Speranța cea mare e însă în „acea forță interioară, și acel principiu de viață care e în țară”. Prin ea se va ajunge la Unire, Moldova dînd aristocrația, Țara Românească o clasă mijlocie. Se dorește această Unire, supt un prinț străin ereditar, care n-ar mai purta război veșnic cu Adunarea și Adunarea cu el. „Ereditatea nu se poate stabili în Principate decît în folosul unui prinț străin. De aceea e dorința generală în Muntenia și în Moldova de-a avea un prinț străin… Orice prinț ni-ar da Europa, îmi zicea un boier, numai să nu fie turc, nici grec, nici evreu, îl vom primi cu entuziasm. La această dorință se adaugă altă dorință: unirea celor două Principate. Astfel unite supt un prinț străin și ereditar și formind un stat a cărui întindere ar fi cît a regatului Bavariei sau Piemontului, Principatele ar forma un corp politic capabil de a trăi și de a dura; ele ar începe să cîntărească în balanța politică a Europei.” Chiselev și primi ideia la discuția Regulamentului, dar, cînd s-a cerut ca domnul să nu fie din Turcia, Austria ori Rusia, deși se admitea candidatura ducelui de Oldenburg, ruda țarului, totul se înlătură.

    Edouard Thouvenel, care era să fie mai tîrziu ambasadorul lui Napoleon al III-lea la Constantinopol, cu însărcinarea expresă de a duce la capăt, contra Angliei, Austriei și, firește, Turciei, chestia Unirii, străbătuse aproape odată cu Saint-Marc Girardin principatul muntean.

    Vine din Ungaria, unde a văzut la români „o sărăcie hidoasă”, și întră în Muntenia pe la Orșova, unde, în lazaret, află pe fratele lui Alexandru Vodă Ghica, banul Mihai. Drumul îl face pe apă în tovărășia lui Constantin Ghica, fiul lui Grigore Vodă, și a lui Blarenberg, înrudit cu Ghiculeștii. La Vîrciorova pilotul român al bărcii pe care s-a suit înfățișează un limpede tip roman. La Cerneți, unde se coboară călătorul, e primit în casa lui Glogoveanu: orășelul fusese prădat la 1828 și clădiri nouă se ridicaseră pe alt loc. I s-a vorbit de Tudor, un Mazzaniello, care ar fi fost ucis într-o colibă, aflîndu-se la el 5 000 de galbeni în aur și pietre scumpe! Undeva lîngă apa Severinului călătorul observă rămășițele podului lui Traian.

    Mai departe în cale, cu surugiul, care-i vorbește în limba lui, înțeleasă pentru francez, Thouvenel înseamnă portul femeilor, hora, țiganii ursari. La Craiova întîlnește pe maiorul Fălcoianu; orașul îl interesează, cu bazarul lui oriental, cuprinzînd multă marfă germană, cu multele circiume – o cincime din prăvălii – și cele cîteva case mari; podurile,de stejar n-au fost încă înlocuite cu un alt pavaj; școala centrală, a lui Ioan Maiorescu, are patru clase.

    Lîngă Olt trăsura servește de han drumețului; în apropiere și pînă la ținta călătoriei, bieți țerani, „ființe degradate de mizerie”. La București chiar, pînă trece la consulul de Châteaugiron, în lipsa otelului, Thouvenel trebui să se ducă la un grec care oferă lîngă cafeneaua lui două odăi de oaspeți.

    Dar îndată începe încîntarea: „Un francez e serbătorit la București ca un prieten, ca un compatriot, și adesea, în adevăr, unde se vorbește de noi, de literatura noastră, de Paris…, te întrebi dacă de fapt Muntenia e despărțită de dînsul prin atîtea țeri în care moravurile și ideile franceze exercită mai puțină influență”. La teatru, unde Paolo Cervati și madama Wis cîntă cavatine, se joacă în limba franceză Le mariage de raison.

