E o lucrare foarte importantă, tot așa de solidă, pe cît de limpede, cuprinzînd o sumă de puncte de vedere nouă, cu observații de un mare preț.

    Începînd cu cel mai depărtat trecut, scriitorul îl vede ca o mare operă de perfectă latinizare. Ceea ce s-a făcut prin cucerirea romană pe aceste maluri dunărene a fost „Italia nouă”. Deși, după apariția barbarilor cuceritori, coloniștii „păreau înecați supt valul mișcător al năvălitorilor”, ei – observație foarte interesantă pentru această vreme – ii întovărășiau în expedițiile de pradă făcute de jur împrejur. Totuși elementul latin s-a păstrat; el se vădește ușor orișicum: o fizionomie care se deosebește în totul de tipurile mongole, grecești ori slave ale națiilor înconjurătoare.

    La răsărirea românilor ca unități politice proprii, supt domni (princes qualifiés de „domnou”, corruption du mot latin, „dominus”), ei au state de o independență desăvîrșită. „Ele erau tot așa de neatîrnate și tot așa de libere, precum Franța sau Anglia, membre desfăcute ca și Țara Românească din imperiul roman, erau la această vreme.” Poporul român era investit de plenitudinea suveranității. Tratate cu turcii – Thibault-Lefebvre, firește, crede în ele, care, dealtfel, nu fac decît să codifice într-o formă inventată bazele de drept ale relațiilor noastre cu Poarta – nu reprezintă, după doctrina dreptului internațional, o cedare de suveranitate, ci numai o scădere de prestigiu, prin mărturisirea de slăbiciune, o acceptare de protecție. Ele nu sînt „acte de încorporare, nici tratate de supunere”. „Poziția Țerii Românești”, explică el printr-o comparație nouă, care n-a fost relevată de nimeni, „este absolut aceeași cum a fost în evul mediu și pînă la sfîrșitul ultimului veac regatul de Neapole față de Papă”. Și s-a gîndit oare cineva să considere pe acest rege ca pe un prinț neindependent?

    […] La Chiuciuc-Cainargi se căpăta dreptul de reprezintație în favoarea țerilor noastre, iar convenția explicativă din 1779 prefăcea „reprezintația” în intervenție. La 1781 consulii rusești erau autorizați să controleze administrația domnilor. Pacea din București, recunoscînd existența „capitulațiilor” față de Poartă, „suzerana Principatelor”, adăugia că Rusia, „e garanta prosperității lor”. Convenția de la Acherman preface garanția în protecție și permite rușilor să se amestece în scoaterea domnilor „vinovați” […]

    Ce trebuie în loc? Protecția colectivă a Puterilor ar aduce ciocniri; ajunge garanția lor. Să se păstreze Porții numai ce i se cuvine după „capitulații”, înțelese ca mai sus. Nici n-ar putea pretinde mai mult, ca una care juca rolul cel din urmă la București, unde n-avea măcar un reprezintant. Ultimele încercări de a asimila Principatele cu provinciile Imperiului otoman sînt pe atît de neîndreptățite, pe cit au fost de zădarnice[…] „Creațiunea de state independente întrepuse între Imperiul otoman slăbit și opera de prefacere care se îndeplinește în el și între vecinii săi prea puternici va avea poate înlesnirea de a face să fie de acum înainte nefolositor sprijinul străinului.” Aceste state ar crește necontenit ca putere, și cu aceasta și siguranța împărăției turcești.

    Puterile creștine vor trebui să ție samă că au a face tot cu creștini și cu un popor care, dezvoltîndu-se așa de răpede, dă cele mai bune speranțe de viitor. Căci „care popor ar fi făcut în douăzeci și cinci de ani mai mult și mai bine decît acest popor mic, împiedecat de greutățile unei situații politice de nedescurcat și sărăcit de războaie, de năvăliri, de tulburări, de intrigi, de schimbările de cîrmuire?”

