Lejeune dă și statistice, după registrele oficiale, din care-și luase note. La veniturile țerii, suma de 1 600 000 de piaștri, în 1804, a birului țerănesc a fost scăzută după pierderea Basarabiei cu o treime, scutelnicii fac ca visteria să piardă 360 000 pe an. La 1820 veniturile moldovenești erau de 2 864 000 de piaștri, din cari 1 441 638 birul și poștele, iar rusumaturile, lista civilă, 1 423 000. Și se specifică: birul trimestrial 311 690, poștele si alte venituri 441 638. Cheltuielile sînt însă de 2 121 901, așa că rezulta un deficit de 680 000 de piaștri. Venitul listei civile fiind acel de mai sus, iar cheltuiala de 1 323 134, ieșia un cîștig domnesc de 100 836, dar el trece în sama deficitului terii, de 680 000. Tributul e de la 1812 de 47 769 piaștri, la bairam se dau 60 984, la o schimbare de miniștri încă 120 000.

    Rolul lui Șuțu în progresele Moldovei, pe care le notează la fiecare pas, e fixat cu îngrijire, în ce privește măsurile financiare – între altele verificarea titlurilor boierești – ca și ocrotirea acordată culturii. „Ultimul domn, care încuraja artele și progresele educației publice”, plătea pe profesorii școlii alilo-didactice; el ocrotea gimnaziul ieșean, în care se preda și limba latină, franceză și germană, ca și tipografia, în care se tipărise, grecește, Condica de legi a înaintașului său, Scarlat Callimachi. Pe lîngă aceasta, „el trimesese tineri ca să studieze pictura la Paris”. Pe vremea lui apare, la Petersburg, Biblia românească într-o nouă ediție, pe care Lejeune o socotește „foarte exactă și foarte îngrijită”. Palatul domnesc din Iași, isprăvit de Alexandru Moruzi la 1804, avea o frumoasă înfățișare în proporții largi: înlăuntru însă, cele mai mari din șaptezeci de odăi erau sale de aparat sau cancelarii, și aspectul era oriental.

    Traducătorul nu poate să afirme îndeajuns cît de mult s-a schimbat, mai ales după războiul din 1806–12, în sens cultural occidental societatea boierească. Din trecut s-a păstrat costumul de ceremonie, ifosul rangurilor, cu masalaua reservată boierilor de clasa întîia, muzica turcească, pe care femeile o tolerează, oarecare simpatie pentru turci a acelora cari se tem de o mai strictă supraveghere creștină. S-au dus vechile farse ale „caraghioșilor” de modă constantinopolitană; țiganii apar numai la anumite ocazii, cu acele „cîntece și arii naționale”, de care, la nunți, vorbește și Recordon. Cind boierii munteni, în 1820, trec în Rusia, schimbați de haine, ei pot fi luați drept occidentali. Tinerii sînt crescuți de profesori francezi și germani, pentru fete se aduc institutoare din Viena și Frankfurt; dascălul grec e mărgenit la limba lui numai și la lecția de religie. „Toți boierii vorbesc azi franțuzește, și nu e nimeni care, dacă a primit ceva educație, să nu fie în stare a ținea o conversație în această limbă.” Femeile se deosebesc însă mai mult pe acest teren: ele danțează elegant danțurile noi. „Grația și amabilitatea cu care ele îndeplinesc ospitalitatea față de străini”, „o îndemânare (aisance), care n-ar fi repudiată (désavouée) nici la franceze chiar», le deosebesc, „și îndrăznesc a spune că nu lipsește acestor nații decît o altă formă de guvern și bune înstituții pentru a se așeza cindva la nivelul națiilor existente”.

    Altceva nu cunoaște fostul secretar. Știe numai că mitropolia din Iași ca și cea din București are un venit anual de 400 000 de piaștri. Țeranul i se pare aspru, înapoiat, deși vrednic de compătimire. Îl interesează mai mult episcopia de Bacău a catolicilor săi, în număr de 50 000, cu două biserici și chiar două „palate“ episcopale, fiecare în ruină.

    Contra lui Recordon, tratat de lingușitor față de Caragea, precum și contra reeditării anacronice a notelor lui Salaberry și a unei lucrări anonime, pe care n-o avem, La Valachie, la Moldavie et de Vinfluence des grecs du Fanal, după date mai vechi, scrie F.G. Laurençon, ca unul care a stat doisprezece ani în Țara Româneasca, o nouă lucrare, intitulată Nouvelles observations sur la Valachie, sur ses productions, son commerce, les moeurs et les coutumes des habitants et sur son gouvernement, cu pretenția de a lămuri ca „martor ocular» și revoluția grecească și aceea a lui Tudor.

