Pictorul Théodore Valério, elev al lui Charlet, purtat prin multe țeri, vine în Orient prin Ungaria în ajunul războiului Crimeii la 1853, pentru a înainta pînă la Silistra, iar la 1855 el schițează în principatul muntean cutare țerancă, din Tunari, cutare dorobanț de poliție, pentru ca în Banat să culeagă țigani și la Oradea românul plet os în fustă ungurească și cu largă pălărie, la cîrciumă ori de pază înaintea boilor albi cu coarnele lungi. D. Karadja a descoperit de dînsul și desemne inedite: splendidul cioban ardelcnesc cu căciula dreaptă, văzut în multe atitudini, altul purtînd pe umeri largu-i cojoc cu blana în afară, un al treilea, tînăr, cu privirea eroilor lui Grigorescu. El dă și lugojanca răzimată de umărul voinicului soț, frumoasa femeie din Giurgiu, legată turcește la cap, și puiul de țigan din București.

    Fără ilustrații, cîteva rînduri fără însemnătate se consacră de fostul consul Tancoigne Bucureștilor pe cari i-a cercetat la întoarcerea din Orient, unde fusese trei ani plecînd din Constantinopol, în septembre 1807 pentru a întovărăși în Persia misiunea generalului Gardane. În afară de această schiță fugară a capitalei muntene el semnalează la Constantinopol evrei din Principate, „mai curați în îmbrăcăminte”. La 14 august al anului următor, el părăsește definitiv Constantinopolul îndreptîndu-se spre Dunăre; de la noi trece la Liov. În cale știri despre lagărul marelui-vizir; la Giurgiu ienicerii sînt în revoltă; așa încît un medic italian trebuie să-i capete ordine la trecere pentru pașii de Nicopol și Vidin, unde e și un arhiepiscop grec.

    Fostul consul francez la București, Étienne-Adolphe Billecocq, tipărea la 1848 un Album moldo-valaque de format mare, adăugind ilustrații de Michel Bouquet. Ca motto al interesantei publicații, formînd un supliment al ziarului l’Illustration, se găsesc următoarele cuvinte ale lui Ludovic-Filip, regele Franciei, către autor: „Știi d-ta că-mi spui lucruri de care d. Guizot și nici vreunul din ambasadorii mei habar n-are?” Prefața, adresată unui deputat al noii Republice, C…, poartă data de 5 februar, și ea pomenește apariția cîtorva planșe din acest album la edit orii Albert & Goupil. E o mare publicație de proporții largi, cu desemnurile în colori. Billecocq califică pe Bouquet de artist din cei mai distinși și de prieten al său.

    Publicația avea un interes politic, revoluționar. Fostul consul voia să tragă atenția asupra celor „aproape nouă milioane de valahi cari au aceeași mamă ca și noi, vorbesc o limbă latină și se recunosc între ei prin numele de roumains, adecă români”. Și el amintește că în atlasul școlar al lui Lesage, întrebuințat încă la 1848, teritoriul nostru, „mare cît o treime din Franța și încă mai bogat”, e trecut, după actul de anexiune din 1806 al țarului Alexandru I-iu, ca provincie rusească. Pentru a nu se crede că Bucureștii sînt „Bucara”, Billecocq, prietenul aspirațiilor noastre, înfățișează deci „peste patruzeci de desemne capitale, încredințate celor mai celebri artiști pentru a face să se vadă de aici bogățiile prezentului, amintirea trecutului, speranțele viitorului”. Lucrarea se vede a fi fost pregătită de autor în castelul său de la Villebon, încă din septembre 1847. Dar data publicației e 21 septembre 1848 și ultimele pagini cuprind istoria revoluției nenorocite a republicanilor din București.

    O altă culegere a lui Bouquet dă în splendide planșe colorate cea dinții serie de porturi populare românești. Sînt zece de toate, dar n-am văzut la Academia Română și nu se află nici între gravurile dăruite de d. Gh. Sion sălii de cursuri din Vălenii de Munte și apoi distruse de germani, n-le 4, 7 și 8.

    Ele înfățișează străini, cutare surugiu țigan din Moldova („Voiturier tsigane, route d’Iassy”), dorobanți din Slatina și din București, fete de țară („femme de la montagne, district de Kimpoulung”) și un singur port bărbătesc, muntean din Muscel („Homme de la Montagne, district de Kimpolong”1).

