0 O spune răspicat: „noi am avut totdeauna regii și principii noștri”. Și, cînd zice „regi”, încă are dreptate, căci, deși se chema voevod, domnul nostru avea și însușiri regale, ba chiar plenitudinea autorității imperiale romane.
Și Cantemir afirmă cu multă dreptate că „nu li lipsea nimic din drepturile regaliene”; acestea sînt însă: dreptul de viață și de moarte asupra tuturor supușilor, dreptul de a bate monedă, chiar și de aur; deși monedă de aur nu s-a bătut nici pe vremea lui Mircea, dar, cu toată pomenirea „perperului din Valahia” – și „perperul“ era moneda bizantină de aur; aici numai o monedă „de cont” –, apoi dreptul de a face război și de a încheia pace și de a iscăli alianțe.
În afară de aceasta se înseamnă că domnii nu erau stăpînitori fără legătură unii cu alții, fără rosturi comune unei întregi familii. Ei au aparținut unor dinastii, și puterea noastră a fost legătura strînsă care împiedeca haosul competițiilor în afară de fiii legitimi și nelegitimi ai domnilor cari au fost. Și Cantemir scrie despre peirea dinastiii lui Ștefan astfel: „Supt Bogdan s-a stins raza cea de frunte a gloriei moldovenești, voia de a mai face război și a lega pacea”; „ceva mai tîrziu, s-a stins și dinastia Dragoșeștilor”.
Dar el comite încă o greșeală, cînd crede că drepturile regaliene au pierit odată cu închinarea lui Bogdan către turci, căci Petru Aron cu o jumătate de veac înainte o făcuse și Ștefan cel Mare însuși a plătit tribut la sfîrșit.
Cît privește dreptul de a purta război și de a încheia pace, nu este adevărat că el s-ar fi pierdut atunci. Domnii noștri nu mai purtau războaie mari, fiindcă n-aveau soldați destui, dar nu pentru că li se tăiase dreptul: pînă în epoca fanarioților, cînd un domn se dădea de partea rușilor, el aducea cu sine și armata sa. Iarăși nu se poate zice că s-a luat domnilor vreodată dreptul de a bate monedă, căci monedă s-a bătut și pe vremea lui Istratie Dabija, la Suceava, și falsă monedă suedeză, ca să plătească pe mercenarii apuseni: așa-zișii „șalăi” bătuți la bănării, de bănari. Iar Constantin Brâncoveanu a bătut un fel de medalie comemorativă cînd a împlinit douăzeci și cinci de ani de stăpînire, după un exemplu venețian pe care i l-a spus unchiul său Constantin Stolnicul.
În genere, turcii n-au căutat niciodată să înlăture în formă teoretică drepturile noastre cele vechi, iar, dacă s-ar fi pus chestiunea, toată boierimea ar fi protestat, și ea ar fi fost sprijinită de țara întreagă, strîns legată de tradiții de atîtea ori seculare.
Ca să arăte cît de mari erau drepturile domnului, Dimitrie Cantemir citează două exemple, care sînt într-adevăr foarte interesante: pe de o parte, dacă un turc venea la noi, vodă avea judecată și asupra lui, căci tot ce se găsea pe teritoriul său era supus jurisdicției domnești: de aceea turcii aveau respectul domnului și nu se făceau o mulțime de ticăloșii pe care tot ei le obișnuiau în teritoriile unde totul era la voia lor. Al doilea, familii nobile la noi erau și nu prea erau; unii înfățișau genealogii, dar genealogia era mai importantă la un răzeș decît la un boier, căci răzeșii pe baza genealogiei aveau dreptul la bucata lor de pămînt: o nobleță ca aiurea, cu stemă, la noi n-a existat, și, dacă totuși se văd unele familii cu stema lor proprie, aceasta e de pe urma vreunui privilegiu de nobleță dat de străini, în special de imperiu (Brîncovenii, Bălăcenii, Dudeștii). Așa încît domnul era totdeauna liber să nu țină sama de origine în numirea boierilor lui.
El avea dreptul „să facă dintr-un țeran un logofăt mare”. De un lucru însă nu putea să se atingă domnul: de siguranța moșiei. Acesta era lucru sacru, dinaintea căruia și domnul se oprea. Putea să reieie în cercetare o judecată a înaintașului lui, și de aceea mulțimea de acte, dar în afară de revizuirea proceselor nu putea să smulgă fără lege pămîntul nimănui.
