Iată, în detalii, folosul domnului: 30 000 de taleri vama, 10 000 de taleri venitul sării, 15 000 venitul tîrgurilor. În fiecare tîrg cîntăritul se îndeplinea pe sama pîrcălabului, care făcea și judecata (din militar el devenise un simplu funcționar civil); și venitul cîntarului trecea și el pe sama domnului. În afară de aceasta erau dijmele obișnuite, nu cele speciale, – cum e oieritul –, care se luau numai de la țerani. Căci, încă de pe vremea lui Cantemir, boierii erau scutiți cu desăvîrșire de dijme, decît numai în cel dintîi an de domnie al unui voevod era datoria ca ele să se deie și de boieri, nu atît ca impozit, ci ca dare personală față de domn. Cînd plăteau și boierii, venitul se urca astfel la 20 000, pe cînd de obicei era numai de 10 000 de taleri. În afară de aceasta era desetina (ceea ce pe slavonește înseamnă tot dijmă), care se lua de la porci și de la stupi. Mai tîrziu goștina se lua de la porci, iar desetina era terminul pentru taxa de stupi. Acest venit aducea 25 000 de taleri pe an. Pe urmă se semnalează categoria de locuitori ai țerii cari erau datori a se prezintă la război cu calul lor: curtenii, cari nu plăteau toate dările, dar erau datori să încunjure pe domn la război, formînd sîmburele armatei.
În loc de 600 000 de taleri, cît era odată venitul Moldovei, el ajunsese acum numai la 100 000.
Ce se cuvine lui vodă strînge și păstrează cămărașul; vistierul are în grijă veniturile țerii.
Pe lîngă aceasta, de cîte ori turcii cereau ceva, trebuia să se creeze un venit extraordinar: birul se lua astfel cu mai multe semestre înainte.
Iată acum ce trebuie să deie țara. Tributul se trimetea cu carele domnești, în pungi cîntărite de vistier și pecetluite, după verificarea conținutului, la un termin invariabil, Sfîntul Gheorghe. La acest termin, dealtfel, porneau înainte vreme turcii în expedițiile lor războinice, pentru a se întoarce în țara lor la Sfîntul Dumitru, căci, ca și bizantinii, ei nu făceau campanie de iarnă.
Suma tributului era de 65 000 de taleri; pentru serbările Bairamului se plătiau 12 000 alții și se dădeau și două blăni de samur sau de lup, lupi scumpi din părțile rusești. Pentru mama sultanului, Sultana Validè, 5 000 de taleri și o blană de lup. În afară de aceasta se trimiteau pentru moschei la Constantinopol 6 000 de taleri și pentru hrana capitalei o cantitate de său de 12 000 de taleri. Acel care păzea femeile sultanului, Cîzlar-Aga, „coloneul fetelor”, primea 2 500 de taleri și o blană de samur. În afară de aceasta vizirul avea și el 5 000 de taleri și o blană de samur; locotenentul vizirului, cînd acesta mergea în expediții și i se ținea locul la Constantinopol, chehaiaua, 2 500 de taleri și o blană de samur (cea mai scumpă, paceà, era din regiunea pîntecelui). Cel care ținea socotelile sultanului, haznadarul, avea drept la 1 000 taleri, iar cancelariul, pentru afacerile străine, jumătate din această sumă.
S-ar crede că cu această s-a isprăvit. Nu: cînd domnul era numit din nou, era dator să deie sultanului 25 000 de taleri, Sultanei Validé 5 000, marelui-vizir 15 000, chehaielei 7 000, haznadarului 1 000 și pe jumătate atîta lui Reis-Efendi. Apoi, cînd domnul se așeza în capitala lui, trebuia să deie agăi care-l punea în scaun 10 000 de taleri. Toate acestea se plăteau pe sama statului, nu a domnului.