    Dacă Bouquet a străbătut toată Țara Românească și toată Moldova, văzînd Cîmpulungul și stepa Bărăganului și Brăila, care-și începea activitatea comercială, un alt desemnator francez, Doussault, asista într-o zi din luna iulie 1844 la serbarea pe care o dădeau lui Billecocq niște exploatatori de păduri francezi cari, sub conducerea lui Condemine și Vivot, lucrau în codrul de stejar al unui boier muntean încă de la 1842 (Billecocq adaugă că se vînduse 116 000 de copaci pe prețul de 5 lei, și că au dat 2 700 de doage, vîndute în Franța cu 28–33 de franci suta).

    Doussault n-a schițat numai această scenă, cu cei 500 de lucrători din Mâconnais, Franche-Comté și Charolais, cari dădeau 302 doage pe zi (la un țigan 30–40), și, pe malurile Oltului, învățau pe locuitori a face potaș din cenușă și a cultiva mai bine via și livezile, cu asistența românească prinsă credincios în porturile ei elegante, ci a mai însemnat și alte aspecte ale vieții noastre de atunci. În desemnurile lui se văd scene de stradă bucureșteană: Turnul Colței, baluri de modă nouă, hanuri înaintea cărora se odihnesc cai de poștă, popasuri „în stepă”, cu dorobanți de pază, în jurul străinului, un călugăr și o călugăriță, cari, după bisericile ce se văd lîngă ei, sînt munteni, nu moldoveni, ba chiar copii cu steaua în umbra unei biserici bucureștene, Călugărenii lui Mihai Viteazul și priveliștea Bucegiului. Albumul lui Billecocq dă și aceste desemnuri. Se spune că un tablou de acest fel a fost primit la Muzeul Luvrului.

    Și alții au colaborat la această carte de artă, simpatică nouă. Gravorul Janet Lang înfățișează două doamne în port oriental probabil de Bouquet. Frații Grigore și Alexandru Vodă Ghica sînt redați de Geffroy, ca și frumoasa doamnă Maria a Bibescului, ca și jalnicul mitropolit de reveniri și nesiguranță sufletească, Neofit.

    Consulul „străin” din București, între doi arnăuți, unul cu felegeanul, celalt cu cafeaua, pe cînd pe fereastră se vede un subțirel turn de biserică, n-are iscălitură (ar părea să fie săpat tot de Lang).

    Abia la 1866 vom întîlni un desemnator de talent, dacă nu unul mare, și el ni va da în paginile din revista de călătorii Le Tour du Monde povestea schițelor sale, de o admirabilă execuție și de o bogăție unică.

    De la Calafat, „care nu se vede”, se trece la descrierea Vidinului, „vioi”, dar în neorînduială și în cea mai crasă murdărie: țiganii turci se dau tumba înaintea publicului străin, format din Lancelot, un englez și un italian, doritori de alt Orient decît acesta al trivialelor imundicii.

    Pe Dunăre mai departe; mal jos la noi, tivit cu case răzlețe și sate. Noapte dormită pe punte, împreună cu un „popă valah” și un cioban, cari se văd în ilustrație, între o lume de turci.

    La Rahova, corăbii turcești ca în veacul al XVI-lea; la Nicopol ruinele vechii cetăți. La noi se dau numai puțul cu cumpănă, bordeiul și cerdacul de pază al grănicerului.

    La Giurgiu închidere în carantină ca într-un țarc de oi. Vameș[ul] iese dintr-o căsuță și cercetează furios bagajul, încheind cu strigătul liberator: „slobod”! În oraș, han mare ca pentru o oaste, dar gol; săteni veniți pentru tîrg, prăvălii de bărbieri pline de clienți. Afară, grăniceri dorm pe margenea unui pod deasupra apei.

    Pentru dusul mai departe se întrebuințează o birjă în care se suie cineva pe oricare din cele două ferești-uși laterale, lîngă care este și o ferestuică rotundă care nu e ușă. Șoseaua cu stîlpi de telegraf, pe care insă drumeții o evită, luînd-o prin țarină. Caravane de lipscani cu mărfuri; căruțele sînt trase și de opt la doisprezece cai.