    Partea occidentală din societatea munteană ajunge a fi bine cunoscută străinului. O vede la teatru, unde un public, civil și militar, strălucește prin lux. Domnul, în frac, asistă în loja lui îmbrăcată în roșu la spectacolul care ține pînă la orele unsprezece. În zilele următoare, Thouvenel vede trecînd pe străzile rele, între casele fără o potrivire armonioasă, echipagiile aceleiași aristocrații și noile droște de modă rusească. Acești oameni sînt accesibili și la ce are mai înalt civilizația din Apus; Florescu, directorul închisorilor, cetește pe Tocqueville, autorul Democrației în America. Mihai Ghica e un cunoscător al trecutului și are o colecție arheologică. Învățămîntul e în progres: Petrachi Poienaru, om umblat prin Franța și Anglia, cu privire la industria cărora a lăsat un foarte interesant și destul de întins memoriu, conduce gimnaziul Sf. Sava, cu cinci sute de elevi; sînt și clase complementare – un început de Universitate – pentru algebră, geometrie superioară, trigonometrie, și drept; treizeci de studenți au fost trimeși la Paris. Boierii ajută: ei întemeiază ligi pentru instrucție și fac școli la moșiile lor, Gîmpineanu aducînd pentru acest scop chiar un francez. Thouvenel cunoaște și, din noua literatură, de o altă inspirație, pe Văcărescu, pe Eliad, și pe Kogălniceanu.

    Moravuri blînde se desfac din această cultură aleasă a claselor de sus. În adunare discuțiile se fac fără pasiune și cu datoritul respect față de adversar.

    Călătorul s-a interesat și de ideile politice ale găzduitorilor săi. I s-a spus că „independența e visul lor, sau, dacă voiește cineva mai bine, himera lor”. Se plîng că „de la organizarea navigației pe Dunăre călătorii cari binevoiesc a-și primbla opt zile lipsa de ocupație la București plătesc, cu excepții rare, ospitalitatea pe care o primesc prin glume, asupra femeilor noastre, a modelor noastre și a încercărilor noastre de reformă”.

    Thouvenel a călătorit și la Brăila și pînă la Galați. În portul muntean a găsit un han cu ploșnițe, dar l-a răsplătit buna primire a lui Slătineanu, organizatorul orașului. Acesta i-a arătat cum populația a cresut de la trei sute de locuitori la 8 000, cum e compusă numai din creștini, turcii neavînd voie să se așeze; la 1831 venise grîu pentru două vase, acum, în 1837, pentru trei sute; austrieci, englezi s-au stabilit acolo ca și napoletani și greci. Franța are însă o parte foarte mică în acest nou comerț oriental: din 700 de case la 1832 una, iar în 1833 șase. Călătorul e de părere că s-ar putea adăugi un vice-consul pe lîngă ai Angliei, Rusiei, Austriei, Greciei și Piemontului.

    În Galați, încă fără cheiuri și cu un început de oraș nou pe deal, sînt și genovezi și ionieni, pe lîngă greci. Numărul vaselor intrate în port era la 1832 de patru sute.

    De aici călătoria urmează, în tovărășia cutării princese fanariote, nepoată de domn, o semi-orientală exagerată (!) la Constantinopol, pe la Reni și Tulcea, cu negoțul de pește și lemne.

    Cîteva cifre statistice: la 1828 erau în principatul muntean 800 000 de locuitori. Între ei și țigani, cari se vînd cu 100 de franci plugarul, 50 fierarul, 500 familia. Exportul se cifra la 32 640 291 piaștri pentru 1832, la 41 384 318 pentru 1836; iar importul la 27 273 000 și 32 001 275 pentru aceiași ani

    Vice-consulul englez, Charles Cunningham, a dat lui Thouvenel unele știri comerciale pe care el le întregește, pentru a servi negustorii francezi din sud.

    Brăila exportă grîu de munte și grîu de cîmp, aproape de valoarea celui rusesc (400 de ocă = 90 lei), orz, trimes și pînă la Trieste, fasole pentru Constantinopol, Livorno și Genova, grăunțe de în, din care la 1838 s-au trimes două milioane de chilograme, piei de vite, care se trimet la Constantinopol și în Grecia, piei de animale mici în Ardeal și Austria, cerviș și său, slănină, păr de porc pentru Rusia, miere (400 000 kg, pentru Trieste), ceva cînepă și potaș (pentru Constantinopol) și mai des lină, țigaie, stogoșă, țurcană, cea dintîi de la oile din județ chiar (prețul: suta de ocă, 40–80 de lei), și lemne din Moldova pentru turci. Din sarea munteană, zece milioane de ocă merg în Turcia, două aiurea, patru în țară (25 de lei suta de ocă; pe loc, 10).

