Deosebi de călătorii francezi am crezut că trebuie prezintați acei călători elvețieni cari aduc altă mentalitate, manifestă alte gusturi și a căror atenție se oprește, adeseori cu o critică dreaptă, asupra altor trăsături ale societății românești în această epocă de prefacere.

    E printre ei și cîte un artist.

    Astfel un călător elvețian, un pictor, Jules Jacot-Guillarmod, a străbătut Ardealul și Țara Românească în 1859, pentru a culege impresiile redate apoi în Cărăușia valahă în pustă și în Nunta valahă ca și în schițele, care vor trebui fotografiate, din muzeul de la Neufchâtel. Pe românii ardeleni îi descrie înapoiați, desprețuiți, plini de resentimente, dar li proorocește viitorul de libertate pe care l-au meritat atîtea suferinți. Îi plac femeile din sud și sud-est și mai ales portul lor „de un stil mare la lumina soarelui”: țerancele voinice stăpînesc minunat cai aproape sălbateci; al bărbaților li dă înfățișarea unor săteni din Bretania. Cei pe care-i zugrăvește se miră că se poate opri la niște bieți ca dînșii: îl bănuiesc că face conscripție pentru ceva biruri nouă. Bîlciurile, ca acel din Brașov, îl interesează, pentru pitorescul lor învălmășit. Cît privește pe ceilalți și guvernul, se miră de șoselele puține, de poșta rudimentară. O nuntă țerănească-l încîntă pe pictor, cu vîrtejul de colori al danțului supt ochii bătrînilor sprijiniți în toiege. Căruța de călătorie e tot așa de proastă ca dincolo de Carpați, unde e descrisă cu mult brio, pînă la certele și bătăile dinlăuntru, dar aceasta e neasămănat mai iute. Și drumurile sînt foarte bune, pe parcursul de la Predeal la București. Dar soldații desculți de la graniță, în zdrențe, biruie toți „bravii, lansquenetii și condottierii”. Călătorul va trece la Giurgiu, iar de aici prin Cernavoda va atinge Chiustenge.

    Lucrarea elvețianului Kohly de Guggsberg, preceptor în vreo familie din Iași, este atît de importantă prin concluziile ei, încît e de nevoie întreaga reproducere a unei mai vechi analize pe care o dădeam astfel în Analele Academiei Române, XXXIX.

    Svițerianul Emil Kohly de Guggsberg, întrebuințat ca preceptor la boierul botoșănean comisul Gherghel, „le Comis de Guerguel”, pentru nepoții lui, își luă sarcina de a expune „principiile sale pedagogice” și a arătat chiar „reformele pe care starea civilizației le cere”, într-un memoriu, terminat la Botoșani, în ziua de 1 august st.v. 1841. și tipărit în același an la „biroul foii comunale” din Iași („bureau de la feuille communale”), supt titlul: le Philodace, aperçu sur l’éducation chez les Roumains, suivi de quelques remarques relatives à la prospérité des Principautés.

    „Filodacul” nostru nu vrea să vorbească numai de Moldova. „Dacă am vorbit”, spune el, „de România (Roumanie) în general, adecă de Țara Românească și de Moldova, cauza este că m-am încredințat, atît prin producțiile literare, cît și prin apropierile ce le-am făcut ale istoriei acestor două nații, că ele nu posedă decît aceleași noțiuni de civilizație. Aceste două Principate, ieșite dintr-o mamă comună, supuse acelorași influențe politice, au trebuit neapărat să primească și să conceapă aceleași idei și să urmeze aceeași cale; deci ce este adevărat pentru una din aceste țeri, e, neapărat, și pentru cealaltă.”

    Va începe cu creșterea copiilor, în cari vede, firește, viitorul țerilor noastre, pentru a trece apoi la reformei – cum vom vedea, foarte sănătoase – pe care le are în vedere.

