Peste cîteva ceasuri vin scrisori de la Knobelsdorf, prin tatarii domnului. Prin „Seide” (Zeiden, Codlea), în sfîrșit se face sosirea la Brașov.

    Deosebit, în al doilea volum al notițelor sale, călătorul descrie și judecă împrejurările din țara pe care cu atîta răpeziciune o străbătuse. Cînd a venit în Muntenia pe la Severin, în toamna anului 1790, a observat antichitățile de acolo, despre care scrie așa: „Turnul lui Severin (der Thurm Severin) e așezat pe un muncel rotund (einer runden Krupe). E rotund de jur împrejur, încunjurat cu un șanț (ein gemachts Precipice, als ein Graben), greu de suit. Este un zid (eine Wand) gros de douăsprezece picioare, lung de 25 si lat de 20».

    Regiunea are „deosebit de frumoși fagi și brazi». Craiova se înfățișează mai frumos de departe. Coborîndu-se la Dunăre, i se urmează cursul, pe la Zimnicea, șchelă de negustori turci, cu un han „pasabil”, pe la Petroșani („Pietrosban»), „sat mare», cu „o casă deasupra pămîntului”1. „În satele de-a lungul Dunării, de la Zimnicea pînă la Giurgiu, sînt tot oameni înstăriți”, cu boi, bivoli, oi, găini, gîște, rațe.

    Altă serie de note, după observații asupra grecilor de la noi, dintre cari mulți ar fi originari din Trapezunt, iar scanavi din Chios, privesc călătoria de întors, din 1791, a prusianului. La Călugăreni „pe Ialomița (sic), este o veche capelă și în mijloc o cruce de zid (gemauert Creuz)”; crede că numele localității ar veni de la vreo mănăstire de călugări. Drumul, mlăștinos, e greu și pe vreme bună; podurile sînt „tot așa de rele ca și în Polonia“. Copăcenii, cari urmează, sînt un loc „mizerabil“.

    La București e de mirat distanța mare între case, scîndurile de pe poduri „în tot orașul”. Se descrie personalitatea lui Ratib-Efendi, și, vorbindu-se de vizita secretarului domnesc, se adaugă că a venit numai „cu complimente grecești, adecă a oferi totul și a nu face nimic”.

    Trăsura domnească de paradă avea șase cai și era întovărășită de patru ciohodari, dar era din acelea „cum se află o mie la Berlin”. „Un om cuminte nu-și poate închipui cît e de săracă și pretențioasă această curte, care ține pentru fast pînă la 3–400 de oameni.“

    Ceva mai tîrziu e un călător german care a străbătut în 1802 Moldova, ajungînd în Bucovina, pentru a trece de acolo prin Galiția spre Viena. Joseph Rohrer a pus în scris, supt forma a douăzeci și una de scrisori, călătoriile sale.

    Acest vienez cult, capabil de a îndrepta pe Sulzer în ce privește hotarele Bucovinei, a fost bine primit pretutindeni, în orașe ca și la țară, unde a văzut vătafii bătîndu-și cu cruzime subordonații. A fost în casa unui Mavrocordat, cu frumos palat la moșie, la un Balș din Botoșani, desigur Vasile, cel cu proprietăți în Bucovina, care traduce „un roman” al lui Voltaire și are o bibliotecă numai din asemenea cărți. A admirat frumuseța femeilor, făcînd și unele rezerve. A călcat pragul caselor consulare: a lui Timoni austriacul, a maiorului rus Malinotti, cu femeia cea învățată și așa de interesantă.

    Dar e un om cu gusturi grele de satisfăcut. Decît patul moale, gătit de arnăut, preferă lavița de la han. Se plînge că e prea pompoasă caleașca trasă de patru cai. Vede biserici proaste cu popi inculți, afară de unul din Dorohoi, umblat pe la Viena și Trieste, dar care a uitat mai tot. Muzica țiganilor nu-l incintă, și-i e silă de robia acestei rase, căreia i-ar permite să scuipe pe capră, cu toate consecințele, cum nu îngăduie boierii neumani. Îl obosește ceremonia dulceților și cafelei, pe care o descrie cu de-amănuntul și i se pare că e obiceiul ca după masă boierul să-și spele barba în ligheanul unde cocoana și-a clătit gura, oaspeții înșii avînd dreptul de a-și întinde mînile în același licvid. Rîde de basmalele colorate, indiene, care se întrebuințează. I se pare că în casele unde se scrie pe genunchi uzagiul hîrtiei e rar. Se sperie de podurile rudimentare, așa de deosebite de cele din Bucovina. Doar dacă-i place la Iași, mai urît decît orice oraș german, casa cu trei caturi a lui Mavrocordat, unde va locui noul domn Alexandru Moruzi cel blind, „prieten al știnților“, ca și Constantin Ipsilanti, care va face să se uite zilele „crudului și răpărețului“ Mihai Șuțu.

