Kunisch a asistat și la o nuntă în familia domnească. A privit la balul din ajun, a admirat bogata corbeille adusă punct la miezul nopții, a păstrat amintirea nodurilor de găteală legate cu panglici albastre și roșii, a fost poftit și la adunarea de la curte a doua zi, după ceasurile opt de seară, și în biserică i-au luat ochii găteala de aur a miresei, odăjdiile bătrînului mitropolit. A băut șampania finală, și poate a jucat și el „poloneza”.

    Atîta știe din țară. Căci, pe urmă, întors la Giurgiu, – pe cale dorobanții din alai refuză mîncările de frupt și hangiul le scade din socoteală –, el vede pe vas numai „Kammerfrauen” care sporovăiesc, boieri cari-și trec vremea cu jocul de cărți ori „politizează”, oameni din popor îndemnați la cîntecul muzicanților evrei să joace hora pentru curiozitatea străinilor cel mult și cutare fiică, născută în Paris, a unui spaniol cu o franceză, care căsătorită cu un frumos, dar ordinar tînăr român, după ce el servise în armata franceză, merge să-și îngroape visurile în Galați. Acest oraș însuși îi apare în plină transformare, cu „mizerabilele barăci” din ulița domnească, pline de „murdari greci și armeni, murdari evrei și moldoveni, palavragind, neguțînd, lărmuind înaintea tuturor porților, în toate limbile, ori de cară, de vite slobode, de cîni rătăcitori”.

    Dar, dacă la plecare, Kunisch citează și el „Dîmbovița apă dulce”, e și din cauza altor amintiri mai puțin aristocratice.

    Nu i-a plăcut de satele sărace și murdare, de bordeiele subpămîntene; n-a cunoscut și părțile de sus, „podgoria”. Dar, ca toți străinii, s-a îndrăgit de naivitatea, de copilăreasca spontaneitate a țiganului care „nu plînge”.

    Din ce a văzut și auzit despre neamul tuturor rătăcirilor el a creat tipul frumoasei Anița, care se lasă iubită de un tînăr boier mare, dar părăsește casa bogată de lîngă Cișmegiu, leapădă hainele de modă și, numai în cămășuța-i scumpă și în pantofii cusuți în aur, aleargă să găsească în gropi viața liberă și „mămăliga crudă” a obișnuinților seculare.

    Prin țigani și pe alături de ei, află el de zburătorul care caută pe fetele visătoare, de inelele de păr de cal cu care se leagă iubirile populare, de vrăjile cu care se cîștigă inimile.

    Știe și de vechile obiceiuri la nunți, cu seimenii în roșu cari fac pe pețitorii, cu „piramida înfășurată în pînză albă ce se duce la biserică înaintea miresei”, cu ușa deschisă numai la cerere, în schimb pentru darea numelor și un prezent, cu pînea, brînza, băutura ce se pune, la întors, pe capul mirilor, o babă vărsînd în calea lor apa bielșugului. A descris obiceiurile moldovenești în nuvela-i franceză La belle Florica, – de căutat.

    Știe de Miazănoapte și de frumoasele legende populare, despre care scrie: „Ce povestește mama copilului, ce-și spun fetele la tors, ce-și spun țeranii la sărbători, ce trece din generație în generație și e îndătinat în orice bordei, aceia ni dă mai sigur cheia la ființa interioară a unui neam decît meșteșugitele versuri ale celor cari-și scot hrana din o sută de izvoare”.

    De-a dreptul din popor a prins el și cele două povești pe care cu un deosebit talent literar le-a știut reda, în pagini de toată frumuseța, și dintre care una e Frumoasa fără trup a lui Eminescu.

    O carte germană din 1863 asupra României lui Cuza Vodă (Land und Leute der Moldau und Wallachei, Praga 1863) a lui V. Derblich a rămas aproape necunoscută cercetătorilor, cu atît mai mult publicului.

    Autorul crede că e necesar să se fixeze vechea „Valachie” și Moldova înainte de dispariția caracterelor lor deosebitoare supt influența civilizației materiale a Occidentului, transformatoare și unificatoare. Și lui îi place de vechea haină orientală, de dulceața de odinioară și chiar de ciubucul de mult în dispariție. Marile alaiuri de îngropăciune le judecă pitorești. Și cu mult mai mult îi pare rău după omenia și evlavia de odinioară.