    Se importă de lipscani postav, stofe de bumbac, pînzeturi, mătăsuri; un vas englez a început bine concurența la Galați în 1838. Fierăriile stiriene, proaste, află dever. Se aduce și vin din Persia (și din Samos, Tenedos). 300 de vase sarde vin acum anual pe Dunăre. Tot în această vreme a domniei lui Alexandru Ghica, „M. de L***, ancien agent diplomatique”, publică la Paris (Lejay editor), în 1835, un Coup d’oeil sur l’état actuel de la Valachie et la conduite de la Russie relativement à cette province.

IX. Călători francezi din epoca Războiului Crimeii

    Războiul Crimeii atrase deodată atenția tuturor asupra Principatelor.

    Știri personale despre țerile noastre le mai dădea încă din 1846 Xavier Marmier, cunoscătorul Rusiei, al țerilor scandinave, al Germaniei, în călătoria lui „de la Rin la Nil” (du Rhin au Nil), în care atinge, cum spune mai departe titlul, Tirolul, Ungaria și „provinciile dunărene”, pentru a trece apoi în Siria, Palestina și Egipt.

    O nouă carte a cunoscutului autor despre drumul pe care l-a făcut „de la Dunăre la Caucaz” (du Danube au Caucase, voyages et littérature, 1854) culege, cu sau fără critică, știri variate, dar mai ales culturale, din Wilkinson, din Thouvenel, ca și din Vaillant, din Istoria românilor apărută la Berlin în 1834 a lui Kogălniceanu, din Istoria imperiului otoman a lui Hammer, din cutare broșură a emigraților români la Paris (Chainoi, anagrama numelui lui Ion Ghica). A cunoscut și poezia noastră populară, căci și el era amator de asemenea produse spontanee ale sufletului mulțimilor, și, cum vorbește de basmele noastre după versiunea germană a lui Schott, se ocupă de balade și doine după culegerea lui Alecsandri, tradusă în limba franceză, și după versiunea engleză (The doinas, Londra, Murray, 1854).

    Cum se vede și de aici, începem a fi considerați și din alt punct de vedere decît al amatorilor de senzații exotice, al fabricanților de povești „valahe” rivalizînd cu imaginațiile macabre ale unei Redcliffe ori ale chibzuitorilor folosului ce ar putea aduce pentru industria apuseaaă noua navigație cu aburi pe Dunăre și deschiderea ca porturi france a Galaților și Brăilei. Un astfel de cercetător nu poate să rămîie, firește, nesimțitor nici el la aspirațiile unei națiuni, și de aceea, așa din fugă, cum ne-a văzut, Marmier, care ni cunoaște din cărți „martirologiul fără oprire și fără odihnă”, își rostește părerea că „viciile țeranului din Muntenia și din Moldova sînt rezultatul neîncetatei situații supt care el s-a încovoiat; calitățile lui sînt inerente naturii lui, și nu e nici o îndoială că într-o zi, cu bogățiile pămîntului lor, cu seva care dăinuește încă în sînul populației lor, cu mai bune așezăminte, aceste două țeri se vor ridica din deplorabila lor înjosire”.

    Appert, autorul unei călătorii în ambele principate la 1853 (Voyage dans les Principautés danubiennes, Maiența, 1853), e un cunoscut filantrop, primit și apreciat și la curtea lui Ludovic-Filip și care avuse legături cu tînărul Rosetti Roznovanu, de care vorbește în memoriile sale; el venea în țerile noastre cu un scop bine determinat, acela de a cunoaște cum se prezintă regimul închisorilor, gata fiind a da sfaturi celor rămași în urmă supt acest raport.