    Începînd cu producția, Laurençon dă o slabă idee despre calitatea-i de „martur ocular” cînd spune că în Oltenia este și un rîu de mercur care „se pierdea fără folos în livadă” și a trebuit „să i se puie un zid destul de tare”, și că minele de cărbune „se află la suprafață, aproape la fiecare pas”, de s-ar putea trece produsul în Basarabia și la Odesa. Știrile nouă sînt foarte puține; doar mențiunea celor două-trei case din București care cumpără marfă franceză, mătăsuri de Lyon, postavuri fine, batiste, panglici, ceasornice, parfumuri și ceva romane; din Rusia se aduce acum și ceai, în schimbul vinului, care merge și pînă la Moscova. Se dau și știri despre monede.

    Capitolul despre administrație cuprinde cîte ceva despre veniturile bisericești (400 000 de piaștri Mitropolia, Rîmnicul 150 000, Buzăul și Argeșul 80–100 000); clerul i se pare abject și el pomenește cu părere de rău despre seminariul întemeiat de mitropolitul Ignatie și desființat după plecarea lui; numărul preoților, supuși la birul școlilor, de 8 lei pe an, e de 8 000. Armata se compune din cei 6–8 000 de panduri. Populația e socotită la 1 100 000 – 1 200 000, din cauza multelor emigrări; autorul crede că din ele derivă „cuțovlahii“ ca și românii din Bulgaria, despre care vorbește. Nouă e și știrea despre albanezii arendași, băcani, cîrciumari, „harnici și pricepuți în afaceri”, cari, după ce se îmbogățesc, se întorc la ai lor acasă. Germanii, „croitori, cizmari, timplari”, sînt la 11 000. Rușii fac comerț de marchitănie, armenii sînt giuvaergii și zarafi, evreii „pecetari, sticlari, tinichigii”, schimbători de bani, pe lîngă cîteva „prăvălii evreiești asortate ca ale Lipscanilor”. În ce privește pe țigani, Brâncoveanu ar avea 14–15 000. Rudarii dau doamnei de Anul nou 2 000 de galbeni în praf de aur.

    Pe boieri îi prezintă ca foarte primitori și darnici, dar leneși și gîlcevitori, într-un mediu viciat, foarte luxoși (5–6 000 de lei o haină), jucători de cărți, doritori de procese (la moartea lui Șuțu erau peste 6 000 în curs). Un guvern „național” e dorit de ei.

    Țeranii sînt tratați cu simpatie: suflete bune, istețe, aplecate spre glumă, bucuroase de plăcere; buni ostași. Visteria li stoarce pînă la 150–200 de lei pe an, în total 8 000 000 pe an.

    Bucureștiul, cu 14–15 000 de case și „100 000 de locuitori“ nu-i place călătorului, afară de unele case nouă. Și aici e vorba de trupa germană, care a dat reprezintații doi ani, de planul unei trupe de operă italiană, de „clubul nobil“, de primblări la Herăstrău și la Filaret, dar numai pentru popor; la Broșteni sînt circiumele pentru popor. La Tîrgoviște i se pare a fi văzut puțul lui Negru Vodă, unde arunca boierii și unde a fost aruncat însuși.

     O a doua parte e consacrată mișcărilor revoluționare, cu bănuieli asupra morții lui Vodă Șuțu, prieten al Franciei, dar copleșit de datorii și „adevărat prototip al falsității și perfidiei”, neîntrecut în intrigă, care, pe lîngă aceasta, e obosit și supus ordinelor consulului rusesc. Lasă vreo 20 de milioane familiei, și fiul, însurat cu o moldoveancă, e bogat însuși; fiica e logodită cu un fiu al lui Alexandru Moruzi. Tudor ar fi cerut de la Divan 100–120 000 de lei pentru echiparea, odinioară, a pandurilor săi; de aici mișcarea lui. Boierii ar fi reclamat din nou dreptul de a-și alege domnul, înlăturînd și clerul grecesc.

    Se vorbește și de promisiunea lui Tudor de a scădea birul la cinci lei și de a desființa văcăritul, vinăriciul etc., ca odinioară. Țeranii nu-i ziceau decît Tudor Vodă. El era deștept și tenace, respectat de ai săi; francezul îl crede capabil de a domni.

