Toate aceste bogății le exploatează, cum a mai spus și aiurea, străinii. Armenii întrec în lăcomie pe evrei, și, cu privire la aceștia, călătorul observă că sînt de o speță mai aleasă, avînd puțintel, cu barba și caftanul lor, înfățișarea boierilor. […] Scăpat de un rău guvern, acest „popor vrednic de milă (bedauernswürdig) (al românilor) ar putea să aibă ce i se cuvine”.
Aproape în același timp, la 1782, un polon, Mikoscha, a cărui călătorie, tradusă în limba germană, s-a tipărit la Lipsea în 1795, străbătea Moldova pe calea urmată de Hacquet însuși.
La Hotin, cetate cu șanțuri și tunuri, unde se află, ca negustori, turci, armeni, evrei, călătorul, pe care-l călăuzește Giuliani, tălmaciul la hotar, dintr-o familie levantină pe care o cunoaștem, căpătă foarte răpede, fără nici o cercetare serioasă a persoanei și scopurilor sale, carte de trecere mai departe, prin capuchehaiaua moldovenească. În tovărășia unui armean, trece apoi la satul Mămăliga, unde Osman-Bairactar, turc supus voii lui Dumnezeu, amintește cuvintele părintelui său despre vitejia polonilor, cari văd astăzi prăbușindu-se gloriosul lor regat. „Cine ar fi crezut”, spunea el, „că, folosindu-se de faptul inferiorității fiilor față de părinți, muscalul din ghețurile lui va ajunge să poruncească în aceste locuri și că Polonia va putea fi împărțită în folosul lui. Dar vremea căderii noastre a sosit.”
Dincolo de Prut, vameșul moldovenesc – al cărui rost nu-l înțelege polonul, odată ce e o singură împărăție –, pîndește, în plin cîmp, pe călătorii cari trec. La 6 iunie se pornește spre Botoșani pe un drum pustiu, fără sate, fără lanuri, vinul fiind dat în gropi acoperite cu scînduri. În orașul destul de mare sînt case frumoase, mai ales ale armenilor, cari țin negoțul împreună Cu greci și cu evrei. În fiecare săptămînă e tîrg de vite și de cai, la care ar putea veni și negustori din Polonia.
De aici drumul e periculos. Un evreu din Polonia care mergea spre Galați fusese de curînd ucis și se prădaseră trei turci și doi armeni cari mergeau spre Hotin. Plata vămii orașului, a venitului podului (2 lei de car), a pomenii pentru bisericile în lucru face pe Mikoscha să nu intre în lași. Cînd sosește la Vaslui, află de depunerea domnului, Constantin Moruzi, și pentru că pusese piedeci negoțului cu Polonia, și de pecetluirea averii lui; pașa cel nou de la Hotin trecea în sus. Bîrladul e numai ceva mai bun decît Vasluiul.
Pînă la Galați regiunea, frumoasă, fusese părăsită de locuitori. Galații sînt un port bun, dar n-au decît trei sute de case, în care locuiesc greci, armeni, evrei, turci, alături de români. Corăbii vin din Constantinopol pentru grîu, și din nou patriotul polon se gîndește la comerțul pe care l-ar putea face țara sa. Pe una clin aceste corăbii pleacă el la 22 ale lunii și, în cale, va vedea Isaccea, cu castelul, Tulcea, pur turcească, cu un alt castel; mai rămăsese ceva din podul care odată de pe malul acesta dobrogean ducea la Ismail.
Pentru comparație cred bine să adaug aici ce povestește despre Țara Românească în 1791 un călător german, avînd legături cu von Diez, ministrul Prusiei pe lîngă Poartă, cu Knobelsdorf, succesorul lui, cu unul din curierii cari de la Constantinopol se trimeteau la Berlin. Lucrarea lui, manuscriptă pînă astăzi, se chiamă „Tagebuch einer Reise von Potsdam aus, durch Sachsen, Bayern, Steyermark, Venedig nach Constantinopel und zurück, über Bukarest, Siebenbürgen und Ungarn (mit einigen Zeichnungen) vom 8 april 1788 – May 1799” și se păstrează la Muzeul Național din Pesta.
Plecînd din Constantinopol, se pare, unde văzuse în lagăr pe „noul vlah-beiu, Mihai-Vodă” (Suțu), în april 1791, anonimul ajunge la Giurgiu, în ziua de 6 decembre al aceluiași an. Cu un mehmendar românesc, el trece Dunărea și se oprește la Copăceni. Peste Argeș, unde-i cade ceasornicul în apă, se îndreaptă spre București.