    Cartea o publică după ce amîndoi domnii, Barbu Știrbei ca și Grigore Ghica, îi scriseseră spre a-l ruga să se întoarcă, nu numai pentru acea îmbunătățire a regimului penitenciar, care a devenit o realitate în Moldova supt îngrijirea lui Dodun des Perrières, anume adus pentru aceasta, ci și pentru o nouă organizare a spitalelor și a școlilor. Dă la lumină notele sale în momentul chiar […] cînd „independența și libertatea frumoaselor și nobilelor voastre Principate sînt amenințate”, pentru ca să arăte „tuturor inimilor generoase blîndeța moravurilor, aplecarea spre progresul civilizației raționale, iubirea înfocată a patriei a pașnicilor, laborioșilor și ascultătorilor” români. O astfel de nație nu merită să fie cucerită. „A lua fără motiv legitim o țară pentru că ești mai tare decît dînsa nu e o acțiune nobilă”, și țarul se va convinge poate de aceasta, lăsînd Principatele autorității turcești […] Ar fi o crimă să se trateze astfel „popoare așa de inofensive, care nu cer nimic nimănuia, care-și deschid porturile liber la toate națiile, care hrănesc cu produsele lor agricole populații străine de două ori mai numeroase ca dînșii înșiși, care sînt primitoare, cinstite și loiale, față de toți călătorii, care țin cu credință îndatoririle lor, care plătesc regulat tributul pe care Turcia are dreptul de a-l cere… milioane de țerani viteji și harnici, a căror blindeță de moravuri, simplicitate onestă, ca în vechile timpuri, limba, datina, iubirea firească a patriei îi face vrednici de a-și aparținea și de a nu cădea supt loviturile de sabie ale cazacilor”.

    Paginile lui nu vor atinge politica, în care-i lipsește experiența, și vor fi dominate de rezerva trebuitoare. Doritor de a cunoaște și Serbia, Appert începe cu această țară, unde miniștrii nu știu franțuzește, dar au șefi de divizie cari au învățat la Paris. Află cea mai bună primire din partea prințului. Trecînd Dunărea, întîmpină la Mehadia o lume de băi, în care sînt și englezi, dar și sîrbi, și români. La Ada-calè, care începe a se ruina, casa, cu porțile de fier, a pașei se povîrnește, garnizona „rătăcitoare” face impresia unor prizonieri sau exilați. Trece pe la Rusciuc pentru ca să ajungă la Galați, unde prezintă recomandația imperială austriacă și are sprijinul consulului austriac Duclos. Aici hirurgul statului-major și al spitalelor e Czihak, tînăr „ungur” care a studiat la Viena. Închisoarea, cu prea mulți preveniți, cu dezertorul bătut pînă la îndobitocire, cu scîndurile prinse de picior și patul care închide pe cei ce dorm unul lîngă altul, îi displace; a văzut și temnițele subterane care serveau odinioară. Spitalul civil e curat; pe lîngă dînsul este spitalul evreiesc și cel militar (la 500 de oameni, 18 bolnavi). „E rar să se afle o stare de sănătate a trupelor așa de mulțămitoare.” În cazărmi, unde se doarme pe rogojini, e bună hrana, și disciplina dulce. Este și o școală de învățămînt mutual ca ale lui în Franța, și o școală publică, în localul ei. Mai e vorba de „grosul” poliției, de corpul de pompieri, bun, cu muzică, de carantină, al cării director e un colonel.

    La Tecuci află ca prefect un prieten, pe tînărul Ioan Sturza, a cărui moșie, la Tăcuta, îl interesează, cu țiganii hoți, necivilizabili, pe cari soția proprietarului s-a străduit să-i învețe alt fel de a trăi. Se descrie și cuviincioasa îngropare creștinească a unei bătrîne țigance, căreia o rudă-i aduce doi pui, o ramură plină de pîni și de mere pentru calea cea lungă. Pentru tineretul țigănesc stăpînii au înființat un atelier de lăcătuși, dulgheri și carătași. Ar trebui ca acești oameni care privesc pe boier ca pe „furnizorul obligat al hranei lor” să fie deprinși cu încetul a-și lăsa obiceiurile seculare, împroprietărindu-se cei ce merită.

    Mica oștire moldovenească n-are decît 1 323 de soldați (212 grenadiri, 824 infanterie, 192 cavalerie, 70 artilerie, 25 muzica). Impresia pare a fi bună; vom vedea îndată aceea pe care i-a produs-o călătorului miliția Țerii Românești. Manevrele-i plac, și muzica o judecă bine.