    Deci crede că e bine să arăte ce a văzut coborîndu-se pe la Sibiiu în țară.

    La Argeș vede „străvechea biserică latină” pe lîngă mănăstirea lui Neagoe, încă nereparată. Biserica domnească o știe, și discută asupra inscripției de dincolo. Povestește și legenda Sfintei Filoftei.

    Și regiunea vecină, unde a stat opt zile, l-a cucerit. E un adevărat rai de bogăție și de frumuseță. Pămîntul ascunde ape minerale. La Călimănești Vodă Știrbei ar fi voit să facă „o a doua Mehadie”. Cu privire la mănăstirea argeșeană el dă știrea, nouă, că ea a interesat așa de mult pe Coronini, șeful armatei de ocupație austriece, încît a pus să se fotografieze de amatorul fotograf Anger, spițer al armatei, cu de-amăruntul armoniosul edificiu, „împărțind copii ale albumului la notabilitățile țerii”. Și „Comisiunea centrală a monumentelor istorice” din Viena a primit un exemplar, care i-a trezit admirația. Derblich vede însă împrejur neglijența și uriciunea, pînă la depozitele de material rămase de la un seminariu în construcție încă din zilele lui Alexandru Ghica.

    Vorbind de meșterul Manole, călătorul raportează, „după o cronică grecească în biblioteca mănăstirii”, o legendă despre misiunea de a clădi o moschee dată lui Neagoe de sultanul Selim și executată de acel colaborator tehnic al lui. Nu lipsește nici cunoscuta baladă, pe care o adaugă atîta, încît e de nerecunoscut.

    În mănăstirea episcopală, unde a fost găzduit, Derblich a văzut pe episcopul Climent, un sexagenar pios, tolerant, priceput și foarte prietenos, neștiind decît românește, trăind fără carne și vin; e milostiv și pentru acest oaspete german mai are o calitate: decorația pe care i-a dat-o Francisc Iosif. „Primește ca episcop o leafă de 100 000 de piaștri, și ca egumen la Găiseni 30 000 pe an.”

    Chestia mănăstirilor închinate se prezintă apoi autorului, care o cunoaște bine, cu statistice serioase. Școlile bisericești sînt analizate la urmă (cu un inspector „ungur”, Argeșul are 40 de seminariști, apoi, după 1851, 60, pe lîngă 20 de externi, „țîrcovnici”, de șase luni; întîi provizor numai, ei au fost păstrați și mai departe; numărul preoților i se pare enorm, în sate).

    Căruța, de atîtea ori descrisă, duce pe Derblich la București. Ca totdeauna bine informat, scriitorul dă știri asupra organizării poștii. 37 700 piaștri în budget, dar 12 000 pentru director (3 388 de cai); în București numai un factor poștal, iar Agenția, ce-și are poșta ei, ține patru, dintre cari cel cu ziarele e călare. Telegraful l-au introdus austriecii (în 1856 se expediază 27 000 de depeși numai la București). Francezii au alt telegraf, atîrnînd de turci.

    La Argeș 200 de case, 3 500 de locuitori, fără medic și farmacist; la Pitești, 6 000 de locuitori, monument austriac de ocupație.

    Combătînd exagerările altor călători, i se pare că țeranul văzut în cale e „totdeauna vesel, deși nu excesiv, moderat, evlavios, cu cuget curat, respectuos față de lege și de cei ce o aduc la îndeplinire”. Îi place și hora, jucată la ocazii solemne supt conducerea unui vătaf. Portul popular, lăudat, e răpede descris. Creșterea dură a puiului de țeran e realist prezintată. Capitolul V tratează valoarea economică a țerii. Sînt 3 000 000 de oi (se dau și prețurile linii).