De predecesorii lui la domnie, Dimitrie Cantemir e foarte mîndru: de ei și de faptele lor. Căci înainte erau mai mult fapte decît scrise. De cîte ori pomenește de domnii mai vechi, el înfățișează toate titlurile la respect ale acestora. La biserică, înaintea lui Dumnezeu, vodă are altă situație decît oamenii ceilalți: ei stau în picioare, pe cînd el e așezat; cît se face slujba, stă cu cuca pe cap, și se ridică numai cînd se cîntă „Sfînt, sfînt este Domnul Dumnezeu”, cînd se cetește Evanghelia și se spune Crezul și Tatăl Nostru, ori la împărtășanie, cînd se pronunță formula sacramentală: „Luați, mîncați” etc. Domnul mănîncă în palatul lui de obicei singur – cum mănîncă Papii și în timpul nostru –; uneori la amiazi vine și doamna, rareori altfel de rude; mai des cîte un favorit. Bineînțeles, afară de mesele mari, cînd vodă era încunjurat de toți boierii, carie atunci îndeplineau funcțiunea de slujitori pe lîngă dînsul, schimbînd farfuriile, păharele, gustînd ei mîncarea și băutura înainte de stăpîn ca nu cumva să se fi turnat otrăvuri. Boierii cei mari stăteau pînă la păharul al treilea, iar după aceea mîncau în odaia de alături, făcînd loc celor de-al doilea.
Apoi vin toasturile pentru doamna, pentru fiii și fetele domnului, „și pentru alții, precum se întîmplă cu asemenea prilejuri”. Cînd vodă ducea paharul la gură, porneau tunurile afară. Și, adauge Dimitrie Cantemir, cînd bea domnul acest păhar, nimeni altul nu o face, ci numai după aceea îndrăznesc și ceilalți. Cînd invitații sărută mîna stăpînului la plecare, postelnicul îl duce de subțiori pînă la el.
Boierii beau din păhare mai ieftene, mitropolitul singur dintr-un păhar de argint, ca și domnul. Cînd pleacă, fieștecine are voie să ducă mîncare, blidul însă trebuie restituit cămării domnești.
Cînd se ridică toasturi, cel dintîi era, cum s-a văzut, pentru sultan, fără a-i spune pe nume, apoi mitropolitul bea pentru domn. Se întrebuințau păhare foarte mari, adevărate potire, și a fi beat înaintea măriei sale, sau măria sa înaintea boierilor, nu se considera ca o mare rușine. Cînd se ridica păharul pentru domn, toți boierii se sculau în picioare și stăteau în șir, fiecare la rangul însemnat pentru dinsul. Absolut obiceiurile împărătești. Datoria era ca masa să continue pînă la aprinsul lumînărilor de său. Este în toate acestea și multă etichetă copilăroasă, dar și o oarecare maiestate. Iar, cînd se aprindeau lumînările, domnul punea șervetul pe masă, și acesta era semnul că s-a isprăvit. Toți plecau imediat: pe acei cari erau atît de beți de nu-i mai slujeau picioarele, îi ridicau alții. Medelnicerul dădea de spălat tuturora. Mitropolitul rostea o rugăciune; domnul făcea de trei ori semnul crucii și apoi își lua ziua bună, părăsind sala banchetului. Atunci slujitorii luau ce puteau de pe masă. Iar invitații erau însoțiți de lăutari pînă acasă, – muzica turcească, căci cea nemțească a fost introdusă mai tîrziu numai.
Cînd domnul pleacă la vînat, este o adevărată expediție. În privința aceasta el a împrumutat obiceiurile sultanului, căci în armata turcească era un corp special al „vînătorilor”, cari într-adevăr mergeau la vînat.
Judecățile la vodă se fac, cum am spus, cu o solemnitate specială, de o parte și de alta stînd boierii, și mitropolitul în frunte, care cetește sentința. Domnul era socotit că nu greșește niciodată. Sentința unui boier, a logofătului se putea strica, dar judecata domnească era hotărîtoare: pe domn îl judeca numai conștiința lui și Dumnezeu. Uneori sultanul putea să „pedepsească pe domn”.
Dacă s-ar întreba cineva: vorbind în felul acesta despre sultan, avea Dimitrie Cantemir mare respect de stăpînirea turcească, am răspunde că plîngerile lui Brâncoveanu și lui Constantin Cantacuzino împotriva lăcomiei turcești sînt dese, iar Cantemir spune că „tirania turcilor și a tatarilor” s-a stabilit din veacul al XVI-lea asupra noastră. Am văzut cum laudă pe Mihail Racoviță, care, „face ce poate ca să salveze Moldova ruinată și de toate părțile atacată”.
