilea, de Kreuchely-Schwerdtberg, prieten al lui și „om cu adevărat stimabil în toate privințile”. Din Moldova plecase la Odesa, unde află moartea lui Scarlat Vodă Callimachi.
Avînd să corecteze și să întregească pe Raicevich, Lejeune dă, din bogata lui experiență, o sumă de fapte și de observații nouă. În ce privește descrierea Moldovei, el explică de ce nu se cultivă tutunul: fiindcă boierii întrebuințează pe cel turcesc, lumea săracă pe cel nemțesc. Arată cum gătesc cărăușii moldoveni în adăpostul lor mămăligă, pe care o taie cu ața. Înseamnă deosebirea între oile mestrugane, pîrnaie și țurcane. Nu uită lemnul moldovenesc, trimes la Constantinopol pentru clădiri. Un profesor francez introduce cultura cartofilor.
Lejeune dă și statistice, după registrele oficiale, din care-și luase note. La veniturile țerii, suma de 1 600 000 de piaștri, în 1804, a birului țerănesc a fost scăzută după pierderea Basarabiei cu o treime, scutelnicii fac ca visteria să piardă 360 000 pe an. La 1820 veniturile moldovenești erau de 2 864 000 de piaștri, din cari 1 441 638 birul și poștele, iar rusumaturile, lista civilă, 1 423 000. Și se specifică: birul trimestrial 311 690, poștele si alte venituri 441 638. Cheltuielile sînt însă de 2 121 901, așa că rezulta un deficit de 680 000 de piaștri. Venitul listei civile fiind acel de mai sus, iar cheltuiala de 1 323 134, ieșia un cîștig domnesc de 100 836, dar el trece în sama deficitului terii, de 680 000. Tributul e de la 1812 de 47 769 piaștri, la bairam se dau 60 984, la o schimbare de miniștri încă 120 000.
Rolul lui Șuțu în progresele Moldovei, pe care le notează la fiecare pas, e fixat cu îngrijire, în ce privește măsurile financiare – între altele verificarea titlurilor boierești – ca și ocrotirea acordată culturii. „Ultimul domn, care încuraja artele și progresele educației publice”, plătea pe profesorii școlii alilo-didactice; el ocrotea gimnaziul ieșean, în care se preda și limba latină, franceză și germană, ca și tipografia, în care se tipărise, grecește, Condica de legi a înaintașului său, Scarlat Callimachi. Pe lîngă aceasta, „el trimesese tineri ca să studieze pictura la Paris”. Pe vremea lui apare, la Petersburg, Biblia românească într-o nouă ediție, pe care Lejeune o socotește „foarte exactă și foarte îngrijită”. Palatul domnesc din Iași, isprăvit de Alexandru Moruzi la 1804, avea o frumoasă înfățișare în proporții largi: înlăuntru însă, cele mai mari din șaptezeci de odăi erau sale de aparat sau cancelarii, și aspectul era oriental.
Traducătorul nu poate să afirme îndeajuns cît de mult s-a schimbat, mai ales după războiul din 1806–12, în sens cultural occidental societatea boierească. Din trecut s-a păstrat costumul de ceremonie, ifosul rangurilor, cu masalaua reservată boierilor de clasa întîia, muzica turcească, pe care femeile o tolerează, oarecare simpatie pentru turci a acelora cari se tem de o mai strictă supraveghere creștină. S-au dus vechile farse ale „caraghioșilor” de modă constantinopolitană; țiganii apar numai la anumite ocazii, cu acele „cîntece și arii naționale”, de care, la nunți, vorbește și Recordon. Cind boierii munteni, în 1820, trec în Rusia, schimbați de haine, ei pot fi luați drept occidentali. Tinerii sînt crescuți de profesori francezi și germani, pentru fete se aduc institutoare din Viena și Frankfurt; dascălul grec e mărgenit la limba lui numai și la lecția de religie. „Toți boierii vorbesc azi franțuzește, și nu e nimeni care, dacă a primit ceva educație, să nu fie în stare a ținea o conversație în această limbă.” Femeile se deosebesc însă mai mult pe acest teren: ele danțează elegant danțurile noi. „Grația și amabilitatea cu care ele îndeplinesc ospitalitatea față de străini”, „o îndemânare (aisance), care n-ar fi repudiată (désavouée) nici la franceze chiar», le deosebesc, „și îndrăznesc a spune că nu lipsește acestor nații decît o altă formă de guvern și bune înstituții pentru a se așeza cindva la nivelul națiilor existente”.
Altceva nu cunoaște fostul secretar. Știe numai că mitropolia din Iași ca și cea din București are un venit anual de 400 000 de piaștri. Țeranul i se pare aspru, înapoiat, deși vrednic de compătimire. Îl interesează mai mult episcopia de Bacău a catolicilor săi, în număr de 50 000, cu două biserici și chiar două „palate“ episcopale, fiecare în ruină.
