Venind din Rusia, a trecut în Moldova, pe la Țicanovca și Soroca. Aceasta-i pare „un oraș plăcut așezat pe Nistru”, cu „un turn vechi, avînd cîteva tunuri neîntrebuințate”; locuitorii sînt „moldoveni, intre cari se află puțini greci, evrei și turci“. Împrejur sînt sămănături și pășuni bogate. Comandantul, grecul Petrachi, se arătase foarte primitor, oferind vin, fructe și mijlocind pentru pașport.
La Cainari află golul lăsat de ciumă. Lîngă Măgura trece Prutul, și e în ianuar 1748 la Iași. Spune că orașul e încunjurat cu vii, al căror produs, slab se vinde în Polonia. Are 2–3 000 de case, ceea ce ar însemna o populație mai mică de 20 000 de oameni, deci foarte mult scăzută față de ce era înainte. Curtea e „o veche clădire gotică, din piatră și cărămidă”.
Domnul, tot Grigore Ghica, dealtfel foarte amabil, recomandă călătorului englez să se ducă la pașă de Bender, care comanda pe Nistru, pentru continuarea călătoriei. S-a dus deci, prin Volcineț, și „satul” Chișinău, pe drumuri bătute de tatari, la pașă, și a obținut ceea ce voia. Cu un căpitan bosniac, „boșneag”, și doi ostași moldoveni Bell pleacă într-acolo.
Pe la Căușani, plin de tatari, foarte de treabă, după părerea lui – bătrînul la care a găzduit, fost prizonier la ducele de Lorena, întreabă despre casa de Lorena și vorbește franțuzește, explicind că pilaful lui de orz nu e ca acel din Franța –, se trece prin două sate musulmane din Bugeac pentru a se ajunge la Ismail, cu locuitori turci, cari-i dau casă bună, pîne bună, și bun vin. Și primirea la Tulcea-i place, și semnalează „vechiul castel părăsit”. Babadagul e un „mare oraș”, într-o vale „foarte roditoare”, și aici ar fi fost Tomi[!] a lui Ovidiu. Urmează pe la „Kaybaly”, „Dauna-Kew” (Dunachioiu?), Cobadin, Bazargic, „locuită de turci, greci și bulgari”, pentru a intra în Bulgaria.
La întors apoi, pe la Galați, Ghica-i dă iarăși o bună întîmpinare, și suita-l conduce pînă la hotarul țerii. Tot pe la Soroca se face trecerea.
Venim acum la ceea ce nu spun izvoarele, adecă la încercarea de caracterizare a acestei întîi perioade din stăpînirea fanariotă în țerile noastre.
Epoca fanariotă înseamnă ea oare un singur lucru, care se menține de la 1709 pînă la 1821, o sută de ani și mai bine, sau, în epoca aceasta păstrîndu-se obiceiul de a se așeza pe tronul țerilor noastre prinți greci sau grecizați, unii pe jumătate grecizați numai, cari veneau din Constantinopol, din Fanar, după ce fuseseră funcționari otomani, mari dragomani, sau dragomani ai flotei mai pe urmă, cu tot elementul comun, totuși sînt deosebiri hotărîte de fixat între mai multe faze ale așa-numitei epoce fanariote? Cred că deosebirile sînt destul de însemnate pentru a se putea fixa aceste faze. Și s-ar putea stabili trei, pe care le vom cerceta pe rînd.
În cea dintîi avem fanariotismul de tradiție românească. Ea merge pînă dincolo de jumătatea secolului al XVIII-lea, mai precis pînă la noul război dintre ruși și turci, început în 1768.
A doua se osebește supt foarte multe raporturi de aceasta. Într-însa apar elementele apusene care influențează și asupra noastră și asupra fanarioților inșii. Coloritul nu mai este oriental, ci occidental: ideile filozofice din Apus stăpînesc toată clasa conducătoare de la noi și prin reformele pe care le determină influențează și asupra vieții claselor inferioare. Am putea numi această epocă: a fanariotismului filozofic, și nu în înțelesul filozofiei de catedră și de cărți, ci în acela, special, al „filozofiei” din secolul al XVIII-lea, adecă al raționalismului politic, care crede că societățile sînt ca un ceasornic și oamenii politici trebuie să aibă numai meșteșugul, sigur, de a le face să meargă înainte sau să rămînă în urmă.
