Cunoaște, venind din Galiția, Cernăuțul, oraș frumos, modern și Herța.
La Iași, a cărui descriere n-are nimic nou decît ruinele și invalizii războiului, a asistat la primirea de boieri călări a solilor turci pentru negocierile păcii, la iluminațiile de ziua împărătesei Ecaterina, cu te-deum și boi fripți în piață pentru hrana festivă a poporului. A văzut pe Potemchin, pomăzuitul „rege al Daciei”, întins mort pe patul de paradă cu căciula de hatman al Ucrainei în cap și cu sceptrul în mînă, încunjurat de toată eleganța unei oficialități pompoase: a petrecut sicriul cu muzicele, cei 10 000 de oameni de oaste și smerita boierime. Revenit în suita lui Cutuzov la 1793, prin cîmpiile basarabene carelîncîntă, de la Dubăsari la Țuțora, el a văzut pe domn, care era atunci Mihai Șuțu, un bătrînel pașnic, foarte iubitor de creștinii de dincolo de Nistru și gata să-i servească. La 24 iunie el primi cu solemnitate tradițională marea ambasadă a împărătesei. Struve are acum prilejul să contempleze masa domnească, europeană, cu muzică turcească, urmată de alte două banchete, două baluri și dejunul de plecare la Galata.
Mergînd cu ambasada în jos de Iași, călătorul pomenește de Bîrlad, care era prădat. Focșanii sînt în aceeași stare, căci în timpul războiului se dăduseră o sumedenie de lupte în regiunea dintre Siretiu și Prut, dar mai ales partea dintre Tecuci și Rîmnicul-Sărat fusese teatrul ciocnirilor celor mai îndîrjite, care se descriu și în memoriile lui Suvarov și într-o serie de izvoare rusești. Se face o excursie în sus la Miera și Odobești, locuri pe care nu le poate lăuda îndeajuns.
În drumul spre Rîmnic, populația, sărăcită, dă cu greu cele cerute.
Ajuns la București în ziua de 29 iulie, Struve judecă alaiul muntean al lui Alexandru Vodă Moruzi ca fiind mai măreț decît cel moldovenesc, dar orașul, afară de primblările la Dîmbovița, nu-i prea place. Între mesele și balurile care se repetă, el e dus să viziteze casele de țară ale domnului, și unul din baluri fu dat într-o grădină din acestea de la țară.
Plecat la 10 august, cu tot alaiul, călătorul revine în octombre, cu aceiași Însoțitori, pe la Măcin, Brăila, unde comandă un nazir pentru a socoti vitele, caii, oile, pastrama și celelalte furnituri. La Galați se descarcă luntrile cu morun, dulgherii lucrează cu material moldovenesc la corăbiile sultanului; case de lemn; și patru singure de piatră mărgenesc străzile înguste. Tunuri bubuie și clopotele sună la sosirea lui Cutuzov; Kodrika, secretarul domnesc bine cunoscut, salută pe generalul ambasador. Struve, îndreptat de cetirea lui Dimitrie Cantemir, cercetează ruinele de la Gherghina. La Tecuci, un „sat” cu o sută de case întregi din opt sute, cortegiul e întîmpinat cu steaguri; hatmanul Moldovei se închină oaspetelui. La Focșani se înalță turnurile celor patrusprezece biserici, din care șase de zid. Șesul către Bîrlad e ca un parc englez; pădurile vasluiene farmecă pe drumeț.
Revenit prin Vaslui, unde găzduiește în casa „cadiului”, la Iași, Struve asistă la ceremonia de întîmpinare în șesul Frumoasei, nepotul lui vodă rostind complimentul de rigoare (0 mai 1793). Mihai Șuțu însuși apare în carată cu șase cai albi, încunjurată de ciohodari și urmată de boierii călări. Între petreceri, „tînărul rus” vede Trei Ierarhii, la cari optzeci de meșteri ar fi lucrat cincizeci de ani, arhitectul fiind – ca în legenda Curții de Argeș – ucis ca să nu mai facă aiurea ceva corespunzător. Plecarea spre Bender se întîmplă la 24 ale lunii.
