După un interegn, în care zilnic boierii țin divan, prezidați de mitropolit, Veniamin Costachi, noul domn, Scarlat Callimachi, sosește. I se atribuie un caracter exclusiv grecesc; ar veni cu greci, a căror atitudine politică față de ruși inspiră mai multă încredere. Caimacamul lui nemulțămise prin totala lipsă de interes, pe cînd în largul țerii pradă cine vrea. Domnul cel nou grăbește sosirea lui, luînd o suită mică și refuzînd ceremonia îndătinată la Galata; așteaptă pe doamnă, fata lui Mavrogheni, pentru a îndeplini ceremoniile tra diționale. Cînd Reinhard e primit în audiență, soarta lui Scarlat Vodă era însă hotărîtă; Rusia biruise, și domnii mazili erau să fie opriți în cale și retrimiși la scaunele lor. Depunerea lui Callimachi sosește după abia două zile petrecute la curte: trăsurile boierilor se îngrămădesc la consulatul Rusiei, dar, sosind știrea biruinții lui Napoleon la Iena, gavanoasele de dulceață se îngrămădesc în dulapurile consulatului francez.
Moruzi nu revine, și nu trimite măcar un caimacam. Peste cîteva zile Rodofinichin dă ordine în calitate de comisar militar, și în dimineața zilei de 29 novembre avangarda de 600 de ruși întră, odată cu întîia ninsoare, în Iașii fără domn. Cînd Moruzi sosi în capitala sa, unde se pomenea țarul în biserici, Reinhard și familia fură trimeși, ca prinși de război, contra oricării obișnuinți internaționale, spre Rusia, pe la Crîuleni la Dubăsari; li se spusese că vor fi îndreptați spre Suceava…
Să adăugim că, în cele cîteva luni ale petrecerii în Moldova, autoarea acestei interesante corespondențe ieșise din Iași ca să vadă la cutare iarmaroc de lucruri „folositoare”, țerani cari nu i se par a se ridica mai sus decît „animalitatea», țigani deștepți, vioi și cinici, ca aceia pe cari-i văzuse și în tabără la Copou – și ea spune cum boierul Sturza (Scarlat), crescut, cum știm, în Germania, căuta a deprinde cu lucrul în fabrica sa de postav, întrebuințînd meșteri germani, un număr de țigănuși: aceștia mor de lipsa libertății, iar unul din părinți oferă șaizeci de lei ca să-și scape odrasla. A fost și la Neamț, la Agapia, și a văzut acolo frumoasele lucrări cu acul pe care le conducea însăși doamna lui Moruzi.
Rapoartele consulare ale lui Reinhard însuși lămuresc asupra afacerilor politice a căror grijă i se dăduse. Sebastiani era nemulțămit și de Reinhard și de Parant pentru că „ofensaseră Poarta». Acesta e cuprinsul rapoartelor trimesului, care sosi, în drumul spre Poartă, la București în ziua de 28 iulie și plecă în ziua următoare. Cunoaștem interesanta lui conversație cu Ipsilanti, căruia-i cerea să nu sprijine revoluția sîrbilor, pe care de fapt domnul din București o ajutase din toate puterile. Între documentele care se păstrau înainte de război în Biblioteca Academiei Române era și o scurtă descriere franceză a trecerii ambasadorului extraordinar francez, și aveam copia ei între hîrtiile mele: în momentul de față n-o regăsesc, dar originalul se află probabil printre piesele care, în 1916, au fost transportate în Rusia.
Englezul Thomas Thornton, negustor, fost consul la Odesa (1804), înseamnă în titlul chiar al lucrării sale din 1807 (a 2-a ediție, 1809; multe traduceri), Starea de față a Turciei – tradusă, parțial, și în românește de Dinicu Golescu (Buda, 1826), după unele semne, după altele de un scriitor necunoscut – calitatea sa de a fi petrecut „cinsprezece ani în Constantinopol și în provinciile turcești”. Avem dovadă că el a fost și la noi în nota prin care spune că a aflat la Iași cum că un „casap-bașa, boier de prima clasă” (!), a fost bătut de vodă cu buzduganul chiar atunci, pentru că înșelase la furnituri.