Într-alt loc Cantemir observă: „așa joacă ambiția și lăcomia pe pielea bieților moldoveni”, și adauge: „în anume momente a fost răpus în felul acesta bourul neîmblînzit al Moldovei de către turci”. Aiurea în sfîrșit el înseamnă: „toate acestea se trag de pe bieții țerani în orice chip, și nu se mai satură nesățioasă lăcomia de bani a Porții otomane; pentru aceasta țara e menită unei prăpădenii totale, căci calamitățile și mizeriile cresc pe zi ce merge”.
În ce privește pe străini, unguri și poloni, se spune foarte limpede că domnii au fost adevărați stăpîni ai țerii și că sînt numai formalități actele de închinare către vecinul din apus și de nord. Într-alt pasagiu găsim: „scriitorii, atît poloni, cît și unguri, trăgînd din acele cazuri particulare concluzie generală, afirmă că domnii Moldovei ar fi fost vasalii lor și se încearcă a se numi supunere ceea ce nu e decît confederație”. Dar se afirmă că Moldova nu e tributară nimănui, ci confederată. Domnii nu atîrnă nici măcar de alegerea lor de către boieri, ci au totul prin moștenire de la părinți. Iar, cînd arată cum se făceau domnii pe vremea turcilor, Cantemir recunoaște fără îndoială că boierii primesc pe vodă pentru că „e porunca prealuminatului și induratul împărat”. Mai recunoaște că turcii cresc veniturile țerii în folosul lor, după plac, recunoaște că au fost domni puși la închisoare și omorîți de sultani: toate lucrurile acestea le recunoaște, dar se simte, pe de altă parte, mîndria lui atunci cînd povestește în ce fel domnul este onorat chiar de turci la Constantinopol.
Cînd se făcea cineva domn la Poartă, drumul pe care trebuia să-l urmeze pentru a ajunge înaintea vizirului și a sultanului era al împăraților bizantini de odinioară. Vodă mergea pe un cal arab cu pietre scumpe la șea și la coburi, cu sabia bătută în pietre scumpe, cu buzduganul în mînă; doi paji îi țineau calul; copii de casă veneau după dînsul. După ce era primit de vizir, mergea la biserica patriarhiei. Aici intra în strigătele ceaușilor împărăției, cari-i urau, ca împăraților de pe vremuri: „Intru mulți ani Măria Ta”. Muzica apoi cînta necontenit. Patriarhul făcea slujba care se făcea odinioară pentru cezarii Bizanțului, și numai după aceea domnul pleca spre țară, și, atunci, totdeauna în rostul unui comandant de armată.
Domnii fanarioți fără îndoială n-aveau cine știe ce trupe la dispoziție, și nu erau oameni viteji, dar Duca, avînd pentru Moldova două tuiuri (cozi de cal), fiindcă era și hatmanul Ucrainei primise și al treilea, – atîtea cît și vizirul cel mare. Mergea deci cu tuiurile acestea, cu steagul țerii lui desfășurat, cu boieri, cu copii de casă, cu ostași, și așa intra în țară. Cînd ajungea la reședința lui, după ce se înfățișa boierilor, se cetia – semn de deferență – actul de la sultan, care nu se pomenea pe vremea veche. Vodă intra în sfîrșit la mitropolie, unde se făcea din nou slujba împărătească de arhiereu, încunjurat de toți episcopii săi.
De atunci domnea, „din mila lui Dumnezeu”.
IX. Călători poloni în țerile noastre în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea
La 1755 ambasadorul polon contele Mniszech a trecut pe la noi. În Polonia pe vremea aceea era dinastia de Saxonia, pe care a stabilit-o acolo August cel Tare, și această dinastie a avut în general față de turci o politică deosebită de politica mai veche, cu caracter de cruciată, care se făcuse pe vremea lui Sobieski și care, ca și a lui Zamoyski, avea idealul cuceririi liniei Dunărei prin lupta, în orice împrejurări posibile, împotriva sultanului. După faza critică pe care o reprezintă amestecul lui Carol al XII-lea, regele Suediei, în afacerile polone, susținînd pe Stanislav Leszczynski împotriva lui August de Saxonia, cînd această casă de Saxonia se așază definitiv pe tron, legăturile cu Poarta sînt foarte bune, și în tot secolul al XVIII-lea se vor continua ambasade dese, menite să întrețină prietenia cu turcii. Pe de altă parte, Polonia nu mai era în stare să formuleze nici un fel de pretenții asupra țerilor noastre; vechile amintiri de vasalitate medievală, noile încercări de cucerire a țerilor noastre au ieșit cu desăvîrșire din mintea aristocrației polone a acestui secol: regatul, care vede primejdia înaintea ochilor, care se îndreaptă spre catastrofa împărțirii între cele trei mari puteri vecine, se găsește într-o situație care apropie politica lui de propria noastră politică, căci se știe că noi am pierdut Bucovina ca o urmare a pierderii Galiției polone către Austria.