    Cum trebuie să cadă protecția religioasă acordată de Austria catolicilor din Principate, așa trebuie să se părăsească de toți apusenii drepturile ce rezultă din capitulații. Daca Țara Românească are judecători adesea nedrepți, legile sînt cele franceze. „Principatul a adoptat legile, principiile, tendințile Occidentului, el poate să reclame într-o oarecare măsură beneficiile pe care membrii familiei occidentale și le acordă între sine.” Cu atît mai mult, cu cît sultanul s-a îndatorit numai abuziv și pentru Principate, unde n-avea căderea să o facă. „Tot așa de puțin e îndrituit suveranul din Constantinopol a stipula pentru domnul din București cum era odinioară Papa din Roma să trateze pentru regele Neapolei, cÎnd acesta era vasalul său.” Căci, mai la urma urmei, e nedrept ca „principatul să aibă toate aparențele și toate sarcinile suveranității fără să aibă realitatea și avantagiile”.

    Și atunci Rusia-și va căuta un alt cîmp de activitate în Asia, unde se va putea prezintă ca mandatara Europei întregi. Autorul încheie cu o privire plină de speranțe asupra operei ce s-ar putea face de puterile civilizate în această lume unde o mare și frumoasă misiune le așteaptă: „Dacă această presupunere s-ar îndeplini în curînd, oamenii de vrîsta mea ar asista la o priveliște măreață. Ei ar vedea Franța în Africa, Anglia în India și Oceania, Rusia în Asia Centrală, emigrații noștri în cele două Americi, ducînd în acelaș timp făclia civilizatoare, și pămîntul luminîndu-se de zori pretutindeni strălucitoare și asemenea pretutindeni”.

    Pe trimesul societății de economie politică din Paris îl preocupă în rîndul întîi rosturile franceze în principatul muntean, și, fără a li consacra un capitol deosebit din opera lui, în atîtea locuri el constată fapte și dă îndemnuri. A le strînge împreună înseamnă a crește cunoștințile asupra relațiilor franco-române pe la jumătatea veacului trecut.

    Între francezii veniți în Muntenia erau destui – îi cunoaștem și din scrisele lui Billecocq – cari compromiteau nația lor prin fapte de aventurier sau prin delicte penale. Ni se vorbește aici de unul care a izbutit să escrocheze 1 200 000 de franci, strecurîndu-se prin deosebitele legislații obișnuite în acest Orient, de alți doi cari fabricau monedă falsă – unul care a fost executat în Franța, altul care căpăta grația domnului din București –, de d-na Dash – nenumită –, care, măritată acasă, trece la ortodoxie și se mărită cu beizadeaua Grigore Sturza, pentru ca această căsătorie nelegală să fie curînd anulată, de un francez bigam și autor de falsuri și de un profesor care abuzează de elevul său și apoi îl ucide, de cîrnățarii, ceasornicarii și carătașii cari se improvizează preceptori, de preoți imorali cari, la nevoie, cer pe rînd sprijinul Franciei, ca al patriei lor, și al Austriei, ca al ocrotitoarei catolicismului în Principate.

    Atîția alții însă folosesc în mare măsură țerii în care-și aduc inițiativa și dorința de muncă. Condemine cumpără la 1843–6 de la un boier 14 000 de stejari pentru a face doage, de pe urma cărora ar fi putut cîștiga 250 000 de franci, dar, contractul fiind încheiat la Viena, drepturile lui sînt atacabile. Exploatații de păduri le încearcă, dar tot fără folos, alți francezi; singurul Malleu izbutește într-o afacere în Oltenia. Greutatea exportului face pe cutare din ei să lase rușilor pentru un preț de nimic doagele gata făcute. Pe Olt au circulat plute franceze. Grînele muntene află cumpărători francezi. Pe lîngă belgieni, cari fac apoi exportul pe Dunăre și pe căile ferate germane, fabricanții francezi din Viviers cumpără cantități importante de lînă în Țara Românească, se face și o încercare de a trimete mătasă la Paris, unde e aflată însă de o calitate inferioară. Animale nu cumpără decît englezii, cari au o casă pentru carne sărată la Galați si o întreprindere pentru șunci la Calafat.

    În ce privește viile, ele produc un vin care, cu mai multă îngrijire, ar putea să steie alături cu cele franceze din Sauterne și Grave. Un francez a început cultura sistematică la Drăgășani. „Recoltează vinuri albe care nu sînt mai prejos de cele bune din regiunea Bordeaux, și distilează rachiuri de 21 și 22 grade, cărora nu le lipsește nimic: de ar putea izbuti în trimeterile pe care le-a făcut în Anglia și în Belgia și de ar înzestra astfel țara pe care o locuiește astăzi cu o industrie perfecționată și cu un nou articol de export.”