Dar mai era o sarcină. Pentru că se introdusese obiceiul, de cînd domnul nu mai era ales de țară, să se aducă plîngeri împotriva lui la Poartă, el era chemat la Constantinopol să se justifice, iar, dacă nu putea, era trimes în exil, și, trebuind să fie imediat un domn fără să se aștepte alegerea din partea țerii, se lăsa lucrul, de formă, în sama pribegilor de la Constantinopol, așa încît de multe ori zece oameni puteau numi domn pe cine voiau, dintre membrii, reali sau închipuiți, ai dinastiei; aceasta pînă la o vreme, căci pe urmă numea sultanul și de-a dreptul. Și turcii au prins a schimba pe domni foarte des, ca să cîștige sumele importante pe care le-am văzut: schimbarea se făcea la cite trei ani. Chiar dacă același stăpînitor era numit din nou în scaun, el trebuia să plătească din nou, și astfel s-au adaus alte daruri către sultan și puternicii de la Poartă. Se dădeau 25 000 de taleri pentru mucarer, întărire, dacă domnul era absolvit de acuzațiile ce i se aduseseră, iar, dacă altul era numit din nou, atunci el plătea după obicei.
Venim acum la capitolul în care Dimitrie Cantemir înfățișează țara, și anume Moldova, pentru că el se ocupă exclusiv de dînsa, deși în „Hronicul” lui tratează despre viața tuturor românilor, vorbind chiar de românii macedoneni, pe cari se vede că i-a cunoscut, ca și stolnicul Constantin Cantacuzino, fiindcă o parte din „grecii”de la noi erau români de aceștia balcanici.
În ceea ce privește aspectul, nu ni se dau prea multe date noi. Cantemir vorbește de sămănături, spuind cît de bogat e rodul pămîntului, pe atunci mult mai bogat decît astăzi, căci atîtea regiuni abia erau lăzuite din pădure și se sămăna pe locuri unde se acumulase putregaiul frunzelor atîtea secole. Se tratează și despre vii, pomenindu-se, natural, de Cotnari. Scriitorul își închipuie că viile acestea au fost plantate întîi după ce pămîntul a fost desțelenit cu polonii prinși la Dumbrava Roșie, ceea ce nu este exact, căci podgoriile de la Cotnari sînt foarte vechi, de pe vremea înaintașilor lui Ștefan cel Mare, fiind lucrate de nemți cari s-au păstrat catolici pînă foarte tîrziu în secolul al XVIII-lea.
E vorba apoi la Odobești, de Nicorești, și se mai citează încă două podgorii în județul Tutova, care nu se mai întîlnesc în timpul nostru.
Întîlnim în „Descriere” și heleșteiele de odinioară, care și acelea au dispărut în cea mai mare parte: ele se întîlneau altă dată pe fiecare moșie, nu numai pentru hrana mănăstirilor, dar și a satelor, care atîtea luni pe an se hrăniau numai din pește și nu tăiau vite. Ele erau un mare izvor de bogăție: domnului i se aducea peștele viu în desagi pe cai.
În ce privește locuitorii, nu se poate zice că Dimitrie Cantemir era un om cu „idei democratice”, cu toate că înțelege pe țeranul de pe vremea lui, chiar dacă nu-l laudă, și în multe privinți îi e potrivnic. Într-un singur punct nu putem merge alături de dînsul. Țeranii pe vremea lui erau șerbi, legați de pămînt. Doar de nu se putea impărți o familie cum se împărțeau țiganii, vinzîndu-se bărbatul de o parte, femeia de alta, ba avem chiar acte unde se vindea o jumătate de copil, – ceea ce nu însemna că se tăia copilul, ci că banii valorii lui se împărțiau. Femeile erau toate libere; de fapt era robită numai munca bărbatului. Dealminteri boierul de pe vremea aceea era adeseori ca un părinte pentru țerănime, și cum reunea mai multe moșii și habar n-avea de contabilitate agrară, sătenii erau de fapt mai stăpini decît boierul. Cantemir spune însă că toți șerbii, cari formează imensa majoritate a țerănimii, în afară doar de răzeși și de mazili, nu sînt români, ci unguri, ruși, și de aceea li se și zice „vecini”.
Părerea e absolut falșă. Adevărat este că la început s-a zis „vecini” țeranilor veniți de peste graniță ca să colonizeze sate la noi, unde aflau o situație mai bună, căci în Polonia, în Ardeal ei erau șerbi, iar aici țeranul a rămas liber pînă după veacul al XV-lea. Dar se făcea o deosebire între vechii țerani, „oamenii țerii”, și acești „vecini”, și pe urmă boierii au început să confunde pe cei ce erau „vecini” cu cei ce nu erau, așa că la urma urmei i-au făcut „vecini” pe toți.