În lucrarea lui el rezervă un capitol Principatelor, trăgîndu-și informația și din lecturi, de la Raicevich la Carra. Cea istorică e de împrumut: observațiile lui filologice n-au vreo valoare. Descrierea însă a dealurilor ce se apleacă spre șesul muntean, acoperite de vii, arată o experiență personală, dar și aici se întrebuințează izvoare din secolul al XVIII-lea, notele generalului rus Bauer. Tot așa și în ce se spune despre producția solului; însă că vinul nostru samănă cu așa-numitul cassis din Provența aceasta arată omul care a băut dintr-însul. Dar iată cum rostește el impresia puternică pe care i-a produs-o natura țerilor noastre: „Am străbătut ambele principate în toate direcțiile și-mi amintesc cu o vie plăcere întipăririle ce mi le-a lăsat mărețul și romanticul lor peisagiu: șivoaiele care se aruncă în prăpăstii și șerpuiesc prin văi, mireazma încîntătoare a florilor și a ierburilor călcate în picioare de turma ce paște, coliba singuratecă a ciobanului pe vîrful muntelui, muntele însuși ridicîndu-se departe, mai presus de nouri, acoperit peste tot, afară de regiunile cu zăpadă, de un strat adînc de pămînt vegetal și pretutindeni împodobit cu înalți și maiestoși copaci de pădure ori cu o verdeață bogată și vioaie, – tot acest amestec de frumuseță, care odată-mi mulțămia vederea, încă mă interesează în icoana pe care mintea o păstrează”.
Locuitorii pe cari i-a văzut și în satele de gușați din munte, îi fac impresia unor făpturi îndărătnice, care se cer bătute ca să dea ceva. Veșmîntul lor îi apare sălbatec, și totuși sînt atît de bicisnici. Toți îi maltratează: turci, greci, nemți și ruși în vreme de război. Cel din urmă caporal austriac lovește înainte de a vorbi. De aceea vederea unui dregător, unui străin face ca toată lumea să fugă. Și totuși ce oameni buni! Mergînd cu un francez de la Constantinopol la Viena, prin București, cei trei arnăuți ce-i păzesc provoacă spaima obișnuită, dar „cîteva parale date copiilor sau, dacă nu se aflau pe acolo, cîteva parale date unui țeran ca să cumpere, fără a limita, ceva vin bun din sat și o mică răsplată la întors, dovedind sătenilor că n-aveam de gînd a li stoarce nimic, ni dădeau toate din bielșug. N-am întîlnit o îndatorire mai grăbită, și, cu toate că neobișnuita cheltuială era prea neînsemnată ca să merite pomenită, nu ieșiam dintr-o casă fără a fi încunjurați de toată familia și uneori de toți bărbații din sat, cari de bună voie sprijiniseră trăsura noastră prin locurile grele ori noroioase, la intrare”.
Venind în București cu treisprezece cai la căruță, el a auzit zvonul multor clopote; i se părea că sînt atîtea biserici și mănăstiri de-ar ajunge pentru toate satele amînduror țerilor. A văzut danțul molatec și voluptos. A asistat la zgomotoasa întoarcere a arnăuților domnești, din corpul format în Țara Românească la 1802, după ce-și răzbunaseră contra unui boier pe care l-ar fi bătut la tălpi pentru că-i dăduse afară din casa lui, – ceea ce ni se pare foarte îndoielnic. Nu-i place nici capitala munteană, nici a Moldovei, cu podurile murdare, Înnoite la cinci-șase ani, cu case boierești mari strivind bietele colibe, cu bisericile fără gust, greoaie, purtînd icoane „grotesci”, cu pivnițile-cîrciume care otrăvesc poporul. De boieri vorbește fără simpatie, dar recunoaște că a fost primit bine în casele lor de țară.
Pomenind și de legăturile cu străinătatea – amințește și de Stamaty, doritorul de consulat francez la noi, care s-a prezintat la Convenție cu Anacharsis Cloots, reprezintantul națiilor apăsate –, Thornton dorește unirea noastră. Supt Austria, ea ar opri pe ruși; supt ruși ar aduce sfîrșitul Imperiului otoman. Oricum, „aceste provincii nu mai pot rămînea mult timp supt o stăpînire împărțită“, dar „nici nu se pot ridica la independență cînd puternice imperii le încunjoară din orice parte”.
D.C. Karadja a descoperit de curînd și ciudata călătorie făcută în țerile românești la 1817 de un german cu mintea plină de mistice considerații religioase, J.F.J. Borsum.