    În ce privește griul, din Brăila plecau la 1852 pentru Franța transporturi în valoare de 218 227 franci, pe lîngă porumb de 75 690 franci, grăunțe de in de 20 242, doage de 293 513, lînă de 10 893.

    Importul francez, prin Breslau și Lipsca, sau pe apă, e foarte important. „Tot ce vine de la Paris e primit cu ochii închiși: am avea monopolul întregii pieți dunărene dacă am voi ori am putea să scădem prețurile noastre.”„Partea Franciei”, se spune aiurea, „în portul muntean, are o mare însemnătate. S-a socotit că ea dăduse direct Țerii Românești un sfert din importul acesteia în 1849”6. În 1849 Brăila primește zahăr alb de 2 193 000 de franci, în 1852 încă – deși Anglia-i ia locul Franciei – de 763 000, în 1858, e adevărat, numai de 54 700. În 1849 Marsilia trimete portului muntean cafea pentru 228 000 de franci. lașul cumpără dantele pentru 80 000 de franci. Vinuri de Champagne și de Bordeaux se desfac pentru 120–150 000 de franci. Se aduc numai 8 900 de sticle de rachiu francez. Pentru 25–30 000 de franci se importă încălțăminte de lux. Pălăriile, bijuteria sînt notate cu 35 000, parfumurile cu 45 000, obiectele de librărie – pentru Iași ca și București – cu 60 000, în ciuda concurenței pe care o face Belgia. Deocamdată numai evrei vin la Paris, unde, ca și la Londra, bogați negustori își trimet copiii pentru învățătură și practică. Se observă că „manierele blinde și simpatice ca și cinstea negustorilor de origine românească sînt lăudate”. Francezii așezați în țară – unii au întreprinderi de oțele și restaurante – doresc a se întoarce acasă.

    S-a făcut o încercare, de o companie franceză, încă nu pe deplin formată, de a concura pe Dunăre navigația austriacă, așa de solid stabilită. „Un vapor francez deservește acum malurile muntene și turcești, de la Sulina la Vidin… Mulți negustori doresc să se poată servi de vasele companiei franceze zise a mesageriilor, care merge pînă la Varna.” Deocamdată însă, din 1 563 de vase ce intră și ies în și din portul Brăilei, francezii au abia nouă (turcii 514, austriecii 328, englezii 239, Sardinia 31, alte nații 442), și încă, din ele, numai trei sînt proprietate franceză. În 1846 se socot 3 la Brăila, 4 la Galați; în 1848, 8; în 1847, anul foametei în Franța, 52 (36 la Galați, 16 la Brăila); în 1851, 59 în ambele porturi (31 la Galați, 16 la Brăila[sic]). Se discută și ideea, studiată de o companie anglo-franceză, de a se readuce cursul Dunării învechea albie de la Cernavoda la Chiustenge.

    Dar, pe lîngă atîtea relații materiale, care pot fi dezvoltate, scriitorul nu uită pe cele morale. „Privirile românilor din Muntenia se întorc uneori spre francezi, ca spre niște frați de aceeași origine… Obiceiurile noastre sînt așa de deplin adoptate de clasa bogată, încît seratele de la București par a fi date în Chaussée-d’Antin. Limba noastră e așa de răspîndită, încît fetele nu învață alta, și tinerii din colegii traduc în acest grai pe autorii greci sau latini adoptați pentru studiile de umanioare. În limba franceză se convorbește în saloane și se joacă piesele la teatru. Modele noastre sînt urmate la București ca și la Paris, cărțile noastre sînt singurele admise în biblioteci; profesorii sînt francezi, educația unui boier și a unui parizian sînt asemenea.”

    Numai cît din această servilă imitație superficială n-am profitat nici noi, nici chiar francezii ei înșii. Ar fi o mare greșeală și o mare pagubă pentru amîndouă popoarele înrudite dacă s-ar reveni la aceste rătăciri, cum, cu multă bunăvoință, se dorește de atîția.