    Și atunci Șoseaua Bucureștilor făcea impresia cea mai bună. Mai ales dumineca și joia primblarea lumii e strălucitoare. „Atîtea trăsuri cîte la Paris”, făcînd una lîngă alta pînă la 65 de mile franceze. 18 000 de trăsuri, 400 de birji (clasa I-a, cu numere roșii, clasa II-a, cu numere albe). 20 000 de case. Se notează Filantropia, cu un monument al războiului, și vila Cantacuzino. De-a lungul Căii Victoriei, cu case boierești, prăvălii cu firme nemțești: Schmidt, „doftor de cai”, Lehmann, Trautmann, Wittmann, Olb, Ulrich, Buchholz, Grünholz, Schwarzkopf, Ramkuppler, Heinlein, Enderle, Kennel, Singer, Binder, Wellner, Appel, Eitel, Müller, Hötsch, Putscher. Se citează și alte nume străine: și „Soteck și Waclawek”. Se descriu casele boierești. Mai frumoase sînt ale familiilor Manu, Otetelișanu, Bossel, Török, Trubețcoi, Scarlat Ghica. Știrbei a încercat să înlăture toate maghernițele. În casa Slătineanu se află un cazino. Se semnalează teatrul, clădit de vienezul Hefft, avînd în față Hôtel de Paris.

    Intrarea pe bariera Giurgiului înfățișează un spectacol foarte urît. „Cîmpul libertății de la 1848 hrănește bivoli și alte animale.” O ruină poartă numele mitropolitului Filaret. Mitropolia pare ruinată și murdară. În Str. Șelari, e „Cazinul cetățenesc” și „Otelul orașul Viena”. De aici se merge la Curtea Veche și în „labirintul micului comerț, Fierasca”. Malul drept al Dîmboviței zace în părăsire și sărăcie. Apa nu e mai spurcată azi decît odinioară, cînd care cu bivoli aruncau murdăriile în gîrlă. Se critică lipsa de elan pentru aranjarea orașului; boierii cari merg în trăsură nu văd starea străzilor. Cișmegiul l-a făcut germanul Wilhelm Mayer, mort în 1853 de pe urma pregătirii transparentelor de la Turnu Roșu, pentru primirea împăratului austriac. Lîngă grădină e casa lui Constantin Ghica. Otelul Bellevue cu cofetăria, castelul Florescu.

    Un capitol de istorie începe. El merge pînă la căimăcămia, criticată, a lui Alexandru Ghica Vodă și la forfoteala politică în vederea constituirii țerii celei nouă. Împrejurimile Bucureștiului sînt apoi descrise, între altele: Dudeștii, pe atunci moșia baronului Sina, cu „o gospodărie model”, Măgurelele Otetelișanului, Cernica și „călugării bine nutriți”, Țigăneștii cu mănăstirea de maici.

    Se dă și o descriere a principatului muntean. La Tîrgul-Jiului o fabrică de porțelan (autorul zice vase de noapte). La Hurezi uită mănăstirea brâncovenească, dar nu și vinul cel bun. Cîmpina cu un institut de hidroterapie al unui medic austriac în serviciul militar al țerii. Focșanii cu urmele unui incendiu (5 000 de locuitori; mulți evrei). Craiova are „chiar felinare”; evrei din Ardeal și Ungaria. Giurgiu, cu mulți străini, dar fără strade, fără case mari, fără administrație bună și fără confort. Oltenița, unde se face un orășel după planurile lui Știrbei Vodă. Brăila, cu 20 000 de locuitori în port: față de 449 de vase în 1837, sînt la 1857 mai mult ca 1 000; sînt și mulți austrieci.

    Otelurile și alte asemenea stabilimente au capitolul lor (Hôtel de Paris, de France, des Princes, de Londres, de Vienne, National, de l’Europe sau casa Brenner, unde stă autorul; otelierul e italian). Conducerea e fără experiență și onestitate; se joacă, în toate, cărțile (joacă și ofițerii la seratele caimacamului, „bancherul” fiind un director de școală). Se dau anecdote, unele de necrezut, în privința jocurilor de hazard. Se discută apoi prețul restaurantelor. Din vechile hanuri au rămas: hanul Golescu, hanul Manuc, hanul Gabroveni, hanul Șerban Vodă și hanul Zlătari, hanul „Zamfir”. În hanul Golescu stau alături: halvagii, argintari, croitori, jucători de cărți, o modistă, un măcelar. Sînt și ospătării germane, cu vin și cu ceai. Grădina Warenberg e foarte cercetată (intrarea trei sfanți). La Grădina cu cai este „un fel de teatru de vară”, s-au jucat: Mireasa de la Mesina alături de Ursul și Pașa, și e găzduită acum o trupă de chantant, cu piese imorale. Femeile ușoare sînt la grădina Mimi, foarte cercetată. Mahalaua Izvorului e deosebi de amoroasă.