În Moldova nu găsește mai mult de 600 000 de oameni, și i s-a spus că populația, în loc să crească, scade, mai ales după teribilele încercări ale războiului deosebit de crud, purtat numai la noi. Mulți au fugit în Ardeal sau dincolo de Nistru, la Dubăsari de pildă. Cînd a trecut prin Chișinău, populația i s-a plîns lui Struve de situația cu totul nenorocită în care o adusese războiul.
Dealminteri, el constată că, deși beția și sifilisul făceau progrese, cu toate acestea rasa păstra însușirile ei războinice. „Cu piciorul în scara unui cal bun, moldoveanul ar declara război celui mai strașnic împărat de pe lume.”
Ca note generale, Struve, mulțămitor de larga ospitalitate a locuitorilor, observă marea lor mizerie supt o stăpînire hrăpăreață și crede că „lenea” oamenilor vine din alt motiv, lăsînd nelucrate treizeci și nouă părți din patruzeci ale acestui pămînt de bielșug. Datele statistice însă nu sînt noi: izvorul lor e în Raicevich și Carra.
Multe din lucrurile care ni se spun de Struve sînt mai bine înfățișate în descrierea de călătorie, apărută tot anonim, a lui Von Renner, Reise der russisch-kaiserlichen au serordentlichen Gesandtschaft an die othomanische Pforte im Jahr 1793, trei volume apărute la Petersburg în 1803.
La acest autor, care scrie în formă de epistole, se înseamnă o sumă de lucruri de mare interes. Astfel cum a trecut Nistrul la Criuleni, cum țeranii sînt deosebit de primitori și trebuie să-i silești ca să primească o răsplătire. Nu spune un lucru pe care să nu-l cunoaștem, dar mențiunea aceasta nu este fără interes […]
La Chișinău, „un mic loc fără însemnătate”, cu „moldoveni, greci și evrei”, se face popas. Îndreptîndu-se către Iași, von Renner arată cum au trecut Prutul, cum au fost întîmpinați la Iași de domnul însuși. După cum am văzut din descrierile anterioare, domnii noștri de țară nu ieșiau înaintea ambasadorilor, dar fanarioții obișnuiau. Călătorului îi face deosebită plăcere văzînd cum și femeile veneau în calea lui, femeile care, ni spune el, de obicei nu erau lăsate să se uite la străini. Aici se înșală: și alți călători spun că la noi nu exista nici un fel de constrîngere de felul acesta, ci doar în materie de căsătorie mirele nu trebuia să vadă pe mireasă decît puțin înainte de căsătorie, dar altfel fiecare avea voie să-și sature ochii cu ce-i plăcea mai bine.
După ce von Renner ajunge la cvartir în Podul-Vechi și Cutuzov trage la otel, în strada Mare, aici domnul vine să facă vizită oaspetului. Deci încă o schimbare de datini cu totul neașteptată, căci vechii voevozi primeau numai la curtea lor. Se oferă banchetul, ceea ce arată încă o pătrundere a influențelor străine și o schimbare de datine introdusă de domnii străini. Se descriu și aici balurile care au avut loc. La cel dintîi a venit, nu numai doamna, mult mai tînără decît domnul și destul de plăcută la față, ci și foarte simpatica fiică. La alt bal a venit și lume străină și – detaliul se află și la Struve –, cînd a fost vorba să se joace poloneza, jupînesele au jucat-o foarte bucuros, dar, cînd veni rîndul „englezei“, danț mai apropiat de cele occidentale, boieroaicele începură cu: „nu știu”; cînd s-a insistat totuși, jucară. Dealminteri scena se va repeta la cel mai apropiat bal.
Cei așezați la gazde, cari dădeau o raită pe la mănăstiri, pînă la cerdacul lui Potemchin, la patru verste de oraș, privind curioși la spoitorii țigani de căldări, trăgeau cu ochiul să afle cum e viața acolo: puteau vedea cum se întindeau pe sofale cucoanele, – precum, ca să adoarmă, boierii erau frecați la tălpi.