    Nu lipsește însă, alături de reproducerea unui firman din 16 octombre 1783 pentru sudiți, oarecare statistică, însemnîndu-se exact de eîți florini se exportă cînepa, lina si alte mărfuri. În Bucovina, cu 259 de sate, se socot 11 – 12 000 de familii.

III. Ofițeri ruso-francezi și ruși despre războaiele din 1789–92 și 1802–1806

    În războiul pe care-l încheie pacea de la Iași, în 1793, jucă un rol militar important generalul de Langeron, emigrat francez în serviciul Rusiei – ca și Roger de Damas–, care ni-a lăsat întinse și bogate memorii.

    Partea de povestire tehnică – evident cu mult mai întinsă – nu ne privește; vom culege din ea însă ce se raportă la condițiile, supt toate raporturile, ale țerilor noastre în cursul acestor douăzeci de ani.

    Memoriile încep chiar cu o descriere a Principatelor. Se dă o privire istorică asupra lor, începînd de la daci și de la romani, al căror nume e luat „cu complezență” (!) de „valahi“: „e sigur că ei par să aibă oarecare similitudine cu acest popor, așa de lăudat, dar această similitudine a scăzut foarte, prin vreme și prin regimul la care sînt supuși“. Autorul recunoaște rolul nostru de a fi oprit înaintarea turcilor, dar i se pare că socoteala lui Ștefan cel Mare de a-i primi ca suzerani era poate greșită. Regimul fanariot la care s-a ajuns e judecat aspru, și în lipsa de dreptate a divanurilor judecătorești. Nu se face nici un fel de escepție – vezi însă mai sus cazul lui Moruzi: „voi afirma că nu există pe pămînt o ceată de ticăloși mai imundă decît fanarioții“; ambiția de a fi domn o plătesc cu milioane, pe care le iau apoi dintr-o țară sărăcită și dusă la desperare. Și se înșiră mijloacele de a stoarce bani: confiscații pentru trădare, scoaterea la mezat a tuturor demnităților. Și pentru a sprijini judecata sa Langeron citează cazuri văzute: la 1808, un Sturdza, ispravnic de Tecuci, mehmendar pe lîngă generalul rus, se pierde în fața unui ienicer, curier turc, și, ridicindu-se în picioare la ivirea lui, îi prezintă „în genunchi“ pipa cerută. Grecul Apostolachi Stamo, trecut apoi în serviciul Rusiei, se punea în brînci la București, în 1811, ca să ajute pe Galib, Reis-Efendi, a se sui pe cal.

    Descrierea boierilor, cu îmbrăcămintea lor, cu casele lor de țară, cu călăria lor solemnă, avînd după sine o gloată în zdrențe, n-aduce nimic nou. „Toți au spiritul fin și tot așa de plăcut ca și vechii greci… Sînt, cum se spune că erau atenienii, vioi, ușurateci, inconsecvenți, caustici, neastîmpărați, sedițioși și entuziaști. Mulți știu limba franceză și toți foarte bine pe cea italiană.” Cunosc bine Constantinopolul, dar pe la 1790 i s-a întîmplat lui Langeron să vadă pe un boier „cu barba deasă și lungă“ vorbind despre Paris, unde nu fusese, cu mai multă pricepere decît prințul Gagarin, care locuise acolo. Pe munteni îi descrie ca lacomi și risipitori (un loc de ispravnic aduce 7–8 000 de galbeni pe an, cel de agă 15–20 000, cel de spătar 15 000, arnăuții lui fiind adevărați hoți, cel de vistier 30–40 000). Dar sînt deștepți, buni, și în alt regim ar fi și ei altfel. „Femeile sînt frumoase, sentimentale, galante, dar apatice, rău crescute și cu puțină instrucție”: că n-ar ști franțuzește e o închipuire a scriitorului și că s-ar pricepe să joace numai hora, care i se pare ridiculă, o alta (el preferă jocul „grecesc”, cu conducătorul în urma căruia merg femeile unite prin năframele ce țin). Dealtfel recunoaște că, dacă la 1806 mai erau femei în costum oriental și jucînd danturi vechi, o răpede revoluție supt ocupație a schimbat și una și alta. Se aduc trăsuri din Apus și bucătari francezi; tinerii pun fracul.

