Ce se poate aștepta de la un asemenea popor, scrie învățatul italian care se despărția de noi la 1778 fără a putea să-și îndeplinească gîndul de a reveni în 1779? Nimic, atîta timp cît apasă asupra lui două tiranii străine. El putea să vadă însă principiul de însănătoșare în refuzul absolut al românilor de a se confunda sufletește în cultura grecească, năvălitoare și copleșitoare. „Român și grec nu sînt sinonime, ba încă înfățișează ideea a două popoare cu totul deosebite ca legi, limbă, obiceiuri și situație naturală și politică.” Pe aceia cari vin la noi ca în India sau America, pe boierii trufași cari prețuiesc aceste locuri numai pentru cîștigul ce pot da, un instinct atotputernic îi răspinge,– și el era să se prefacă răpede într-o conștiință națională puternică.
Francezii cari au venit la noi în această epocă sînt iarăși doi: Carra și Hauterive.
Carra (1743–93) a jucat în viața politică a Franciei un oarecare rol. În timpul revoluției franceze, după călătoria lui în Orient, din emigrant sărăcuț el s-a ridicat, cum s-au ridicat atîția alții, la o importantă situație politică și, cum iarăși s-a întîmplat cu mulți în aceeași epocă, a plătit cu capul înălțarea sa răpede, isprăvind pe eșafod.
Rolul lui în revoluție, afară de amestecul în revolta de la august, fără îndoială că nu este deosebit de însemnat; cu toate acestea a fost unul din aceia cari au ieșit la iveală dintre mulți ambițioși cari se îmbulzeau să influențeze asupra soartei Franciei turburate.
La noi a venit ca și Raicevich și ca și Sestini. Raicevich, negustor, isprăvi ca diplomat, trecînd prin cărturărie. Sestini căutase numai o funcție de pedagog, ca și un german, de care ne vom ocupa în alt capitol, împreună cu Raicevich, și anume Sulzer.
1 I se oferise a fi preceptor al copiilor domnești. Astfel se așază în Moldova: Țara Românească o cunoaște numai indirect, foarte puțin.
În Iași domnea atunci Grigore Ghica, fiul lui Alexandru fostul mare dragoman al Porții, executat pentru că a încheiat pacea de la Belgrad cu austriecii, un spirit distins și practic, avînd anumite concepții de reforme. A întemeiat și o fabrică de postav lîngă Iași, la Chiperești, precum Alexandru Ipsilanti întemeiase pe a lui în Muntenia, la Afumați, pe lîngă o fabrică de hîrtie, „hardughia”.
Căutînd să introducă îmbrăcămintea din stofa „națională”, el se îmbrăca însuși în asemenea stofă. Grigore Ghica deci, în dorința de a-și crește copiii după normele culturii apusene, a chemat pe Carra ca secretar, reținîndu-l o bucată de vreme la Iași. A plecat nu știm exact din ce cauză, dar foarte nemulțămit, și a întrebuințat experiența lui pentru a ne prezintă în chipul cel mai dezagreabil.
Cartea lui despre Istoria Moldovei și a Munteniei, ceea ce este un titlu pretențios, fiindcă despre acestălalt principat nu știe direct decît prea puțin, a avut două ediții la distantă de cîțiva ani.
În ceea ce privește informația lui asupra trecutului românesc, ea este foarte sumară. Cunoștea scrierile lui Cantemir, ale generalului rus Baur, care a dat o descripție a țerilor noastre după notele boierilor, a răsfoit și ceva din cronicile Moldovei, dar le-a înțeles așa de prost, încît din Bogdan Vodă al nostru face o rudă a lui Bogdan Hmilnițchi, hatmanul cazacilor din secolul al XVII-lea. Are, din cronici, informații despre antichitățile găsite la Suceava și se trudește să înfățișeze istoria mai veche a neamului nostru.