    Întreaga gospodărie de țară a noastră e judecată inferioară. E multă pîrloagă, nu se știe ce e gunoiarea. Appert crede că s-ar putea aduce colonii din germanii cari emigrează în America. Oamenii de țară, „loiali”, „de moravuri simple”, s-ar învăța și ei. E păcat că nu se cheltuiește nici o trudă pentru a-i cultiva în același timp cînd numai asupra lor cade povara birurilor. Se dă vina acestei amorțeli tot pe Rusia. Dar localnicii au și ei o parte de răspundere. „Moldovenii bogați – și voi spune tot ce gîndesc, pentru că am putut să-i apreciez și să-i iubesc –, au și ei marele neajuns de a-și trimite copiii, prea tineri încă, să studieze sau mai curînd să se piardă în acele strălucitoare capitale. Viena, Parisul, Berlinul, Londra numără o mulțime dintre ei, cari trăiesc ușuratec (frivolement), cu lux, fără rînduială, fără a se instrui; fac datorii, contractează obișnuinți rele, ruinează sănătatea lor și se întorc în Moldova cu defecte și fără o singură calitate, din cele dintîi ale noastre orașe, europene. Tineretul moldovenesc are inimă bună, e mărinimos, milos, iubitor și inteligent, dar puțin harnic la studii. A cheltui mult, a străluci la teatru, la baluri, în societăți, a vorbi de bogăția sa, de galbenii săi, a lăuda peste măsură capitala moldovenească, a fi neprevăzător, a merge totdeauna în trăsură, a avea haine la modă, cai, țiitoare, masă bună, iată ce alcătuiește bucuriile și îndeletnicirea de căpetenie a acestor nobili.”

    Totuși s-ar putea face din Moldova „unul din statele cele mai înfloritoare”, și aceasta în scurtă vreme, dacă „moldovenii din cele dintîi familii ar fi întrebuințați în țară a face drumuri, otele, poște convenabile”, dacă ar consimți să plătească și ei dările alături cu altă lume, „dacă ar da pilda rînduielii, economiei și a bunelor moravuri”. Căci azi țara este „ca o bună hrănitoare (nourrice), bine constituită, dar de care abuzează copiii ei. Ea dă fără încetare și nimeni nu vrea să-i restituie nimic; nu e nici în ordinea lucrurilor, nici în ordinea naturii”. Și mănăstirile ar trebui făcute să contribuie, cu un sfert din venituri, scutindu-se cu atîta sarcinile săracilor.

    La Iași, chiar, călătorul caută întîi aceea ce-l preocupă. Marele spital, care se zidește acum, e bine împărțit. La Sfîntul Spiridon, cu venit de 777 223 lei, erau în douăzeci și una de odăi 195 bolnavi, în cîteva luni se adaugă cinsprezece paturi (de toate, 196) și 130 de bolnavi: planul e de a se ajunge la șase sute de paturi, clădindu-se un nou corp pentru 124; deocamdată se prezintă de șase ori mai mulți bolnavi decît pot fi primiți. Sînt două mici spitale militare, curate (224 de paturi) și cel israelit (cu patruzeci de paturi), nu prea bine ținute; la Golia se chinuiesc doisprezece nebuni. Dimitrie Pașcanu face singur un spital de șaizeci de paturi.

    În convorbirea cu domnul, Ghica-i pomenește de închisori, de spitale, de liberarea țiganilor, de situația populației evreiești. E vorba și de ferma pentru condamnați pe care cneazul sîrbesc a stabilit-o lîngă Belgrad. La Ocna, vodă ar voi să introducă o reformă, pentru care gătește planuri arhitectul francez Collin. În Iași chiar, a dat casa părintească și 120 000 de franci pentru a se face spitalul nașterilor.