    Ca petreceri, nu se îngăduie teatrul, concertul de diletanți. Ofițerii ruși cari o făceau păreau ciudați. Lăutarii reprezintă muzica și „zece pisici într-un pod sînt mai plăcute de ascultat decît cei dintîi cîntăreți din Iași”. De literatură n-au habar, deși se spune că limba e „dulce și monotonă”, destul de bogată.

    Populația de la țară, 1 500 000, după ce 200 000 au pierit din cauza războiului, e solidă și, mai ales în Muntenia, îndrăzneață. Femeile, brune, de statură frumoasă, sprintene, se trec răpede. Casa țerănească e descrisă după realitate; la ferești nu sînt geamuri, ci bășici. Călătorul își dă sama bine că „descripția acestor case se potrivește și cu cele din Ungaria, din Banat, dintr-o mare parte a Poloniei și a Ucrainei”. Nu înțelege însă bisericile, care-i par „murdare și mai puțin împodobite decît grajdurile din Anglia”.

    Orașele, urîte, au în Moldova o mare proporție de evrei, pe lîngă cari mai mulți țerani. Podurile sînt infecte. Boierii și-au făcut case de piatră, și curtea „e foarte mare, dar cu puține podoabe”.

    Țerile produc totuși mult stăpînilor lor: 300 000 de piaștri Moldova, Țara Românească, dublul. Se trimet pe an 100 000 de oi la Poartă. Aceasta atrage creștini doritori de a le libera. […]

    Ca evenimente, Langeron a văzut balurile de la Iași ale lui Potemchin, cu participarea „damelor ruse care urmau curtea” între altele o doamnă de Witt, fata unui grec sărac, adusă de soțul ei, – „cea mai frumoasă femeie din Europa“. La 10 ianuar 1791 el era pentru întîiași dată în Iași, unde văzu pe Potemchin tronînd ca „un sultan pe atît de vesel, pe cit de afectuos, întrecîndu-se în amabilitate, cu curtenii săi”. „Am petrecut”, adaugă scriitorul, „ puține seri mai plăcute decît acelea cînd hazardul m-a apropiat de dînsul la lași”. Moldovenii, poftiți la baluri pentru a-l vedea stropit de diamante, erau considerați ca „ultima clasă a supușilor lui”. În 1791, „sultanul“ moscovit dă baluri la Petersburg, și Repnin comandă în Moldova. Langeron revine în iulie la Iași pentru a relua serviciu supt acesta. La Galați, Potemchin stă într-o „preafrumoasă” casă mobilată de dînsul: bolnav, trece la Huși, „sat plăcut”, și de aici, furios pe toți că nu se îndreaptă, trimețînd ofițeri superiori după mîncările lui favorite, se așază la „cerdac”, casă de țară departe de Iași, cinci verste, pentru a se însănătoșa și a pleca ia Moscova.

    Pornind din Iași în septembre, scriitorul nu e de față la ceremoniile pentru îngroparea lui Potemchin, mort în calea spre Nicolaev, la patruzeci de verste de capitala Moldovei. Aproape de Iași, cu un adiutant și două slugi, Rumiențov duce viață „stoică”.

    În noul război din 1806–12, apoi, Langeron explică temperamentul domnilor: „Moruzi, bun administrator“, singurul bun; Ipsilanti, de patruzeci și cinci de ani atunci, om de spirit, dar fără judecată și consecvență, avînd ambiția de a fi rege al Daciei îi sfătuia, „ministrul“ său, marchizul de St. Aulaire, diplomat ales, „om de treabă, dezinteresat”, dar de un temperament focos și gata de hotărîri brusce.

    Fără să-și arate partea, el descrie amănunțit ocuparea Bucureștilor de Miloradovici, după rezistența celor trei sute de „arvați” sau „arnăuți”, la Radu-Vodă: capetele turcilor tăiați, cu lumînări pe ele, sînt înfipte de alți „arvați” la scara curții, pentru intrarea generalului.