    Acum vreo douăzeci de ani, în 1895, Paul de Régla, cunoscut prin lucrări privitoare la Turcia modernă, – cea adevărată și cea închipuită, după procedee de roman senzațional – publica amintirile, vechi de o jumătate de veac, ale medicului Cabrol, atașat la persoana mareșalului de Saint-Arnaud, șeful corpului expediționar francez, asupra campaniei din Crimeea, din al cării succes, scump dobîndit, a venit, cum se știe, Unirea Principatelor. Le maréchal de S. Arnaud en Crimée.

    De noi începe a se vorbi în momentul cînd, la 25 mai 1854, spre ziuă, mareșalul află, cu plăcere, că Austria a ieșit din situația ei enigmatică, hotărîndu-se a-și cobori armatele dincoace de Carpați. Silistra era asediată, dar această ocupație chesaro-crăiască făcea cu neputință o acțiune a aliaților pe pămînt românesc, cum o doreau ai noștri. A o împiedica fusese, dealminteri, chiar scopul diplomației vieneze.

    Cîteva zile mai tîrziu, la 31, notele lui Cabrol spun aceasta. La Ieni-Choiu, lingă Constantinopol, de Saint-Arnaud primește „vizita unui prinț valah care i-a dat lămuriri interesante asupra situației țerii, precum și asupra poziției armatei rusești”. Prinț valah? Că doar n-o fi fost Eliad însuși, fostul dictator bucureștean, prezintindu-se cu fes în cap și în uniformă militară otomană ca viitor beiu românesc de la Dunăre, în numele ideii contrarevoluționare? Luptele se apropie. La începutul lui iunie se aude că un convoi turcesc a fost prădat de ruși la „Cavarna deasupra Balcicului” . Dar mareșalul a revenit la Constantinopol, ale cărui intrigi începe a le învăța, și iată ce scrie medicul său: „Se spune că valahii au totdeauna la dispoziția fanarioților 7 000 000 de franci, lăsate prin testament Locurilor Sfinte, dar întrebuințate mai ales, în taină, la mijloace de conrupție, prin care se pot căpăta favorurile membrilor Divanului. Probabil că e vorba de venitul pe care Locurile Sfinte îl scot de la mănăstirile muntene închinate. Totuși se păstra planul ca trei coloane, franceză, engleză și turcească, să se îndrepte spre Dunăre. Se vorbea de sfidarea din partea rușilor, cari pretindeau că „aliații nu vor îndrăzni să iasă din Galipole și Constantinopol”. Îndemnați de austrieci, rușii pleacă, și marele plan trebuie părăsit.

    De Saint-Arnaud se oprește deocamdată la Varna.

    La 2 iulie el trece inspecția flotei la Balcic. Aici se află că, în adevăr, rușii se retrag încet spre lași, mai precis, cum scrie mareșalul către fiica sa, „în dosul liniei Siretiului la Focșani sau (adecă: apoi) dincolo de Prut”. Deocamdată sînt ruși intre Giurgiu și Măcin, iar turcii înaintează pînă la Rasova. „Abia îmi vin”, spune el, „din necazul ce mi-a produs retragerea rușilor. […] Azi sîntem mai mult ca oricînd în nehotărîre și nesiguranță. Ce vor face austriecii? Ce vor face rușii? Ce vom putea face noi înșine?”

    Dar iată și Eliad al nostru apărînd în mijlocul acestor preocupații. Traduc nota medicului de la 9 iulie: „înaintea plecării noastre din Paris, cetisem o carte asupra României (greșit: Rumeliei), împotriva protectoratului țarului, scrisă de d. Eliad Rădulescu. Această carte îmi lăsase amintirea unor idei de forme folositoare politicei noastre; cuprindea prețioase documente asupra țerii pe care oștirile noastre erau s-o străbată. Aceste motive erau îndestulătoare pentru ca să dorim a intra în legătură cu autorul, român (roumain) de origine. Acest autor s-a prezintat, în ziua aceea, la mareșal, căruia i-a dat lămuriri folositoare asupra situației fizice și morale a locuitorilor Principatelor. După întrevedere, am cules și din gura lui cunoștinți al căror gînd ni-l inspirase cetirea cărții lui. D. Eliad Rădulescu e unul din acele spirite teoretice care desmiardă o idee, sperînd că toate împrejurările îi vor grăbi îndeplinirea. Scopul său e independența primitivă a României (iar: Rumeliei). De aceea privea apariția armatei franceze ca un semn apropiat al voitei învieri naționale. Fără să răspingă acest avînt (élan) legitim, care onorează pe români. mareșalul, neavînd a se ocupa, deocamdată, decît de combinații cu totul militare și practice, n-a intrat în cercetarea acestei chestiuni politice și s-a mărgenit a primi vizita autorului și a culege din gura lui cîteva documente practice, de folos proiectelor lui. Totuși, după a noastră părere, se poate privi viața și operele lui Eliad Rădulescu ca o sentinelă a reacțiunii apropiate care se pregătește puțin cîte puțin contra împăratului Nicolae”.