În ce privește caracterul țeranului moldovean, Cantemir recunoaște că viața lui este, ca simplicitate și moralitate, superioară vieții boierimii. Undeva zice, căutînd a da o icoană generală: „Țeranul se îndestulează cu puțin și e deprins a trăi în condițiuni politice și sociale patriarhale”. Citează, nu numai Cîmpulungul, dar și Vrancea și Chigheciul: cea dintîi un ținut asămănător cu al Cîmpulungului, cu oierii veniți peste vechii moșneni și plugari, în parte din Ardeal, iar Chigheciul, cum am spus, un „codru” – li se zicea și codreni locuitorilor de acolo. Țeranul, spune el, e glumeț, ducîndu-și viața pe timpuri grele prin această virtute superioară a simțului relativității lucrurilor care este umorul, ironia. Sînt oameni sinceri, dar, spune el, nestatornici. Statornicia însă e în legătură cu o situație stabilă, cu averea pe care ai să o aperi, și toate acestea lipseau omului nostru.
Cantemir ni spune apoi un lucru foarte important care trebuie să puie pe gînduri: că țeranii nu sînt bețivi, și mai ales că nu beau rachiu. Velnițile, patronate de domni, ale boierilor noștri și ale arendașilor străini, acelea au făcut pe săteni în unele părți să se dea la băutură, dar pe vremea lui Cantemir beția nu era una din bolile cele mari ale nației noastre. Cîrciumile erau foarte rare, doar prin orașe, – cum am spus, subterane, – iar nu la stradă, aținînd calea. Despre rachiu se spune că nu le place decît ostașilor, și se bea numai din păhărele înainte de masă, ca aperitiv.
În ce privește legăturile nelegitime cu femeile, judecătorii erau cam toleranți, singura lor datorie fiind să ceară șugubina, sau deșugubina, amenda imoralității.
Se mai spune că moldovenii sînt oamenii cei mai primitori de pe lume; ei cheamă la masa lor chiar oameni de pe stradă, afară de o singură excepție: cei din ținutul Vasluiului cari, cînd li vine un străin, se îmbracă în haine stricate și apar ca cerșituri la ușă. Rămîne ca lucrul să fie crezut – sau ba.
După aceea este o parte extrem de interesantă, aceea în care se vorbește de obiceiurile populare. Un capitol întreg este consacrat de Cantemir folclorului românesc, unul de o importanță extraordinară. Și atunci s-ar putea pune o întrebare: dacă el n-avea cunoștință, nu de cartea lui Del Chiaro, care putea să fie terminată într-o anume formă pe la 1716, cînd scria Cantemir, dar de intenția secretariului brâncovenesc, care poate să fi scris și în Moldova ca să i se adune știri despre obiceiuri. Cantemir ni vorbește cu o informație mai largă, deși mai pe scurt și mai strîns, despre aceste obiceiuri: din Del Chiaro și din el se poate face o icoană a obiceiurilor populare pe vremea aceea. Se tratează nu numai despre medicina băbească și despre lucruri pe care nu le putea ști decît cineva care a trăit în mijlocul poporului, dar se dă și cea mai frumoasă descriere a călușarilor, cea mai adîncă explicație a lor. De aici se vede că jocul călușarilor care corespunde în foarte multe privinți cu ceea ce sînt junii din Brașov, legați însă aceștia numai de sărbătoarea Paștilor, avea un caracter religios; atîta vreme cît dura „lupta” lor, întrecerea lor în jocuri, ei nu puteau sta supt acoperiș profan, ci trebuiau să caute pentru odihnă un loc sfînt, în tinda vreunei biserici, fiindcă altfel se credea că-și calcă jurămîntul și deci îi fură frumoasele sau ielele; și erau datori să facă nouă ani serviciul lor tainic. În schimb au virtutea de a vindeca pe bolnavi.
Se tratează și despre toate superstițiile populare, despre toate icoanele fantastice rămase în mintea țeranului nostru, din foarte depărtate urme de mitologie tracică și poate din cine știe ce obiceiuri italiene aduse împreună cu vechii păstori cari încă din Peninsula Balcanică au format baza poporului nostru.