    Și el era la București, asistînd la balurile care serbătoreau biruința. Numai la 18 decembre 1806 părăsește orașul[18]. În ianuar 1807 era la Bender, unde generalul Hitrovo fură „grîne, lemne de construcție și tot ce putea servi la utilitatea și împodobirea caselor și moșiilor sale la Odesa”. Tot așa face și cneazul Cantacuzino, care conduce amestecul de greci, moldoveni și ruși din care, la Odesa, Richelieu făcuse un corp de voluntari.

    Luptele din Basarabia sînt descrise deci de un martor ocular. Langeron se bate la Ismail. El vede cum locuitorii turci din cetăți, deși se supun, sînt duși ca robi în Rusia. De aici excelente descrieri, ca aceea a Chiliei. În același timp însă destăinuiește și intrigile de la București, rolul lui Constantin Varlam, fost ofițer rus în 1769 și șef al partidului favorabil ocupației, compus din Ghiculești, Grădișteni, Brâncoveni și Nenciulescu, al lui Constantin Filipescu, a cărui fată n-a fost amanta părăsită a lui Miloradovici, ci soția lui. El cunoaște aici și pe „micul” Ledoulx, fiul unui cofetar din Moscova. Zugrăvește spaima bucureștenilor cînd s-a aflat de marșul turcilor contra ora șului lor și recunoaște meritul lui Miloradovici de a fi oprit panica. I se dă pentru aceasta o sabie de aur.

    În septembre 1807, Langeron se retrage din ordin de la Ismail, în salutul cavaleresc al turcilor. Dar rămîne, după alt ordin, în Basarabia. Se stabilește apoi la Fălciu, unde vine și Prozorovschi. Ajunge a cunoaște astfel pe „prezidentul divanului”, Cușnicov, și pe boiernașul Crupenschi, „tînăr fin. dibaci, dezghețat, moral, interesat”, pe Roseti Roznovanu, „cel mai bun cap din toată Moldova”, și alți boieri. A văzut la Iași pe foștii voluntari cerînd de pomană.

    Află țara complet ruinată: Focșanii, Rîmnicul, Buzăul pustii, locuitorii fiind la munte, și numai trei case în tîrgul Troian. El însuși are lagărul la Tabac în apropiere. Descrie și pe negociatorii cei dintîi ai păcii cu turcii; era atunci la Iași, în casa lui Cutuzov. Totuși prezintă pe larg Brăila. În april se afla din nou la Tabac și încerca Ismailul. Căpătă apoi „corpul de rezervă”, menit a ocroti Principatele și a preveni un eventual atac al austriacilor. E sigur că „a salvat Muntenia”, căpătînd recunoștința împăratului.

    Îl găsim la București în ziua de 5 august 1809, venind din Galați. Expune însuși opera lui de refacere. În Oltenia generalul Isaiev, care trăia cu o greacă, considera țara ca o „mină de aur”: vama putea să deie 25 000 de galbeni pe lună, 5–6 000 numai de la Zimnicea. Langeron merge și acolo, și Cerneții arși îi par a fi fost un oraș frumos. Cunoaște pe panduri, cari trebuiau să formeze și un corp de bulgari. La întors, trece pe la Turnu Măgurele. Cu puținele trupe ce are încearcă posibilul, și aceasta deși bolnav greu, pe mîna medicilor greci. Totuși are curajul de a da o luptă biruitoare la Frasina.

    Din Muntenia apoi el se cere la Bagration în Bulgaria, la Silistra, unde acțiunea rusească nu reușește, și apoi în Dobrogea. Mai tîrziu colaborează cu Camenschi, în aceeași provincie la Hîrșova. I se încredințează și luarea Silistrei. Continuînd campania, el e acel care prinde la Razgrad pe Scarlat Callimachi, „om foarte blînd, foarte politicos și destul de instruit”, pe care-l trimete la Harcov. La asediul Șumlei are o parte puțin însemnată, dar capătă apoi misiunea de a lua Rusciucul și Giurgiul. Cinstea se dădu lui Camenschi, primit triumfal în București; cît despre Langeron, el trecu, în novembre 1811, prin Iași, la Petersburg.