Dar toată partea aceasta istorică este fără importanță. Pe lîngă dînsa avem o descriere sumară a țerii, pe care o găsește frumoasă, spunînd că anume regiuni de la noi samănă cu Champagne și Burgundia. Îi place cu deosebire regiunea muntoasă, mai puțin impunătoare decît munții Elveției, dar mai zîmbitoare. Vorbind despre populație, o socotește la 500 000 de oameni, și aici se potrivește cu Raicevich, care afirmă că în amîndouă țerile ar fi un milion de locuitori. Țeranii, spune el, se înfățișează în sate mizerabile, și el își face rîs de dînșii supt toate raporturile. Hora i se pare cu adevărat sălbatecă, și nu găsește, într-un cuvînt, absolut nimic bun la un neam care a avut marele defect de a nu se fi plecat adînc înaintea lui și de a nu-l fi plătit după dorință.
Cartea acestui călător a fost întrebuințată însă mult. Ea a fost tradusă și în românește, pe la 1850, de Nicolae Orășeanu cel cu Nichipercea și cu satirele politice. În cartea mea franceză despre Relațiile dintre Franța și români (Iași 1917; Paris 1918), am arătat cît de puțină dreptate avea Carra, chiar comparînd starea lucrurilor de la noi cu aceea de la el de acasă, să ni găsească atîtea defecte. Țeranul francez, înainte de revoluție, cum se vede din scrierile călătorului englez Young, foarte deseori citat, se hrănea și cu pîne din scoarță de copac, iar, în ce privește viața curții pe vremea doamnei de Pompadour, era fără îndoială ceva mai imoral[ă], deși mult mai sulemenită peste imoralitatea ei, decît viața din casele noastre boierești, unde chiar grecii nu erau așa cum îi înfățișează anumiți străini. Unul dintre aceștia care nu întră în rîndul călătorilor, fiind așezat cu dregătorie în țară, Alexandru Calfoglu, pe la 1790, a scris o poemă despre Principate, în care, batjocorindu-ne, ținîndu-ne de rău pentru că sîntem prea luxoși, pentru că nu facem economii, pentru că sînt prea puțin legați între dînșii soțul, soția și copiii, pentru că se desfac prea ușor căsătoriile, arată un lucru: că la înseși aceste familii grecești din Constantinopol, ca și, dealtfel, în toată Peninsula Balcanică, moravurile erau cu mult mai bune de cum și le închipuie mulți dintre vizitatorii străini.
E o plăcere a se trece de la Carra la contele Alexandru de Hauterive (1754-l).
El a venit, tot ca secretar al domnilor noștri, la 1785, chemat de Alexandru Constantin Mavrocordat. Călătorește de la Constantinopol în societatea soției domnului, și Hauterive are un sentiment particular pentru femeile frumoase de la noi, așa încît poate lor trebuie să li mulțămim pentru aprecierile măgulitoare pe care le face asupra țerii. Doamna, ni spune el, este o persoană de o grație deosebită; mai tîrziu va vorbi de boieroaicele noastre tot în felul acesta: deocamdată însă de o doamnă Caragea și de alte persoane plăcute din suită, plîngîndu-se de feregelele turcești care-l împiedecă de a distinge regularitatea trăsăturilor acestor persoane din suita femenină a doamnei.
Ajuns la Silistra, trece la Călărași și vorbește de fel de fel de lucruri pe care le întîlnește pe drum. L-a interesat să vadă copii jucîndu-se cu zmeul, dar ceva care i-a făcut mai puțin plăcere a fost cantitatea enormă de purici cari l-au mîncat într-o noapte înainte de a ajunge la Iași: „un million de puces affamées”. După aceea ajunge la Slobozia, de fapt Slobozia lui Ienachi, care întemeiase mănăstirea și deschisese o „slobozie», adecă un sat unde cel ce venea să se stabilească era scutit de bir o bucată de vreme. Aici a rămas numai o noapte. Trece apoi la Focșani.