Restul călătoriei lui Renner îl cunoaștem din ce spune Struve. Și el înseamnă cum se înfățișau Vasluiul, Bîrladul, unde era o biserică foarte veche, „de 900 de ani“. Tecuciul aproape nu mai exista, căci, precum am spus, fusese aproape total distrus în cursul războiului; regiunea Focșanilor tot așa. La Focșani, cele două excursii la mănăstirea Miera, cu mănăstirea făcută de Constantin Cantemir, și la Odobești. Descrierea Odobeștilor însă este foarte exactă și interesantă, vorbindu-se de mănăstirea așezată în deal și care și acuma poartă vulturul Cantacuzineștilor, deși o reparație a stricat tot interiorul bisericii de pe la 1670. Și la Rîmnic se descrie localitatea. Aici vine întru întîmpinarea călătorului reprezintantul domnului muntean.
La Iași i se spusese călătorului că Muntenia este mai bogată decît Moldova și domnul mai primitor, însă von Renner constată că lucrul nu e cu totul adevărat, și, dacă a fost întîmpinată solia rusească mai în toate locurile de către armată, recepția a fost pretutindeni mai meschină. Drumul pe care l-a luat pare să fi fost cu încunjur. Trecînd printr-o stepă acoperită cu buruieni mari, a ajuns la Buzău. La București întră pe o căldură mare, care l-a făcut pe rus să privească orașul foarte puțin simpatic.
Înainte de intrarea în București îi apare domnul încunjurat de 10 000 (sic) de ostași în alb, cu căciuli de urs în cap. Era Alexandru Moruzi, și între cel din Moldova și dînsul se face o deosebire: acesta este mai cult, mai fudul, „mai supțire, mai șiret“, manifestările-i sînt mai călduroase față de Rusia, dar se pare mai rece în fond. O caracterizare care trebuie reținută din acest izvor. Alaiul e mai numeros și mai solemn, dar nu mai frumos decît în Moldova. I se dă ambasadorului un prînz în corturi, dar totuși, în general, rușii sînt mai puțin mulțămiți. Nu se văd atîtea femei frumoase. În schimb, la fereștile unor anume căsuțe femei provocante cîntă „Mititico vino’ncoa”. Nici masa nu e așa de bună și de bine rînduită, curtea de la Mihai Vodă fusese arsă; domnul sta într-o casă boierească.
În București ni se spune că erau 50–60 000 de locuitori, cifră care se potrivește cu aceea dată de călătorii de cari a fost vorba mai înainte. Sînt patru sute de germani, și pretutindeni se vede multă țigănime. Se petrece mult: tinerii își întrebuințează vremea făcînd plimbări în insula Sfîntului Elefterie, lîngă lacul format din revărsările Dîmboviței. Pentru călător plimbarea aceasta alcătuiește o frumoasă ocazie de pătrundere în poezia specifică a țerii: sînt mari alei, unde poți fi singur și unde întîlnești seara o foarte numeroasă lume pe care răcoarea locului o atrage. În oraș, von Renner, ca și Struve, observă aierul stricat și lipsa de apă.
Este și descrierea unui prînz pe care-l dă domnul, cu muzică și foc de artificii, și urmat de bal. Amîndoi rușii găsesc că și la Iași ca și la București nu se simte cineva în vreun colț depărtat de lume. Găsesc un circ, nu într-o sală, ci într-o instalație de lemn, special amenajată, la margenea orașului: circul francez al fraților Mahieux, la care aleargă multă lume, și domnul și doamna, boierii și jupînesele. Un amănunt nou la istoria relațiilor franco-române.
Trebuie să se mai adauge ce spune von Renner despre gazda la care trăsese, pităreasa Argetoianca, o greacă, persoană de oarecare vrîstă, cam răutăcioasă și care nu lăsa pe rus să vadă ce se petrecea în casa ei. Mai ales cutare nepoată, pe care o ținea din scurt, cu atît mai mult, cu cît acesta învățase cîteva cuvinte românești. Pităreasa avea în cap o căciulă de blană de urs, care-i dădea un aspect în stare să bage în sperieți și pe un diplomat supțire.
La plecare, domnul [îl] întovărășește pînă la Văcărești, pe cînd clopotele din Capitală sună, și muzica turcească și cea rusească cîntă.
Acestălalt „tînăr rus” ia la întoarcere alt drum, așa încît pentru cel de la Constantinopol spre casă al lui Cutuzov, Struve rămîne singurul izvor.