    Întors, primește conducerea interimară a întregii armate. Aici află, după exilarea familiei Filipescu, ca stăpîn pe Varlam, care exilează pe un Văcărescu și pe un Ghica. Peste puțin era să-l înlocuiască bătrînul Cutuzov, care expuse îndată scandalul legăturilor sale cu d-na Gulianò, apoi d-na Levenți, fiică a unei Bărcănește, în vîrstă de patrusprezece ani, nepoată a lui Varlam. În acest timp Zass pradă la Craiova, unde strînge în două buți 60 000 de galbeni în aur. Noul comandament dădu însă ordin de a se cruța nenorocita țară. Dar o bandă de jăfuitori îl încunjură, și caimacamul cel nou la Craiova, „contele” Dudescu. avea cea mai urită reputație, ca fost corespondent al lui Pazvantoglu; după Langeron, vistierul Samurcaș merita executat: agenții lui biciuiau copiii și puneau femeile pe cărbuni. Bezak, viitorul consul, Coronelli, „regele bulgarilor”, fură. Crupenschi nu era mai bun ca dînșii. Ciceagov, venit în ajunul păcii, puse pe Nenciulescu în locul lui Varlam.

    În 1828, alt război era să mai aducă pe la noi pe bătrînul general: el va mărturisi că a găsit o altă generație, de care s-a despărțit numai cu lacrimi de recunoștință.

    Sarcina de a încheia pacea cu turcii a fost încredințată de țarul Alexandru, nerăbdător, amiralului Ciceagov, bine cunoscut și prin legăturile lui cu Pavel I și prin partea pe care a avut-n pe urmă în apărarea Rusiei contra lui Napoleon. Memoriile lui, redactate în limba franceză, cuprind și ele deci lămuriri, care se pot adăugi ia acelea pe care le prezintă Langeron.

    Din ele aflăm că țarul însuși cunoștea „excesele trupelor rusești în Moldova și în Țara Românească”, excese care „au exasperat pe locuitori”, „indulgența și intriga” care stăpîneau totul, incapacitatea lui Cutuzov, lipsit „de energie, de bunăvoință, de răpeziciune în execuție”, fiind prea bătrîn și avînd un caracter rău. Plîngerile locuitorilor fură încredințate lui Ciceagov, cu observația: „nu pot să mai sufăr asemenea grozăvii”, ceea ce face să i se atribuie de noul guvernator vestita propoziție, pusă în sama multora: „Li voi lăsa ochii să plîngă”.

    Ca ajutător amiralul își ia pe pribeagul moldovean Sturdza, fost vistier, rudă cu Moruzeștii, om crescut, cum știm de aiurea, în Germania, la Lipsea. Fiul lui, Alexandru, și el alipit la misiune, vorbea și scria cinci limbi: viitorul secretar imperial e cunoscutul cugetător și scriitor politic Alexandre de Stourdza.

    Informații despre țerile noastre le-a mai luat de la un Barozzi, dintr-o familie levantină, care încă din secolul al XVIII-lea avea misiuni pe aici. A cunoscut și pe Chirico, consulul rus din București, pe Nedoba, agentul din Serbia, pe Fazardi, pe Minciaki și pe Pini. Șef al cancelariei era Capo d’Istria, viitorul președinte al Greciei înviate care avu astfel și dînsul prilejul de a cunoaște țerile noastre, unde mai tîrziu, într-o situație mai înaltă, ava legături cu Vodă Caragea, căruia-i dădu cea dintîi știre despre „Eteria filomusilor” ca despre o societate culturală pentru creșterea europeană, în Apus, a tinerilor greci talentați.

    „Comandantul în șef al armatei Dunării, flotei Mării Negre și guvernator general al principatelor Moldova și Muntenia” pleacă din Petersburg la 20 april stil vechi 1812. În memoriile sale el consacră un capitol întreg războiului pe care venea să-l încheie. Constată întîi că el a plecat de la nepriceperea și graba germanului Budberg, ministru al afacerilor străine, după ce ambasadorul la Constantinopol, Italinschi, căpătase toate satisfacțiile posibile. În tot cursul ocupației, generalii ruși se mîncară unii pe alții. Prestigiul armatelor imperiale dispare altfel, și, după nesuceesul de supt Ismail, boierii ziceau Merge-indărăt lui Meyendorf, făcîndu-i și cîntece, o îmbogățire a cunoștiinților despre literatura politică a timpului. Michelson poartă război cu Vodă Ipsilanti mai mult decît cu turcii. Prozorovschi, dușman al „grecilor”, la optzeci de ani nu putea fi ridicat din așternut decît prin păhare de maderă și fricțiuni. Ar fi vrut să treacă Dunărea la Galați și „să meargă spre Constantinopol”! Se vorbește și de risipirea corpului românesc format de Ipsilanti; neplătiți, soldații se întorc la vetre ori dezertează la turci. Trecerea Dunării supt noul comandant Bagration aduce urgia asupra malului bulgăresc, orașe și sate fiind nimicite fără nevoie și mii de locuitori aduși de cealaltă parte a fluviului ca să moară de lipsă. „Așa se ajunse a se înșela speranța popoarelor care pînă atunci așteptau armatele noastre ce trebuiau să le libereze de relele de care erau copleșiți de douăzeci de ani prin războaiele lăuntrice intre cîrjalii și aianii Rumeliei.” În principatul muntean, chiar în cursul unui an, mai 1809 – mai 1810, trec în spitale peste o sută de mii de bolnavi ai foametei și suferinților ce-o urmează.