Afară de aceasta este foarte frumoasă și foarte bogată descrierea datinelor de căsătorie. Pețitorii, colăcarii, vin – și aceasta nu o întîlnim în Del Chiaro,– și țin o orație. În această orație se spune despre cerboaica urmărită de un vînător, care s-a ascuns undeva, și colăcarii bănuiesc că se află ascunsă în casa miresei. Părinții fetei răspund firește că n-au auzit niciodată de o astfel de cerboaică, vînătorii insistă însă, și în cele din urmă ea se duce înaintea lor.
Se enumeră, cum am văzut și în Del Chiaro, petrecerile care se dau, și care sînt de o deosebită strălucire cînd soții aparțin boierimii și mai ales cînd se întîmplă de cunună domnul. Atunci mirele poartă pe cap un șlic special dăruit de vodă, asămănător propriului lui șlic; mirele se așază la dreapta domnului și e servit cu ceremonialul cu care e servit și acesta; el merge pe un cal domnesc și se urmează, în toate, obiceiurile care se obișnuiesc la curte pentru voevodul însuși. Nunta pornește de joi – cum am văzut în povestirea italianului – și ține pînă duminecă, cu ospețe și danțuri. Rudele miresei, în loc să pregătească numai rochia cu care ea se va înfățișa în ziua cea mare, se apucă de lucrează împreună cu mireasa la pregătirea mesei; astfel ziua aceea se zice a „cernutului“, căci se cerne făina pentru cozonacii și plăcintele care se vor servi oaspeților. În zilele premergătoare ceremoniei nunții sînt și adevărate întreceri de cavaleri. Căci pînă pe la 1820 în marginea Bucureștilor, cum vom vedea că o spune călătorul Lagarde, se făceau întreceri între tinerii boieri supt supravegherea domnului cu sulița (javelot) și vodă împărțea daruri, tot așa de prețuite ca acelea de care se învredniceau cavalerii din evul mediu în așa-zisele „joutes” înaintea damelor.
Se vorbește de masa mare care se întindea după nuntă, masă la care erau permise o mulțime de glume, oricum mult mai delicate decît cele ce se mai obișnuiesc și astăzi în Apus. Cînd era să plece mireasa, i se bătea vălul cu un cui pentru a o mai reținea o bucată de vreme în mijlocul nuntașilor. În sfîrșit, cînd se făcea ziuă unul din oaspeți imita cîntatul cocoșului, și acesta era semnul plecării. Dar nu se despărțeau nuntașii înainte de a mai bea cîteva păhare, și aceasta se numea „păharul de cale albă”, adecă de drum fericit. După aceea, mirele și mireasa, cari ajunseseră să fie împreună după o întreagă luptă, întîmpinau o nouă împotrivire din partea fraților, cari se făceau că opresc pe sora lor, și mirele trebuia să-și cucerească din nou mireasa prin daruri; atunci săbiile care se încrucișaseră într-un simulacru de luptă se lăsau jos, și părechea cea nouă trecea.
Găsim apoi la Dimitrie Cantemir și descrierea obiceiurilor de la înmormîntări, care au rămas aceleași și astăzi la țară. Cînd se ducea la mormînt un ostaș, era obiceiul să se vadă și calul după sicriu și, ca să „plîngă” acesta, i se ungeau cu ceapă sau cu praf de pușcă ochii. După îngropare se cînta la mormînt, cum am văzut, de către bocitoare, și Cantemir este cel dintîi care dă un cîntec de bocit ce nu e popular, ci mai mult de mahala, trecut prin condeiul cine știe cui: „plîng și mă tînguiesc, pentru viața cea rea a lumii acesteia, ce se rupe ca și ața”.
Vorbind de farmece scriitorul își dă osteneala să caute și originea acestor obiceiuri, – lucru prea greu pentru învățătura timpului. Crede că „zîna“ vine din Diana, Drăgaica, pe care o zugrăvește, ca și paparudele, ar fi Ceres, căci venea pe vremea sămănăturilor, iar Doina-i amintește pe Marte sau Belona. Astfel ideea interpretării prin origini romane clasice apare întîi la dînsul.