Iată și un călător francez. Roger de Damas. Pleacă din Paris, la 10 mai 1790, cu scrisori ale Măriei Antoaneta către împăratul Leopold, fratele ei. Atunci Clerfayt era lîngă „Praiova“, gata să atace Vidinul, iar mareșalul de Coburg în ajunul unui atac asupra Giurgiului.
Împăratul propune nobilului francez, care mergea la armata rusească a lui Potemchin în Iași, să treacă întîi pe la austrieci. Pe la 26 mai, Roger de Damas trece pe la Mehadia, unde descrie înfrîngerea din 1787 a lui Iosif al II-lea, pe la Orșova, „una din fortărețele cele mai interesante prin situație și din cele mai remarcabile prin construcție”, – se dă o largă descripție militară; austriecii ar fi pierdut aici, în 1789–90, 80 000 de oameni. O flotă imperială așteaptă la „Praiova”.
În loc să meargă la București, călătorul e adus spre Giurgiu de zvonul că s-au început operațiile lui Coburg contra cetății. Aici află pe generalii Thurn și Lauer și asistă la înfrîngerea imperialilor, Thurn fiind decapitat de dușmani și artileria întreagă cucerită. Tînărul mareșal se zăpăcește, lăsînd conducerea adjutantului său, colonelul Fischer. Se ordonă retragerea, arzîndu-se spitalul de lemn și făcînd să explodeze bombele. „Găsesc că mergem prea departe pentru întîiul marș”, spune mareșalul. Roger de Damas se mira cum cel serbătorit la Viena prin medalii și firme s-a lăsat bătut, cu 15 000 de oameni, de-abia 4 000 de turci. Una din cauze, spune Lauer, total demoralizat, fusese că nu se dărîmaseră casele din suburbii și nu se curățiseră străzile. Cît despre Coburg, încurcat, el se plînge că francezul îl părăsește înainte de a-și fi putut lua revanșa. Se temea și de relele informații ce ar duce acesta în tabăra rusească.
Nimic despre drumul pînă la Iași, unde ajunge la 13 iunie, aflînd pe Potemchin „într-o căsuță de țară, lîngă oraș“. Călătorul ia parte activă la luarea Cetății Albe, care se supune de la cele dintîi lovituri de ghiulele. Apoi trece la Tatar-Bunar și participă și ia asediul, început în 15, al Chiliei, supt ordinele generalului de artilerie von Müller. Bine retranșată, cetatea avea o garnizoană mare. În noaptea de 16 la 17 se dă atacul: căderea grosului Samoilov și strivirea lui supt picioarele alor săi zădărnicește încercarea. Turcii nu se pot folosi de absoluta dezordine. Müller însuși, nepăzindu-se, e împușcat în piept. Samoilov e înlocuit apoi cu Gudovici. În noaptea de 29, turcii parlamentează. A doua zi, Chilia e ocupată.
Roger de Damas se duce apoi la Bender, unde Potemchin petrecea cu femeile. Se poruncește de la Petersburg asediul Ismailului. Samoilov și Ribas au această misiune: francezul află îndată camarazi: în prințul Charles de Ligne, ale cărui scrisori le-am pomenit, în de Fronsac și în Langeron, de care va fi vorba mai departe. După douăzeci de zile apoi, la 21, se dă asaltul, care dă țarinei puternica fortăreață turcească.
De la 1800 pînă la 1877
De la 1800 pînă la epoca Războiului Crimeii
I. Călători germani prin Ardeal
Știrile despre Ardealul românesc sînt foarte rare și de obicei întovărășite de judecăți răuvoitoare venite de la străinii dușmani. Cele cîteva însemnări care ni s-au păstrat merita deci să fie înfățișate aici înainte de a trece la continuarea în Principate a regimului fanariot, de la 1800 înainte. Cu atît mai mult, cu cît din lumea satelor ardelene vine dincoace, prin rezultatul îndelungii munci devotate a unui Samuil Clain, unui Șincai. unui Petru Maior, curentul de înnoire națională.