    Închisorile-l interesează foarte mult. Prefectul poliției 11 duce la cea criminală, unde află 49 de întemnițați în lanțuri, cari dorm pe rogojini și nu sînt deloc îngrijiți; preveniții sînt mulți; doi boieri stau așezați deoparte; numai infirmeria, curată, ii place. Un copil de unsprezece ani e pentru a treia oară închis, și Appert face ca el să fie trimes la o mănăstire. La gros e tot așa de rău ca și la închisoarea prefecturii, unde stau preveniții și cite doi ani. Comisiile au și ele depozite mizerabile de acuzați. Călăul e un fost hoț, Gavril Buzatul, care a făcut parte din banda lui Nicolae și Gheorghe Musteață, lui Ion Ciolan și lui Dimitrie David; are 60 de lei pe an, casă și tain de o ocă de pîne, o litră de carne de porc și opt parale pentru rest, pe zi. Are datoria de a întreba, la execuții, pe cel ce are să moară, dacă nu voiește a-i lua locul.

    Cu privire la școli, propagatorului învățămîntului mutual i se pare că „nu sînt multe țeri în Europa în care instrucția să fie așa de puțin răspîndită ca în Moldova”. Totuși, după știri date oficial, el poate înfățișa acest tablou: „Gimnaziul” din Iași, în care școala mai veche de la Trei Ierarhi s-a unit cu Academia Mihăileană (fuseseră spitale supt ruși), are 14 profesori și 300 de școlari (venitul e de 72 093 de lei), patru școli de mahalale în acelaș oraș, cu 3 profesori, un suplinitor și 168 de elevi (lefile: 13 000 de lei), școala de fete din capitală cu 4 profesori, 4 suplinitori și 146 de eleve, din care 44 interne (lefi: 17 500 la definitivi, 7 400 la ceilalți; internatul costă pe stat 20 000 alții). Școala militară numără 50 de elevi. Armenii au școală deosebită, și nu se uită seminariul.

    Școala de arte și meserii atrage îndeosebi atenția cercetătorului. Cu 65 de elevi, trimeși de orașe pentru patru ani și un al cincilea pentru practică, ea are secții pentru strungărie, tîmplărie, dulgherie, fierărie, lăcătușerie, dogărie, tapițerie, zugrăveală de trăsuri. E dată în întreprindere spătarului Gheorghe Căliman, cu o subvenție de 1 000 de galbeni pe an (aiurea 36 500 de lei). De la 1847 școala a dat 20 de măiestri, și în acest semestru se mai așteaptă treizeci și cinci.

    Pensioanele private sînt, la Iași, în număr de cîte șase băieți și tot atîtea fete, elevele fiind 92 și elevii 104.

    Pentru județe cu cîte o singură școală de băieți și un singur profesor, se Înfățișează această situație: Dorohoi 33 de elevi, Botoșani 40, Roman 51 (aiurea 150), Bacău 20 (aiurea 100), Piatra 31, Folticeni 36, Vaslui 47, Bîrlad 21, Tecuci 37 (aiurea 47), Focșani 22, Galați 45. Pe lîngă aceste așezăminte publice se adauge, în toate 17 pensioane cu 200 de elevi și eleve.

    De la Iași, cu populația-i pe jumătate evreiască, cu numeroasele-i biserici, dintre care unele „bogat împodobite și avînd foarte interesante picturi vechi”, și cu grădina de la Socola, unde Mihai Sturza voise a-și face și palat, Appert trece la provincie. Și aici se gîndește întîi la închisori și la spitale, pe care le află: la Roman (din 1787; 40 paturi; venit 180 639 lei), la Botoșani (din 1838; 40 paturi; venit 24 700), la Bîrlad (din 1838; 24 paturi; venit 10 000), la Galați (din 1840; 40 paturi; venit 57 600, se adauge spitalul militar și evreiesc), la Focșani (din 1843; 24 paturi; venit 17 549), la Ocna (în zidire: venit 26 366), la Neamț (al călugărilor), pe cînd alte orașe au numai medic cu 5 548 lei leafă (cei de spital mai iau 3 000). La Roman se constată buna înfățișare a spitalului, închis pentru moment, la Bacău metoda aproape alilo-didactică din școală și situația evreilor, care nu pot să-și facă o nouă sinagogă prea aproape de biserică – aici locuiește la un Aslan, al cărui fiu învață la Berlin –, la Ocna se descrie exploatarea minelor de sare, din fundul cărora mașina primitivă cu cai scoate, înaintea lui Collin, șase nenorociți, cu totul zdrobiți; în adînc osîndiții au făcut un paraclis al Maicii Domnului. La Tecuci e vorba numai de închisoare și școală.