Contra lui Recordon, tratat de lingușitor față de Caragea, precum și contra reeditării anacronice a notelor lui Salaberry și a unei lucrări anonime, pe care n-o avem, La Valachie, la Moldavie et de Vinfluence des grecs du Fanal, după date mai vechi, scrie F.G. Laurençon, ca unul care a stat doisprezece ani în Țara Româneasca, o nouă lucrare, intitulată Nouvelles observations sur la Valachie, sur ses productions, son commerce, les moeurs et les coutumes des habitants et sur son gouvernement, cu pretenția de a lămuri ca „martor ocular» și revoluția grecească și aceea a lui Tudor.
Începînd cu producția, Laurençon dă o slabă idee despre calitatea-i de „martur ocular” cînd spune că în Oltenia este și un rîu de mercur care „se pierdea fără folos în livadă” și a trebuit „să i se puie un zid destul de tare”, și că minele de cărbune „se află la suprafață, aproape la fiecare pas”, de s-ar putea trece produsul în Basarabia și la Odesa. Știrile nouă sînt foarte puține; doar mențiunea celor două-trei case din București care cumpără marfă franceză, mătăsuri de Lyon, postavuri fine, batiste, panglici, ceasornice, parfumuri și ceva romane; din Rusia se aduce acum și ceai, în schimbul vinului, care merge și pînă la Moscova. Se dau și știri despre monede.
Capitolul despre administrație cuprinde cîte ceva despre veniturile bisericești (400 000 de piaștri Mitropolia, Rîmnicul 150 000, Buzăul și Argeșul 80–100 000); clerul i se pare abject și el pomenește cu părere de rău despre seminariul întemeiat de mitropolitul Ignatie și desființat după plecarea lui; numărul preoților, supuși la birul școlilor, de 8 lei pe an, e de 8 000. Armata se compune din cei 6–8 000 de panduri. Populația e socotită la 1 100 000 – 1 200 000, din cauza multelor emigrări; autorul crede că din ele derivă „cuțovlahii“ ca și românii din Bulgaria, despre care vorbește. Nouă e și știrea despre albanezii arendași, băcani, cîrciumari, „harnici și pricepuți în afaceri”, cari, după ce se îmbogățesc, se întorc la ai lor acasă. Germanii, „croitori, cizmari, timplari”, sînt la 11 000. Rușii fac comerț de marchitănie, armenii sînt giuvaergii și zarafi, evreii „pecetari, sticlari, tinichigii”, schimbători de bani, pe lîngă cîteva „prăvălii evreiești asortate ca ale Lipscanilor”. În ce privește pe țigani, Brâncoveanu ar avea 14–15 000. Rudarii dau doamnei de Anul nou 2 000 de galbeni în praf de aur.
Pe boieri îi prezintă ca foarte primitori și darnici, dar leneși și gîlcevitori, într-un mediu viciat, foarte luxoși (5–6 000 de lei o haină), jucători de cărți, doritori de procese (la moartea lui Șuțu erau peste 6 000 în curs). Un guvern „național” e dorit de ei.
Țeranii sînt tratați cu simpatie: suflete bune, istețe, aplecate spre glumă, bucuroase de plăcere; buni ostași. Visteria li stoarce pînă la 150–200 de lei pe an, în total 8 000 000 pe an.
Bucureștiul, cu 14–15 000 de case și „100 000 de locuitori“ nu-i place călătorului, afară de unele case nouă. Și aici e vorba de trupa germană, care a dat reprezintații doi ani, de planul unei trupe de operă italiană, de „clubul nobil“, de primblări la Herăstrău și la Filaret, dar numai pentru popor; la Broșteni sînt circiumele pentru popor. La Tîrgoviște i se pare a fi văzut puțul lui Negru Vodă, unde arunca boierii și unde a fost aruncat însuși.
O a doua parte e consacrată mișcărilor revoluționare, cu bănuieli asupra morții lui Vodă Șuțu, prieten al Franciei, dar copleșit de datorii și „adevărat prototip al falsității și perfidiei”, neîntrecut în intrigă, care, pe lîngă aceasta, e obosit și supus ordinelor consulului rusesc. Lasă vreo 20 de milioane familiei, și fiul, însurat cu o moldoveancă, e bogat însuși; fiica e logodită cu un fiu al lui Alexandru Moruzi. Tudor ar fi cerut de la Divan 100–120 000 de lei pentru echiparea, odinioară, a pandurilor săi; de aici mișcarea lui. Boierii ar fi reclamat din nou dreptul de a-și alege domnul, înlăturînd și clerul grecesc.