Calfă de croitori, de loc de lîngă Hildesheim, el vine în căutare de lucru prin Liov spre Iași, în tovărășia conaționalului său Meyer, în vara anului 1817. Din Cernăuți, el se îndreaptă spre graniță, unde un vameș voia să împartă cu dinsul cămășile care-i erau pe plac, primind în schimb taxă sau ceea ce i se părea cuvenit. Pînă la Herța drumeții dau de boieri cu arnăuți, de negustori poloni, iar în acest sat moldovenesc, cu circiumă evreiască – 6 parale prînzul – de țigani și alți indigeni fioroși. Dincolo de Herța, în codrul vestit, unde se rătăcise un evreu cu lulele, altă spaimă în fața unor țerani cari se dovediră cei mai politicoși oameni din lume. Ca să ajungă la Dorohoi, încunjurat cu lanuri de porumb, încă un popas la cîrciumă: mămăligă la masă și pat de lemn cu rogojini. Iar codru, iar frică și iar ajutorul dumnezeiesc prin trecerea unor boieri cu arnăuți. La Botoșani află ocupație, – o sută de lei pe an – la un conațional din Posnania, însurat cu o unguroaică. Aici mănîncă harbuji, ascultă muzică de țigani la cafeneaua cu băncile îmbrăcate în rogojini și văd un vinovat bătut la falangă, apoi frecat la tălpi cu sare.
La Iași, dincolo de o regiune splendidă, 20 000 de locuitori în 2 0 00 de case, între care cîteva palate boierești, case de consuli, ateliere de fierari și rotari, cafenele cu lăutari, plus un birt german, lăudat foarte mult. Vodă Scarlat Callimachi trece între luxoșii lui arnăuți.
În drum spre Bîrlad, turmele îndreptate spre Constantinopol. Scăpînd de carantină, croitorul ajunge, pentru a o regăsi, la Galați, cu case de lemn, dar mult negoț, tocmindu-se la un evreu, între alți mulți, care-l hrănește cu carne putredă, răcituri și pătlăgele vinete. Zilnic pleacă din comercialul port optzeci pînă la o sută de cai de olac la casa de poștă, cu un căpitan, un logofăt, un ceauș și un tatar. Necontenit vin corăbii care aduc orez, smochine, lămîi, pentru cereale, ceară și miere, pastramă, brînză, unt și său.
Plecînd, el observă că Moldova ar număra, în orașele cu populație amestecată, în satele acoperite cu stuf și fereștile de hîrtie unsă, pînă la 550 000 de locuitori români.
În Muntenia, Brăila, văzută în treacăt, de pe un vas cu grîne, are 10 000 de locuitori. La Sulina patruzeci și două de vase așteaptă încetarea furtunii. Cum se va întoarce după Eterie, va găsi, în 1821, toamna, la Galați, numai resturile caselor mistuite de foc.
V. Călători între 1812–1821
Ca un învățat, „membru al Academiilor din Varșovia, Cracovia și Neapole” și cetățean polon onorar al republicei trecătoare din Cracovia, vine la București, supt Vodă Caragea, contele Auguste de Lagarde, care și-a publicat în 1828 călătoria de la Moscova la Viena prin părțile noastre.
În Chiev (iunie 1811) el găsește ca guvernator pe generalul Miloradovici, care comandase la noi. Dar tot aici întîlnește pe Constantin Vodă Ipsilanti, căruia-i fusese recomandat de fiul lui, Alexandru, un prieten de la Petersburg. Bogatul pribeag stă de doi ani în orașul asupra căruia plutea amintirea lui Petru Movilă, din neamul Înaintașilor lui pe scaunul Moldovei. Costumul oriental al doamnei, al domnițelor îi amintește familia lui Tippoo-Saib, prințul indian. Ipsilanti tatăl avea legături în aristocrație și tocmai stătea să facă o vizită la Uman, „frumoasei contese Sofia Potocka”, cum se știe o greacă din Mudania, fostă și d-nă Witt. Alexandru e crescut de țarul și înscris la început ca iuncăr în cavaleria gardei imperiale, pentru a fi apoi generalul schilodit de o ghiulea în lupta de la Lützen și eroul unei revoluții zgomotoase, dar neizbutite.