    E contra doicii, „vile créature, mère par suite du libertinage, grosse paysanne”, așezată, cu celelalte slugi, „într-un colț umed și retras al casei”, schimbată de două, trei ori pe lună, bătută cu dînsele împreună. Roabele, slugile încep, după mărturisirea făcută de mulți autorului, la zece-doisprezece ani, conrupția copilului încredințat lor. Toate acestea-i fac să-și piardă veselia și bunătatea: „De aceea pot spune căn-am întîlnit niciodată între copiii românilor acea blîndă amenitate, acea adevărată bunătate de inimă care se găsește la copiii altor nații, și aceasta numai din cauza relei creșteri ce primesc”.

    Dascălul, altă slugă, rău ținut, la un loc cu ceilalți oameni de serviciu, des schimbat și el, nu ajută, prin puțina-i știință, la o îmbunătățire.

    Se caută atunci mîntuirea în preceptorul străin. Ei bine, Kohly se ridică împotriva lui: el nu e legat de țară; alte nevoi și alte simțiri îl cheamă acasă; nu poate transmite o stare sufletească pe care însuși n-o are. „Acest om nu trebuie să fie străin; el trebuie să fie compatriot; dacă ar fi străin, o mie de împrejurări pot să-l recheme în patria sa, în mijlocul lucrărilor sale. În orice educație se formează omul pentru a fi cetățean; dar cum oare un străin pe care nici un interes nu poate și nu trebuie să-l captiveze ar putea să inspire ucenicilor săi sentimente așa de vii ca un compatriot? Dealminterea, această vocație fiind un act de abnegație față de orice, față de o situație, față de plăceri, sînt puțini străini cari să consimtă a trăi cel puțin douăzeci de ani departe de familiile lor și de țara lor. Nu vorbesc aici de cosmopoliți; astfel de oameni nu sînt vrednici să intre în lista preceptorilor: cel mult pot fi priviți ca profesori de limbă.”

    Acest om real îndrăznește să se ridice împotriva sistemului de a rezuma învățătura în studiul formal al limbii franceze, ea fiind „l’agrément et la mode”; el observă că germana, polona, rusa, turceasca și greceasca sînt „limbi de întîia necesitate din cauza apropierii (proximité) acestor deosebite popoare”.

    În al treilea rînd, călcînd prejudecățile timpului, el combate ideea trimiterii în străinătate, prin care tinerii ajung a nu se mai putea deprinde cu însăși țara lor, – „furați”: „Nu, îmi răspund unii, vom trimete pe copiii noștri în Franța, Germania sau în Svițera ca să se instruiască. Ascultați-mă: dacă vă creșteți copiii pentru altă țară decît a voastră, trimiteți-i; dacă voiți să-i creșteți pentru patria voastră, de ce să-i trimeteți încă din tinereta lor în țeri unde vor deprinde alte moravuri, alte datini? Întorcîndu-se, ei sînt străini; ei nu vor vedea decît Franța, Svițera, Germania. În loc să li fi făcut bucuria, nu veți fi făcut decît nenorocirea lor și, mai mult decît atîta, veți fi făcut un furt statului, care, el, are nevoie de oameni în adevăr patrioți”. Fetele singure pot fi trimese și anume în Svițera „ca să învețe a nu mai fi cheltuitoare (dissipées), date luxului, plăcerilor ruinătoare”.

    Cum recomandăm și noi astăzi, acest pedagog svițerian de acuma aproape o sută de ani cu ochii așa de inteligent deschiși asupra păcatelor noastre crede că și călătoriile în străinătate nu trebuie să atingă o singură țară, ci pe toate, și numai pentru a culege de la fiecare însușirile ce o deosebesc. „Tinerii trebuie oare să călătorească? Da, mai ales tinerii români. Dar să se ia precațiuni. Să nu stea în țerile pe care le cercetează. Să viziteze pe savanții Germaniei pentru filozofia lor, să vadă societatea (la mode) în Franța pentru a învăța virtuțile sociale, să vadă Anglia pentru mașinile ei, Svițera pentru fericirea ei națională, Italia pentru artele ei, și Grecia pentru antichitățile ce cuprinde. Întorși în țara lor, ei vor veni să-i aducă fructul călătoriilor lor și să-l ofere ca un prinos (un tribut) patriei.”