    Trecînd granița dintre cele două Principate, Appert merge drept la București. Îl cîștigă „măreția palatelor, bisericilor, parcului, plimbărilor acestui oraș atît de interesant și plin de nobile amintiri istorice”. Mitropolia mai ales e „extrem de interesantă”. E bine primit de redactorul foii franceze, Journal de Bucarest, de profesorul Monty, de vechiul său prieten Gervais și chiar de Lorrain, consulul austriac. Se laudă și de întîmpinarea lui Ghica Vodă, acum întors în viața privată, de a ministrului de finanțe, frate al domnului în funcții, și de a lui Știrbei Vodă, însuși, decît care „e cu neputință să aibă cineva mai multe grații (plus de grâces) și bunătate”. Prefectul poliției, ginere al domnului, apoi Scarlat Ghica, colonelul Voinescu și Petrachi Poienaru-i sînt dați pentru a-l întovărăși, precum În Moldova fusese condus de președintele de tribunal Mihai Cerchez, de colonelul Fotea și de doctorul Russ.

    În ce privește închisorile, se fac obișnuitele calcule și observații (prea lungă prevenție: și doi ani pentru un an de osîndă). Nu se găsește nici un soldat închis, și de mulți ani nici unul n-a săvîrșit o faptă gravă. Ca spitale, cel militar e îngrijit, și călătorul vede tineri care-și fac practica acolo. Două spitale civile se arată bune, ca și maternitatea, cu o școală de moașe. „În general sînt tot așa de bune ca și acelea, analoage, ale unui mare număr de orașe din Germania și desigur mult mai bune decît cea mai mare parte din spitalele Ungariei și ale bogatului oraș Hamburg.” A cercetat apoi Pantelimonul și casa de nebuni (cu 51 de bolnavi), în stare rea, care se promite a fi schimbate.

    La școlile bucureștene elevii sînt curați. Cele lancasteriene, – aproape exacte – primare, au patru clase (în a doua: Biblia, catehism, aritmetică; în a treia: cetire, religie și morală, istorie sacră, fracțiuni, greutăți, geografie, fizică, gramatică; în a patra: „Amicul tinerimii”, geometrie, geografie politică, gramatică). „Umanioarele” au opt clase. Școala superioară cuprinde: o facultate de drept, cu cursul de trei ani (se predau: dreptul roman, dreptul civil românesc în anul întîi, dreptul civil roman, contracte, succesiuni, donații, testamente în anul al doilea, ca și, apoi, „dreptul judiciar”: tribunale și curți, procedură civilă, precum și drept penal; dreptul comercial și administrativ, economia politică, istoria dreptului în al treilea) și o facultate de matematici, cu cursul de patru ani (se predau în anul întîi: trigonometria, mineralogia, rezistența materialelor, topografia și peisagiul, geometria descriptivă; în al treilea perspectiva, umbrele, compoziția arhitectonică, iar, vara, planuri, operații de poduri și șosele; în al patrulea: hărți, planuri etc.). Doamna se ocupă de a crea o bună școală de fete. Poenaru declară că se gîndește la un curs normal de preparație a profesorilor. Pensionatele lui Monty și Mitilineu se împărtășesc de laude.

    Foarte călduros se vorbește de armată. Garnizoana, de 400 de oameni, e compusă din soldați „perfect echipați, hrăniți și bine administrați”. „Această trupă”, scrie el, „e tot așa de frumoasă ca aceea a celor mai mari state.

    O companie de tineri instruiți devotîndu-se carierei militare e atașată acestui regiment, și purtarea lor, ca și înaintarea lor intelectuală nu lasă nimic de dorit.” La căzărmi constată „o orînduială perfectă, o mare curățenie și soldați tari și zdraveni” (forts et robustes). Infanteria, „deși alcătuită din soldați foarte tineri, e vrednică să rivalizeze cu acelea ale Prusiei și Austriei”.