    Furios pe români, ca și cum ei ar purta vina, sosește Camenschi fiul. Și el, în noile operații peste Dunăre, strămută peste 40 000 de locuitori ai malului drept, cu aceleași triste rezultate. Boierii trimet tot ce au la Sibiiu; sătenii se gătesc a fugi și ei în Ardeal. Mitropolitul Ignatie, un grec, care, afiliat la Eterie, se retrage apoi la Pisa, cercetă pe generalisim ca să-i spuie desperarea credincioșilor săi. Aceasta aduse o îndreptare, și Camenschi ar fi ajuns astfel „idolul” românilor, cînd moartea-i ia pe pămîntul lor.

    Cutuzov ar fi fost mulțămit că are „șănțulețul” (petit fossé) al Dunării ca garanție. Soarta-l servește însă cînd trupele marelui vizir sînt închise în insula Slobozia, lîngă Giurgiu, de generalul Marcov. Era vorba de granița Siretiului pe care sultanul o refuză hotărît.

    Sosit la Iași, în ziua de 31 april, Ciceagov nu bagă de samă că președintele divanului moldovenesc, senatorul Milașevici, dă de știre lui Cutuzov, cu îndemnul de a iscăli cît mai răpede pacea, – ceea ce se și face.

    În calea spre București, află case părăsite, păduri pline de bejenari; […] Oștile în cartiere prăpădesc țara; disciplina lor e cu totul scăzută; bolile se încuibaseră și în trupe; la Divanuri viermuiesc consilieri, revizori, interpreți, secretari; proviziile sînt furate de contabili, așa încît țara, cu un venit de „peste 1 500 000 de galbeni“, nu poate hrăni o armată scăzută. O rechiziție de cinzeci de care înseamnă în realitate două sute, ba chiar cinci sute. Și totuși țara e o „mină de aur”, capabilă de a da anual vreo douăzeci de milioane de ruble în argint, o cincime din ce dă Rusia. În capitala munteană e o Capuă; […].

    Ciceagov încearcă îndreptări: cantonamente sănătoase lîngă magaziile de provizii, restabilirea autorității divanului, înfrînarea hoților, supravegherea vămilor, îngrijirea producției, care constă mai mult în porumb, fiindcă el cere lucru de douăsprezece zile, căci pine mănîncă doar boierii, negustorii bogați, iar restul griului se exportă. Se gîndea și la o armată românească, supt un șef bun, și redactă un „proiect de organizare”, la răscoala în Bulgaria și Bosnia, la un mers spre Adriatică. Voia să facă și o hartă a Principatelor. Mitropolitul, pe care-l prezintă ca om „fără prejudecăți”, avînd legături în Grecia și pînă la Ali-Pașa de Ianina, pe lînga care trăise fără a se putea împăca, departe de a fi trecut în Rusia pentru că fusese arătat cu mîncător de carne în post, e întrebuințat ca să cîștige de la Aii încredințarea că nu va lupta contra rușilor și va opri și pe fiii săi, din armata otomană, de a lupta, atacînd chiar pe alți pași, credincioși. În schimb, l-ar fi făcut „rege al Epirului”. Se capătă și asigurările pașei de Vidin. Peste Prut Ciceagov a trimis pe bătrînul Sturdza ca „guvernator civil al Basarabiei și al părții din Moldova cedate de Poartă”, cu un regulament special: va trebui, spunea ei, că de acolo să se lucreze și asupra spiritului populației vecine (23 iulie). În iulie însă greutățile din Rusia aduceau chemarea în sprijin a armatei Dunării, – abia 35 000 de oameni după stabilirea micelor garnizoane în cetățile de apărat. La 13 august, Ciceagov ieșea din București, trecea la Giurgiu, Brăila și Ismail, dar el alergă la Iași cînd primi vestea că austro-francezii ar sta să între în Moldova. Neadeverindu-se știrea, părăsi definitiv Principatele.