    Civilizația nouă a românilor a fost grăbită și e încă neadaptată, „neștiind că, pentru a merge spre civilizație, trebuie mai puțin să imiți decît să perfecționezi și să îndrepți”.

    Un șir de reforme se impun. Vom începe cu cele materiale. Robia trebuie desființată; e un anacronism și o rușine. „Veți îndrăzni vreodată să vă numărați printre neamurile civilizate, atîta timp cît se va putea ceti într-unui din jurnalele noastre: de vîndut o țigancă tînără?” Liberați, țiganii vor putea trăi din îndemănările lor de lemnari și fierari, și cu timpul s-ar putea confunda cu ceilalți locuitori.

    La țară sînt lucrători destui. E o greșeală a se gîndi cineva la colonii străine, „străini fiind de ajuns și fără aceasta”: „on a souvent proposé de faire venir des colonies suisses ou bavaroises; grande erreur, plan nuisible à l’État, qui n’a déjà que trop d’étranger”. Cultura însă ar trebui variată, încercîndu-se și introducerea bumbacului. Minele așteaptă cercetători. „Providența”, spune el într-o prea frumoasă propoziție, „a pregătit totul; se cere numai muncă” (il ne s’agit que de travailler).

    Neexistența chiar a industriei celei mai elementare, desfacerea în străinătate a materiei prime, importul tuturor fabricatelor întîlnesc o aspră critică. Mobilele se aduc din Viena și Paris, albiturile din Olanda, ghetele din Viena. „Nici un șervet, nici o perie, nici un scaun n-au fost fabricate în România; hîrtia lor, cerneala lor, condeiele lor, briceagul lor. au trebuit să plătească vama de 3%.” Și se pot lucra multe de toate: „pînza, postavul, pielăriile, hîrtia, lucrările de fontă, de sticlă, de timplărie, de lăcătușerie, de armurărie, de cuțitărie”.

    Scriitorul ar fi de părere să se mai lase plugăria, care află aiurea concurenți, cu căi de transport și debușeuri superioare, și să se lucreze de sîrg la o bună creștere a vitelor. În agricultură, problema este „sa se reducă produsele la cel mai mic volum, pentru a scuti cheltuielile de transport”. Dar nu pe calfa velnițelor: rachiul îmbogățește pe proprietar și otrăvește poporul.

    S-au făcut pentru aceasta un mare număr de velnițe (brantvineries); fiecare li-a cunoscut folosul bănesc, dar fără a se gindi că prin această industrie s-a conrupt poporul, ușurîndu-i cu preț mic capotarea acestei periculoase băuturi. Sfecla ar raporta bine; costînd 2/7 din ce costă în Franța, s-ar putea vinde cu 2/3 din prețul de acolo. Și viile ar putea rivaliza cu cele de acolo și de la Rin. Oricum, nimic nu poate prospera fără o dibace legătură între produsele solului și industriile mari, sprijinite pe cele mici și hrănindu-le, la rîndul lor. Comparația lui Kohly e de toată frumuseța: micile ramuri de industrie sînt „ca vinele imperceptibile care merg de la vasele mari pentru a hrăni extremitățile cele mai depărtate ale membrelor noastre”.