    Capitolul XII privește religia. Se arată obiceiurile la Înviere și Crăciun, la Anul nou, acelea de la nunți și îngropări.

    Situația clerului român e prezentată mai mult după amintirile cele mai rele ale trecutului.

    Biserica armenească aduce în discuție pe locuitorii armeni ai Principatelor. Pe larg se vorbește de lipoveni, confundați cu secta scapeților. Și încă mai pe larg, firește, de catolici. Școala catolică, a călugărițelor „engleze”, cu învățătoare germane, din București e foarte mult lăudată. Asupra protestanților se dă o întreagă pagină de istorie bine informată. Biserica din București e clădită în 1851–3, Prusia dînd 5 000 de florini, Societatea „Gustav-Adolf” 3 000, împăratul Austriei 1 500, pe lîngă mulți „locuitori munteni cu vază”. Școala are 100 de elevi.

    Prințul Carol de Prusia patronează „Fundația Iohannită”, a ordinului Ospitalierilor, dispunînd de „o stație de diaconese pentru îngrijirea bolnavilor și educația fetelor”. Și aici românii au ajutat, adunîndu-se un capital de 100 000 de lei (un concert adause 8 300: între dăruitori prinții Știrbei și Alexandru Ghica, proprietarul Ciocan, evreii Hillel Manoach, Halfon, Hornstein, Nathanson, Löbel și Fildermann).

    La școală pensiunea e de 50 galbeni (30 pentru germani). Spitalul are 10 paturi. Parohul Neumeister (de la 1846) e un poet, care a dat piesele Irod și Mariana, Hanibal și Livia, publicate la Lipsea și e colaborator asiduu al foii germane din București. Casa de înmormîntări pomenește pe binefăcătorul ei, dr. Zucker (autorul unei lucrări asupra Basarabiei). Lumea românească vine la balurile date de societatea „Liedertafel”.

    Se trece repede asupra micii biserici și școli, asupra societății de meșteri a calvinilor unguri.

    Cu privire la evrei, numărul spaniolilor e dat ca fiind vreo 3 000, Moldova are 100 000 evrei poloni (3 000 în Iași). Bucureștii cuprind un pecetar evreu; evreii sînt mulți „croitori de dame”. Ca bancheri de căpetenie se înșiră: Daniel și Neuschotz (din Iași), Hillel, Löbel, Mayers, Rothenberg, Finkelstein. Se citează pentru habotnici (Chassidim) o lucrare a d-rului Klauter. „Über die zweckwidrige Erziehung und Pflege der Kinder in Jassy”.

    Superstițiile românești vin la rînd. Lista, foarte amănunțită, e interesantă pentru folclorist. Anume „boieroaice bătrîne” i-au vorbit autorului de dînsele. Descîntece, farmece, Miazănoapte, Joimarițe toate sînt trecute în revistă.

    Comitetul școlii e deosebit de folositor. Critica e aspră și nedreaptă pentru școlile de sat. Pretinde că umblînd țara în lung și lat n-a văzut clădire de școală. Nici străinii din învățămîntul secundar nu-i zic prea mult. Profesorul de retorică și literatură germană din cutare școală ar fi un „Coulissenreisser” invalid. Dar nu se evită școala „patriotului doctor Lazăr cu ajutorul lui Constantin Bălăceanu”. I se obiectează însă că a părăsit limbile clasice. Reforma lui Bibescu, cu colegiul francez, e aspru criticată. Se observă însă că, îndată după decretarea ei, școlarii s-au îmbulzit la Sf. Sava, unde a trebuit să se facă noi clădiri de un milion. Dar acum în localul școlii se află și biblioteca (20 000 volume), și muzeul, și o cazarmă. Directorul bibliotecii e Aristia, traducătorul lui Plutarh, iar cărțile se împrăștie: la secretariatul de stat, la cancelaria lui vodă, la boierii mari. Pentru noua clădire s-au dat 6 000 de galbeni, dar volumele stau tot în pachete pe jos.