    Sate de bordeie și hanuri, care și ele abia se ridică deasupra pămîntului cu singură intrarea lor. Dar horile de duminică se întind, vesele, pretutindenea. La un han cu cerdac, pe cînd lăutarii cîntă, călătorul are prilej să descrie costumul popular. Al femeilor „trezește fericitele amintiri ale Greciei și Italiei; în pictură, ar fi încîntător în ce privește coloarea; în sculptură superb ca linii și lăsînd să se vadă proporțiile trupului și grația boiului”. O splendidă ilustrație arată scena horei, cu tipuri în adevăr de toată frumuseța: și Bouquet însuși e învins în splendida reproducere a portului popular. Bucureștii oferă o frumoasă perspectivă, o mahala murdară și o stradă foarte rea; în centru, moda europeană; „contrast de abjectă mizerie și de strivitoare bogăție”.

    Mîndrie în localurile de petrecere, atunci cînd e „lipsă absolută a lucrurilor de prima necesitate”. „Dar”, adaugă el, crud, „aceia pe cari ce e necesar îi interesează sînt de atîta vreme dresați la răbdare! Ei vor mai aștepta încă o vreme ca palatele, grădinile publice, căzărmile și bulevardele să fie destule pentru ca să aibă ceilalți vremea să se gîndească a li da, ca simple materiale ale unor îmbunătățiri încă mai necesare, un pavagiu și felinare, fîntîni și măturători”.

    „Lumea bună” merge la Cișmigiu în praf. Cea mai bună, la Șosea, între cară și boi desjugați, între șatre și colibe. Unii boieri umblă în port vechi cu șapcă. Nu lipsesc strălucitorii arnăuți și trăsurile consulilor Franciei și Angliei.

    Viața socială i se pare plină de rău gust și de pretenție. Iată cum descrie el pe noii stăpîni ai țerii: „Este acolo o clasă de indivizi cari n-au, cred eu, echivalent nicăiri. Fii de proprietari cari au jucat și și-au pierdut moșiile, izgoniți sau liberați ai slugărimii, ei au ceva bani sau și ceva credit, vorbesc destul de ușor, sînt foarte nerușinați, sînt lipsiți de orice simț moral, dar poartă o haină neagră. Supt ocrotirea unui personagiu însemnat, pe care l-au înșelat ori cîștigat, se cam știe cum, ei cer un post. A cere un post e rostul lor cunoscut. Așteptînd acest post, care, să nădăjduim pentru binele administraților, nu va sosi niciodată, fac afaceri, – dumnezeu știe care. Acelea ce se pot mărturisi încep cu lămuriri oficiale date străinului, care mulțămește cu o țigară, și merg pînă la misitia de tranzacții comerciale, care aduc mijlocitorului un cîștig îndoit, plătit de cei doi contractanți. O clasă de tranziție care nu va mai avea nici o șansă de trai cînd bogații și puternicii privilegiați nu vor mai fi în stare să-i sprijine contra săracilor cari nu vor mai fi apăsați.” Unul oferă călătorului să-l introducă într-o casă de joc „onorabilă”, apoi să-i vîndă cai și coconi de viermi de mătasă, apoi o căsătorie bogată, o audiență la prinț, „numai din iubire pentru francezi”: „iubesc Franța mai mult decît patria mea, și cît onoarea mea”. I se pare însă călătorului – se cam grăbea! – că „lichidul se purifică”.

    Pe artist îl interesează vechile bisericuțe pierdute. Și critica atinge iarăși drept, țelul ei: „Din nenorocire, cele mai curioase, cele care ar trebui să fie mai mult socotite de sentimentul național, sînt într-o stare de uitare și dezolare deplorabile. Totuși valorează mai mult ca artă și ca tradiție istorică decît cele cîteva palate și biserici clădite din nou în stil gotic german, care se pare a stăpîni singur înalta favoare oficială. Impunînd unei noi generații de artiști forme și proporții pe care înaintașii lor nu le-au presimțit, nu le-au găsit, nu le-au modificat pas cu pas, se osîndesc neapărat la neputință acești artiști. Operele lor nu se leagă întru nimic cu simțul popular, și lipsa de convingere îi face să nu poată da nici un învățămînt artiștilor viitorului”.