    Dar nu i-au scăpat din vedere acestui om de o pătrundere profetică și nevoile culturale pe care le simțea „România” lui de la 1840. Limba traducerilor pripite i pe pare greșită prin năvala neologismelor. Trebuie fixată. Pentru aceasta – cine ar crede? – el propune o „Academie compusă din munteni și moldoveni”, lucrînd fiecare în țara lor și „adunîndu-se la epoce hotărîte” – sesiunea generală! – la Focșani, pentru a stabili gramatica și a face dicționariul, „putînd propune și premii cu subiecte date, mijlocul cel mai potrivit pentru a stimula pe scriitorii naționali”. Și nici secția istorică nu e uitată: ea ar forma una din ramurile unui institut, ocupîndu-se „de istoria României, cuprinzînd tot ce poate să se raporteze la istorie, medalii, stampe, tablouri, manuscripte etc.”, a doua ramură fiind „un departament al inscripțiilor, în care toate descoperirile ar fi înregistrate, precum și faptele moderne, repertoriu al nației”, iar a treia, secția științifică, așa cum o are Academia Română astăzi.

    Cu totul necunoscută a rămas în istoriografia noastră o interesantă carte franceză, a lui William Rey, Autriche, Hongrie et Turquie, apărută la 1849 în Paris. Și aceasta deși o parte din materialul ce cuprinde a mai fost publicat în Bibliothèque Universelle de la Geneva, în anul 1848, mai, sau în acela al apariției volumului.

    Autorul e și el elvețian, „deprins cu instituțiile liberale, dar foarte felurite, din cauza multiplicității guvernelor, din țara sa”. A călătorit, spune el, fără prejudecăți politice sau morale, a luat note și acum publică pe acelea care-i par mai puțin „veștejite”.

    Începe din țara sa chiar, pe drumul către Bavaria, „țară de bigoterie”, chinuită de patima unei arheologii copiate pe fereastră, „școlărește”. Viena-i pare îngrămădită de reaua administrație, care dorește un „oraș mic cu înțeleaptă cugetare, ușor de supravegheat și izolat de plebe printr-un zid gros”, de unde ura între cei din cetate și cei din suburbii. În palat, „un rege al Bavariei nu și-ar pune nici lacheii”. „Edificiile publice sînt meschine ori de rău gust, afară de catedrala Sfîntului Ștefan.” Locuințile aristocrației apar „înăbușite din lipsa de spațiu” și pline de lucruri disproporționate și urîte. Comerțul se așază în case „cu aparența întunecată și de nimic”. Nu-i plac călătorului nici cluburile, nici teatrele. Otelele nu mai pot cuprinde clientela. Regulamente nătînge împiedecă vădirea maselor. Lumea de toate clasele e aspru tratată de acest ucenic al lui Topffer. O înalță în ochii lui numai religia muzicii. Revoluția vieneză se „explică prin elementele care o dau: studentul cu „pălăria calabresă”, muncitorul plătit un florin pe zi în ateliere naționale ca acelea de la Paris.

    Drumul pînă la Pesta e descris cu simț pentru pitoresc și pentru amintirile istorice. În capitala Ungariei, Rey întîlnește o imensă încredere în sine, o furie de a întrece Viena, o pasiune pentru luxul fără socoteală, o aristocrație „spirituală și vie ca francezii lui Bayard”, „austeră la față ca spaniolii lui Filip al II-lea”, un public gata să se bată sălbatec pentru orice motiv, fie și o reprezintație de teatru. Caracterul național mixt și inconciliabil al deosebitelor elemente ce compun populația Ungariei e bine prins și tare subliniat. Se citează izvoare și se dau statistici.

    Despre români, „nație căzută foarte jos”, dar și mai jos în țara liberă, unde țeranul stă în bordeie și se hrănește din mămăligă, arzînd iarna trunchiuri întregi din care o parte rămîne afară, se spune că au încă semnele descendenței lor. Carul cu boi, în care roata fără fiare, acoperită încă de scoarță, surprinde, îi pare călătorului „ca o ironie sîngeroasă aruncată vremilor noastre civilizate”. La Cluj află însă un țeran, tăietor de lemne, care, prizonier, pe vremea lui Napoleon, șase luni în Franța, vorbea așa: „Francezii îmi dădeau vin bun și-mi ziceau camarade și uneori și domnule; e poporul cel mai vesel și cu care e mai bine să trăiești” (le meilleur à vivre). Dealtfel și „românul din Valahia nu află pe nimeni în adevăr simpatic decît pe francez”.