    În ce privește mișcarea lui Ipsilanti, acesta fusese elevul lui Demangeot, dascăl francez, și era foarte instruit; cei trei prinți sînt frumoși ca mama lor, care „trecea în vremea ei drept întăia frumuseță din București”. Se dau portretele lui Christari medicul, traducător cunoscut; al lui Caravia, ucigătorul turcilor de la Galați, sălbatec, cu ochii roșii, bețiv, prevaricator, fost soldat rusesc apoi buluc-bașă la Caragea; al lui Duca, agent al lui Ali-Pașa; al lui Iordachi, mic, slab, fără înfățișare, față distinsă; al lui Farmachi, înalt haiduc impunător, luptător de la 1806 la 1812, plin de răni așa încît nu putea să se suie pe cal, „drac împelițat”. Se credea în cucerirea foarte apropiată a Constantinopolului cu strînsura de greci, între cari și din Odesa, Nijna, și fii de boieri. Pare că a văzut pe Tudor intrînd în București, între un preot cu crucea și „Teodor Macedoneanul” (Macedonschi), urmat de Farmachi. „Vremea era splendidă și dealul mitropoliei plin de curioși, mai ales străinii.” Preoți și căpitani cetesc după amiazi proclamația lui Tudor la răspintii și fac rugăciuni, întovărășite de descărcarea pistoalelor. Seara, se interzic luminile. Disciplina e strictă, dar panduri vînd cu 40–50 de lei șaluri de 1 200–1 500, blănuri, ceasornice, giuvaiere. Tot așa a văzut și pe mavroforii cu căciulă neagră și capul de mort, avînd cocarde tricolore: roșu, alb, negru. Se ridică și steaguri cu aceste colori și inscripția greacă: „în acest semn vom învinge”. Ipsilanti nu vine în casa Brâncoveanu, care i se gătise; boierii îl caută la Colintina. Tudor i-ar fi jurat, dar invitîndu-l să plece. Boierii se îmbracă în costume de arnăuți ca să scape.

    La Ipsilanti vin fugarii din ocne, arzind palatul de la Mogoșoaia. Se lucrează la Tîrgoviște, dar artileria erau cele patru tunuri luate de la pușcărie. Se anunțau 24 altele, cu beizadeaua Dimitrie și 16 000 de oameni. Se dau baluri, concerte, mese. Arnăuții aduc provizii de la țerani; la masa șefului se trimite pe zi: 50 de ocă carne de vacă; 30 de oaie, 20 de porc, 24 de păsări, 50–60 de pîni; tot așa la beizadeaua Gheorghe. Turcii n-au făcut a suta parte din asemenea jafuri: „nu erau soldați; toți erau frați și prieteni, toți căpitani”. Consiliul suprem, cu beizadelele, Cantacuzino, Christari, Lassani, comandantul pieței, și Orfano, „generalul”, primul fost proxenet, celait comis de magazie în Odesa, nu lucrează. Cînd un ispravnic aduce vestea că turcii sînt în București, Caravia vrea să-l ucidă. Se află că turcii au venit de fapt și ucid ei, apoi că Tudor e prins, cînd se zicea că voise să-l atace pe Nicolae Ipsilanti la Cîmpulung și să taie retragerea grecilor, 1 500 de panduri trec la eteriști. Tudor, închis, s-ar fi oferit să lovească pe turci. După două zile, Caravia-l omoară, aflînd în haina lui 5 000 de galbeni, în aur și pietre. Cantacuzino se retrage în Moldova, spunînd că merge contra Brăilei, și păstrează 600 de luptători cu căpitanul Anastase, apoi trece Prutul.

    Urmează lupta de la Drăgășani, în care cade și prietenul autorului, elvețianul G.F. Bordier. Ipsilanti scapă făcînd să se celebreze bisericește venirea austriecilor.

    Putem considera între acești călători și pe un rus, Ignatie Iacovenco, funcționar la consulatul rus din București, care, pe lîngă însărcinările oficiale ce va fi avut, a însemnat în scrisori evenimentele revoluției și faptele celor cîțiva ani următori, strîngînd apoi tot acest prețios material despre ambele Principate într-o lucrare apărută la 18341.