Toată regiunea munteană i se pare că samănă cu ținutul de dealuri frumos, dar sărac, din Franța care este Beauce și Sologne. Mănîncă mămăligă, vede hore în sate, iar la Vaslui zugrăvește – căci era un om de mare talent care a scris mult și a ajuns să joace un rol politic în Franța – o fată de țară care cosea: „nici ducesele noastre“, zice el, „ne brodent pas avec une plus jolie main, avec un plus beau bras et avec une aisance plus noble”. Vasluiul însuși avea mai mult o populație negustorească de evrei; locuințele i se par mai degrabă niște „niches de bouc” decît case omenești.
Această populație de negustori străini – specială Moldovei – i s-a părut că samănă cu niște „capre Angora”.
Hauterive aruncă apoi o privire generală asupra Moldovei într-o a doua operă a sa intitulată La Moldavie en 1785.
În această de-a doua carte, într-un pasagiu foarte interesant, el spune că țerile acestea merită laudă supt toate raporturile, și supt raportul oamenilor de sus, ca și al celor din clasele de jos, dar cine spune altfel va fi dat el cel dintîi, desigur, motive de plîngore celor despre cari vorbește cu amărăciune. Se pare că face o aluzie la Carra, și, dacă este așa, dojana este meritată pe deplin.
În sfîrșit Hauterive face un memoriu despre Alexandru Ipsilanti, care a fost dăruit regelui Carol și cedat apoi Academiei Române, care l-a publicat în text francez și în traducere românească (Moldova în 1785).
Este desigur cea mai remarcabilă operă datorită unui călător prin țerile noastre în secolul al XVIII-lea. O parte de introducere istorică e cu mult mai bine informată decît la aceia cari au scris înainte de dînsul. Hauterive are simpatii reale pentru trecutul nostru; lui Ștefan cel Mare îi spune românește „Ștefan Vodă”. Ajungînd la timpul de față, el zugrăvește pe țeran cu o deosebită iubire, înfățișînd anume scene caracteristice pentru firea lui. Cînd vine la judecată înaintea domnului sau a boierilor, săteanul e, la început, foarte sfios, de s-ar crede că nu va fi în stare să-și expuie pricina, dar, cînd începe a Vorbi, în cuvîntarea lui se simte ceva din vechea elocvență a Romei. Prin situația lui de secretar domnesc, autorul era în măsură să fi văzut astfel de scene.
În ce privește viața de familie, ea i s-a vădit deosebit de curată, răzimată pe respectul dintre soț și soție, pe respectul copiilor față de părinții lor. Recunoaște că este o situație rea a țerii, dar știe că e datorită extorsiunilor turcești, fapt foarte ușor de înțeles într-un timp cînd această împărăție, care odinioară folosea de pe urma expedițiilor ce făcea din fiecare primăvară pînă în toamnă, acum, bătută pretutindeni, e redusă a se hrăni din contribuțiile ce apăsau asupra nenorociților rămași în mîna ei.
Hauterive găsește, fără îndoială, rea administrația și cată a indica mijloace de îndreptare. Față de propunerea pe care o făcuse Carra, total neaplicabilă, de a se aduce coloniști din Olanda și Saxonia, el propune să se cheme numai de aceea din anume părți din Italia, cari ar da locuitorilor exemple de mai bună gospodărie. Dacă lucrul s-ar fi făcut pe la 1180 sau 1200, cum s-a făcut cu sașii aduși din Ardeal, sau, cinci veacuri mai tîrziu, cu coloniștii aduși în Banat de austrieci și cari au contribuit foarte mult să crească dezvoltarea gospodăriilor românești, s-ar fi putut, dar cu o țară care a trăit o viață întreagă autonomă și se afla în împrejurările speciale Moldovei clin veacul al XVIII-lea, aceasta era imposibil. Scriitorul răspinge cu totul ideea că o cucerire străină ar face să renască țara – alții erau de această părere: n-ar avea nici un folos aceia cari s-ar așeza aici, neputînd să fabrice ei înșiși lucrurile pe care le cere țara. Pe lîngă aceasta rușii ar avea de adversari permanenți pe austrieci și vice-versa. Țerile acestea i se par lui că se pot ridica numai prin mijloacele lor proprii, și aceste mijloace el le găsește într-o nouă așezare administrativă și fiscală.