    Sfîntul Spiridon, copleșit de ornamente gotice, e ca o moschee. În schimb se laudă foarte mult bisericuța Stavropoleos, pe care atunci nimic n-o colora și n-o asfixia, dînd și o prea frumoasă reproducere a ei.

    Ca arhitectură profană, hanul lui Manuc, schițat cum nu se poate mai frumos la pagina 201, cu cele două șiruri de stîlpi și o singură scară ducînd la amîndouă; cutare casă de mahala, cu sacnasiuri către stradă, îi ciștigă laudele. Curtea hanului cu depozitul liber al tuturor mărfurilor și al tuturor murdăriilor lăsate în sama cînilor și a porcilor fără stăpîn, își află locul. Scîrbă-i inspiră măcelăriile de pe malul Dîmboviței, într-o neîngrijire absolut orientală, pe lîngă care se văd toate lepădăturile vecinătății, plus vagabonzi făcîndu-și toaleta și alte rituri, ori dormind pe iarba călcată și murdărită, pe cînd goi oameni încălziți își fac liniștit baia supt ochii sergentului. S-ar părea un progres. Lancelot a rămas indignat la 1861, deci acum peste șaizeci de ani, de aceste băi în plin aer fără intervenția înaintașilor poliției de azi. Obosit de uriciunile zilei, el caută afară din oraș pacea naturii, lîngă căsuța acoperită cu stuf și puțul a cărui cumpănă are ca greutate capete de vită reduse la osul înnegrit.

    Deci cu toată amabilitatea directorului publicației, care mărturisește că a cunoscut mai multe familii din București și că a păstrat din relațiile cu ele amintirile cele mai bune și mai amabile, artistul care e Lancelot se obosește de această vulgaritate modernă a Bucureștilor. Recomandația marelui istoric Duruy – a cărui călătorie la București s-a oprit în Viena – către Grigore Brâncoveanu, fostul său elev, îl va ajuta să vadă țara.

    Cu căruța de poștă, trasă de opt cai smulși cu bacșiș de la căpitan se pornește, pe lîngă Cotroceni, în prefacere pentru a fi reședința de vară a lui Cuza Vodă, spre Curtea de Argeș.

    Găieștii sînt „un sat frumușel”, cu cîteva bune case boierești; podul pe Argeș, o grămadă de scînduri putrede.

    Piteștii: case de lemn, nici o biserică mai însemnată, cîteva clădiri de piatră, prăvălii de modă veche.

    Argeș: „o lungă stradă cu case de lemn”; pe dealuri, colibe. La vestita mănăstire, încă neatinsă de reparație, se întră prin două ziduri concentrice, din nenorocire acum desființate.

    Și la el comparația bisericii „cu o cutie de moaște bizantină”. Lancelot mai vede chipul lui Neagoe, cu părul bălan revărsat pe umeri, vechea catapiteasmă și vechile policandre. Se dau și cîteva vederi din localitate: un cuptor, o casă de țigan potcovar.

    Se străbat munții, printr-un ținut de gușați, la Șuici. Nu se poate mai departe cu trăsura: se va lua deci un car cu boi.

    Se merge pe la Jiblea, trecîndu-se Oltul pe pod umblător. Ținta e mănăstirea Cozia, ale cării chilii se găsesc într-un hal de ruină desăvîrșită și călugării lămuresc – nu fără dreptate – că aceasta e administrația statului, stăpîn aici. Egumenul, nebun, urlă toată noaptea. Biserica însăși era în cea mai proastă stare; artistului i se pare că merită o reproducere numai o fîntînă precedată de două frumoase coloane și avînd deasupra lor un brîu săpat.

    La Ocnele Mari se vede salina, cu 1 070 de lucrători, dintre cari 280 „ocnași”. La Rîmnicul-Vîlcii, case nouă pretențioase („fausse recherche”). La mănăstirea Dintr-un lemn se schițează stăreția și cimitirul, plin de frumoase cruci originale. Mănăstirea e părăsită și călugărițele trecuseră la Surpatele, unde astăzi, printr-o schimbare a împrejurărilor, s-a mutat ruina. Se lucra însă la o școală de învățătoare, din fondurile brâncovenești. La Surpatele, viață activă și primire din cele mai bune. Se pot vedea lîngă frumoasa bisericuță, în toată întinderea lor îngrijită, chiliile astăzi pustii de atîta vreme, ba chiar și căsuțele din jos ale „surorilor”.