IV. Războiul ruso-turc din 1806–1812 în descrierea călătorilor străini

    Veacul al XIX-lea s-ar putea începe și la noi de pe la 1791, cînd în cererea boierilor munteni de a nu mai fi considerați ca locuitorii unui „sangeacat sau pașalîc”, căci mai curînd i-ar înghiți pămîntul ca pe cei din Lima sau Lisabona, ci ca „nație valahă”, se vede înrîurirea imediată a ideilor revoluției franceze. Și îndată, la 1802, vedem pe boierii Moldovei plîngîndu-se de aceleași abuzuri turcești, provocîndu-se la aceleași drepturi tradiționale și dorind același regim orînduit, „de stat” constituit, avînd deci și el o constituție, care va fi ținta tuturor revendicărilor, în timp de două generații, deopotrivă însuflețite de gîndul reformelor, pînă la triumful acestor idei de refacere și restituire în dreptul cel vechi, îmbrăcat însă în formele nouă ale veacului, prin „Regulamentul Organic”, deci constituțional, de la 1834. Pe urmă o literatură modernă avîntată va duce mai departe idealul unei națiuni care acum se va simți una singură, peste hotarele Principatelor întîi, peste corpul chiar al Imperiului otoman, în care ne ținea sila, pe urmă.

    Asemenea fenomene sufletești, adesea greu de observat și care, mai ales, dat fiind scopul și riscul urmăririi lui, trebuiau ascunse de străin, afară de cazul cînd acesta însuși era un inițiat, un îndemnător și un sprijinitor posibil se întîlnesc, firește, puțin și tîrziu în paginile călătorilor, preocupați de colorate sau bizare lucruri interesante, fără a cheltui multă vreme pentru a-și da samă de unde vin aparențele și spre ce țintă se îndreaptă realitatea acoperită de dînsele. Dar, în ce privește prefacerea după Apus în clădirea casei, în port – mai ales și mai curînd al femeilor –, în felul de petrecere, în ceremonii și pompe, acestea sînt lucruri care se observă imediat și a căror pomenire, plină de recunoaștere, de mirare sau, mai adesea, de ironie, se întîlnește de la unul din vizitatorii străini la celalt.

    Am văzut și cu atîtea alte prilejuri că acești vizitatori vin la noi, nu pentru noi, pentru încetul proces de transformare al vieții noastre naționale, și nici, deocamdată, pentru a cunoaște bogății la a căror exploatare ar voi să participe, ci pentru evenimentele de politică generală, pentru conflicte mondiale, care se petrec pe teritoriul celor două țeri românești. Veacul al XIX- lea nu prezintă însă nici unul din aceste evenimente pînă la acel război ce se deschide la 1806 între ruși și turci, supt pretextul că sultanul a călcat garanțiile acordate prin tratate Principatelor, înlăturînd domnii bănuiți de trădare față de ruși, dar, în realitate, din dorința lui Alexandru I de a participa la împărțirea de pămînturi pe care o deschide glorioasa aventură napoleoniană.

    Altfel, un rus, consilierul de colegiu Pavel Sumarocov, va putea vorbi în 1799 numai de Basarabia, și, anume, de ambele maluri, mărgenite cu înalte ierburi, pe care le pasc cirezi, ale Nistrului: Tiraspolul, plin și de români, Benderul, cuib turcesc, Mălăieștii, cu femeile care merg torcînd, cu alte localități de moldoveni pînă la Dubăsari, unde, iarăși, ei nu lipsesc.

    De la diplomația franceză întrebuințată în Orient de Napoleon I pentru scopurile, foarte mari, dar lipsite de baza necesară și chiar de o definire suficientă, pe care el le avea față de Imperiul otoman, ni vin singurele știri – afară de ale generalului francez în serviciul Rusiei, Langeron, de care ne-am ocupat mai sus – pe care le avem asupra înfățișării Principatelor în cursul acestui război de șase ani, menit să se termine cu pierderea Basarabiei.1

    Cine scrie e soția germană a diplomatului francez Reinhard, fost ministru la Florența și în Elveția, căruia i se încredințase tocmai în anul hotăritor 1806, la 18 mart, o misiune specială la Iași.