    În acest moment se credea că Austria are 100 000 de oameni în Ardeal și, pînă la sfirșitul lunii, va grămădi tot atiția în Bucovina, afară de o rezervă de 30 000 alții. Cît despre ruși, ei nu trecuseră Prutul, după știrile sosite pînă la 9 iulie.

    Un alt vizitator e la 13 iulie, ziua izbucnirii holerei la Galipole, „prințul valah Sturdza”, adecă Mihai Vodă însuși, fostul domn moldovean, care ia masa cu mareșalul și are cu el „dese întrevederi”.

    La 20 se anunță expediția în Dobrogea, care era să se isprăvească așa de trist. Zuavii lui Bourbaki pleacă pe mare spre Chiustenge (Constanța), dar holera îi prinde în drum. Îndată ciocniri cu rușii, și, lîngă Babadag, generalul francez musulman Youssouf comanda. Atacul de la Gargalîc nu se poate face din cauza bolii. Generalul Espinasse e silit să se oprească. Mai ales această divizie e decimată: pe cînd Youssouf se îndreaptă spre Mangalia, generalul Conrobert, venind din Varna, se oprește și el la Chiustenge, unde însuflețește trupele demoralizate. În orășel sînt 1 000 de holerici păziți de zuavi. Patru vase franceze se aflau în port pentru ca să ridice pe bolnavi și să aducă provizii. Două altele se adaugă îndată. Nu mai puțin de patruzeci și doi de ofițeri pieriseră; mor 1 500 de soldați din 5 000 de bolnavi. Un pluton de gropari întovărășește corpul de expediție. Bașbuzucii lui Youssouf arată sentimente nobile față de această imensă nenorocire. Cum se adăugi arderea Varnei, de Saint-Arnaud scrie fiicei sale: „Dacă Dumnezeu ocrotește Franța, el uită pe copiii ei cari merg departe să lupte pentru onoarea steagului ei”.

    Expediția în Crimeea era hotărîtă. Astfel războiul se depărtă de țerile noastre, pe care trebuia să le atingă. La 3 septembre, amiralul se îmbarca la Balcic pentru aceastălaltă țintă.

    Aceste știri, dintre care unele în adevăr prețioase, s-ar completa, cred, prin întrebuințarea celor două volume de Lettres du Maréchal de Saint-Arnaud, apărute la Paris încă din 1868.

    În același timp, cu acest atent informator, un publicist francez, Eugène Jouve, venind din Balcani, unde mersese ca să culeagă știri despre războiul care trebuia să se continue și să se decidă în Crimeea, trecea, în calitatea-i de corespondent al ziarului Courrier de Lyon, de la Rusciuc la Giurgiu, la 6 august 1854. Descripția lui după note zilnice Înfățișează aspectul orașului dunărean năpădit de trupe turcești, apoi al Bucureștilor, în care asistă, pe rînd (august-septembre), la intrarea lui Omer-Pașa și a austriecilor baronului de Hesse.

    Jouve a văzut pe Omer-Pașa primind la Dunăre, între albanezii, cazacii dobrogeni și bașbuzucii suitei sale, tineri boieri din București în toalete pariziene. Turcii erau pe atunci cu atît mai populari, cu cit toată lumea avea să se plîngă contra brutalităților rusești („Parizianul” general Dannenberg, locuind la Hôtel de Paris, e însă lăudat), și aceiași soldați zdrențuiți ai sultanului, cu ofițeri cari mincau ceapă verde și se scărpinau pe tălpi, fuseseră bombardați cu flori la intrarea în București de femei al căror amestec li se părea lor mai curind un scandal.