    De fapt, Iacovenco începe cu luna lui octombre 1820, cînd o deputăție din Tîrgoviște veni în București, la Alexandru Vodă Șuțu, ca să protesteze contra intenției domnești de a se lua moșia orașului. Aceasta ar fi adus boala lui vodă, care se prăpădi în luna lui ianuar a anului următor. Știrile despre începutul mișcării lui Tudor, pornită pe baza Adunării poporului, ca în Serbia lui Caragheorghe, care și ea pleca de la vechi tradiții țerănești din Balcani și Carpați, – mișcare cu caracter revoluționar mai mult în aparență, căci fondul era o restaurare a vechii stări de lucruri, încălcate de un regim de uzurpație, contra dreptății –, sînt scurte, clar exacte. Se menționează, ceea ce nu aflăm în alte izvoare contemporane, o a doua pornire, și mai energică, a tîrgoviștenilor, la sfîrșitul lui februar: caimacamii ard în fața lor anumite acte amenințătoare pentru proprietatea orașului. Tudor apare, după adevărul însuși al intențiilor sale, numai ca „dușman al abuzurilor din Țara Românească”. Se arată înțelegere pentru cauza lui și compătimire pentru omul care, ca să fie de folos obștii lui, a pus în primejdie viața-i însăși. În mai funcționarul diplomatic rusesc credea chiar că, în cazul unei acțiuni comune a lui Tudor cu turcii, contra lui Ipsilanti, el ar putea fi făcut domn în toate formele. Peirea căpeteniei țerănești e pomenită numai în treacăt, scriitorul fiind încă din april la Brașov, cu emigrația diplomatică și boierească.

    Despre cruzimile și distrugerile săvîrșite de armata ocupației turcești se dau știri interesante: în Ialomița se face războiul religios bisericilor. E curios că se prezintă ca viind de la un „dascăl al lui Tudor Vladimirescu” știri despre planul pe care l-ar fi făcut acesta de a ucide într-o duminecă pe domn și pe toți grecii; planul s-ar fi zădărnicit numai prin boala lui Șuțu. Și mai departe, despre gîndurile lui asupra boierilor: „În București se gătise să-i ucidă pe-un cap, cu familii cu tot, socotind aceasta ca singurul mijloc de liberare a poporului”, dar „doi din cei mai buni prieteni ai lui” l-ar fi oprit de la o asemenea faptă –, care nu se potrivește cu întreaga lui psihologie și nici nu reiese din declarațiile lui scrise.

    Și mai departe Iacovenco rămîne la Brașov. La sfîrșitul lui iunie el deplînge de acolo trista stare înfățișată în amănunte inedite, în care turcii aduseseră țara: „Dumnezeu știe cînd se va curma această stare nenorocită a țerii, dată focului și săbiei, lipsită de toate produsele pămîntului și de vite, pe care le cară turcii spre Dunăre, și prin cetăți, precum fac și revoluționarii”. Orașele, ca Bîrladul, se răscumpără cu bani; locuitorii, și prin acele orașe, sînt despoiați; la țară sătenii sînt trași în țeapă, boierii chiar, ca la Găvanele din Buzău, își pierd viața. În februar al anului următor, se prezintă astfel situația Principatelor: „Poporul e foarte asuprit și sărăcit, comerțul e întrerupt, criza de bani la culme, vitele și produsele se vînd pe nimica”. Vorbindu-se în mart, de omorul, în București, al slugerului Drăgănescu, se adaugă că „beșliii din județe, al căror număr a fost crescut, săvîrșesc toate neomeniile. Arendașii satelor și dregătorii umblă îmbrăcați țerănește și dorm noaptea prin poloboace, prin șanțuri și prin alte locuri, ca să scape de primejdiile de a fi uciși. Călătorii nepreveniți și neprecauți au aceeași soartă”. Se credea că lașul și Bucureștiul au fost trecuți prin foc și sabie încă din februar pentru odihna sufletelor turcești strămutate din această lume prin măcelurile grecești din anul precedent. „Starea Moldovei e, după cît se vede, încă mai grozavă decît a Țerii Românești. Pretutindeni au rămas ogoarele nelucrate și locuitorii au fost puși de turci să care felurite greutăți, iar multe femei și copii au fost luați în sabie și trimeși în Turcia.” Iar în april: „În București uciderile tot nu încetează și locuitorii nici nu îndrăznesc să iasă de prin casele lor”.