Pe urmă a venit a treia fază, care duce de la 1774, de la pacea din Chiuciuc-Cainargi, pînă la 1812. O scurtă, dar foarte importantă fază a fanariotismului, care este fanariotismul național grecesc, cu spirit de renovare elenică, cu școli în acest sens, cu lecturi însuflețite de spiritul cel nou și cu rezultatele la care se ajunge totdeauna în asemenea cazuri: la reacțiunea întregii societăți românești, care admitea pe fanarioți ca domni cari să facă la Iași și București pe „filozofii francezi”, dar nu pe grecii cu program național grecesc.
În faza întîia familia domnitoare am putea zice că este una singură: familia Mavrocordat, care domnește, fie direct, fie indirect, guvernînd într-un principat sau într-altul, cu Nicolae Mavrocordat, cuj fratele lui, Ioan, îngropat în biserica Sf. Gheorghe Nou din București, lîngă mormîntul fără inscripție care este al lui Brâncoveanu, cu fiii lui, Constantin și Ioan, iar mai tîrziu cu Alexandru, fiul lui Constantin, și cu Alexandru, fiul lui Ioan, acesta cu totul grecizat. Dacă afară de Mavrocordătești au guvernat membri din familia Ghica, Ghiculeștii se coboară după femei tot din Mavrocordătești, și guvernarea lor chiar se datorește legăturii lor cu aceea cari ei hotărau. Avem deci pe Grigore Vodă, pe fiii lui Scarlat și Matei, pe nepotul lui de fiu care a murit în scaunul domnesc, Alexandru, pe fratele lui Grigore, pe alt Alexandru, care, dacă nu i s-ar fi tăiat capul, cum era prinț titular român, pentru serviciile aduse ca diplomat turcilor, ar fi ajuns să ocupe tronurile din Iași și București; în sfîrșit pe Grigore fiul acestui Alexandru.
Nu numai, însă, că Mavrocordăteștii se coboară din Alexandru cel Bun, cum țineau să se știe, dar unul dintre fiii lui Alexandru Exaporitul, tatăl lui Nicolae Mavrocordat, Scarlat, a luat pe fata lui Brâncoveanu și a murit la noi, fiind îngropat la Mitropolia din Tîrgoviște. Nicolae Mavrocordat nu s-a însurat cu o româncă, dar Constantin a luat pe acea fiică a lui Ruset de la care biserica Frumoasa are o admirabilă icoană îmbrăcată în argint; la curtea lui se vorbea românește, și am spus că în corespondența administratorilor de ținut li se impune de domn limba românească. Iar, după bărbați, Ghiculeștii dăduseră doi domni înainte de epoca fanariotă, în secolul al XVII-lea, și legăturile lor de familie toate erau în mediu românesc (Sturdzeștii, de pildă); pe mormîntul de la Pantelimon este o inscripție în românește, pe cînd pe cel de la Văcărești al lui Nicolae Vodă sînt versuri grecești, inscripția de pe frontispiciul bisericii fiind totuși românească.
În ce privește pe boieri, cei din această vreme sînt în cea mai mare parte vechii boieri. Nu se adaugă oameni veniți de la Constantinopol. În instrucțiile lui Nicolae Mavrocordat către fiul său, Constantin, se spune lămurit că țara să n-o guverneze decît cu oamenii țerii și, ca greci, să n-aducă decît pe cîțiva intimi cu cari să stea de vorbă. În fruntea acestor boieri vor fi Ruseteștii și alții, cari aparțin mai vechii aristocrații din această țară.