    Capitala munteană arată și mai multă căldură pentru cei cîțiva francezi pe cari războiul îi adusese în cuprinsul ei. „E, poate”, scrie Jouve, „un efect al afinităților de caracter, de limbă și de civiliție care apropie de noi populația românească, în ciuda distanței, și o fac să dorească din inimă sosirea oștirii noastre.” După balul coloniei franceze vine al boierilor, și cîntărețe pariziene nu sînt un lucru neobișnuit la București.

    Austriecii sînt rău primiți, cu excepția coloniei germane. Pentru cererile lor mari: 600 de case pentru ofițeri, 2 000 pentru soldați, pentru neprietenia lor, care stîrnește conflicte, cu un italian, de pildă, cu un soldat francez, pentru brutalitatea lor cu armata munteană, pe care o atrag, cu cavalerie cu tot, la Buzău, o despoaie și o trimet acasă. Proclamația lor la intrare e privită ca o jignire. Jouve a fost de față la defilarea avangardei lui Coronini, compusă din unguri, italieni, croați, poloni, fără a descoperi „cel mai mic semn de entuziasm sau chiar de bunăvoință reală”, decît saluturi din obișnuință. Omer trece în revistă, cu Legiunea de onoare pe piept, pe „aliații” sultanului, și fostul dezertor croat dă, de silă, un banchet, căruia-i urmează un bal la boierul Constantin Cantacuzino. Polonii din armata turcească se țin dușmănește la o parte.

    Restabilirea lui Știrbei Vodă prin influența austriacă e rău privită. Pînă la sosirea lui, zăbovită de boală, din Viena, demisionează Cantacuzino cu cei doi fii ai săi, unul ministru de justiție, altul prefect de Ilfov, ca și Emmanoil Băleanu și Alexandru Ghica zis Căciulă-Mare, Aristidi Ghica și Ioan Șuțu.

    Bucureștii nu-i plac deloc, afară doar de bisericile lui, „charmants petits édifices”, și de unele case boierești asemenea cu castelele din Franța. E „o adunare informă de bogate magazine, de mizerabile bărăci, de locuinți private (hôtels), de monumente, de grădini, de locuri goale (landes) și de băltoace, care ocupă un spațiu aproape tot așa de vast ca și Parisul și cuprinde abia atîția locuitori cît peninsula Lyonului”. Și el înșiră dezgustat „străzile neregulate, rău pavate, fără luminăție și groaznic de murdare (affreusement sales), în care se amestecă bivoli, țigani și porci înaintea bordeielor vecine cu palatele. Totuși e mișcare: „nici într-un alt oraș european cu o populație egală nu s-ar găsi atîta ostentație și mișcare”.

    Țara ea însăși nu se învrednicește pe departe de ce i se cuvine: „Ar putea să fie așa de bogată ca Beauce și e mai săracă (misérable) decît așa-zisa Champagne pouilleuse.

    Această societate însăși nu-i place călătorului. I s-a vorbit de conrupția ei, de lipsa ei de pietate reală. E aici și Rusie și Bizanț. Noua civilizație e „bastardă”. Străinii au fost înșelați prin laude meșteșugite. „Trist popor, tristă țară, cu adevărat; nu valorează cit ditirambele ce ni s-au cintat în cinstea lor; e încă una din numeroasele decepții ale literaturii înnebunite de Orient. On nous a surfait la Valachie, comme la Grèce et la Turquie.”

    Deși crede că „acest popor nu va putea mai mult ca grecii să îndeplinească prin el însuși regenerarea sa”4, ziaristul din Lyon recunoaște că trebuie să se facă aici „un mic stat neutru” sau să se ia alt protectorat decît al Rusiei.

    În acest moment cetitorii francezi puteau cunoaște țerile noastre prin volumul întins și cuprinzînd foarte frumoase planșe, pe care li-l consacrase, în L’Univers, un tînăr francez specialist în lucrurile Orientului otoman, care venise în 1848 ca să participe la noua cîrmuire, dar fusese constrîns a părăsi principatul muntean, A. Ubicini.

    Acest harnic scriitor, care întrebuința, susținut de statul român, răgazul bătrînețelor sale pentru a lucra cu Gh. Bengescu la o carte, bine informată despre Alexandru cel Bun și mai apoi la o încercare asupra vechii istorii a românilor, colaboră cu Chopin, cunoscutul scriitor polon, la această scriere cu privire la „provinciile de origine românească, Țara Românească, Moldova, Bucovina, Ardealul, Basarabia”.