Sosind el aici pe negură, domnul trimete înaintea acestui diplomat prusian pe secretarul său. Întîia vizită o face trimesul turcesc pentru pace, Ratib-Efendi. La ceasurile unsprezece, a doua zi, 9 decembre, în trăsura trimeasă de vodă, oaspetele merge la audiență, pe care scurtele însemnări n-o descriu. În aceeași zi Merkelius, agentul austriac, vine de-l vizitează pentru a-l pofti la masă, cu însoțitorii, curierul prusian Schmidt și un anume Bock. În aceste zile de petrecere în capitala munteană, călătorul are legături, neplăcute, cu secretarul domnesc Panaioti Kodrikas, de la care capătă o „saubere Antwort”.
Plecarea se face cu greutate, trebuind intervenția unui „Monsieur Ebert“; „cu grecii și cu valahii merge și mai rău decît cu turcii”. Popasul se face la Văleni, apoi, în ziua următoare, la Brătășeanca. La 14 e la Cîmpina, „cu cea mai frumoasă vreme“: ar fi vrut să vadă izvoarele de petrol, dar era prea departe.
Peste cîteva ceasuri vin scrisori de la Knobelsdorf, prin tatarii domnului. Prin „Seide” (Zeiden, Codlea), în sfîrșit se face sosirea la Brașov.
Deosebit, în al doilea volum al notițelor sale, călătorul descrie și judecă împrejurările din țara pe care cu atîta răpeziciune o străbătuse. Cînd a venit în Muntenia pe la Severin, în toamna anului 1790, a observat antichitățile de acolo, despre care scrie așa: „Turnul lui Severin (der Thurm Severin) e așezat pe un muncel rotund (einer runden Krupe). E rotund de jur împrejur, încunjurat cu un șanț (ein gemachts Precipice, als ein Graben), greu de suit. Este un zid (eine Wand) gros de douăsprezece picioare, lung de 25 si lat de 20».
Regiunea are „deosebit de frumoși fagi și brazi». Craiova se înfățișează mai frumos de departe. Coborîndu-se la Dunăre, i se urmează cursul, pe la Zimnicea, șchelă de negustori turci, cu un han „pasabil”, pe la Petroșani („Pietrosban»), „sat mare», cu „o casă deasupra pămîntului”1. „În satele de-a lungul Dunării, de la Zimnicea pînă la Giurgiu, sînt tot oameni înstăriți”, cu boi, bivoli, oi, găini, gîște, rațe.
Altă serie de note, după observații asupra grecilor de la noi, dintre cari mulți ar fi originari din Trapezunt, iar scanavi din Chios, privesc călătoria de întors, din 1791, a prusianului. La Călugăreni „pe Ialomița (sic), este o veche capelă și în mijloc o cruce de zid (gemauert Creuz)”; crede că numele localității ar veni de la vreo mănăstire de călugări. Drumul, mlăștinos, e greu și pe vreme bună; podurile sînt „tot așa de rele ca și în Polonia“. Copăcenii, cari urmează, sînt un loc „mizerabil“.
La București e de mirat distanța mare între case, scîndurile de pe poduri „în tot orașul”. Se descrie personalitatea lui Ratib-Efendi, și, vorbindu-se de vizita secretarului domnesc, se adaugă că a venit numai „cu complimente grecești, adecă a oferi totul și a nu face nimic”.
Trăsura domnească de paradă avea șase cai și era întovărășită de patru ciohodari, dar era din acelea „cum se află o mie la Berlin”. „Un om cuminte nu-și poate închipui cît e de săracă și pretențioasă această curte, care ține pentru fast pînă la 3–400 de oameni.“
Ceva mai tîrziu e un călător german care a străbătut în 1802 Moldova, ajungînd în Bucovina, pentru a trece de acolo prin Galiția spre Viena. Joseph Rohrer a pus în scris, supt forma a douăzeci și una de scrisori, călătoriile sale.
Acest vienez cult, capabil de a îndrepta pe Sulzer în ce privește hotarele Bucovinei, a fost bine primit pretutindeni, în orașe ca și la țară, unde a văzut vătafii bătîndu-și cu cruzime subordonații. A fost în casa unui Mavrocordat, cu frumos palat la moșie, la un Balș din Botoșani, desigur Vasile, cel cu proprietăți în Bucovina, care traduce „un roman” al lui Voltaire și are o bibliotecă numai din asemenea cărți. A admirat frumuseța femeilor, făcînd și unele rezerve. A călcat pragul caselor consulare: a lui Timoni austriacul, a maiorului rus Malinotti, cu femeia cea învățată și așa de interesantă.