Desigur că, dacă împrejurările ar fi fost altele în Moldova, dacă Alexandru Mavrocordat, în loc să fi domnit cîteva luni ar fi fost domn pe viață și dacă Hauterive s-ar fi bucurat permanent de sprijinul lui în Moldova, s-ar fi putut face ceea ce, în Odesa, un nenorocit sat sălbatec a putut să se îndeplinească printr-o activitate de douăzeci de ani a ducelui de Richelieu. Hauterive a trebuit să plece, dar cartea lui rămîne cel mai distins document de înțelegere binevoitoare pe care vreun străin l-a dat pînă în timpul nostru despre țerile românești.
XIII. Doi călători austrieci: Sulzer și Raicevich
Francisc-Iosif Sulzer și Ștefan Raicevich s-au găsit aproape în același timp în țerile noastre. Raicevich e un om cu totul obiectiv, căruia nu-i plac anecdotele în sensul celor din cartea lui Sulzer, pe cînd cartea acestuia este amestecată cu tot felul de atacuri împotriva acelora cari fuseseră în relații cu dînsul, ca și împotriva celor cari au scris despre țerile noastre.
Cartea lui Sulzer a apărut cea dintîi, fiind tipărită în 1781, la Viena, în trei volume, cuprinzînd un material imens, din care jumătate cel mult este informație adevărată, iar restul polemici, discuții istorice fără sens, pentru care nu era pregătit. Se cuprind la un loc fel de fel de lucruri: mai ales atacuri contra unor adversari reali sau închipuiți și pe lîngă aceasta fel de fel de excursuri satirice, în genul lui Voltaire, deși între acest german de la Rin și Voltaire era, ca spirit, o deosebire ca de la cer la pămînt.
Sulzer a venit în țara noastră chemat. În adevăr, o bucată de vreme el făcuse parte dintre funcționarii judecătorești ai armatei austriece, ca „auditor”. Supt titlul acesta el tipărește și cartea lui, pe care o intitulează, pretențios, Istoria Daciei transalpine (Geschichte des Transalpinischen Daziens). La noi n-a venit, deci, de la sine, pentru dorința de a cerceta lucruri necunoscute sau pentru a-și căuta avere, deși a întrebuințat toate mijloacele pentru a face bani aici și s-a supărat pe toți pentru că nu a putut face avere destul de răpede, întîlnind o concurență care uneori poate nu va fi fost mai nelegală, mai neonestă, ca a lui, ceea ce în nici un caz nu trebuia să determine tonul amar cu care vorbește de ale noastre. A fost chemat, zic, ca să i se încredințeze o misiune. Misiunea era: să se întemeieze o școală de drept. Căci pe vremea aceea domnea în Muntenia Alexandru Ipsilanti, om foarte distins, ca și Doamna lui, femeie cu dispoziții poetice, căreia Si plăcea să se plimbe pe la Sfîntul Elefterie la miezul nopții. Ipsilanti dorea să reformeze supt toate raporturile administrația și celelalte domenii ale vieții publice din principatul muntean: i se datoresc măsuri și în ce privește ridicarea clerului monahal, și el a făcut să se alcătuiască legislația care a premers cu cîteva decenii celor cunoscute de toată lumea, și de care se ține samă pînă acuma în unele procese civile, a lui Callimachi pentru Moldova și a lui Caragea pentru Muntenia.
Nu e deci de mirare că un astfel de prinț, o personalitate distinsă, vrînd să lase o urmă a cîrmuirii sale și influențat de spiritul „filozofic” din Apus și, apoi, dornic să fie ce erau stăpînitorii italieni, spanioli, portughezi, francezi din vremea aceea cari înțelegeau să reformeze statul conform ideilor „filozofice” ale secolului al XVIII-lea, nu e de mirare, deci, că a chemat pe Sulzer.