Unul din călătorii cari în secolul al XVIII-lea merg la Constantinopol, este, deci, și acest conte Mniszech.
Jerzy August Mniszech, șambelan, apoi mareșal al Lituaniei, venea din țara lui trecînd, cum erau împrejurările atunci, întîi pe teritoriul turcesc, al Hotinului, pentru ca să ajungă pe teritoriul moldovenesc. În adevăr, dacă, la pacea de la Carlovăț, din 1699, polonii fuseseră siliți să părăsească speranțele lor de a avea amîndouă țerile noastre sau cel puțin Moldova, după încheierea acelei păci turcii au luat anume măsuri pentru ca de partea Poloniei să nu mai poată fi o amenințare, și una din aceste măsuri a fost să creeze, pe lîngă posesiunile pe care înainte de aceasta le aveau în Basarabia, pe lîngă teritoriile unde stăpîneau direct – în raiaua Chiliei, Cetății Albe, a Tighinei-Bender – o raia de nord-est, ocupînd Hotinul, ceea ce s-a făcut, ascunzîn-du-se foarte bine scopul, supt pretext de pregătire a unei expediții în Polonia, la 1713. Îndată după ocuparea Hotinului, pe care Moldova l-a cerut mai multă vreme și pe care credea să-l poată reocupa pe la 1730, în vremea lui Grigore Matei Vodă Ghica, s-a creat și raiaua, care cuprindea un număr de sate închinate, cum era obiceiul, pașei din cetate.
Îndată ce se trece pe teritoriul moldovenesc, se prezintă un delegat al domnului, care pe vremea aceea era Matei Ghica, fiul lui Grigore, om tînăr foarte puțin experimentat, și care era să aibă în dezvoltarea domnilor fanarioți la noi un rol foarte mic. Căci nici Matei, nici fratele lui, Scarlat, zugrăviți pe pereții bisericii Frumoasa, lîngă Iași, n-au avut din calitățile tatălui sau ale bunicii lor, fata lui Alexandru Mavrocordat, Exaporitul, care, aceasta, adăugea, pe lîngă o mare inteligență, și o creștere deosebită, o perfectă inițiere în afacerile turcești. Trimesul domnului era șeful portarilor, portar-bașa, – pentru că trăim pe o vreme cînd moda constantinopolitană, turcească, pătrunde în toate domeniile, așa încît, precum alaiul, pe care-l vom vedea îndată, imită pe cele din Constantinopol, tot așa numele celor cari dau elementele amestecate în alai sînt constantinopolitane. Portar-bașa se înfățișează aducînd scrisori și pentru solul polon și pentru solul rusesc, care trebuia să treacă prin părțile noastre, prințul Dolgoruchi, dintr-o foarte veche familie de cneji.
Scrisorile erau în latinește, limbă care se întrebuința curent în diplomația orientală, pentru care Ioan Calmășul, fiul vornicului de Cîmpulung Toader, care învățase la Liov, va ajunge a fi dragoman al Porții, pînă ce la bătrînețe înaintate, e numit și domn al Moldovei.
Drumul este arătat foarte amănunțit, conac de conac: el trece pe la Larga, Brînzeni, Duruitor. Aici se arată o companie de ostași, în fruntea căreia era boierul care aducea salutările domnului, prezintate tot în limba latină. Se poate spune, în treacăt, că pe vremea aceea, dacă Moldova nu mai avea o armată capabilă de a se lupta, din deosebitele elemente ale armatei de odinioară rămăseseră atîtea încît să se formeze trupe de paradă, ba chiar, în măsura în care adevărata forță luptătoare a Moldovei, ca și a Țerii Românești, scăzuse, în aceeași măsură alaiul militar se făcea mai strălucitor, împrumutîndu-se de la toți vecinii forme militare care nu existaseră pînă atunci, așa încît o mulțime de nume luate de la turci, de la poloni se întîlnesc în nomenclatura armatelor moldovenești din această vreme.