Dar e un om cu gusturi grele de satisfăcut. Decît patul moale, gătit de arnăut, preferă lavița de la han. Se plînge că e prea pompoasă caleașca trasă de patru cai. Vede biserici proaste cu popi inculți, afară de unul din Dorohoi, umblat pe la Viena și Trieste, dar care a uitat mai tot. Muzica țiganilor nu-l incintă, și-i e silă de robia acestei rase, căreia i-ar permite să scuipe pe capră, cu toate consecințele, cum nu îngăduie boierii neumani. Îl obosește ceremonia dulceților și cafelei, pe care o descrie cu de-amănuntul și i se pare că e obiceiul ca după masă boierul să-și spele barba în ligheanul unde cocoana și-a clătit gura, oaspeții înșii avînd dreptul de a-și întinde mînile în același licvid. Rîde de basmalele colorate, indiene, care se întrebuințează. I se pare că în casele unde se scrie pe genunchi uzagiul hîrtiei e rar. Se sperie de podurile rudimentare, așa de deosebite de cele din Bucovina. Doar dacă-i place la Iași, mai urît decît orice oraș german, casa cu trei caturi a lui Mavrocordat, unde va locui noul domn Alexandru Moruzi cel blind, „prieten al știnților“, ca și Constantin Ipsilanti, care va face să se uite zilele „crudului și răpărețului“ Mihai Șuțu.
Nu lipsește însă, alături de reproducerea unui firman din 16 octombre 1783 pentru sudiți, oarecare statistică, însemnîndu-se exact de eîți florini se exportă cînepa, lina si alte mărfuri. În Bucovina, cu 259 de sate, se socot 11 – 12 000 de familii.
III. Ofițeri ruso-francezi și ruși despre războaiele din 1789–92 și 1802–1806
În războiul pe care-l încheie pacea de la Iași, în 1793, jucă un rol militar important generalul de Langeron, emigrat francez în serviciul Rusiei – ca și Roger de Damas–, care ni-a lăsat întinse și bogate memorii.
Partea de povestire tehnică – evident cu mult mai întinsă – nu ne privește; vom culege din ea însă ce se raportă la condițiile, supt toate raporturile, ale țerilor noastre în cursul acestor douăzeci de ani.
Memoriile încep chiar cu o descriere a Principatelor. Se dă o privire istorică asupra lor, începînd de la daci și de la romani, al căror nume e luat „cu complezență” (!) de „valahi“: „e sigur că ei par să aibă oarecare similitudine cu acest popor, așa de lăudat, dar această similitudine a scăzut foarte, prin vreme și prin regimul la care sînt supuși“. Autorul recunoaște rolul nostru de a fi oprit înaintarea turcilor, dar i se pare că socoteala lui Ștefan cel Mare de a-i primi ca suzerani era poate greșită. Regimul fanariot la care s-a ajuns e judecat aspru, și în lipsa de dreptate a divanurilor judecătorești. Nu se face nici un fel de escepție – vezi însă mai sus cazul lui Moruzi: „voi afirma că nu există pe pămînt o ceată de ticăloși mai imundă decît fanarioții“; ambiția de a fi domn o plătesc cu milioane, pe care le iau apoi dintr-o țară sărăcită și dusă la desperare. Și se înșiră mijloacele de a stoarce bani: confiscații pentru trădare, scoaterea la mezat a tuturor demnităților. Și pentru a sprijini judecata sa Langeron citează cazuri văzute: la 1808, un Sturdza, ispravnic de Tecuci, mehmendar pe lîngă generalul rus, se pierde în fața unui ienicer, curier turc, și, ridicindu-se în picioare la ivirea lui, îi prezintă „în genunchi“ pipa cerută. Grecul Apostolachi Stamo, trecut apoi în serviciul Rusiei, se punea în brînci la București, în 1811, ca să ajute pe Galib, Reis-Efendi, a se sui pe cal.