Acesta visa lucruri mari: o Universitate care să se înființeze la București și unde el era să fie profesor de drept. Dealtfel existau doi bieți profesori de limbă latină, unul la Iași, care era silezian, și celait la București, un sas, amîndoi trecuți la ortodoxie. Dar cu atît nu s-a mulțămit Alexandru Ipsilanti, care a introdus limba latină și limba franceză în programul cel nou al școlilor noastre.
Sulzer n-a ajuns ceea ce dorise; n-a ajuns secretar al domnului și n-a ajuns, cum ceruse, nici consul al Austriei în Principate. Primul consul austriac a fost, după ce Lașcarev fusese numit consul al Rusiei, Raicevich. Iar, cartea lui Sulzer fiind tipărită la 1781, înainte de numirea agentului, ni putem închipui ce soartă ar fi avut Raicevich dacă rivalul său și-ar fi scos cartea după data numirii lui.
După ce a văzut că nu se face Universitatea, că nu poate fi numit nici consul, Sulzer n-a plecat. Se pare că țara, dacă nu oamenii, i-a plăcut. Și a fost cineva care l-a sfătuit să rămînă aici și să caute un izvor de cîștig, anume nevasta lui, o săsoaică din Ardeal, din pricina căreia, iarăși, a adus o mulțime de insulte țerii, ea nefiind admisă la curte și boieroaicele nesocotind-o de treapta lor, deși li plăcea să-și schimbe hainele cu dînsa, ca să vadă cum li stă în portul apusean, pe care d-na Sulzer îl avea.
Atunci s-a apucat să călătorească prin țară. Se vede din cartea lui că a mers în toate sensurile. A fost,;pe la Craiova, la Orșova, de unde a trecut în statele imperiale. A fost și pe calea care duce în Ardeal, pe la Bran; poate că a fost și în direcția Teleajenului, căci spune cum, pe locul unde se varsă Prahova în Ialomița, treceau negustorii și arată ce puteau să pățească pe drum. E sigur că a făcut și drumul la Iași, unde a fost primit bine. S-a găsit în societatea lui Carra, a cutărui agent prusian, a unui profesor de limbi moderne, König, viitor consul al Prusiei. Împreună cu Carra, cu agentul citat și poate și cu Raicevich, a stat în tovărășia lui Alexandru Ioan Mavrocordat, pe care-l laudă foarte mult: acel domn al Moldovei care a fugit în Rusia (de unde: Firaris, în turcește), om foarte cult, care scrisese o comedie în grecește, în sensul literaturii franceze contemporane. La Iași n-a stat multă vreme, ca unul care umbla după afaceri comerciale. Pe urmă a trecut în Ardeal, prin regiunea Bacăului, pe la Ocna, la Trotuș, pe care le cunoaște foarte bine. Mai tîrziu s-a dus iar în Ardeal, unde a cunoscut pe Petru Maior.
Îi venise în minte și să încerce anumite exploatări agricole: se laudă că a introdus cutare și cutare mijloace noi de a lucra pămîntul. Se plînge apoi că într-un proces a fost înșelat, cum fusese înșelat și în alte domenii, și a făcut o arătare contra boierului Slătineanu, care avea de agent pe un anume Perticari, cu care fuseseră neînțelegerile. Avea turmele lui; el știe cum vin lupii la oi, cum își păzesc ciobanii turmele. E perfect informat și în materie de fa- oricare a brînzii, știind să osebească felurile de cașcaval, și deosebitele categorii de oi le descrie cu cele mai mici amănunte. Prețurile tuturor produselor din Principate îi sînt cu totul familiare. Se pare însă că în speculațiile lui n-a fost cu desăvîrșire fericit, așa încît, după ce a stat o bucată de vreme la noi, învîrtindu-se prin împrejurările încurcate ale epocei fanariote, care avea nevoie de oameni mai dibaci ca dînsul și mai puțin pretențioși, a plecat.