În cler, o singură dată s-a încercat să se puie un mitropolit grec în Moldova, Nichifor, dascăl domnesc, pe care biserica nu l-a primit; în Muntenia au fost cazuri: după Antim al lui Brâncoveanu, Mitrofan, trăit însă o viață întreagă la noi, și Neofit din Creta. Școlile de preoție erau însă toate în românește. Și, cum am mai spus, limba românească a intrat în slujba bisericii supt Nicolae Mavrocordat. La biserica curții, fiindcă erau adesea patriarhi veniți din Răsărit, din Ierusalim, Antiohia, Alexandria, Constantinopol, și episcopi străini, dacă pentru ei se făcea și cîntarea în grecește, la o strană, la cealaltă totdeauna se făcea românește. O operă admirabilă de traducere din grecește, nu numai a cărților sfinte, dar și a celor de teologie a ocupat o sumedenie de vlădici, dintre cari unii au căpătat un nume mare, cum a fost Damaschin, de la Rîmnic. Și opera aceasta a fost începută, nu numai cu știința domnului, dar cu voința, cu îndemnul, supt patronagiul lui. Și tipografiile domnești tipăriau cărțile acestea în românește pentru învățătura clerului nostru. Cei dintîi preoți învățați pe cari i-am avut sînt din vremea aceasta și supt influența acestui curent. Așa încit reclamăm aproape jumătate din epoca fanariotă, de la 1709 la 1768, ca fiind, supt numele fanarioților, în întregime a noastră.
În ce privește așezămintele, nimic nu s-a schimbat. Codificațiile mai tîrzii de drept, care nu s-au făcut numai pe baza legilor bizantine, ci și a celor apusene, sînt după această epocă: în tot timpul de care vorbim acuma este rostul nostru judecătoresc, dreptul sprijinit pe obiceiul pămîntului.
Dar domnii fanarioți din acest timp se îngrijesc să aibă registre ținute în regulă. Avem astfel în Biblioteca Academiei Române un enorm volum manuscript care cuprinde ordinele lui Constantin Mavrocordat, rapoartele făcute lui, judecățile pronunțate de domnie, toate redactate, ca stil, românește, și toate avînd ca fond obiceiul pămîntului.
După aceste explicații venim la un călător englez de foarte mare importanță prin situația lui, ca și prin ceea ce spune el, dar mai ales prin ce se spune despre călătoria lui de către cineva care l-a întovărășit și care s-a întîmplat să fie unul dintre cei mai însemnați reprezintanți ai științelor matematice în secolul al XVIII-lea.
Călătorul englez este Porter, iar învățatul care-l întovărășea, de origine din Ragusa, prin urmare slav de sînge, este Boscovich, așezat în Italia, și care a avut o situație eminentă acolo, continuată cu o situație corespunzătoare în Franța.
Și în jurnalul lui Porter și în descrierea lui Boscovich e vorba de aceeași călătorie întreprinsă pe vremea cînd în Moldova era domn Grigore Vodă Callimachi; cu toate acestea, deoarece ambasadorul face însemnările lui dintr-un punct de vedere, iar Boscovich dintr-altul, mult mai pe larg, vom arăta întîi ce spune Porter pentru a trece apoi la expunerea, mult mai bogată, a însoțitorului său.
Ambasadorul fusese foarte multă vreme la Constantinopol, unde Anglia a avut totdeauna obiceiul să-și lase reprezintanții atîta vreme cît să deprindă bine rosturile acelui stat.
Plecînd de la Constantinopol, el este întovărășit de mai multe persoane, un englez, Mackensie, un altul, Wakefield, un german, Hübsch, care jucase oarecare rol la Constantinopol, ca reprezintant al electorului Saxoniei, rege al Poloniei.