Între hîrtiile lui Engel se află astfel o „Vollständige Handschrift über Siebenbürgen”, care înfățișează stării” de după 1765. Se arată sub raportul comercial o sumă de lucruri interesante: vinul, acuma oprit, se aduce, ca și porcii „și alte vite“, prin pasul Buzăului, pe unde ar fi intrat, crede scriitorul sas, la 1543, Petru Rareș, deși, ceea ce el uită, acest voevod stăpînea Moldova. Prin Oituz trec însă, nu numai mărfurile aduse pentru moldoveni de negustorii sași din Brașov și de armenii din Giurgiu-Sîn-Miclăuș, la cari se adaugă cele douăzeci și cinci de familii armenești din Szép-Viz, ci și ciobanii ardeleni cari merg să-și pășuneze turmele în văile țerii vecine. Negoțul se face adesea prin schimbul produselor intre ele. În ce privește rolul românilor ardeleni, el se reduce la cărăușia celor din Cohalm: toamna-i află cineva „în toate părțile Ardealului”.
Sinceră și dreaptă e judecarea situației nenorocite a ardelenilor. Cităm verbal aceste rÎnduri de aspră și meritată critică: „În general țeranul supus sau iobagul ardelean e, în ce privește starea lui, cel mai nenorocit țeran ce se poate afla oriunde pe lume… E un adevărat sclav al domnului său… Tre- buie să se istovească (schmachten) ca o vită… Împovărarea și apăsarea acestor supuși din partea domnilor lor sînt nesfîrșite și escesele săvîrșite contra lor, de necrezut“. Și se enumeră: datoria de a duce dijma la locul unde se află stăpînul pămîntului, cale de șese, opt și mai multe zile, atribuirea către același stăpîn a tot ce lăzuiește, ce adauge la cultură săteanul rob – pe cînd în Principate aceasta rămînea proprietatea lui – etc. Pentru cea mai mică greșeală bietul om e aruncat în temniță, „care e o gaură rea, întunecată, aflătoare supt pămînt». În zădar s-a reglementat de guvernul împărătesc la 1769 tratamentul iobagilor români și unguri. „Cu toate acestea, mai ales în ce privește aducerea serviciilor clăcii și deosebite alte vexații, escesele sînt foarte dese.” Țerănimea fuge cu grămada în Țara Românească și în Moldova.
O descriere sumară a Marelui-Principat al Ardealului din același secol al XVIII-lea prezintă pe români ca „rămășița și posteritatea vechilor colonii romane și formează partea cea mai tare și cea mai însemnată din locuitorii Ardealului”. Autorul anonim știe că limba lor samănă cu latina și italiana; dealtfel și mîncarea lor, mai ales mămăliga, îmbrăcămintea, multe obiceiuri sînt ca la italieni.
Numărul românilor ardeleni e de 60 626 bărbați si 58 604 femei la uniți, iar la neuniți de 286 858 și 271 218.
Trecînd la această despărțire confesională, el afirmă că neuniții sînt cei mai mulți. Preoții lor pot abia să cetească și să cînte și totuși mulțimea li dă o supunere oarbă, pînă la idolatrie; dealtfel ei își cunosc legea numai din nume. „Abia unul la douăzeci știe spune Tatăl Nostru.” Descrierea continuă spunîndu-se că românul e desfrînat și bețiv, foarte murdar, leneș la lucrul cîmpului, „răzbunător, ușuratec și foarte aplecat la emigrație”. Dar în schimb se distinge prin putere și răbdare, prin „multă îndemînare firească și o indiferență față de moarte, cu totul specială, care nu se află ușor în aceeași măsură la alte neamuri; cei ce se fac soldați, ca și românii în genere, sînt toți viteji și inimoși”. Dacă n-ar fi o rea creștere și ar avea buni preoți, ar lipsi și defectele semnalate. Dar, mai ales, îi face astfel cum sînt robia: „supușenia și robia mai mult ca a sclavilor” (mehr als sklavische Unterthänigkeit und Knechtschaft). Dealtfel conlucrează la aceasta „și desprețul general pe care li-l arată toate celelalte nații aflătoare în această țară. Ei știu că nu au nimic al lor, că puținul pe care-l stăpînesc în adevăr stă în primejdie să li fie răpit în orice clipă de domnii lor. Ei văd zilnic cazuri în care li se iau locurile lăzuite în sudori de sînge, cu grea trudă și muncă, și anume deodată, cînd se așteaptă mai puțin, în