    Cînd, în sfîrșit, se numesc noii domni pămînteni, Grigore Ghica pentru Țara Românească și simplul, dar bunul Ioan Sandu Sturza pentru Moldova, Iacovenco observă că, gonindu-se grecii, bulgarii, sîrbii, au fost scoși și țeranii bulgari emigrați pe malul stîng al Dunării. Samurcaș, din Craiova, se turcește la Poartă. Focul din Iași e pus tot în sama turcilor, furioși că li se ia rostul de pînă atuncea. Noile domnii încep greu, Ghica datorind patru milioane de piaștri pentru țară și avînd el însuși, pentru căpătarea tronului, o datorie de 1 500 000 alții la Halet-Efendi, favoritul sultanului. Se mai vorbea de un rest de trei milioane de la ultimii doi domni.

    În acest timp în Vlașca se mînca pine din scoarță de copac și vitele, lăsate fără fîn, rechiziționat pentru ocupanți, pieriau. „Pădurile particularilor, de o valoare incalculabilă, au fost tăiate pentru flotila turcească și cărate la Dunăre, fără nici o despăgubire.” Și prigonirile urmează: „Iertarea dată de Poartă tuturor muntenilor nu se respectă, și turcii continuă a aresta, expulza ori ucide pe toți cei bănuiți a fi fost cituși de puțin părtași la revoluție”.

    În octombre 1822, în sfîrșit, Iacovenco e din nou în București, unde află schimbări: Pe străz; mulțime de turci, precum și o sumă de echipagii, se primblau pe Podul Mogoșoaii, acum pavat cu piatră, pe cînd mai înainte ulițele erau podite cu lemn și trunchiuri de copaci care erau și costisitoare și netrainice și împovărătoare pentru locuitori. Boierii stau destul de bine, și parcă n-ar fi suferit nimic. Eterna nesimțire în stratele de sus ale societății noastre față de cele mai grozave tragedii care-i zguduie adîncurile. La teatru, proprietatea lui Vodă Caragea, actorii germani își dau și mai departe reprezintațiile pînă ce, la 7 februar, un foc distruge casa.

    Ici și colo apare domnul cel nou. În vara anului 1826 turcii l-ar fi păzit să nu fugă în Austria. Peste cîteva luni, cînd se încheie convenția de la Acherman între ruși și turci, el face ca hatișeriful despre drepturile țerii să fie purtat în alai pe străzile Bucureștilor, și el e cetit în Divan cu toată solemnitatea. Dar în april 1828 Ghicii, în fața unui nou război între suzerani și protectori, se retrage la Cîmpina, rămînînd „a se întoarce la București ca simplu cetățean”.

    La această nouă curte sosește în primăvara anului 1824, trecînd (april) pe la Sibiiu, unde mai dăinuia pribegia boerilor munteni, hrănindu-se din giuvaierele vîndute pînă într-atîta încît la monetărie se fac două milioane de florini din argintăria lor, consilierul de legație danez Clausewitz, care și-a lăsat însemnări.

    Prin carantina de la Cîineni, plină de călători ce trec „înăuntru”, cu cai de poștă, plătiți zece galbeni unul, peste scîndurile șubrede ale bietului pod peste Olt, prin satul de bordeie Pripoarele, silit uneori a-și scoate carăta cu boii și a recurge la ajutorul meșterilor țigani, el ajunge la Argeș, la Mănicești, la Pitești, apoi. Aici îl găzduiește în casă „modernă”, cu fotoliu englez, căpitanul postii, grecul Steriopol, știutor de nemțește și italienește, deși poartă scufie și papuci de coloare roșie.

    Peste Cîrcinov atinge capitala munteană, oprindu-se la un han curat. Socoate la 80–90 000 numărul locuitorilor, cu 6 000 de evrei și 4 000 de nemți (în toată țara 200 000–100 000 țigani). Podurile, prea des schimbate, par bune. Le străbat bogatele trăsuri ale boierilor luxoși pe cari i-a prins iubirea modelor Apusului: pe capră însă țigani desculți și în zdrențe. Dumineca sînt și pînă la șase sute de echipagii pe străzi, mergînd mai ales la Herăstrău.