La Ovidiopol se constată o populație românească, deoarece se dă numele de „Lacul Ovidioli” (sic) limanului Nistrului. Lagarde se îmbarcă întîi la Odesa pentru Constantinopol, unde se află în toamnă. Aici vede instalarea lui Caragea al cărui nume i se pare a fi Constantin. Trei tuiuri stau înfipte la poarta celui numit de sultan, aga ienicerilor îi pune cuca pe cap, caftanul i se aruncă pe umeri de însuși marele vizir. Patriarhul îl unge cu mir și-l binecuvintează. Familia e la Terapia, dar corturile sînt fixate la Buiucderè, unde se duce în cercetare prealabilă domnul cel nou cu ginerii (Arghiropulo și Vlahuți), călări pe cai scumpi, cu valtrapuri, și avînd în urmă paznici bogat înveșmîntați; într-o caleașcă sărăcuță e doamna, cu fetele ei, și la coborîre paicii țin cozile rochiilor; robi și roabe încunjură pe măriile lor. Tot la Terapia, Lagarde e oaspetele unui Arghiropulo și ia parte la o adunare de fanarioți, cari și ei fuseseră „înăuntru”, între altele un tînăr prinț grec, care, ca dragoman, întovărășise pe ambasadorul turc la Varșovia. Tot acolo face o vizită „prințului Șuțu”, la care „cele mai frumoase mîni din lume” îi dau magiun. Cîteva zile mai tîrziu el vede la poarta palatului capul tînărului Moruzi, tăiat, în curtea seraiului, ca „nerecunoscător și hain”, spre marea groază a conaționalilor săi.
Plecarea lui Caragea, cu o muzică oribilă pentru urechile apuseanului, i se pare acestuia o scenă de carnaval parizian. Supt cuca împodobită cu pene de struț, lungi de „două picioare”, în bătaia vîntului, domnul singur e frumos. Pe cai și în harabale, suita, femeile, caraghiosul. O mare mulțime stă de privește.
Pe mare, cu dragomanul lui Caragea, Iosif, Lagarde pleacă, în decembre, spre București. La Sizeboli (Sizopoli) află un prinț „Comnen”, foarte cult – vorbește de Génie du christianisme – cu o fată, Tarsița, deosebit de frumoasă. Cu dînsa și ai săi merge la Varna, iar de aici, în harabale, spre Dunăre. „Comnenii” se duc la Iași cu vreo zece harabale păzite de arnăuți. Se ajunge la Silistra, unde comandă Salih-Pașa, care-i dă călătorului un Coran tipărit de Ibrahim-Efendi la Constantinopol în 1727, niște mătănii de trandafir și o recomandație către ispravnicul de Călărași.
Aici e „un biet sătucean valah”, dar tinărul ispravnic, Bogdan, se arată amabil. Căruța de poștă, cu un poștalion care văzuse înecarea în apa Rîmnicului a fiului lui Suvorov, îl duce la București, oraș cu 80 000 de suflete, 366 de biserici și 20 de mănăstiri. E găzduit de vice-consulul francez, Barbier, negustor. Trece apoi la un boier, unde masa e servită „franțuzește”. Vine și „Catinca de S.”, probabil Slătineanu, sora agăi și văduvă de mare boier, despre care auzise la Odesa, unde ea mersese cu tatăl, exilat. Ea cîntă la piano arii grecești și prinde inima contelui nostru. La dînsa e și o vară, călugărită de jale pentru pierderea logodnicului rus, Lobanov.
Cea dintîi priveliște e a unui foc cumplit, cu care prilej Lagarde vede lucrînd pompierii cu coif și cu haină romană. Curtea însăși arsese (de unde: Curtea Arsă).
Aducînd scrisorile fratelui pentru caimacamul Arghiropulo, e pretutindeni bine primit. După obicei boierii îi fac prima vizită. Oameni culți, vorbesc grecește, franțuzește, ba chiar și nemțește și rusește. Îl face să zîmbească ișlicul, dar rochiile orientale ale femeilor mai în vrîstă și ale boieroaicelor de clasa a treia nu-i displac. Restul se îmbracă tocmai ca în Apus. Sînt trîndave, dar femeile din popor se văd cu greutăți pe cap și cu furca între degete.
Între vizitatori este și Iosif, devenit Șătrar.
Străinul merge și la Divan (aici anecdota că Alexandru Ipsilanti cerea armașului să-l întrebe de trei ori la execuții capitale). La intrare împricinații fac cruce. Boierii sărută poala domnului. Vodă judecă, numește boierii de a treia clasă și, părîndu-i-se că un curtean n-a fost respectuos cu domnița Ralu, îl atinge cu buzduganul. Ginerii îl țin de supțiori la plecare. Păharnicul și spătarul, arnăuții îl urmează.