Descrierea boierilor, cu îmbrăcămintea lor, cu casele lor de țară, cu călăria lor solemnă, avînd după sine o gloată în zdrențe, n-aduce nimic nou. „Toți au spiritul fin și tot așa de plăcut ca și vechii greci… Sînt, cum se spune că erau atenienii, vioi, ușurateci, inconsecvenți, caustici, neastîmpărați, sedițioși și entuziaști. Mulți știu limba franceză și toți foarte bine pe cea italiană.” Cunosc bine Constantinopolul, dar pe la 1790 i s-a întîmplat lui Langeron să vadă pe un boier „cu barba deasă și lungă“ vorbind despre Paris, unde nu fusese, cu mai multă pricepere decît prințul Gagarin, care locuise acolo. Pe munteni îi descrie ca lacomi și risipitori (un loc de ispravnic aduce 7–8 000 de galbeni pe an, cel de agă 15–20 000, cel de spătar 15 000, arnăuții lui fiind adevărați hoți, cel de vistier 30–40 000). Dar sînt deștepți, buni, și în alt regim ar fi și ei altfel. „Femeile sînt frumoase, sentimentale, galante, dar apatice, rău crescute și cu puțină instrucție”: că n-ar ști franțuzește e o închipuire a scriitorului și că s-ar pricepe să joace numai hora, care i se pare ridiculă, o alta (el preferă jocul „grecesc”, cu conducătorul în urma căruia merg femeile unite prin năframele ce țin). Dealtfel recunoaște că, dacă la 1806 mai erau femei în costum oriental și jucînd danturi vechi, o răpede revoluție supt ocupație a schimbat și una și alta. Se aduc trăsuri din Apus și bucătari francezi; tinerii pun fracul.
Ca petreceri, nu se îngăduie teatrul, concertul de diletanți. Ofițerii ruși cari o făceau păreau ciudați. Lăutarii reprezintă muzica și „zece pisici într-un pod sînt mai plăcute de ascultat decît cei dintîi cîntăreți din Iași”. De literatură n-au habar, deși se spune că limba e „dulce și monotonă”, destul de bogată.
Populația de la țară, 1 500 000, după ce 200 000 au pierit din cauza războiului, e solidă și, mai ales în Muntenia, îndrăzneață. Femeile, brune, de statură frumoasă, sprintene, se trec răpede. Casa țerănească e descrisă după realitate; la ferești nu sînt geamuri, ci bășici. Călătorul își dă sama bine că „descripția acestor case se potrivește și cu cele din Ungaria, din Banat, dintr-o mare parte a Poloniei și a Ucrainei”. Nu înțelege însă bisericile, care-i par „murdare și mai puțin împodobite decît grajdurile din Anglia”.
Orașele, urîte, au în Moldova o mare proporție de evrei, pe lîngă cari mai mulți țerani. Podurile sînt infecte. Boierii și-au făcut case de piatră, și curtea „e foarte mare, dar cu puține podoabe”.
Țerile produc totuși mult stăpînilor lor: 300 000 de piaștri Moldova, Țara Românească, dublul. Se trimet pe an 100 000 de oi la Poartă. Aceasta atrage creștini doritori de a le libera. […]
Ca evenimente, Langeron a văzut balurile de la Iași ale lui Potemchin, cu participarea „damelor ruse care urmau curtea” între altele o doamnă de Witt, fata unui grec sărac, adusă de soțul ei, – „cea mai frumoasă femeie din Europa“. La 10 ianuar 1791 el era pentru întîiași dată în Iași, unde văzu pe Potemchin tronînd ca „un sultan pe atît de vesel, pe cit de afectuos, întrecîndu-se în amabilitate, cu curtenii săi”. „Am petrecut”, adaugă scriitorul, „ puține seri mai plăcute decît acelea cînd hazardul m-a apropiat de dînsul la lași”. Moldovenii, poftiți la baluri pentru a-l vedea stropit de diamante, erau considerați ca „ultima clasă a supușilor lui”. În 1791, „sultanul“ moscovit dă baluri la Petersburg, și Repnin comandă în Moldova. Langeron revine în iulie la Iași pentru a relua serviciu supt acesta. La Galați, Potemchin stă într-o „preafrumoasă” casă mobilată de dînsul: bolnav, trece la Huși, „sat plăcut”, și de aici, furios pe toți că nu se îndreaptă, trimețînd ofițeri superiori după mîncările lui favorite, se așază la „cerdac”, casă de țară departe de Iași, cinci verste, pentru a se însănătoșa și a pleca ia Moscova.
Pornind din Iași în septembre, scriitorul nu e de față la ceremoniile pentru îngroparea lui Potemchin, mort în calea spre Nicolaev, la patruzeci de verste de capitala Moldovei. Aproape de Iași, cu un adiutant și două slugi, Rumiențov duce viață „stoică”.
În noul război din 1806–12, apoi, Langeron explică temperamentul domnilor: „Moruzi, bun administrator“, singurul bun; Ipsilanti, de patruzeci și cinci de ani atunci, om de spirit, dar fără judecată și consecvență, avînd ambiția de a fi rege al Daciei îi sfătuia, „ministrul“ său, marchizul de St. Aulaire, diplomat ales, „om de treabă, dezinteresat”, dar de un temperament focos și gata de hotărîri brusce.