    La Academia Mihăileană sînt 100 de bursieri ai statului. Școala din Craiova se ține din fondul dat de boierul Gheorghe „Abcedan”. Se laudă școala militară din București, de pe Podul Mogoșoaii, cu cinzeci de elevi (budget de 4 000 de galbeni pe an).

    Știrbei nu voia ofițeri fără școală, dar Alexandru Ghica a stricat această regulă. La școala de agricultură (director german), la cea de meserii (director „român francizat”) sînt 60 de interni. Școlile sînt mai bune decît în Moldova, unde autorul a văzut în infirmerie copii infam îngrijiți (maestrul de căretășie era un țigan). Școala de medicină a lui N. Crețulescu (din 1824) e lăudată: pînă mai ieri în oaste erau numai doi medici militari, cari stăteau în București. Davila e călduros lăudat. Școala acestuia e la spitalul militar din mănăstirea Mihai Vodă.

    Capitolul XIV se ocupă de starea sănătății. Poliția sanitară nu există și orice șarlatan își poate vinde fabricatele. Partea privitoare la medicina populară, cu furnici, raci etc., e îndeosebi prețioasă.

    Se descriu spitalele (Colțea, dr. Grünau; Pantelimon, Filantropia, bine îngrijit; Brâncovenesc, luxos, dar puțin curat. Spitalul pentru nașteri, director dr. Capșa, format la Viena; Spitalul temniței, Spitalul israelit, de trei ori inaugurat; Spitalul de nebuni, rămas cu totul în urmă).

    Temnițele sînt prezentate în capitolul XV. Sînt 589 închiși la pușcăria din București, dintre cari numai 55 condamnați. Numărul delicvenților e în creștere; autorul o atribuie prea marii blîndețe a noului cod. Grija „Vornicului temnițelor”, Florescu, e lăudată. Întemnițații curăță străzile și lucrează pe la boieri. La Snagov sînt 84 de condamnați; femeile se închid la Rătești (?) și Ostrov (sic).

    Armata are capitolul XVI. Îi lipsește elementul moral care s-o însuflețească. Pompierii sînt organizați de un austriac, după sistemul lombard. Ofițerii celor trei vase muntene se formează la Pesta. Se dau bune statistice. Autorul crede că Principatele ar trebui să aibă o armată de 80 000 de oameni supt arme și 70 000 rezervă. O decorație e necesară pentru încurajare .

    În capitolul XVI Derblich vrea să prezinte viața socială a țerilor noastre. Și germanii, puțin solizi, îndușmăniți, cheltuitori, cu mulți aventurieri, sînt aspru judecați. Descrierea cu o nuanță de batjocură nu cuprinde multe lucruri noi. Femeile cetesc pe Paul de Kock și Dumas. Ele fac, de o vreme, multă politică. Creșterea, la Paris, e firește criticată cu dușmănie: se citează și o descriere din Times. Din boieria veche, cu o rentă de 20 –30 000 de galbeni pe an, puțini au rămas. Cei din clasa mijlocie n-au simț pentru natură, ci numai pentru bani. În genere boierii nu sînt mîncăi, nici bețivi și dau dovezi de prietenie străinului; un cavalerism ascuns poate fi trezit în fiecare din ei. Critica funcționarilor e luată și din broșura lui D. Ghica, Préfecture de police, projet et réforme. Între advocați se citează: Pherekyde, Bozianu, Brăiloiu, D.G. Florescu, S. Ghica, Fălcoianu și Costaforu. Între medici, la Iași: Russ, Glück, Bendella, Cihac, Treutel și Fränkel; la București: Gusi, V. Mayer, Sakellario, Davila, Grünau, Atanasovici, Cariad, Heinemann și dentistul Lempart. Millo și Nini Valéry sînt menționați la artiștii teatrului, Whist la muzicanți. Celelalte clase se descriu pe scurt, pînă la țigani. Între ele cuprind toți parveniții. Astfel se vorbește aici de doamna care cetește pe George Sand și merge în fiecare an la balul Molière.