    Dar în primul rînd îl interesează pe diplomatul nordic recepția dată de vodă pentru ziua de nume a beizadelei Iorgu, recepție prezidată – în lipsa doamnei, Mărioara Hangerli, pe care soțul nu vrea s-o primească – de sora lui Grigore Ghica, Pulheria. Casă mică, după arderea palatului lui Vodă Caragea, dar multe saloane; curte plină de arnăuți. Domnul, așezat turcește, între mai marii țerii și doamne bogat îmbrăcate. Se face ceremonia sărutării de mînă, iar străinilor, salutați de Ghica italienește, li se servesc dulceți și cafea, plus ciubucele obligatorii, care jenează pe politicosul străin. Foarte bună impresie face conversația franceză a Pulheriei și înfățișarea apuseană a fraților domnului (Alexandru, care-i va urma la tron, și arheologul Mihai, tatăl Dorei d’Istria).

    Seara, bal, dar nu la curte, unde erau numai calemurile, birourile, ci „într-o casă boierească” (a Crețescului. cum știm din notele acestuia). Mare sală de danț, cam joasă, patru saloane cu mobilă europeană. Boieri jucăuși cu fesuri și caftane pe care le vor lăsa apoi să cadă. Femei frumoase și deasă conversație franceză; danțuri din Occident: poloneza, valțul, danturi engleze, lîngă hora îndătinată, care nu lipsește. Supeu pentru două sute de invitați, pe care eleganța boierească abia-l atinge. Jocul de cărți, obișnuit aiurea, nu e admis. Muzica e slabă, dar gustul de muzică e răspîndit la femeile sprintene și ușuratece. Cît despre domn, i s-a spus, că fără o mare inteligență, se deosebește prin bunătate și judecată dreaptă.

    În această epocă se întîlnesc dealminterea și călători cari ating mai ușor țerile noastre.

    D. Sever Zotta a dat în revista ieșeană Ioan Neculce (I, 2; 1912) un extras din memoriile unui nepot al ducelui de Richelieu, contele de Rochechouart, emigrat francez și fost curtezan, la Odesa, al Anicăi Filipescu, prietena lui Miloradovici, care, în 1807, pe vremea unui război ruso-turc, a călcat prin părțile noastre.

    Boieri moldoveni, trei la număr, Balș, Iancu Ganănău, acela de care vorbesc ofițerii francezi din armata lui Napoleon, și încă unul, veniseră, în numele Divanului întreg, ca să poftească la Iași pe duce, creatorul Odesei. Cu doctorul francez Scudéry și cu cîțiva ofițeri, acesta se îndreaptă spre Chișinău, unde se aflau trimeșii.

    Țara-i place lui Rochechouart, și în lumea săracă și umilită, vorbind o latină stricată, el nu șovăie să recunoască „originea romană, după frumuseța, regularitatea de trăsături și puternica alcătuire a populației, mai ales a țeranilor. Peste calea lui Traian se merge la Iași, plin de ruși în cartiere de iarnă, unde găzduirea e la boierul Costachi Balș.

    Aici se urmează „concerte, reprezintații de teatru, prînzurile cele mai alese”, la care iau parte mai bătrînii boieri, în haine orientale, posaci, și vioaie femei în rochii de Paris și de Viena, „imitînd apucăturile vechii curți din Franța”. Văzută în budoarul ei mobilat după datina franceză, soția lui Balș (o domniță HangerliP), culcată din cauza „migrenei”, uimește prin bogăția mătăsurilor și dantelelor, cașmirului scump, care o acopăr; „splendide vase de porțelan” se văd în toate unghiurile. O doamnă născută Sturdza, văduvă la nouăsprezece ani, furase o clipă inima unuia din francezii suitei lui Richelieu, de Crussol, și fusese vorba chiar de o căsătorie; ea se mărită cu un general H., care pare a fi Harting, apoi guvernator al Basarabiei.

    •    * *

    Încă din 1903 Nerva Hodoș tipărea călătoria în Moldova, la 1809, a contelui de Moriolles, după manuscriptul însuși.

    Acest emigrat, ocrotit al cunoscutei contese Branicka și apoi preceptor al unui fiu natural de mare-duce, – cunoscuse și la Chiev pe Constantin Ipsilanti, retras și întreținut acolo –, plecă în tovărășia contelui Branicki pentru a vedea la armata lui Prozorovschi, operînd în Muntenia, pe fiul acestuia, ofițer împărătesc. Pe la Mohilău, tîrg de evrei, se trece Nistrul, și în Moldova călătorul ajunge a cunoaște pe șefii armatei rusești, pe cari-i descrie vioi. Basarabia i se înfățișează deodată, acoperită de zăpada care începea să se topească la sfîrșitul iernii. Sate sărace lîngă iazuri, și grupe rare de copaci. Boierii nu stau în mijlocul țeranilor lor.