Am văzut și din călătoria acelor „beizadele” care au fost primite de domn la Frumoasa, că englezii, cel puțin de la o bucată de vreme, aveau gustul cerurilor străine și al țerilor cu aspect straniu, și prin urmare arătau oarecare curiozitate și față de țerile danubiene. Porter a manifestat deci de la început dorința sa de a merge prin Moldova. Fiindcă însă domnul Moldovei, Grigore Callimachi, moștenise ceva din obiceiurile „scumpe” ale tatălui, și trecerea unui ambasador străin, mai ales după experiența cu cei poloni, necesita oarecare cheltuială, el a cerut, din Iași, să se observe ambasadorului, din partea Porții, că țara fusese prădată de tatari, cu cîțiva ani în urmă, fundamental, și ar fi bine ca ambasadorul să ia alt drum. Și atunci Porter a făcut ceea ce orice englez trebuia să facă: fiindcă a spus că merge acolo, a mers, dar, fiindcă n-a dorit domnul să-l primească de bună voie, el nici n-a vrut să știe de dînsul și n-a acceptat nimic din ce i s-a oferit. În jurnalul său Porter spune: „cît despre Alteța Sa, l-am lăsat măreției sale și am neglijat cinstea ori mai curînd turburarea de a-l vedea”. Chiar de la început, atunci cînd i s-au oferit însoțitori, mehmendari, cu toate avantagiile de cai, de gazde, de tain pentru dînsul și suita lui, el făcuse declarația, pe care o notează Boscovich, că „n-a venit să mănînce țara”.
În notele lui, Porter ni arată cum a plecat din Constantinopol, cum s-a îndreptat spre Galați, trecînd prin regiunea dobrogeană. Despre oraș spune că este un „biet sat”. Nefiind un loc mai potrivit, și el a fost găzduit la mănăstirea grecească a Precistei, care avea, pe lîngă obișnuitele beșici de bou pentru înlocuirea fereștilor, și cîteva geamuri de sticlă.
În ce privește vechiul Galați, avem oarecare informații. Am tipărit după o fițuică, căzută în mînile mele, oarecare lămuriri privitoare la portul dunărean în a doua jumătate a veacului al XVII-lea, și se poate reconstitui după dînsele, întrucîtva, aspectul Galaților, cari încep a se ridica mai tîrziu decît Renii-Tamarova, abia pe la mijlocul veacului al XVII-lea: sînt acolo în vremea lui Vasile Lupu bisericile Vovidenia, Sf. Dumitru, Sf. Nicolae, Sf. Voevozi-Mitoc și Sf. Mihail, Sf. Paraschiva și Sf. Gheorghe, Precista, clădită de un negustor local și mărită de alți doi din Brăila, tustrei români, de piatră, cu trei turnuri, pe lîngă clopotniță, și încunjurată cu ziduri de cetate. Armenii aveau o biserică, unde stătea vlădica lor.
Aspectul mai vechi al Galaților n-a fost păstrat din nenorocire. Grecii au schimbat alcătuirea bisericilor de acolo, și au venit pe urmă toate lucrările de edilitate ale lui Mihai Vodă Sturza, așa încît din Galații de odinioară nu s-a păstrat mai nimic, ceea ce este regretabil, mai ales pentru biserici.
De la Galați ambasadorul pleacă pe drumul obișnuit către Iași, fără a vorbi de ce vede pe drum. A putut întîlni doar și păstorii mocani, cari-l interesează foarte mult pe un călător recent, deși-i găsește fără „educație”. Pe vremea aceea mocanii erau în plină prosperitate: se așezaseră în Putna, la Cașin, la Soveja; datoriau visteriei un anume venit și-i țineau la dispoziție „carăle mocănești”, cu care călătoreau și domnii mazili; aveau angajamente în ce privește sarea, și în condica lui Constantin Mavrocordat, mai veche decît călătoria aceasta cu douăzeci de ani, ei sînt pomeniți necontenit, ca niște ciobani foarte dîrji și răi, cari se băteau între dînșii, de la Soveja la Cașin, fiind o veșnică rivalitate între cele două sălașuri. Vechea populație din Vrancea, moșnenii, fusese cu totul acoperită de stratul păstoresc, venit din Ardeal: de aceea li se și zicea mocanilor și bîrsani, pentru că veneau din Țara Bîrsei.
Iașul l-a văzut Porter răpede. Semnalează doar ceea ce era o raritate pe atunci,– și nu se gîndeau apusenii că vor introduce sistemul după foarte multă vreme –, pavagiul de lemn al străzilor. N-a fost găzduit în oraș, la curte, ci la Frumoasa, și el își ride de clădire, găsind-o ridiculă. Nu era ridiculă deloc, cum se va vedea din Boscovich, care avea, ca unul ce se născuse pe malul dalmatin al Mării Adriatice și-și trăise viața în Italia, mai mult gust, și în ce privește o clădire, decît ambasadorul englez.