    Dar limba are „abia un cuvînt slav la sută”, și în sufletele care se resimt de cele cinsprezece veacuri ale robiei „se află unele rămășițe ale unei vechi civilizații sau conrupții, în care s-ar bănui originea romană” (se menționează… fardul, pe care-l critică acel căpitan german deprins a face lecție sătenilor la ușa bisericii).

    Fără legături cu acești români din Ungaria, Rey condamnă pe acea boierime bucureșteană care „a speriat ad litteram pe toți străinii ce au privit supt glanțul de sociabilitate de deasupra, imitație franceză”. Căsătoriile cu divorț îi par inferioare ca morală poligamiei musulmane. „Ceva mai jos ar fi suprimarea oricării societăți omenești, cel puțin așa cum au cunoscut-o anticii și modernii.”

    Pagini de istorie, pline de impresii personale, duc pînă la o nouă călătorie pe Dunăre, redată în note zilnice. La Essek află un francez care face comerț de doage, trimise pînă la Galați și Brăila pentru a lua drumul spre Marsilia și Bordeaux. La Belgrad prințul e păzit de turci, Vuccici stă „într-o casă puțin sănătoasă” și locuință bună n-are decît un lăcătuș neamț. La Panciova, grecii se suie pe vas să-și facă socotelile. I se pare lui Rey că vede insurgenți sîrbi puși în țeapă de Vuccici. O atenție deosebită e acordată producției de grîne a Banatului.

    La Timișoara, centrul acestui comerț, călătorul sosește „pe un maldăr de fîn cu umbrela în mînă și totuși muiat pînă la piele”. E o Alexandrie a regiunii. Clima, în toate cazurile, e nesănătoasă: o fabrică de friguri. Și prin sate populația ar fi murind răpede. La Arad, cu aparența de sat, Rey află un cofetar din Grisonii Elveției sale, stabilit de două decenii și cercetat de nobili. Și în alte „villasses” se află, cu aceeași profesie, oameni din Engadină și Val Bregaglia.

    Navigația pe Tisa, lucrările și planurile lui Beszedes de a aduce în ea prisosul Dunării de supt Pesta interesează enorm pe acest om practic. Trecînd pe la Baziaș, el vede români lucrînd la încărcarea cărbunilor din Oravița, superiori celor englezi: slabi, storși, abia ajung în duzini, și cu chiote, să facă lucrul ce l-ar face doi marinari italieni.

    Porțile de Fier sînt larg descrise și nu se uită nici muștile columbace. La Orșova nimeni nu poate întreprinde ceva fără voia administrației austriece. Carantina e un adevărat chin. Rușii țin acolo, la Orșova, un consul, pentru legătura cu Serbia; el apare ca stăpîn. La Mehadia se observă urmele romane; lui Széchenyi administrația militară nu-i îngăduie a clădi un otel modern în Ada-Calè, Pașa stă „într-o baracă de lemn”, între adormiții lui, cari fumează.

    La Schela Cladovei călătorul debarcă pentru a se sui în vaporul aceleiași companii. Intră la noi, „în domeniul sclăviei și mizeriei, în noapte”. Pilotul strigă alla turca pentru dreapta, alla romaica pentru malul românssc. La Vidin, căsuțe de lemn, străzi-cloace, lume în zdrențe, prostită, „cadavrul unui mare oraș”; Husein-Pașa, distrugătorul ienicerilor, a acaparat tot comerțul. La Giurgiu, case proaste, praf ori noroi. Se discută posibilitatea canalului Cernavodă-Chiustenge.