O altă ceremonie e a primirii la curte a consulului Ledoulx. Vine în trăsură precedată de arnăuți, cu șase cai, avînd pe cancelariu lîngă el și pe supușii francezi în urmă: tabulhanaua sună la intrarea oaspeților: cinzeci de tobe mari, tot atîtea țimbale, plus trei „musettes” și șase „oboe». – singura descripție ce avem despre „infernala simfonie“. Ciohodarii[-l] duc în sala tronului. Caragea apare supt baldachin de catifea cusut cu fir și mărgăritare. În față-i consulul stă pe scaun, tovarășul lui de audiență pe sofale. Răspunsul lui vodă la discursul consului e..mormăit” numai. Se vorbește, pe cînd umblă dulcețile și cafeaua, de politică, de iarnă, de ciumă. Contele e prezintat și primește zîmbetul politeței fanariote. Doamna și fetele din casă, „foarte frumușele”, primesc pe urmă, și se oferă oaspeților și sunetele unei minavete. La plecare, năvală de slugi după bacșiș și răpezirea consulului în trăsură, ca odinioară Reinhard.
O masă la banul Brâncoveanu, bogat de patru milioane de lei, urmează, în mart. Se spală, ca pe vremea domnului al cărui nume îl purta, mînile cu felurite săpunuri. Se servesc mîncări după toate gusturile. La desert, boierul ar fi oferit musafirului sîmburii merelor ce mîncase. Vinurile sînt variate și bune. Nouă spălături, apoi fumigații de parfumuri. În saloane se dau, cu cafeaua, dulciuri și înghețată. Fetele Brâncoveanului cîntă din piano și din harpă, din gură, grecește și rusește, ba chiar danțează.
De acolo primblare la Herăstrău și la Băneasa, întreținută de Văcărescu, și, ca ultim act al unei zile bine întrebuințate, joc de cărți, pharaon, pînă-n ziuă.
Nuntă la iubita contelui francez. Primblare două zile a miresei cu zestrea în car. Ceremonie la biserică, ospăț și bal. Se joacă „danțul grecesc”, cu învîrtirea în loc și ridicarea mînilor peste cap. La cină două făclii verzi, mirositoare, se sting într-un vas plin de vinul Arhipelagului.
Primirea fostului Capudan-Pașa, întors din Rusia, urmează. Arnăuții îl întîmpină la două leghi, cu muzica. Domnul, venit înaintea oaspetelui, descalecă în fața lui. Dar atunci un capugibașă trage asupra hainului și o luptă se încinge; capul, răpede rătezat, al lui Ramih-Pașa e dus într-un șal la București de unde va merge la Constantinopol. Straja Agăi Grigore Filipescu străbate ulițile, liniștind lumea.
Și iată a doua zi icioglanii jucînd geridul la Herăstrău înaintea lui vodă, a 500 de boieri călări și a o mie de călești. O sută de tineri se întreceau cu dibăcie în recea zi de primăvară.
În april, cu „contele” bogat Dudescu, mergînd la Baden, pleacă amorezatul, silit a rupe legătura lui. Doisprezece arnăuți încunjură pe micul boier cucoșat, vestit pentru risipa lui, care-și duce slugile și dulcețile. La Pitești un boier local primește oaspeții de cinste, și cea mai frumoasă mămăligă fiartă în lapte aburește pe masă. Altă nobilime se prezintă cu daruri: vutci și dulcețuri, și în schimb Dudescu împarte „pastile de șeraiu” din adîncile-i buzunare. Peste podurile de lemn de la hotar se trece cu greu la Cîineni și la Turnu-Roșu.
Și, în plictiseala carantinei, călătorul își aduce aminte, și din Wilkinson, de țara ce părăsește, cu un milion de locuitori cu un venit de douăzeci de milioane pe an, cu exportul la Constantinopol: 300 000 de oi, 3 000 de cai, cu cirezile de boi ce trec la vecinii ceilalți, cu birul de 10 800 000 de piaștri și tributul de 2 000 000, la care se adaugă enormele presenturi. Moravurile nu-i plac, și vorbește de fetițele de cinsprezece și șaisprezece ani despărțindu-se pentru nimica toată, abia măritate.