Fără să-și arate partea, el descrie amănunțit ocuparea Bucureștilor de Miloradovici, după rezistența celor trei sute de „arvați” sau „arnăuți”, la Radu-Vodă: capetele turcilor tăiați, cu lumînări pe ele, sînt înfipte de alți „arvați” la scara curții, pentru intrarea generalului.
Și el era la București, asistînd la balurile care serbătoreau biruința. Numai la 18 decembre 1806 părăsește orașul[18]. În ianuar 1807 era la Bender, unde generalul Hitrovo fură „grîne, lemne de construcție și tot ce putea servi la utilitatea și împodobirea caselor și moșiilor sale la Odesa”. Tot așa face și cneazul Cantacuzino, care conduce amestecul de greci, moldoveni și ruși din care, la Odesa, Richelieu făcuse un corp de voluntari.
Luptele din Basarabia sînt descrise deci de un martor ocular. Langeron se bate la Ismail. El vede cum locuitorii turci din cetăți, deși se supun, sînt duși ca robi în Rusia. De aici excelente descrieri, ca aceea a Chiliei. În același timp însă destăinuiește și intrigile de la București, rolul lui Constantin Varlam, fost ofițer rus în 1769 și șef al partidului favorabil ocupației, compus din Ghiculești, Grădișteni, Brâncoveni și Nenciulescu, al lui Constantin Filipescu, a cărui fată n-a fost amanta părăsită a lui Miloradovici, ci soția lui. El cunoaște aici și pe „micul” Ledoulx, fiul unui cofetar din Moscova. Zugrăvește spaima bucureștenilor cînd s-a aflat de marșul turcilor contra ora șului lor și recunoaște meritul lui Miloradovici de a fi oprit panica. I se dă pentru aceasta o sabie de aur.
În septembre 1807, Langeron se retrage din ordin de la Ismail, în salutul cavaleresc al turcilor. Dar rămîne, după alt ordin, în Basarabia. Se stabilește apoi la Fălciu, unde vine și Prozorovschi. Ajunge a cunoaște astfel pe „prezidentul divanului”, Cușnicov, și pe boiernașul Crupenschi, „tînăr fin. dibaci, dezghețat, moral, interesat”, pe Roseti Roznovanu, „cel mai bun cap din toată Moldova”, și alți boieri. A văzut la Iași pe foștii voluntari cerînd de pomană.
Află țara complet ruinată: Focșanii, Rîmnicul, Buzăul pustii, locuitorii fiind la munte, și numai trei case în tîrgul Troian. El însuși are lagărul la Tabac în apropiere. Descrie și pe negociatorii cei dintîi ai păcii cu turcii; era atunci la Iași, în casa lui Cutuzov. Totuși prezintă pe larg Brăila. În april se afla din nou la Tabac și încerca Ismailul. Căpătă apoi „corpul de rezervă”, menit a ocroti Principatele și a preveni un eventual atac al austriacilor. E sigur că „a salvat Muntenia”, căpătînd recunoștința împăratului.
Îl găsim la București în ziua de 5 august 1809, venind din Galați. Expune însuși opera lui de refacere. În Oltenia generalul Isaiev, care trăia cu o greacă, considera țara ca o „mină de aur”: vama putea să deie 25 000 de galbeni pe lună, 5–6 000 numai de la Zimnicea. Langeron merge și acolo, și Cerneții arși îi par a fi fost un oraș frumos. Cunoaște pe panduri, cari trebuiau să formeze și un corp de bulgari. La întors, trece pe la Turnu Măgurele. Cu puținele trupe ce are încearcă posibilul, și aceasta deși bolnav greu, pe mîna medicilor greci. Totuși are curajul de a da o luptă biruitoare la Frasina.
Din Muntenia apoi el se cere la Bagration în Bulgaria, la Silistra, unde acțiunea rusească nu reușește, și apoi în Dobrogea. Mai tîrziu colaborează cu Camenschi, în aceeași provincie la Hîrșova. I se încredințează și luarea Silistrei. Continuînd campania, el e acel care prinde la Razgrad pe Scarlat Callimachi, „om foarte blînd, foarte politicos și destul de instruit”, pe care-l trimete la Harcov. La asediul Șumlei are o parte puțin însemnată, dar capătă apoi misiunea de a lua Rusciucul și Giurgiul. Cinstea se dădu lui Camenschi, primit triumfal în București; cît despre Langeron, el trecu, în novembre 1811, prin Iași, la Petersburg.