    La Hurez, Lancelot găsește călugări. Egumenul de optzeci de ani e schițat, tot așa cum se schițase frumoasa călugăriță tristă de la Surpatele. Călătorul petrece aici mai multe zile, găzduit în apartamentele brâncovenești. El descopere, între locuitorii leneși ai mănăstirii, un zugrav.

    Bistrița e reclădită în stil modern, nepotrivit cu tradiția: „arhitectul ei, rău inspirat, n-a izbutit decît să-i dea fizionomia unei bogate și solide cazărmi”, „ornamente pseudo-gotice”, fațadă de o „corecțiune rece”, biserică „al cării dom prea strîmt se leagă rău cu totalul construcțiilor”. „Pictura se depărtează prea mult sau nu se depărtează destul de tradiția bizantină; figurile ar voi să fie savante și naive, expresive și cucernice: ele sînt pretențioase.”

    Cîteva zile la Polovraci, unde se schițează natura muntoasă; bineînțeles și peștera, care i se pare artistului monotonă. Se trece la Baia de Fier, apoi la Târgul Jiiului, cu atîtea lucruri nouă, pe care cu mîndrie le arată prefectul. Lîngă Tismana, Lancelot admiră pe un preot care se bucură de orice botez, căci „dă încă un plugar țerii”, și soția lui, meșteră în cusături. „Transmise din generație în generație, ele pornesc din cea mai mare vechime și ar merita să fie culese. Lîngă orașe caracterul lor se alterează, și e păcat, prin amestecul cu fantaziile Europei, venite pe calea Germaniei”. La Tismana chiliile arseseră, de biserică nu se vorbește, ci numai de egumenul activ și patriot. La schitul Cioclovina, Lancelot culege chipul schivnicului de o sută de ani, răzimat pe flăcăul care e ucenicul său. Baia de Aramă, cu tipurile țerănești originale, și Severinul, cu ziduri noi, încheie călătoria.

    În definitiv, meșterul desemnator parizian a avut, plecînd, „sentimentul că a văzut unul din lucrurile rari ale lumii: o aglomerație de 6 000 000 de oameni scuturînd praful putred a douăzeci de veacuri de apăsare, de năvăliri și barbarie pentru a merge cu îndrăzneală să lege leagănul său, tradițiile sale, steagul său de una din cele mai mari epoce ale istoriei”.

II. Călători italieni, germani, elvețieni și englezi în țerile noastre

    Amintesc întîi – găsind-o numai acum – o descriere de călătorie pe la noi în latinește care nu e un lucru obișnuit, însemnările, apărute la Maiența în 1792 ale abatelui Francisc Pizzigalli.

    Plecat la începutul lui mai 1789 din părțile Milanului spre Liov, el e primul călător occidental care cunoaște Bucovina ca atare. Cernăuții începe a avea mulți negustori. Coborindu-se în Moldova, călătorul e încîntat de dealuri, de șesurile înflorite, de aerul cel bun, de bogăția fructelor „ca în Italia”. Îi displace doar slaba gospodărie a cîmpului, indolența locuitorilor. La lași numai curtea e de zid; aici abatele are a face doar cu ofițeri ruși. Pe la Soroca trece Nistrul, pentru a se întoarce prin Moldova, luînd calea spre Oituz: în Ardeal i se pare mai evident latinismul limbii; românii de acolo, „foarte mulți”, sînt „simpli și primitori”, cinstiți la vorbă, veseli; se descrie portul femeilor care „merg călare și conduc carăle”.

    Caronni în Dacia, cu subtitlul său „Mie osservazioni locali, regionali, antiquarie sui Valachi specialmente e Zingari transilvani, la mirabile analogia della lingua valacca coll’italiana, la nessuna della zingara colle altre conosciute, con un rapporto su le miniere più ricche di quel Principato”, publicație de 93 de pagini, mare în 8°, ieșită la Milan în 1812, cu o dedicație către contele Mihail Eszterhâzy, șambelan al arhiducelui Rainer, e desigur una din cele mai rare și mai curioase cărți privitoare la români.