La Sibiiu Dudescu îl face pe Lagarde frate de cruce, „pe cruce, pe pită, pe sare”. Cei doi „frați” merg la operă, unde se dă opereta Orbii. A doua zi văd bîlciul, cu cai mărunți, manufacturi, metale. Vîndși greci din Constantinopol, în costume speciale, și țigani cu unelte, mai ales cuie. Se cercetează și muzeul Bruckenthal, supt conducerea proprietarului. Dudescu e vizitat de armeanul, fost secretar al vizirului Mustafa, Manuc-beiu, cel cu hanul, pe care turcii veniseră să-l taie, dar putuse fugi cu averea aceluiași Mustafa, motiv al urmăririi lui. Boierul și contele iau cafeaua la un han de afară, alături de lucrătorii cari beau vin, și, viind vorba de mizeria țeranilor noștri, Dudescu observă că măcar nu-s robi și că țara n-are cerșitori. Pe la „Neumarkt”, cu biblioteca Teleky și colegiul calvin, pe la Sas-Sebeș, pe la Jibot, cu crescători de vite și de oi, pe la Orăștie, „unde se vorbește aceeași limbă ca în Muntenia” și țeranii au același port ca al „urmașilor Cezarilor și Ciceronilor”, pe la Deva, cu femei frumoase, și pe la „Lesnek” (urmează „Esoenesd”, „Rosova”, „Boschur”); pe la Făget; se trece în Banat. La Lugoj, unde abia s-au stîrpit hoții, se fabrică pălării țerănești, și țigani, veniți de la Brașov și în cale spre Carlsbad, cîntă. Două stații duc la Timișoara, – cu frumoase grădini și femei urîte, nu ca la Sibiiu –, unde se joacă Hoții lui Schiller. La Arad nu se observă nimic interesant, localitatea fiind atunci neînsemnată. La Remscho, dimpotrivă se semnalează macedoneni negustori. La Pesta, Dudescu, poftit la masa guvernatorului, prințul de Coburg-Koháry, dăruiește doamnelor care-i admirau cingătoarea prețiosul șal și turbanul, rămînînd cu capul ras și cu iminiii în vine.
De la Ludovic, fiul internunțiului von Stürmer, care venea clin Austria sa la Constantinopol, avem, în colecția de călătorii publicată în limba germană la Graz, în 1830, o descriere a Țerii Românești la sfîrșitul anului 1816, care e, fără îndoială, de tot interesul.
Intrarea se face pe la Turnu Roșu, care e descris cu de-amănuntul, ca și Via Carolina, construită supt Carol al VI-lea, și cursul Oltului. Căiătorul trebuie să petreacă un număr de zile la carantină, unde se doarme de obicei pe paie și se mănîncă foarte prost. Scrisorile sînt înțepate și afumate, de unde aspectul curios al corespondenței din acel timp.
Căruța de poștă, care trebuia să-l trîntească de două ori, aștepta afară, cu cei patru cai și maldărul de fîn; surugiii chiuie, și mașina se pornește. La hotarul Loviștii, al cării nume ar însemna „șanț cu pești”, se găsește plăieșul muntean. De la Cîineni, unde se vede alcătuirea casei de poștă, cu căpitanul, logofătul, ceaușul și rotarul, se trece, prin păduri, la Dealul Turcilor, la Poarta Romanilor – numele sînt date în românește –, la Pripoare, la Sălătruc, pe un drum căptușit cu scînduri de fag. Popasurile sînt căsuțe de lut, acoperite cu paie și avînd la ferești hîrtie unsă în loc de geamuri; fumul iese prin coperiș; în jurul focului stau copiii aproape golași, lîngă părinții lor. Mămăliga e întinsă înaintea tuturor. Tînărul Stürmer observă îmbrăcămintea de vară a oamenilor, care „samănă absolut cu a strămoșilor lor, așa cum sînt înfățișați pe Columna lui Traian”. Dar „toată înfățișarea de afară vădește o mare neîngrijire și o adîncă decădere către animal”. Chiar acei dintre locuitori cari nu sînt gușați au „sufletul însemnat cu marca robiei”: „între locuitorii Turciei europene românul e acela căruia-i pasă mai puțin că și-a pierdut libertatea“. Pe un pămînt așa de bogat trăiesc abia 650 000 de suflete.
La Curtea de Argeș, „tîrg mare cu o biserică mănăstirească, ce se zice a fi cea mai frumoasă din Țara Românească”; șase altele se mai află în localitate. „Se văd încă ruinele vechiului castel al domnului și multe case de piatră.”