    Ca adevărate memorii trebuie să se considere prețioasa carte, redactată inainte de 1858, dată pentru care prevede multe evenimente sîrbești (II, p. 357), pe care o publica la Paris în 1869, în a treia ediție, dedieînd-o socrului 6ău, banul C. Ghica, fostul consul al Franciei în București, Eugène Poujade, care, în legătură cu averea soției sale, mai cercetase țara în 1859 și în 1865.

    Poujade însuși și-a descris călătoria în cartea de față. La sfîrșitul lui iunie 1849 vine din Viena către Principate, si anume prin Galiția, căci la Bistrița erau trupele revoluționarilor unguri. În Bucovina constată că „spiritul de rasă și de naționalitate a păstrat toată puterea sa”, precum vechile tipuri de romani și daci ale Coloanei lui Traian se recunosc ușor la locuitorii de astăzi, în totul asemenea cu țeranii italieni clin pînzele lui Léopold Robert. La Cernăuți sînt ulani ruși și ofițeri cari vorbesc franțuzește. La Mihăileni negoțul se face cu piese austriece de argint, care nu mai există în monarhie. Cu șeisprezece cai ajunge ia Botoșani, unde ia dejunul cu lăutari la medicul italian care e agent al Franciei. lașul e văzut noaptea, cu podurile lui, cu palatul făcut de Vodă Moruzi, dar nereparat, cu bisericile și casele-i mari în grădini, „cea mai mare parte fără eleganță, deși au aspectul monumental”. „Orașul e sluțit de cartierul evreiesc, în care mai mult ca 30 000 de israeliți se îngrămădesc în colibi (bouges) hidoase, încunjurate cînd de un noroi infect, cînd de un praf des”; mahalalele în genere au „căsuțe păcătoase” (misérables huttes). Boierimea, care stă la țară, culegind un venit de patru ori mai mare ca la munteni, îi place: este în ei „ceva mîndru și feudal”, așa încît vodă e numai primus inter pares. La curte nu se îngrămădesc. Față de străini ei n-au nici empressement, nici obséquiosité. […]

    Sînt boieri vechi, unii la țară, cu bărbi, dar mergînd în biete căruțe, și boieri „agregați”, în mare parte oameni cari au îndeplinit „funcții servile”. Pentru a-i face, Ioan Sandu Sturza lua cîte patru sute de lei, așa incit s-a ajuns ca Moldova să aibă treizeci de logofeți.

    În jurul tuturor roiesc evreii, cătînd a scăpa de serviciul militar, de dări și dorind „o cîrmuire mai blindă” (gouvernement plus doux), cu toată taxa specială și amenințarea de expulzare. „Fiecare boier are azi evreul său, precum o casă mare își are ori își avea un intendent, un preceptor sau un abate.” Ei sînt croitori de dame, arendași, cîrciumari. „Li se dă totul, pînă și bisericile din sate, ajunse în mîinile lor magazii de unelte de plugărie sau de cereale. În general sînt aspri pentru țerani.” De aceea li se interzice dreptul la pămînt. „Un sentiment atît de universal și de adine înrădăcinat încetează de a fi o prejudecată ca să merite a chema asupră-i luarea aminte a oamenilor de stat.”Moravuri deosebite despart pe evrei, cari, dealtfel, au toată libertatea cultului, de societatea creștină. La București, unde sînt puțini și aclimatizați, bancherii evrei sînt primiți în toate casele.

    Peisagiul muntean ii pare deosebit, cu casele în coperișurile cărora și-au făcut cuib berzele și cu puțurile din stepă. E „un spectacol impozant, sumbru, dar cu farmec”. După Rîmnicul Sărat, printr-o regiune de cultură inferioară, la Buzău, cu episcopie, seminariu, spital, supt cupole de tinichea văpsită verde, Poujade vede pe episcop „pe margenile cerdacului, țiind în mină o cîrjă groasă cu mînerul de argint și puind la cale socotelile lui cu țeranii”. Călătorul a fost și pînă la Giurgiu, cu carantina-i nominală și la Rusciuc.