    Pe țermul nostru arde papura în primăvară. La lumina flăcărilor se ajunge la Brăila, strîns unită cu Galații pînă la a se confunda. Cu tot marele comerț, nu-s case importante, din cauza relelor moravuri, dar mai ales a nesiguranței. Se relevă partea boierului Slătineanu la prosperitatea născîndă a Brăilei: la început primea pe călători cu muzica, îi ducea cu alai acasă la el, li da șampanie și, dacă timpul permitea, și un bal. Galații îi apar lui Rey ca „orașul cel mai hidos ce a văzut în Turcia, și aceasta înseamnă ceva; e compus în total dintr-o adunătură de cocioabe de lemn, a căror mizerie și necurățenie nu îngăduie comparație cu nimic alta”; străzile sînt acoperite cu loadbe de lemn supt care se ascunde o apă ce țîșnește la fiecare apăsare, – ca și, pînă în ultimii ani, la București chiar. Numai pe platou, sus, casele consulilor și unor boieri. Pe mal case-magazii de lemn. Lumea sufere de friguri.

    Țara, în general, „Valahia”, nu merită o experiență: spun și „alții cari au văzut-o”. E „cîmpia plină de oasele uscate ale lui Israel” din Biblie. Ce pot puținii „boieri călduroși patrioți”?

    Boierul ar avea aplecări spre cultură, dar „n-are caracter” și e „un sentimental apatic”. „E prea tîrziu să se emancipeze țeranul și să se facă din el om”, și vecinii sînt prea răi și prea grăbiți; religia e preotul țeran, bețiv. […]

    Revenind la boieri, autorul îi descrie „idolatri pentru modele, obiceiurile și chiar limba Parisului”; în societate e bună primire, sinceră și acele „charmes excessifs”, care înșală asupra fondului; moravuri ca „în timpurile rele ale imperiului roman”, sîngele însuși fiind viciat; desfrînarea e „naivă”. Fără a fi văzut de podgoreni, califică pe țerani de frumoși și foarte rezistenți.

    În loc să caute și alte aspecte ale unei vieți naționale în plin progres, elvețianul se ocupă de rolul cetăților dunărene în luptele dintre ruși și turci, de șansele celor dintîi de a lua și păstra Constantinopolul, de aspectul gurilor Dunării și de mijlocul de a îmbunătăți navigația pe brațul Sulinei.

    La Constantinopol se vorbește de mozaicele Sfintei Sofii, descoperite un moment, la reparație, de arhitectul elvețian Fossati, cunoscut personal autorului: „Evangheliștii și apostolii, fecioara deasupra altarului principal, Mîntuitorul avînd înainte-i pe împărații Constantin și Iustinian”. Fossati ar fi luat còpii, pe care avea de gînd să le publice.

    Descrierea societății ambasadorilor e precisă și spirituală. Se vorbește și de o „muzică pe jumătate barbară, pe jumătate furată, în opere sau în arii de danț, muzică bine cunoscută în Levant supt numele de valahă”. Rey a văzut și pe hogea, preceptorul sultanului Abdul-Megid. La Brusa află un negustor de vinuri din Basel. La Smirna, unde englezul Borrel studiază muntele și englezul Edwards scoate ziarul francez l’Impartial, un elvețian, Raffinesque, exercită medicina. Romanele lui Eugène Suë se retipăresc în foi volante de redactorul foii Journal de Smyrne. Autorul a mai fost dată acolo în 4843, apoi în 1845.