Se vorbește și de promisiunea lui Tudor de a scădea birul la cinci lei și de a desființa văcăritul, vinăriciul etc., ca odinioară. Țeranii nu-i ziceau decît Tudor Vodă. El era deștept și tenace, respectat de ai săi; francezul îl crede capabil de a domni.
În ce privește mișcarea lui Ipsilanti, acesta fusese elevul lui Demangeot, dascăl francez, și era foarte instruit; cei trei prinți sînt frumoși ca mama lor, care „trecea în vremea ei drept întăia frumuseță din București”. Se dau portretele lui Christari medicul, traducător cunoscut; al lui Caravia, ucigătorul turcilor de la Galați, sălbatec, cu ochii roșii, bețiv, prevaricator, fost soldat rusesc apoi buluc-bașă la Caragea; al lui Duca, agent al lui Ali-Pașa; al lui Iordachi, mic, slab, fără înfățișare, față distinsă; al lui Farmachi, înalt haiduc impunător, luptător de la 1806 la 1812, plin de răni așa încît nu putea să se suie pe cal, „drac împelițat”. Se credea în cucerirea foarte apropiată a Constantinopolului cu strînsura de greci, între cari și din Odesa, Nijna, și fii de boieri. Pare că a văzut pe Tudor intrînd în București, între un preot cu crucea și „Teodor Macedoneanul” (Macedonschi), urmat de Farmachi. „Vremea era splendidă și dealul mitropoliei plin de curioși, mai ales străinii.” Preoți și căpitani cetesc după amiazi proclamația lui Tudor la răspintii și fac rugăciuni, întovărășite de descărcarea pistoalelor. Seara, se interzic luminile. Disciplina e strictă, dar panduri vînd cu 40–50 de lei șaluri de 1 200–1 500, blănuri, ceasornice, giuvaiere. Tot așa a văzut și pe mavroforii cu căciulă neagră și capul de mort, avînd cocarde tricolore: roșu, alb, negru. Se ridică și steaguri cu aceste colori și inscripția greacă: „în acest semn vom învinge”. Ipsilanti nu vine în casa Brâncoveanu, care i se gătise; boierii îl caută la Colintina. Tudor i-ar fi jurat, dar invitîndu-l să plece. Boierii se îmbracă în costume de arnăuți ca să scape.
La Ipsilanti vin fugarii din ocne, arzind palatul de la Mogoșoaia. Se lucrează la Tîrgoviște, dar artileria erau cele patru tunuri luate de la pușcărie. Se anunțau 24 altele, cu beizadeaua Dimitrie și 16 000 de oameni. Se dau baluri, concerte, mese. Arnăuții aduc provizii de la țerani; la masa șefului se trimite pe zi: 50 de ocă carne de vacă; 30 de oaie, 20 de porc, 24 de păsări, 50–60 de pîni; tot așa la beizadeaua Gheorghe. Turcii n-au făcut a suta parte din asemenea jafuri: „nu erau soldați; toți erau frați și prieteni, toți căpitani”. Consiliul suprem, cu beizadelele, Cantacuzino, Christari, Lassani, comandantul pieței, și Orfano, „generalul”, primul fost proxenet, celait comis de magazie în Odesa, nu lucrează. Cînd un ispravnic aduce vestea că turcii sînt în București, Caravia vrea să-l ucidă. Se află că turcii au venit de fapt și ucid ei, apoi că Tudor e prins, cînd se zicea că voise să-l atace pe Nicolae Ipsilanti la Cîmpulung și să taie retragerea grecilor, 1 500 de panduri trec la eteriști. Tudor, închis, s-ar fi oferit să lovească pe turci. După două zile, Caravia-l omoară, aflînd în haina lui 5 000 de galbeni, în aur și pietre. Cantacuzino se retrage în Moldova, spunînd că merge contra Brăilei, și păstrează 600 de luptători cu căpitanul Anastase, apoi trece Prutul.
Urmează lupta de la Drăgășani, în care cade și prietenul autorului, elvețianul G.F. Bordier. Ipsilanti scapă făcînd să se celebreze bisericește venirea austriecilor.
Putem considera între acești călători și pe un rus, Ignatie Iacovenco, funcționar la consulatul rus din București, care, pe lîngă însărcinările oficiale ce va fi avut, a însemnat în scrisori evenimentele revoluției și faptele celor cîțiva ani următori, strîngînd apoi tot acest prețios material despre ambele Principate într-o lucrare apărută la 18341.