Drumul se continuă, ambasadorul trecînd pe la Vaslui. Drum ce pare cam curios, dar poate că anume griji de întreținere cu provizii a suitei ambasadorului vor fi determinat acest itinerariu puțin obișnuit.
Ajungînd la Cîrniceni, vine înaintea lui Mniszech postelnicul Moldovei cu carătele domnești, postelnicul avînd, mai ales acum, cînd legăturile cu străinătatea sînt mai obișnuite, funcții de ministru de externe; astfel acela care îndeplinea această sarcină trebuia să fie cunoscător de grecește și latinește, mai tîrziu de italienește și franțuzește. Pe lîngă el se adauge și hatmanul, nume împrumutat de la cazaci și poloni: înainte de 1550 în locul lui era portarul de la Suceava, iar la munteni de la vechiul stratornic slavo-bizantin s-a trecut la turcescul agă, pe cînd hotarul basarabean era încredințat unui serdar de aceeași origine otomană. Hatmanul are șase companii, cu steagul asămănător cu cele care se mai pot vedea la Muzeul armatei ori la cel arheologic: de formă pătrată, în catifea cusută cu aur, purtînd în fir stema țerii.
La distanță de o leghe de Iași vine apoi întru întîmpinarea ambasadorului altă deputăție a domnului. Se aduc doisprezece cai pentru conte și pentru suită; boierii țerii se prezintă cu aga în frunte, dregătorul care avea în sarcină pe vinovați, ca un fel de prefect de poliție, caracter care i-a rămas pînă la desființarea vechiului regim la noi.
Toate elementele alaiului sînt arătate în descrierea călătoriei. E o mică armată de 3 000 de oameni: veneau întîi baș-buluc-bașa, cu 100 de arnăuți, avînd steagul și muzica lui (buluc înseamnă „ceată“, iar „bașă“ e „șeful”’ cetei, și boierul mare se va chema într-o anume epocă „baș-boier”; arnăuții veneau din Turcia și se tocmeau la domnii noștri, formîndu-i garda, ca și a ispravnicilor și a dregătorilor de la graniță. După aceea căpitanul de dorobanți, cu 100 de dorobanți (dorobanț e de la trabant; s-a zis întîi dărăbanț și pe urmă dorobanț; cf. numele localității Dărăbani, din județul Dorohoi). Alături de căpitan e și un colonel de dărăbani, care comandă 100 de „ruși”, probabil cazaci, apoi bașceaușul (ceauș este un nume împrumutat de la turci, care s-a păstrat apoi numai la sinagogi), 100 de seimeni, la început o trupă de sîrbi, dalmatini, bulgari, apoi și români, oaste imitată după seimenii din Constantinopol, corpul de trupă pe care sultanul Murad al IV-lea, pe la 1640, l-a întemeiat ca să nu mai aibă de lucru cu vechile corporații militare, totdeauna gata de răscoală, care erau ienicerii și spahiii. Un alt buluc-bașă aducea cu el 100 de ulani (de la poloni numele turcesc la noi); căpitanul vînătorilor comanda 50 de vînători, cari îndeplineau și funcțiunea de a vîna pentru vodă și rosturi militare, după obiceiul turcesc vechi din corpul ienicerilor; alt căpitan, al tunurilor, 50 de oameni ai lui; doi căpitani cu straja orașului Iași, compusă din 200 de oameni, cu o muzică deosebită. Urma marele căpitan al poliției cu ofițerii, și muzica a treia. Veneau acum turcii lui Ali-Aga, întrebuințați de domn, care avea dreptul să judece pe negustorii musulmani, să-i condamne și să-i taie, păstrînd la dispoziție pentru aceasta o jandarmerie musulmană, alcătuită mai tîrziu din „delii”, supt „delibașa”. Se înșiră marele-ușier cu suita lui, marele-vătaf cu vătafii lui, jandarmeria creștină cu 50 de jandarmi.
Pe măsură ce alaiul înainta pe străzile Iașilor, deosebitele elemente militare veneau de i se adăugiau; de-o parte și de alta a drumului era înșirată, mulțimea, din ce în ce mai numeroasă, staționînd ca să vadă pe strălucitul ambasador polon.