    Englezul William Hunter face în 1792 drumul prin Dobrogea „străbătută cu carul”, prin pustiul de atunci și prin Galați, ca să ajungă la Focșani, plin de evrei și prădat de ruși – ispravnicul îl cinstește cu o masă împodobită, cu lăutari, dar fără furculițe, unde vinul e două parale oca; un pașă turc trece, cu alai de șase sute de călăreți, în sunetul muzicei, supt steaguri. De acolo pleacă spre București (aproape e hanul de la Afumați): aici domnul, fricos de știri, oprind scrisorile, dar cu gînduri bune, Mihai Șuțu, al cărui secretar e Carra, pe care nu l-am aștepta aici, îl primește într-o mănăstire, căci curtea arsese, cu un enorm ciubuc între dinți. Prin Pitești, Hunter se îndreaptă spre Rîmnic. De aici carantina de la Turnul Roșu, cu un ofițer francez. Se înseamnă în treacăt mănăstirile Cozia, Turnu, fără valoare și interesantul Cornet, din a doua jumătate a veacului al XVII-lea, fundație a lui Mareș Băjescu. Englezul înseamnă popasurile și evaluează la 5 000 000 de piaștri, din cari turcii iau jumătate, veniturile țerii.

    Un alt englez, căpitanul Charles Colville Frankland, trece spre noi în 1828, îndreptîndu-se spre Turnul Roșu.

    În Banat descrie Timișoara și „întinsul Lugoj” cu biserica noastră, împodobită cu o frescă a Adormirii. În Ardeal pe la Deva recunoaște la țeranii noștri costumul dacilor. Sînt multe rîpi domnule („sun multi rupi, domine”), îi spune cărăușul. Pe la Jibot se coboară spre Sibiiu. Căpitanul de poștă de la Turnul Roșu, grec călare, știe nemțește bine. La Cîineni, popas într-o casă de lut; căpitanul cel nou al poștei, Gheorghe Steriopol, îl primește bine, cu povești despre turcii ultimei ocupații, de cari scapă prin alți turci. Dar, noaptea, ploșniți.

    Spre București pe drum greu, pe ploaie. Iar la casa de poștă, în Argeș. Vorbește cu oamenii o latino-italo-spaniolă, pe care o înțeleg. Lume de treabă, dar săracă (descrierea costumului, al căpitanului, vechi ostaș, fiind ca al unui „dandy în felul său”). Abia se trece în țipet de femei rîul umflat, n care țigani spală aur. Bisericile-i plac englezului și el zugrăvește o cruce de drumul mare. Piteștii cu poduri, „simptome de comerț”, bune case boierești; lîngă oraș „castelul” unei rude a lui Steriopol, cu fazani în curte. Bucureștii, „cu lux european și murdărie orientală”, îl găzduiesc la „Hôtel de l’Europe”, convenabil: prin străzi cu boieri purtînd ișlice în calești aurite la consulul englez Blutte (el găsește că numai guvernul e rău), pentru care călătorul aduce scrisori oficiale; lîngă consul e d-rul Griffiths, așezat aici. La curte, simplă ca un castel german, Frankland vorbește italienește și franțuzește – dar prin dragoman italian –, cu Vodă Ghica, om de oarecare vrîstă, plăcut: i se spune că are un venit de 300 000 de funți și strînge comori la Viena. Sora, Pulcheria, nu poate primi. La Griffiths vede pe Maria Bălăceanu, care-i amintește gazela pustiului și statuile Eladei; vorbește și foarte frumos. E pericol aici, strigă călătorul. Deci înseamnă iute că la București sînt 70–80 000 de locuitori, 60 de biserici, 20–30 de mănăstiri și pleacă spre Giurgiu cu tatarul dat de Blutte, fără masalalele de noapte ale Bucureștilor. Scuturătura de rigoare a căruții. Prin sate cu bordeie și oameni „abrutizați”, la Giurgiu cu fortăreață (se prezintă trecerea Dunării). Case de lemn, mizerie, turci, în cetate, cumpărînd cai din țară (un albanez din garnizoană e prezintat).