De fapt, Iacovenco începe cu luna lui octombre 1820, cînd o deputăție din Tîrgoviște veni în București, la Alexandru Vodă Șuțu, ca să protesteze contra intenției domnești de a se lua moșia orașului. Aceasta ar fi adus boala lui vodă, care se prăpădi în luna lui ianuar a anului următor. Știrile despre începutul mișcării lui Tudor, pornită pe baza Adunării poporului, ca în Serbia lui Caragheorghe, care și ea pleca de la vechi tradiții țerănești din Balcani și Carpați, – mișcare cu caracter revoluționar mai mult în aparență, căci fondul era o restaurare a vechii stări de lucruri, încălcate de un regim de uzurpație, contra dreptății –, sînt scurte, clar exacte. Se menționează, ceea ce nu aflăm în alte izvoare contemporane, o a doua pornire, și mai energică, a tîrgoviștenilor, la sfîrșitul lui februar: caimacamii ard în fața lor anumite acte amenințătoare pentru proprietatea orașului. Tudor apare, după adevărul însuși al intențiilor sale, numai ca „dușman al abuzurilor din Țara Românească”. Se arată înțelegere pentru cauza lui și compătimire pentru omul care, ca să fie de folos obștii lui, a pus în primejdie viața-i însăși. În mai funcționarul diplomatic rusesc credea chiar că, în cazul unei acțiuni comune a lui Tudor cu turcii, contra lui Ipsilanti, el ar putea fi făcut domn în toate formele. Peirea căpeteniei țerănești e pomenită numai în treacăt, scriitorul fiind încă din april la Brașov, cu emigrația diplomatică și boierească.
Despre cruzimile și distrugerile săvîrșite de armata ocupației turcești se dau știri interesante: în Ialomița se face războiul religios bisericilor. E curios că se prezintă ca viind de la un „dascăl al lui Tudor Vladimirescu” știri despre planul pe care l-ar fi făcut acesta de a ucide într-o duminecă pe domn și pe toți grecii; planul s-ar fi zădărnicit numai prin boala lui Șuțu. Și mai departe, despre gîndurile lui asupra boierilor: „În București se gătise să-i ucidă pe-un cap, cu familii cu tot, socotind aceasta ca singurul mijloc de liberare a poporului”, dar „doi din cei mai buni prieteni ai lui” l-ar fi oprit de la o asemenea faptă –, care nu se potrivește cu întreaga lui psihologie și nici nu reiese din declarațiile lui scrise.
Și mai departe Iacovenco rămîne la Brașov. La sfîrșitul lui iunie el deplînge de acolo trista stare înfățișată în amănunte inedite, în care turcii aduseseră țara: „Dumnezeu știe cînd se va curma această stare nenorocită a țerii, dată focului și săbiei, lipsită de toate produsele pămîntului și de vite, pe care le cară turcii spre Dunăre, și prin cetăți, precum fac și revoluționarii”. Orașele, ca Bîrladul, se răscumpără cu bani; locuitorii, și prin acele orașe, sînt despoiați; la țară sătenii sînt trași în țeapă, boierii chiar, ca la Găvanele din Buzău, își pierd viața. În februar al anului următor, se prezintă astfel situația Principatelor: „Poporul e foarte asuprit și sărăcit, comerțul e întrerupt, criza de bani la culme, vitele și produsele se vînd pe nimica”. Vorbindu-se în mart, de omorul, în București, al slugerului Drăgănescu, se adaugă că „beșliii din județe, al căror număr a fost crescut, săvîrșesc toate neomeniile. Arendașii satelor și dregătorii umblă îmbrăcați țerănește și dorm noaptea prin poloboace, prin șanțuri și prin alte locuri, ca să scape de primejdiile de a fi uciși. Călătorii nepreveniți și neprecauți au aceeași soartă”. Se credea că lașul și Bucureștiul au fost trecuți prin foc și sabie încă din februar pentru odihna sufletelor turcești strămutate din această lume prin măcelurile grecești din anul precedent. „Starea Moldovei e, după cît se vede, încă mai grozavă decît a Țerii Românești. Pretutindeni au rămas ogoarele nelucrate și locuitorii au fost puși de turci să care felurite greutăți, iar multe femei și copii au fost luați în sabie și trimeși în Turcia.” Iar în april: „În București uciderile tot nu încetează și locuitorii nici nu îndrăznesc să iasă de prin casele lor”.
Cînd, în sfîrșit, se numesc noii domni pămînteni, Grigore Ghica pentru Țara Românească și simplul, dar bunul Ioan Sandu Sturza pentru Moldova, Iacovenco observă că, gonindu-se grecii, bulgarii, sîrbii, au fost scoși și țeranii bulgari emigrați pe malul stîng al Dunării. Samurcaș, din Craiova, se turcește la Poartă. Focul din Iași e pus tot în sama turcilor, furioși că li se ia rostul de pînă atuncea. Noile domnii încep greu, Ghica datorind patru milioane de piaștri pentru țară și avînd el însuși, pentru căpătarea tronului, o datorie de 1 500 000 alții la Halet-Efendi, favoritul sultanului. Se mai vorbea de un rest de trei milioane de la ultimii doi domni.