Din toate experiențele pe care le-a făcut în locurile noastre s-a ales, cum am arătat și puțin mai sus, cu un sentiment de ură împotriva românilor. Ii urăște supt toate raporturile. Deși în prefața cărții spune că urmărește numai adevărul și că acesta vrea să-l prezinte „națiunii lui iubite”, în calitate de „patriot”, citează îndată din scriitorii latini tot ce poate fi mai injurios pentru noi. Sfătuiește pe cetitori să creadă numai ce spune el cu privire la țerile noastre, iar nu ce se găsește în „broșurile franțuzești”, de care își bate joc. Caracterizează viața noastră prin formule ca acestea: „în țara aceasta nu e nici lege, nici putință care să oprească viciul, apăsarea, furtul și înșelarea. Aici se numește a cîștiga ceea ce în alte țeri s-ar chema ocupații imorale”. Oamenii aceia nu cetesc nici o carte. Gazetele sosesc numai domnului și secretarului lui. Nimeni nu are voie să se apropie de dînsele. Opiniile străinilor nu sînt ținute în samă. Oamenii sînt deci mai jos decît orice se poate închipui.
Boierimea i se pare o colecție de indivizi leneși, cari dorm cea mai mare parte din zi, nu pun mîna pe carte, n-au informații asupra afacerilor publice: oameni mincinoși, buni de nimic.
În ce privește clerul, fiindcă și-a pus în minte să nu găsească nimic bun la români, rezervînd toate laudele pentru natură, de care locuitorii ar fi nevrednici, clerul, zic, i se pare total rămas în urmă, și face cu privire la dînsul o singură excepție: vlădica de Rîmnic, învățatul Chesarie. Dar nu-i place nici o carte din tipăriturile religioase de la noi, cu toate acestea destul de frumoase, căci erau în acest tipar inițiale frumoase, frontispicii distinse, chiar pentru secolul al XVIII-lea, deși atunci arta era în decădere. Chesarie cetia Enciclopedia și era inițiat în lucrurile franceze din vremea aceea: avem de la dînsul scrisori prin care comanda în Ardeal să i se trimeată litere, să i se pregătească vreun frontispiciu ornat, „poarta” cărții; alegea și hîrtia cu foarte mare îngrijire.
În ce privește școlile, nu are nici o prețuire pentru ele, deși laudă pe Alexandru Ipsilanti și pe fiii lui, spuind despre beizadele că au fugit în străinătate ca să scape de ticăloșia de aici. Ni spune despre acești principi că știau franțuzește, că învățaseră și muzica europeană și că erau mult superiori mediului lor. Pe vremea lui Ipsilanti, dealtfel, se începe școala cea nouă, din care au ieșit oameni foarte distinși. Apoi, în acea a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, erau institutori francezi în multe din familiile noastre. Chiar Sulzer trebuie să vorbească lăudător de unii boieri, de pildă de un Balș, care fusese la Viena, de o sumă de boieri munteni din vremea aceea, precum Barbu Știrbei, cel din urmă din vechea familie, care a fost și la Karlsbad și a lăsat scrisori din care vedem că-i plăcea așa de mult pe acolo de nici nu voia să se întoarcă acasă, de unde nevasta să-i trimeată piese de îmbrăcăminte cum se fac la noi, și-l poftia să revie, iar el refuza, spunînd că se găsește bine între „duchi și duchese“ și cutare ambasador spaniol prinsese dragoste de dînsul. Alături de Știrbei este Ienăchiță Văcărescu, poetul, ale cărui ocupații literare Sulzer nu le cunoaște deloc, deși străbătuse țara întreagă. Împreună cu Văcărescu mai înseamnă cîțiva boieri și-i laudă pentru cultura lor. Această cultură o căpătaseră sau în familie sau la școli; deci nici pregătirea în familie nu era așa de rea, nici școlile nu erau astfel ca să nu poată produce oameni de cultură.
În ce privește negoțul, Sulzer spune că este în mîni străine, dar nu se ocupă prea mult de acestea, ci de perspectivele comerciale, mai mari, la care visa el.