    Dintre englezi, în epoca aceasta mai nouă și după observațiile superficiale ale lui Walsh, s-a ocupat de țara unde trăia și de neamul care locuia într-însa însuși consulul din 1833 al Marii Britanii. E.M. Blutte e urmașul în această sarcină al lui Cook. În acel an se afla la Vălenii de Munte cu un „fiu adoptiv” al său și cu secretarul său particular, Stamati Zamora, „tînăr plin de sentimente liberale”. Și, astfel, convorbind zilnic aproape cu maiorul Filipescu de la Drajna vecină, și cu profesorul școlii locale, căruia-i încredințase copilul, și care profesor nu era altul decît Gherasie sau Gherasim Gorjan, traducătorul, plin de răbdare și înzestrat cu un frumos grai popular, al „Halimalei”, el încredință acestuia un manuscript francez cuprinzînd o voluminoasă descriere a țerii și o expunere istorică a începuturilor poporului românesc.

    „Pămîntul Principatelor române”, așa începe partea care ni s-a păstrat, „e clasic ca o Italie”. Adîncul lui, mai ales în Oltenia, cuprinde urmele romane care amintesc pe unii din strămoșii locuitorilor actuali; ceilalți sînt dacii. Din contopirea acestor două neamuri alese s-a alcătuit „nația daco-romană, în număr de peste zece milioane de suflete, cu două drepturi mari și sfinte ca și Dumnezeu în aceste pămînturi: unul, al vechii moșteniri de peste patruzeci de veacuri și altul, al colonizării și păstrării drepturilor naționale dace și romane de șaptesprezece veacuri pînă astăzi, cu armele și cu spiritul politic”.

    Astfel românii au ajuns a fi „o concentrare de cea mai mare vitejie, de cel mai înalt geniu, cu cea mai rară omenie și cu cea mai evanghelică ospitalitate și afabilitate”. Despre partea dacilor, sînt îndrăzneți, cum se vede la călărie fără șea, sînt dibaci în a clădi și fabrica orice, învățînd orice artă nouă „numai dintr-o singură vedere la altul”, în iuțeala cu cari-și gătesc singuri hrana la drum, în puterea de a dumesnici animalele sălbatece, în hotărîrea „de a umbla fără cea mai mică spaimă în întunerecul cel mai gros prin pădurile cele mai nestrăbătute și pustii, prin munții cei mai periculoși, prin pustietățile cele mai adînci și întunecoase”. Despre partea romanilor, au priceperea la cînt și danț, la frumoasa cetire și la poezie, la tot felul de arte, la mînuirea iute a armelor, la înțelegerea fără preget și la spontana imitație, fără a mai adăoga numele și graiul.

    După ce a stat în fața barbarilor întru apărarea culturii apusene, românul a făcut din țara lui cu atîta trudă și jertfă apărată numai de dînsul „adăpostul nenorociților și al apăsaților de greutatea și cruzimea jugului barbar și fanatic”. Acești adăpostiți au ajuns în dregătorii și au făcut averi, cu deplina voie de a-și păstra și dezvolta ființa etnică deosebită. Dar, ca răsplată, „cei scăpați aici de foc, de sabie și de sclăvie ajunseră și tot ajung fără cea mai mică mustrare de cuget dușmanii și vînzătorii cei mai neîmpăcați ai făcătorilor lor de bine”.

    Dar Blutte e sigur – și se arată gata a-și da și cuvîntul de onoare – că „Puterile apusene o să înalțe aceste Principate într-un rang cu mult mai puternic, cu mult mai durabil decît îl vedeți astăzi”. Aceasta și pentru „că pacea și liniștea Europei întregi sînt întărirea Principatelor pe privilegiile lor naționale”. La aceasta, știm dintr-o scrisoare a lui, nu conta pe tinerii cultivați în Apus, cari mai mult se strică.

    Nu se pot cuvinte de o mai măgulitoare dreptate, iar pierderea caietului lui Blutte trebuie socotită ca una din marile lipse de noroc pe care nu o dată le-a întîmpinat poporul nostru în vicisitudinile lui[137].

    Un alt englez a trecut numai pe Ungă noi. Michael G. Quin a călătorit, în 1834, pe Dunăre pînă la Rusciuc, de unde a luat drumul spre Constantinopol, avînd ca scop să cerceteze deosebite regiuni ale Orientului.