    Înaintea Iașilor apar boierii cari întîmpină pe marele senior polon și-l conduc la curtea domnească. Era „o adevărată locuință de suveran. De o construcție elegantă și modernă, clădită de puțini ani și cu o împodobire grandioasă, era, pe lîngă aceasta, așezată într-o poziție încîntătoare… Împărțirea înlăuntru era vastă, impunătoare, puțintel în stil oriental, și mobilarea măreață”. Aici se ținuseră – și de aceea cheltuielile cu mobila nouă – negocierile de pace din iarnă cu turcii. Orașul, foarte populat, plin de boieri, n-are monumente. E o „villasse” plină de murdării mîncate de cîni. Baia turcească singură place călătorului.

    I se lăsase lui Branicki, de Prozorovschi, care plecase contra Brăilei, o escortă de o sută de infanteriști și două sute de cazaci, cu patru tunuri. Dincolo de Iași grîul de toamnă iese de supt acoperișul lui iernatec. Satele sînt mai bune de aici înainte. La Focșani lumea se dă în scrînciobul care se învîrtește, une grande roue qu’il fallait saisir dans sa rotation et suivre en s’y accrochant femeile rîd de cei cari cad jos, pe paie.

    Lagărul feldmareșalului nu se află nici la Rîmnicul Sărat, unde drumeții sînt primiți de gazda acestuia, un boier care, crescut la Viena de un emigrat francez, vorbește perfect limba franceză, are „o frumoasă locuință”, și prînzul cuprinde pilafuri și altă mîncare de modă turcească. Place numai cafeaua, a cării preparație se descrie. În cele șase zile petrecute aici se căpătă știri asupra casei și îmbrăcăminții românești. Boierul arată viile sale, a căror cultură e judecată ca primitivă de Moriolles, originar din Champagne. Hrana cu mămăligă a țeranului i se pare a fi neîndestulătoare. Grîul, ovăzul sînt ascunse în gropi pe care, după lipsa de rouă deasupra, le recunosc îndată, ca și turcii la război, cazacii.

    La Brăila chioșcul unui pașă servește ca adăpost provizoriu al vizitatorilor, pînă ce se mobilează o casă pe o înălțime vecină cu cetatea. Aici se primește vizita lui Prozorovschi care e descris cu cruzime, în totala lui decădere fizică, și a lui Cutuzov. Scena sălbatecă a asaltului, răspins de turci, contra cetății e înfățișată ca în cele mai frumoase și mai umane cărți de istorie militară.

    Cu prizonierii Moriolles trece la Galați, al cărui mare comerț îl notează, fără a mai găsi alte lucruri vrednice de atenție. Aici hatmanul căzăcesc Platov aduce pe turcii prinși de dînsul într-o lovitură fericită contra urmăritorilor. O mănăstire adăpostește pe mîndrii păgîni goi, cari se mîngîie de soarta lor fumînd.

    De aici contele polon ia drumul către casă, fără a se mai opri în Iași. La sfîrșit se dau informații asupra acelora cari, în Principate, luară moștenirea învinșilor de la Brăila. Încheierea păcii de la București prin dibăcia lui Cutuzov față de amiralul Ciceagov, venit cu misiune specială de la țar, e înfățișată ca în izvoarele cunoscute.

    O lucrare de cea mai mare însemnătate pentru cunoașterea în amănunte a condițiilor economice și fiscale în care au trăit țerile noastre în momentul revoluției grecești, izbucnite pe teritoriul Principatelor, este La Valachie, la Moldavie et de l‘influence politique des Grecs du Fanal, carte apărută la Paris, în 1822 – și al cării autor se socoate a fi Pertusier.

    Scopul publicației a fost, desigur, și acela de a se arăta, în legătură cu mișcarea revoluționară, partea pe care au avut-o fanarioții în nenorocirile și suferințele care au atins pe români, și Imperiul otoman însuși. O parte finală are, dealminterea, numai acest rost. Dar și, pe lîngă aceasta, scriitorul a voit să apere, întrucîtva măcar, pe una din marile familii grecești care în acest timp s-au frămîntat pentru dragomanat și pentru domniile noastre, care-i erau încununarea.