Desigur nu este greșit să se caute această origine în obiceiurile din Italia, dar nu în cele adeverite de literatura scrisă, ci în obiceiurile actuale ale țeranilor din Italia și mai ales din regiuni absolut conservative, cum este a Abruzzilor și toată linia Apeninilor.
Venim acum la boieri, și nu în ce privește titlurile, demnitățile și atributele lor în vremea lui Dimitrie Cantemir, ci supt un alt raport: ce însemnează ei în viața socială și în cultura timpului. Cantemir face o deosebire între cei vechi și cei noi. Cei vechi aveau obiceiul de a-și pregăti fiii pentru rosturile lor viitoare cu cea mai mare Îngrijire, și anume nu-i creșteau acasă la dînșii, ca să nu se deprindă răzgîiați, ci-i trimeteau intre străini, la alți boieri, să facă învățătura acolo. După ce se pregăteau trei ani la străini, servind la masă, curățind armele, făcînd pe „ordonanța”, tînărul venea la divan, de la divan înainta apoi la spătărie și ajungea postelnic al treilea, ceea ce era deocamdată foarte puțin, dar postelnicul al treilea putea să isprăvească logofăt-mare. Și, ni se spune, nu părea lucru cuviincios ca părinții înșiși să recomande pe fiii lor la domn. Postelnicii erau puțini, doisprezece, dar obiceiul vechi începea să se strice, și se făceau acum boiernași, ca să încapă toată lumea: în felul acesta, spune el, s-a ajuns la decăderea boierimii noastre.
Venim la felul cum Dimitrie Cantemir înțelege organizarea statului în legătură cu vecinii și cu caracterul însuși al domniei. Și anume caracterul domniei supt două raporturi: cel vechi, tradițional, înainte de supunerea față de turci, și cel nou, modern, pe care-l cunoștea foarte bine, ca unul ce trecuse însuși de două ori prin aceste forme, – o dată fără noroc la început, cînd nu putuse rămînea ca domn.
Dimitrie Cantemir e socotit pe dreptate ca unul care cel dintîi a afirmat, într-o formă savantă, erudită, sprijinindu-se pe izvoare, caracterul de permanență al elementului românesc pe locurile acestea într-o vreme cînd era din anumite puncte de vedere un merit să se afirme lucrul.
Dacă permanența aceasta a fost afirmată cu foarte mare lux de argumente și cu argumente de toată frumusețea de Petru Maior din Ardeal, în cartea sa Despre începutul românilor în Dacia, la 1812, trebuie să se ție în samă că acesta răspundea provocat din partea unui număr de învățați străini, nu unguri, ci sași, nemți și slavi, cu tendința de a ne înfățișa ca oameni veniți aici de ieri, de alaltăieri, cari am fi părăsit locurile acestea de pe vremea lui Aurelian și ne-am fi întors prin secolul al XIII-lea abia, aflînd pe unguri așezați de patru sute de ani.
Scriitorul român a fost adus astfel să apere interesele națiunii sale, validitînd drepturi care vin din vechimea așezării pe acest pămînt și din caracterul neîntrerupt al locuinței. Pe vremea lui Dimitrie Cantemir însă nu era nici o polemică, nu fusese nimeni care să fi atacat drepturile românilor; ceea ce făcea el era din propriul lui impuls. Oricît de mare ar fi deci meritul lui Petru Maior, este totuși unul, n-aș zice: mai mare, dar distinct de acesta, meritul de a fi ridicat chestiunea de la sine, fără nici o influență din afară.