    Cavalerii de industrie străini sînt și ei legați de această categorie. Se înșiră și vînzătorii ambulanți, de bragă, bragă dulce, bragă gălbuie, de apă, cari strigă „oai ouo”, de pepeni, cu „pe, pe, pepene”, plus ovreiașii cu chibrituri, femeile „cu floricele”, băieții cu halva și halviță, cu salep, șerbet și alune prăjite, plus sasul, care vinde postav, strigînd: „marfă, marfă” și „băiatul de bulgar” care anunță la miezul nopții, „arme Fürst” (adecă Warme Würste). Adevărații țigani, zidari, cîrpaci, covaci, spoitori, ursari și lăutari, mîntuie expoziția.

    Politica e judecată în ultimul capitol. Se dau noile acte constitutive pentru a-și bate joc de ele. I se pare criticului că moldovenii și muntenii nu se vor putea înțelege niciodată. Importația franceză a ideilor supără, firește, mai mult decît orice, pe călătorul german.

    Odată era să vorbească de literatură, dar o crede numai la începuturile ei și pe mîna diletanților, așa încît refuză s-o trateze.

    Evident însă că așa nu se cunoaște o nație, de un om serios și cuminte.

    Oraș de „un caracter ciudat, straniu, surprinzător”, așa i se pare capitala principatului muntean marelui agitator socialist Ferdinand Lassale, care a fost adus de împrejurări să-l vadă la 1857. „Contrast” și „confuzie”, „amestec drăcesc de case”: „palate de toate stilurile, adesea pretențioase, vaste curți, de poate evolua un regiment în curtea d-nei Slătineanu, grădini, splendide magazine din Lipscani, bogat luminate, defilare de carăte luxoase – un Bagdad! –, lîngă garduri murdare și proaste”, „grămezi de pietriș și gropi de moloz”, „cele mai mizerabile colibe”, în ruină, „căruțe răsturnate” în mijlocul împrăștierii paielor. Nici o stradă „adevărată”, nici o aliniere: „un ghem de piețe mici împleticite”; o colecție de cartiere, fiecare cu alt rost, în fața consulatului austriac, închiriat cu 483 de galbeni pe an, deși catul de sus e din scînduri tencuite: se răsfață bălțile și vara, stropind pe trecători la fiecare trăsură care le străbate, la fiecare din frumoasele birji, care costă doar 40 de crăițari pe ceas. Pentru pitoresc, în „sălbatecul vălmășag”, în „haosul turbat și pitoresc”, pe lîngă doamnele elegante în sens occidental și domni îmblăniți, țerani cu cămașa pătată, arnăuții cusuți cu aur și cu un arsenal la cingătoare, țigani, evrei. Străinii cari se coboară la „Hôtel de Londres” sau la „Hôtel de France” află lux și bucătărie apuseană, ei pot cerceta grădinile, „admirabilul”, „imensul” Cișmegiu, cu „neasămănate sălcii plîngătoare, trei cafenele și un restaurant”, „întrecînd cu mult tot ce ar putea oferi Germania”: cîntă muzici militare, aparținînd la trei armate, austriacă, românească, turcească, apoi grădina Warenberg, cu „iluminația splendidă” și numai fără muzică românească, e „mult mai frumoasă decît oricare de la noi”, „grădina Tivoli”, cu café chantant, – ca în Champs Elysées –, garantat „foarte bun”, în care se poate reprezenta și o parodie după Robert le Diable. La Șosea, „splendidă, curat ținută, curățită de orice praf”, muzica militară alintă alaiul boierimii la primblare. „Mi se povestise mult despre Șosea și cu toate acestea m-am dus cu foarte puțină speranță de a vedea cine știe ce; foarte firesc, după ce am văzut lucruri de acestea la Paris. Însă am rămas uimit: defilau cel puțin patru sute de trăsuri. Și între ele ce strălucitoare echipagii! Și arnăuții în aur! Și costumele grecilor! Și lacheii în roșu cu bărbi albe pînă la brîu! Și cocoanele, cocoanele, cocoanele! La teatru am văzut o piesă românească și, cu toate că n-am înțeles limba, totuși nu mi-a scăpat din vedere excelența, fineța și rotunjimea jocului. Splendoarea salei însă și splendoarea costumelor întrec tot ce poți vedea la teatrele germane, afară de Opera din Berlin. Dresda și alte multe nu se pot asămăna. Foyerul însă întrece chiar cu mult pe al Operei din Berlin.”