    Bucureștii ii apar ca un oraș de contraste: palate și colibe, echipașii de la Binder sau Clochez, cu vizitii în livrea, și căruțe ardelenești cu opt pină la douăzeci de cai și mînzi, arcce ale lui Noe; pe de o parte cai de rasă, pe de alta bivoli greoi; elegantul de modă apuseană stă lingă asprul dac; albanezul cu bragă-și desface marfa lîngă vitrina cu „friandises de Boissier et de Potel et Chabot”; călugări fumează la cîrciumă cu lăutarii la ureche.

    Mai multe pagini sînt consacrate expunerii situației țeranilor de la 1849 la 1857. Ei nu sînt șerbi: la români nu există, ca în regimul feudal, pămînturi nobile și pămînturi nenobile. Țeranii cu cari a vorbit n-au nimic cu boierii lor (la munteni se amestecă între moșieri și străini: Obernovici, Simici, Ghermani), ci cu administrația rea. Unele datine îi supără: de Sfîntul Nicolae sînt siliți, astfel, să aducă brazi la București. Regimul fiscal al liudelor nu se poate menținea după atîtea schimbări: satul Mogoșoaia a ajuns a fi trecut numai cu jumătate de liude. Perceperea impozitelor, de la 1843 înainte, se face abuziv: în loc de o zecime adițională se iau patru. Impozitul funciar pe categorii ar fi mult mai drept. Azi venitul total muntean e de șapte milioane – capitația dă trei –, însă s-ar putea ridica și la douăzeci și unul. Sînt 354 294 de familii rurale, care dau capitație cîte 30 de lei (= 11 franci); zecimile cresc pînă la 100 de lei. Se adaugă șosele, cu 6 lei ai datoriilor rusești, cei 3 pentru dorobanți, cei 2 pentru școli, ceva pentru oaste. Astfel, mai mult de la ei statul percepe 40 de milioane de lei pentru șosele, 24½ pentru ruși, 5 pentru școli.

    Clerul îl interesează pe Poujade. Episcopii au un venit de trei milioane de lei sau 130 000 de franci, din cari patru șeptimi pentru ei, mitropolitul Moldovei unul de 290 000 de franci, din cari cinci șeptimi îi rămîn lui. Mănăstirile și clerul indigen strîng anual 1 836 000 de franci.

    A cercetat mănăstirile. În Moldova, Neamțul, unde se clădea spital, și Secul, cu venit de 70 000 de galbeni: limba grecească era înlăturată; egumenul vorbea rusește; cîntările erau bune. La Agapia îl interesează stareța cu cîrja în mînă; e o mănăstire bogată, cu 120 000 de franci venit anual, pe cînd Văratecul n-are decît 48 000. La munteni a văzut Tismana, Bistrița, Arnota, Polovracii, Cozia, Dintr-un lemn, Hurezii, unde egumenul Hrisant, din Ciclade, trăiește ca un cleric medieval, temut și stricat, ducînd la biserică o țiitoare nemțoaică îngreunată.

    A fost și pe la Căldărușani, pe la Pasărea, asistînd la un parastas, la Ostrov unde a găsit – și atunci! – toalete de București. Mănăstirile de țară au, spune el, un venit de 3 976 000 de lei, din cari 900 000 merg la biserici și la întreținere. Statul luînd pentru el 1 800 000. Supt stăpînirea călugărilor greci, din șaptezeci de lăcașuri, stau nu mai puțin ca 100 000 de familii de țerani. Arendașii se îmbogățesc adesea. Veniturile zlătarilor din București sînt luate, astfel, pe șase ani, cu sprijinul consulatului rusesc, de un funcționar, care dă 12 000 de franci pe an și ia în loc 48 000. Cel care ține moșiile Sfîntului Ioan de la Focșani cîștigă și el destul.

    O clasă mijlocie propriu-zisă, privilegiată, nu există încă. Ea se face în chip abuziv prin vinzarea fățișă a falselor diplome de „neamuri”, bucurîndu-se de unele scutiri fiscale în materie de patentă. Erau în Țara Românească 6 919 mazili; de la 1842 numărul lor a crescut chiar. Se numără 25 514 familii de patentari, dintre cari 58 în bancă, iar 309 fac micul comerț și arenda; restul simulează această calitate, fiind meșteri sau simpli locuitori. Cîrciumarii din București se socot la 4 000 pe lîngă cei 500 de debitanți feluriți.