    E vorba de familia Moruzi. Asupra ei criticul moravurilor creștine din Constantinopol e bine informat. Se laudă astfel, pe lîngă reformele, expuse cu pricepere, ale lui Constantin Mavrocordat, și acțiunea lui Vodă Alexandru Moruzi și a sfetnicului său, postelnicul Manu, despre care adauge că are un fiu ce trăiește la Paris. Moruzeștii sînt iubitori ai literilor. Știe despre Alexandru, care a introdus pe judecători lîngă ispravnici, că a început ca tălmaciu la congresele de pace din Șiștov și din Iași, despre Dimitrie că s-a bucurat de o mare trecere și că, dacă a fost de folos rușilor la încheierea păcii din București, aceasta e din cauza ambiției lui de-a ajunge prin ei „rege al Daciei”. Dacă nu cunoaște pe frații lui, meniți și ei unei sorți tragice, Costachi și Nicolachi, pe Panaiotachi, tăiat și el în 1812, l-a putut vedea la ambasada turcească din Paris. Vorbește și despre codul civil făcut de Alexandru Moruzi, după legislația veche a lui Iustinian și cea nouă a lui Frederic cel Mare, în așteptarea celui criminal, și expune sistemul, cu o curte criminală de șase judecători, doi inamovibili, patru numiți pe un an, curte care, în caz de îndoială, face apel la vodă pentru a judeca din nou, în Divan, alături cu el; apelul se face și în chestii civile, de la judecătorii de districte. Domnul poate trimete chestia și la un alt tribunal, de cinci membri aleși de el. Cu acest prilej se arată și rolul tribunalelor mixte pentru străini, din cinci membri plus dragomanul consulatului, iar la apel consulul însuși, – nu fără a se admite și un suprem apel al acelor străini la vizir.

    În capitolul final citat se arată cum s-a ridicat familia Caragea, Ioan Gheorghe Vodă fiind întîi omul lui Constantin Ipsilanti, pentru a birui apoi, în unire cu favoritul sultanului, Halet-Efendi, pe Alexandru Șuțu, care și după un exil de doi ani la Rodos, în urma încheierii păcii franco-turcești, rămăsese ocrotitul Franciei, ceea ce nu-l feri de a fi executat pentru încheierea tratatului Dardanelelor. Dealtfel pe Ungă Halet s-a oploșit și Dimitrie Moruzi.

    Scriitorul, care știe că palatul francez de la Terapia a fost al lui Alexandru Ipsilanti cel bătrîn, jertfit de turci pentru trădarea fiului Constantin, nu e, dealtfel, un dușman al grecilor în sine. Revelează deci că limba franceză, pe care boierii, luxoși, servili, trufași, o vorbesc mai mult de vanitate decît din înclinație, a fost încetățenită la noi de greci. Femeile fanarioților întrec pe cele de țară, deși acestea sînt totuși „nu fără agrement” și educabile. Chiar lucrul arendașilor greci din Rumelia li se pare mai bun, la moșii, decît al unei boierimi fără inițiativă.

    Pentru sultanul Mahmud și planurile lui de reforme arată înțelegere și stimă. Dar crede că Poarta face rău păstrînd o suzeranitate mai mult de formă, care o împiedecă de a găsi în Dunăre o graniță ca a Rinului și Vosgilor. Prutul nu se poate apăra după pierderea Nistrului. Soarta Principatelor, odată liberate, se sfiește el însă a o însemna. Turcii ar face bine să emancipeze ei țerile, care ar deveni, prin voința Europei, neutre.

    Cunoștințele autorului despre trecutul românesc sînt firește încurcate dar nu atît de slabe cum s-ar socoti. Crede în Flaccus, întemeietorul, dar numele lui Radu cu „descălecarea” munteană, al lui Mihai Viteazul, al lui Ștefan cel Mare se par a nu-i fi cunoscute pentru întîia oară. Despre limbă are părerea că, păstrînd un însemnat fond latin, e totuși „o adunătură (composé) ciudată de expresii cu origini asa de deosebite”.

    În ce privește prezentul, stima lui pentru deosebitele clase ale populației e foarte slabă. Pompa domnească, ifosul Divanului de doisprezece, lungul șir al boierilor amănunțit înșirați, rostul lui divan-efendi nu-i impun. Am văzut ce spune despre boieri: li par imorali, căsătoria fiind scăzută ca seriozitate, cu însuși concursul unui cler ignorant. Nu vorbește de vreo clasă mijlocie. Țeranii înșii, mai vioi în Moldova, îi apar ca leneși, bețivi, înomoliți în superstiții. În toate acestea nu e nici un impuls spre faptă, nici o dorință de luptă. […]