    Împrejurul Bucureștilor, cari vor avea gaz aerian de pe urma Institutului din Praga, reprezintat prin Friedland, tovarășul de drum al lui Lassale – și cît de mult se interesează de aceasta un beizadea Costachi Șuțu și caimacamul Alexandru Ghica! –, „incultura cea mai pustie și mai sălbatecă”, drumuri nepavate, cîmpii părăsite! E drept că s-au împlîntat stîlpii noului telegraf legînd cu Viena și Constantinopolul, totuși, nimeni nu se gîndește la calea ferată între Giurgiu și București. Dar „astfel s-ar face țara accesibilă comerțului mondial”, „capitalul s-ar întrei, pămîntul ar fi încă o dată așa de scump”. Și ar folosi o rasă bună, care „pînă la poporul cel mai de rînd se distinge prin trăsăturile feței, nobile, fine, care dovedesc descendența din romani”.

    Rareori s-a vorbit de noi în cuvinte așa de frumoase.

    Călătoria lui Wilhelm Hamm (cu un Sommer) în Orient, de două ori, la 1858–9, reprezintă și ea o îmbogățire însemnată a cunoștinților noastre despre epoca Unirii.

    Sosește pe Dunăre. La Orșova vede primele sate românești, care, cu casele șindilite, „nu pot avea o deosebită pretenție la frumuseța arhitectonică, dar stau nesfîrșit mai sus decît casele sîrbești de dincolo care samănă ca niște căpițe de fin cu o gaură”. La Porțile de Fier sentinela prezintă arma și ofițerul spune că e „un semn de respect față de o naționalitate care e nesfîrșit de superioară naționalității lor”. La Giurgiu, plin de căruțe, și cu cîte opt cai, noroi, „murdărie valahă” (walachischer Schmutz); prin ploaie se încarcă porumb, în fața orașului de nimica, bogat în gunoaie. O stație convenabilă la Oltenița. Trecînd peste Brăila în creștere, vasul se oprește la Galați: „Dumnezeu e mare și iată și Galații sînt un oraș”, spune inexorabilul critic. Hamali în zdrențe, glod pînă la genunchi, acoperind sărăcia hainelor, stropite, căruțe ca incrustate în pămîntul hleios. „Hôtel de Paris”, cu bucătar francez, e ceva mai curat, dar scump. La Otel Europa, în partea de pe deal, caravanseraiu, cu odăi goale, cerdac în jurul curții pline de gunoi, ploșnițe și muște, serviciu detestabil. La locandele grecești poate mînca doar cine e grec sau moldovean. I se pare că toate națiile se frămîntă în acest loc, care poate plăcea doar cui cîștigă în el: albanezi, bulgari, dalmatini, corfioți, egipteni, armeni, persani, ruși. Și mai ales evrei din toată lumea; „al treilea om întilnit în cale e evreu ori îi samănă. Mai toate prăvăliile sînt în mîinile acestui popor neastîmpărat al lui Dumnezeu”. De aici mirosul particular, pe care călătorul zice că nu l-a uitat cu anii. În zadar predică între ei un misionar englez, venit din Siria prin Polonia. Prăvăliile sînt în dezordine: jumătate din marfă pe stradă; în orașul de sus numai, cu totul de alt caracter, spre care duce o stradă rea, sînt și unele elegante. Multe roșcove, în saci întregi, mirosind așa de nici guzganii nu-l mănîncă, și multe scrumbii ieftine și proaste. Funii în apă sărată, depozite de grîu, porumb, grăsime, piei, lemn și rachiu, pentru export, în schimbul căruia vin manufacturi, mobile de lux, coloniale, fierărie. Mobile se aduc din Viena și Pesta, unde sînt case care lucrează numai pentru Galați; tot de la Viena trăsurile scumpe, celelalte făcîndu-se și la Iași, la București; este și în localitate un strungar neamț, care pretinde că aici nu e sigură nici averea, nici viața. Meșterii însă au ateliere de batjocură. Cei străini se întîlnesc prin berăriile acestui oraș provizoriu, din care li e de-a scăparea îndată ce fac ceva bani; berăria e cu gard și cîni la poartă, cu cîțiva salcîmi ca decor.