Înfățișarea grecilor îl jignește pe englez, care vorbește de „vanitatea grecească”. În general toată atitudinea lui este desprețuitoare, de om necăjit.
După aceea ambasadorul își continuă drumul, mergînd spre țara lui.
Venim la descripția lui Boscovich. Ea a fost foarte cunoscută și foarte răspîndită: afară de textul italian, care se întrebuința într-o ediție din 1784, Jurnalul unei călătorii de la Constantinopol în Polonia, există o traducere în limba franceză și una în limba germană, după manuscris (ediție franceză din 1782 și alta din 1784; traducere germană din 1780).
Că sînt atîtea traduceri și ediții se explică prin marea valoare a lui Boscovich, care a fost, cum spuneam de la început, unul dintre cei mai eminenți oameni de știință ai secolului al XVIII-lea, așa de prețuit, încît a fost rugat să meargă la Paris și a fost adoptat de lumea științifică franceză, petrecînd acolo cea din urmă parte din viața lui. Ocupațiile lui foarte grele și unele năravuri l-au făcut să înnebunească, dar și-a revenit în fire și a murit ca om stăpîn pe rațiunea lui.
Boscovich, mergînd prin Dobrogea, vorbește de Babadag, despre care spune că e un sat. După Măcin pomenește Brăila, care apare pentru a doua oară într-o descriere de călătorie mai nouă. Cunoaște pe un fost cleric italian, care-și părăsise ordinul și se făcuse medic, așezîndu-se acolo. Arată că populația Brăilei este foarte ticăloasă, alcătuită de tot felul de canalii (bricconi). Negoțul care se face acolo e foarte însemnat, și călătorul a văzut un mare număr de șeici. Evident că importanța Brăilei de la 1760–70 era mult mai mică decît odinioară, cînd nu se ridicaseră Galații.
În ce privește acele „canalii”, care se întîlnesc și la Galați, iată explicația: aici se adunase o populație răsăriteană, creștină în cea mai mare parte, care se hrănea din tot felul de întreprinderi necurate, populație care abia putea să fie stăpînită de organele administrative în aceste două porturi. Situația aceasta la Galați – ca și la Pera din Constantinopol – s-a menținut pînă foarte tîrziu, pînă prin anii 1830–40, cînd au prins să se așeze aici un număr de greci cinstiți și harnici, de dalmatini, și au început lucrările, atît de importante, de transformare, supt administrația strictă a lui Mihai Vodă Sturza. Într-o epoca mai tîrzie erau foarte temuți în porturile acestea așa-numiții chefaloniți, greci din Cefalonia, cari, supt steagul britanic și ocrotiți de consulul englez, își permiteau tot felul de ticăloșii.
Galații sînt descriși foarte pe larg de Boscovich. El întîlnește aici un ispravnic grec, care primește pe ambasador; fusese cîndva „sclav” la familia Șuțu – Nicolachi Șuțu era capuchehaiaua, dar de fapt stăplnul tînărului domn moldovean–, ceea ce trebuie să însemne numai: om de casă, și-și cumpărase o situație care-i renta, nu din cauza lefii, căci, pe vremea aceea, și la noi ca și în Apus, funcționarii nu trăiau din leafă, ci pentru anumite venituri, socotite oneste, de la persoane care aveau nevoie de dînșii. Pîrcălăbia de Galați l-ar fi costat douăzeci de pungi de bani, ceea ce însemna atunci foarte mult.