schimb, cel mult, pentru o foarte mică plată a lucrului lor, adeseori însă, – și ar trebui chiar să zic: de cele mai dese ori – chiar fără nici o despăgubire“. Și scriitorul continuă astfel asprul lui act de acuzare: „Această serbie din cale afară de aspră, această sarcină peste măsură, pe care le văd ei prea bine, trebuie firește să producă ușurătate, nestatornicie și multe alte însușiri rele, să distrugă cu totul sîrguința și hărnicia“. Și îndată acest pasagiu, de cea mai mare însemnătate, fiindcă un străin e acel care afirmă că regimul de dincoace de Carpați era nesfîrșit superior celui din Ardeal: „O dovadă care convinge foarte mult se află la românii cari locuiesc dincolo, în Țara Românească și în Moldova. Vedem necontenit, an de an, un mare număr de români ardeleni cari trec în Țara Românească și în Moldova, dar vedem foarte rar un număr însemnat din românii de dincolo cari ar veni în Ardeal. Cauza e foarte ușoară de găsit, dacă se ține samă de faptul că fostul domn muntean, prințul Cantacuzino” (cetește: Constantin Mavrocordat) „între anii ‚30 și ‚40 ai acestui veac (anul însuși nu-mi este anume cunoscut) a desființat iobăgia sau șerbia în chip solemn și în așa chip încît în Țara Românească și în Moldova numai țiganii îi sînt supuși, pe cînd românii înșii sînt îndatorați să dea stăpînilor lor de moșie numai robote foarte mediocre și o taxă anuală în bani, tot așa de mediocră. Rezultatul este că ambele aceste provincii vecine, întrucît nu sînt pustiite de război și de năvăliri dușmane, se află în deplină înflorire (în dem besten Flor stehen), că binevoitoarea natură, prin lucrul silitor și neobosit al cîmpiilor și ogoarelor, al livezilor, al viilor etc., dă o producție bogată și binecuvîntată, că țeranul e mulțămit și îndestulat și că el știe cum că lucrează pentru binele și folosul lui însuși, așa încît se face sîrguincios, de unde urmează că e foarte departe de a se gîndi la emigrație”. Dealtfel și în Ardeal grănicerul reprezintă cu totul altceva decît iobagul. Cînd se vor lua măsurile cuvenite, „cu vremea se va putea crește din acești români un popor foarte brav, îndemănatec și excelent”, ein sehr braves, geschicktes und vortreffliches Volk.
Revenind la cler, scriitorul vorbește de cel unit, cu vlădica din Blaj, încunjurat de șase canonici, unul econom, altul preposit, un al treilea vicariu, precum și de teolog, de secretariul consistorial. Sînt patruzeci de protopopi („arhidiaconi”), iar numărul preoților, cari abia pot ceti și scrie, i se pare a covîrși cu mult adevăratele nevoi ale păstoriților. De partea cealaltă, neuniții au pe vlădica lor de la Buda, cu secretarul, „plenipotențiarul”, vicariul general, notarul general, „arhidiaconul catedralei”, optsprezece asesori consistoriali, „toți arhidiaconi”, și douăzeci și șase de alți protopopi. Sibiiul și Brașovul au clerul lor deosebit, – cum știm „efimeri” greci, bine plătiți, cu o cultură deosebită, pentru „companiștii” balcanici cari se zic „greci”. Este și un sobor mare și unul mic: cel dintîi prezidat de episcop sau vicariu, cel de-al doilea de un protopop. Apelurile se fac la mitropolitul sîrbesc din Belgrad, sau, mai curînd, la cel din Carlovăț, mai bine văzut de guvern.
Pentru comerțul cu Principatele se dă o tabelă din 1769, scoasă de la „Kaiserlich-Königliche Cammeral-Buchalterey”. Ea privește numai importul de vite în Ardeal; prețul boului era de 21 florini și 20 de crăițari și al vacii de 10 florini, al vițelului de 2, după socotelile ce se făceau pentru vamă la Bran. Valoarea totală a întregii cantități de vite aduse în Ardeal de la noi era pentru acel an de 67 187 florini și 20 de crăițari. Măcelarii dădeau o sumă mai mică: 53 015 pentru 1 783 boi, 1661 vaci, 1 159 „törzer” și 475 viței. Se exportă din Ardeal postav prost, „wallachisches Kotzentuch“. Comerțul, păgubit prin război, se poate relua acum, după pacea încheiată la 1774.