    Rugat de domn, la care prînzește, să cerceteze ocnele, călătorul se informează de școli (umanioare și la Craiova), precum și de închisori (Telega, Giurgiu, Snagov, Rătești, Ostrov, cu cifre precise). La Ploiești, prefectul tînăr, un Florescu, îi arată temnița și spitalul, la Snagov află pe osîndiți putrezind în lene și umezeală, neîngrijiți la boli, de mor pe cale, zăcînd pe zdrențe și rogojini, fără a se dezbrăca vreodată; patru, cinci călugări rătăcesc fără rost, în clădirea acum în reparație, care posedă un venit de 10 000 de galbeni. La Giurgiu se va relua școala primară, închisă din cauza turcilor. La Ocna, unde administratorul T. Pencovici e un om milos, se descriu galeriile, care dau 200 de bolovani sau 500 de ocă pe zi pentru fiecare lucrător: galeria „Florescu”, de 45 de stînjeni, „Știrbei”, de 45, „Cantacuzino”, de 35, „Vilarà”, de 65; „Bibescu” de 80.

    Era vorba ca Appert să se întoarcă la Iași, pentru a da sfaturi speciale lui Ghica. Împrejurările au făcut însă că el s-a oprit la această călătorie. Am văzut relativul folos ce a ieșit dintr-însa.

    Învățatul francez Boucher de Perthes, călătorind la Constantinopol, a atins în călătoria lui pe Dunăre și părți din malul nostru pe care le descrie, între altele, în cartea sa Voyage à Constantinople par l’Italie, la Sicile et la Grèce, retour par la Mer Noire, la Roumélie, la Bulgarie, la Bessarabie russe, les Provinces Danubiennes, la Hongrie, l’Autriche et la Prusse, en mai, juin, juillet et août 1853 (Paris, 1855, 2 volume).

    De la capăt, în drumul său de întoarcere, el are pe vas o familie românească: boierul moldovean a adus, cu soția sa, svițeriană, o fetiță neastîmpărată, care răspîndește viață și zgomot. La Sulina se trece cu greu peste bara lăsată de ruși; de-a lungul malului basarabean acoperit de trestii cazacii aleargă, sentinela priveghiază. Se trece pe dinaintea Chiliei și Ismailului, a Tulcii, cu morile ei, cinzeci și șase la număr, ridicîndu-se dintre casele acoperite cu șindilă, unele cu două rînduri. Vin apoi Isaccea, Cartalul. Se văd răspîndite ici și colo gorganele: unul din ele, după spusa locuitorilor, cuprindea un om așezat, cu o femeie pe piept și o monedă de aur. La Reni se vorbea de mormîntul lui Traian.

    Dunărea de jos e străbătută de corăbii care merg spre Constantinopol ca și spre Odesa, Varna, Silistra; negustori greci din capitala Turciei debarcă.

    Pe un vas care duce la Viena boieri români și un „prinț”, călătorul francez ajunge la Brăila. Grănicerii români sînt oameni zdraveni. Corăbii de-ale noastre îi apar la Giurgiu, oraș cu o populație de 18 000. Între tovarășii de cale el enumeră un moldovean cu ciubuc de iasomie, care merge la Paris după fiu și soția bolnavă, apoi un Gh. R., prieten al turcilor, care vorbește franțuzește, deși n-a fost niciodată în Franța; un P. din Galați, negustor sau boier, cu fiu crescut la Paris. Este și un fabricant de postav din Moldova și svițerianul Schwitz, director de școală în București, care duce la Viena și la Berlin doi fii la studii. Sînt pe corabie doisprezece boieri cari joacă în cărți și beau șampanie. Vreme nouă la tineri ca și la bătrîni!

    De aici se înaintează spre Zimnicea, spre Turnul, scris „Turschuk”, spre Calafat ori, pentru învățatul francez, „Kelefat”, spre podul lui Traian și Orșova cu hanurile ei.

    Puține, sărace și superficiale sînt observațiile unui alt călător francez, J.D. de Bois-Robert, care, în același timp al Războiului Crimeii, a străbătut, venind de la Constantinopol, o parte, o mică parte din teritoriul muntean și întîi, de-a lungul, Dobrogea veche ca și cea nouă (Nil et Danube, souvenirs d’un touriste, Egypte, Turquie, Crimée, Provinces Danubiennes, Paris, fără an).