Tot alaiul conduce pe conte pînă la casa care i se pregătise.
A doua zi, ambasadorul se duce la biserica franciscanilor din Iași, vechea biserică catolică, prefăcută adeseori, și care există și acum, avînd de jur împrejur prăvălii în locul hanului de odinioară, în vecinătatea mitropoliei. El e dator să meargă la biserică, nu numai pentru că e om evlavios, dar și dintr-alt motiv: regele Poloniei era patronul catolicilor din Moldova, pentru că iezuiții cari deserveau lăcașul erau poloni, și vlădicii de odinioară, cum am spus, erau tot poloni și rezidau în Polonia. Pînă foarte tîrziu, cînd a venit înfluența francezilor, și pretențiile austriace, această situație s-a menținut.
În ziua de 8 februar, se acordă ambasadorului o audiență la domn, care trimete să-l ia de acasă cu doisprezece cai domnești împodobiți cu valtrapuri frumoase. Alaiul se formează. El este alcătuit din slugile domnești, din maestrul de ceremonii, cu boierii din suita polonă. Vine apoi carăta domnească cu ambasadorul, încunjurat de șase satîrgii (halebardieri), de doisprezece ciohodari (servitori ai curții cari aveau grija încălțăminții domnului), șase peici (copii de casă). După aceea se vedea carăta ambasadorului cu cei doi fii ai lui.
La sosirea la curte, unde așteaptă miliția, cu steagurile, întîmpină postelnicul, după datoria lui. De mînă, dacă nu de subțiori, ceea ce reprezintă atunci cea mai mare onoare ce se putea face unui oaspete, el conduce pe oaspe pînă în a treia odaie, unde domnul se așază într-un fotoliu și – semn de mare cinste față de solul polon – se aduce un alt fotoliu pentru ambasador, în fața lui vodă.
Toată eticheta este constantinopolitană. Îndată sar servitorii curții, cari trebuie să facă onorurile supt raportul mirodeniilor ca și al lucrurilor de consumat: aduc parfumuri, cari se aprind într-un recipient de argint cizelat à jour, și la fumul parfumat se expune barba și părul oaspetelui; cine n-avea barbă, se parfuma mai mult de formă. Pe urmă se prezintă cafeaua, dulcețile și tabac. Nu ni se spune ce s-a vorbit în audiență, dar mari chestiuni diplomatice nu se tratau, căci Polonia pierduse aproape orice însemnătate internațională. Ambasadorul trece apoi în apartamentul doamnei, unde este primit iarăși cu dulceți și cafea; urmează poftirea la masă. Mîncările se aduc în trei rînduri și cuprind 400 de farfurii pline, pentru un număr foarte restrîns de persoane; aceasta dădea impresia de bogăție a acelui care ospăta. În timpul mesei muzica afară cîntă, tabulhanaua și mehterhaneaua, amîndouă turcești (muzicanții se numesc „mehteri”, iar șeful „mehterbașa”). Mai tîrziu numai, pe la 1770–80, se introduce statornic și muzica apuseană, alcătuită din nemți poloni, care alterna cu celelalte. Se ridică toasturi, și după aceea se servește cafeaua.
Ca un element nou, iarăși în legătură cu moda constantinopolitană, se vede danțul, care, în Orient, se executa de profesioniști, de anumite ființe discreditate, femei și bărbați. Vor fi jucat și aici baiadere. Ambasadorul e condus cu alai acasă.
A doua zi, domnul întoarce vizita ambasadorului, tot după ceremonial. El vine cu șapte cai domnești în fruntea alaiului, cu boierimea, cu postelnicul, care poartă toiagul cel mare de argint, însemnul demnității lui. Apare vodă, încunjurat de halebardieri și turci, iar, pe urmă, straja. În timpul cît merge domnul de la curte pînă la reședința ambasadorului, sună toate clopotele din Iași. Ambasadorul, care primește pe voevod tocmai cum fusese primit de acesta, vruse să dea o masă domnului, și în timpul mesei, cum n-avea nici tabulhana, nici mehterhanea, ci numai trîmbițași, face să sune din trîmbiți. Se servește pe urmă cafea și tabac. Urmează, a doua zi, împărțirea de daruri. Domnului i s-a dat un ceasornic de porțelan, doamnei o garnitură turcească de cafea, în porțelan, cumnatului doamnei, un Caragea (Antohie), secretarului domnesc și scutarului domnesc alte lucruri din același material, ori postavuri și galbeni de aur.