Orașul este mărișor, avînd șapte biserici, – de fapt mai multe –, dintre care mănăstirea, unde a fost găzduit Porter. Trei dintre ele erau mari și încunjurate de ziduri. În ce privește populația călugărească, era foarte restrînsă, căci atîtea biserici se închinaseră Locurilor Sfinte, de nu mai ajungeau călugării, și atunci se întîmpla să fie doar cîte doi călugări pentru toate clădirile așa de întinse care încunjurau unele biserici. Astfel decăderea clădirilor acestora nu se datorește numai relei administrații a statului, după secularizare, ci și incapacității grecilor înșiși de a administra cum se cade zidiri așa de frumoase cum le făcuseră ctitorii de pe vremuri.
Biserică latină este una singură. Veneau aici ragusani, sîrbi, dalmatini. Boscovich, el însuși abate, a intrat într-o biserică ortodoxă care nu i-a plăcut neînțelegîndu-i nici planul, nici picturile; icoanele i se par foarte urîte.
Înseamnă apoi comerțul cu grîne, spunînd că e foarte important. Nu numai atît, dar la Galați pe vremea aceea era și un arsenal pentru construirea corăbiilor de lemn ale turcilor. Veneau aici reiși din Constantinopol, cari trebuiau să prelucreze lemnul venit pe plute. Se tăiau copacii cei mai frumoși din regiunea Sucevei și se aduceau pînă la Galați, așa cum pînă în zilele noastre a rămas obiceiul. Mai tîrziu s-au așezat chiar turci pentru aceasta în valea Bistriței. Lemnul ce se aducea, cum se vede din socotelile epocei fanariote, purta deosebite numiri în turcește. Se construia foarte mult și prost, materialul fiind îndată întrebuințat, așa încît corăbiile abia pluteau, cîteva luni și începeau să se desprindă legăturile, dar reisul era încîntat, căci avea parte la cîștig.
Boscovich află într-o mănăstire cărți foarte frumoase, tipărite la Veneția în grecește. Și astăzi la Reni, ca și în biserica Aroneanu de lîngă Iași, la Frumoasa și în atîtea alte locuri se mai întîlnește cîte o garnitură din acest splendid tipar venețian. Pomenind de fereștile acoperite cu bășici de bou, se notează și un foișor frumos, în grădină, unde abatele stă împreună cu ambasadorul. Primirea fusese foarte frumoasă: apăruseră și soldați cari trăgeau salve de puști, dar ambasadorul n-a acceptat.
În calea către Bîrlad, călătorul întîlnește foarte puține locuri sămănate, bogăția țerii fiind atunci în vite, și nu din agricultură. Ținutul i se pare însă foarte frumos. Observă buruieni înalte, flori, ici colo vite, dar rare. În genere, aspectul stepei, mai ales dat fiind momentul cînd venea el: o singurătate, un adevărat pustiu. Pe alocurea cîte un sat. Și se oprește în satele acestea: cercetînd casele, laudă pe țerani, că sînt foarte curate. Cînd și cînd vede cîte un călăraș domnesc care duce scrisori la Țarigrad și curieri de-ai ambasadorilor, căci poșta ambasadorilor cu Turcia se făcea pe la noi. Între alții, curierul Prusiei, deoarece Prusia începe tocmai atunci relații cu Constantinopolul, unde fusese trimes von Rexin ca informator. Curierii aceștia mergeau cu cea mai mare răpeziciune, aducînd știri însemnate, și lumea, cînd vedea că trece un asemenea „călăraș”, părăsea drumul mare și se ascundea în păduri, se înfunda în șanțuri; pentru că obiceiul era să se schimbe calul obosit cu cel dintîi cal care se întîlnea, iar bietul păgubit trebuia să umble mult pînă să-și reia calul viu sau mort. Boscovich povestește chiar despre cutare preot bătrîn care a întîlnit alaiul ambasadorului și, știind ce-l așteaptă, a căzut în genunchi, izbutind prin rugăciuni a fi cruțat.
Ajungînd la Bîrlad, călătorii întîlnesc o cunoștință de-a lor: o grecoaică din Constantinopole, al cării bărbat avea o funcție în țară. În oraș sînt cîteva străzi mai bunișoare, cu case de negustori evrei din Polonia: pe vremea aceea populația evreiască din orașele Moldovei avea deci oarecare importanță. Casele sînt destul de gospodărești, cu fereștile de sticlă.