    În ultimul război, acest numismat, Felice Caronni, care făcea catalogul muzeului de la Hedervâr-Witzai, în serviciul căruia sta de douăzeci de ani, făcînd opt călătorii din Italia în Ungaria, fu luat de niște magnați și dus în Ardeal, care, cunoscut în treacăt încă de la 1790, îi plăcu prin munții lui verzi, bucurîndu-se, spune el, de aceste frumuseți din primăvară pînă în toamnă.

    Trece pe la Ciucea, Uiedin și Gilău, unde „Mecenatele” său, Ioan Eszterházy, vicepreședinte al Dietei, are proprietăți, la Cluj. Petrece la soția guvernatorului, principesa Salm din Viena, care vorbește și italienește, și află uneori pe arhiducele Maximilian.

    Românii sînt pentru el partea „cea mai muncitoare și utilă și cea mai numeroasă” din populație. Caracterul fizic frumos al lor îl impresionează, și-i descrie amănunțit (și la preoți). Nu sînt schilozi și contra vărsatului este un procedeu îndătinat. Observă că opincile sînt așa-numitele cioce din Abruzzi. Se citează și harta Țerii Românești tipărită cu un chip de român pe dînsa, la Viena, de căpitanul Ruhedorf: „Se ne vede l’immagine assai ben espressa nella vignetta di ornato alla bellissima carta geografica della Valachia, edita non à molto a Vienna dal sig. di Ruhedorf, capitano del genio, ch’io pure conobbi già tempo di guarnigione in Milano”.

    Se dau obiceiurile la nuntă, pînă la răspîndirea fructelor uscate și nucilor, observîndu-se că datina e romană, cu citații din Virgiliu și Catul; în sfaturile către mireasă el întrevede antica Dea Suada. Cîrpa, la scherpa, se pune pe masă, odată cu izvodul zestrei.

    A văzut femeile servind pe ceilalți la masă și mîncînd apoi „în picioare și urmînd a căuta de bucătărie”. Vin la rînd datinele la naștere: ieșirea, a patra ori a cincea zi, la cîmp. A văzut însuși o mamă spălînd la fîntînă copilul născut în dimineața aceleiași zile, cînd lucra la cucuruz. Nu se înfașă pruncul. Se descrie leagănul prins de grindă ori răzimat de zid, purtarea odraslei pe cap deasupra unei perne, în covata de pîne sau de rufe, pe cînd mînile torc, ori prins la sîn în traistă, pe cînd aceleași harnice mîni spală pelincele. Deprinși a juca în iarbă, copiii umblă în nouă-zece luni, în singura cămașă care li se rupe pe trup (crede că pe vremea turcească haraciul se dădea odată cu îmbrăcarea izmenelor).

    Păstoria e legată cu furtul de vite. Aceiași oameni aduc însă lui Caronni înapoi valiza pierdută. Se ucid lupii dintr-o izbitură de ciocan; și călătorul a văzut însuși o lupoaică oferită astfel palatinului la vînătoare. Se fac unii și hoți, cu ciocane și hanger, în munte, supt un harambașă. Odată au prădat diligența Vienei. Nici un fel de osîndă și chin nu-i sperie.

    Preoții sînt ignoranți și interesați. Curtea-i silește să învețe la „Neusatz” (Neoplanta). Explicația neștiinței e căutată la Dimitrie Cantemir, care deplînge părăsirea literelor latine. Posturile ajung la ispășire. Amenda șterge păcatele. Beția e obișnuită. Se crede în strigoi, cari se străpung în inimă. Cazuri de cruzime reală ori închipuită, față de cei vii, se adaugă. Se amintesc Horia și Cloșca.

    Dar oamenii sînt de ajutor; pun stîlpi de direcție la răscruci, sprijină trăsurile înomolite, fac fîntîni, primesc pe oricine în casă și-i hrănesc cu caș, unt, lapte, miere. Salută cu vorbele „sănătate” și „pace”; pun la frunte mîna ce vor săruta-o. S-ar fi ferind de injurii, zicînd: „să nu fi făcut postul ori Paștile” (per quanto è vero ch’io hò digionato, che hò fatto la Pasqua).

    La case, se observă că și italienii le văruiesc. Felul de a face din răchită hambarul îl crede contemporan măcar cu epoca lui Gordian, din cauza numelui de Viminacium al coloniei lui, zice numismatul. În interior e ordine și socoteală.