Înainte de Cantemir ideea romanității noastre o exprimaseră foarte mulți străini, încă din secolul al XV-lea, cu Aeneas Sylvius, ori cutare misionar care a trecut prin părțile noastre – și în genere toți călugării catolici, cu cultura lor clasică, și-au dat sama după limbă, după obiceiuri, după aspectul fizic al populației, că este o legătură între romani și noi. În secolul al XVII-lea ideea romanității noastre a fost ridicată pe rînd de Grigore Ureche, cu mai puțină învățătură, cîștigată în Polonia în împrejurări modeste, apoi de Miron Costin, cu o cultură mult mai largă, într-un tratat special redactat românește în felul cum se redactau latinește de oamenii Renașterii asemenea opuscule. Nu poate să existe însă nici o comparație între învățătura lui Miron Costin și între învățătura lui Dimitrie Cantemir. Acesta avea cunoștințile cele mai variate, și fiecare dintr-însele mult mai solidă decît ale lui Miron Costin. Ele sînt căpătate într-o viață întreagă de studii, căci Cantemir a trăit în mijlocul cărților sale, mai ales în Rusia. Adăugînd faptul că el cunoștea și izvoarele orientale, că avea un cîmp de vedere mult mai larg, un sentiment de istorie universală, aș zice, pentru marile probleme superioare, domnul moldovean e mult superior înaintașilor săi.
El va vorbi deci și în cartea de față – mai pe larg despre acestea în Hronicul româno-moldo-valahilor, istorie veche a poporului român, care trebuia să facă parte, după concepția lui, din istoria generală a românilor –, despre obîrșia romană a poporului nostru, care este pentru dînsul incontestabilă. Uneori trece, cum am văzut, chiar dincolo de limitele admisibile și dă etimologii care ne fac pe noi să zîmbim. La originea obiceiurilor noastre populare el pune totdeauna ceva roman, clasic roman, și exclusiv roman.
Acum, într-o carte ca aceasta, el nu putea să arate pe larg părerea sa despre permanența românilor pe teritoriul ocupat de dînșii. În ce privește întemeierea Principatelor, firește că prezintă cunoștințile pe care le avea la îndemînă în cronicile locale. Este un întreg capitol asupra istoriei ulterioare a Moldovei, capitol, în care cam încurcă lucrurile. De exemplu: pe Bogdan întemeietorul Moldovei îl face fiul lui Ioan, pentru că, de la o bucată de vreme, și titlurile domnilor moldoveni erau precedate de „Io” care însemnează „Ion” (Ioniță, „țarul „ vlah din Balcani).
Cantemir confundă pe Dragoș, căpitanul unguresc, cu Bogdan, fundatorul Moldovei libere; el creează un „Bogdan, cu porecla Mușat, fiul lui Lațcu” (de fapt Mușata este una d fetele lui Lațcu Vodă. sau, după ce a trecut la catolicism, Margareta), iar copiii Mușatei, cari au domnit după Lațcu, Petru, Roman și Ștefan, și-au zis „ai Mușatei”, după mama pe care o moșteniseră (cf. a Siminei, a Imbroanei etc.). Despre Ștefan cel Mare știe, dacă nu cît ar fi trebuit, cel puțin cît se potrivește, și-l judecă astfel: „A fost un domn cu totul vrednic de laudă și apărător viteaz al patriei sale de către toate năpădirile vrăjmașilor săi, ori din ce parte se ridicau”. Ici și colo se mai întîlnesc confuzii. De pildă se confundă Ioan Vodă cel Cumplit cu Despot Vodă spuindu-se că acest om crud, fără nici un fel de aplecare către litere, era foarte învățat în limba grecească și latinească.
Pe Radu Mihnea îl numește Radu cel Lung (după „Radu cel Mare” al călugărilor). În afară de aceasta, în sfîrșit pentru anume domni din veacul al XVII-lea se introduce cîte o mică informația care întregește figura lor; astfel se vorbește despre fîntîna de argint dăruită sultanului de Dumitrașcu Cantacuzino pe la 1670.
Pînă unde merge imparțialitatea lui Cantemir se vede din pomenirea, la capătul listei domnilor, a lui Mihai Racoviță, despre care ni spune că „se ține după putință în Moldova această ruinată și de toate părțile atacată”.
După această desfășurare a domniilor moldovenești, vine o altă parte: legăturile pe care Moldova le-a stabilit și menținut în deosebite timpuri cu statele vecine.
Conform cu teoria curentă, pe care am primit-o prea ușor, țerile noastre, de la început, au fost închinate vecinilor creștini, ele au fost vasale: Țara Românească, ungurilor, iar Moldova regilor Poloniei. Într-un studiu apărut în Analele Academiei Române despre Originea și sensul direcțiilor politice tn trecutul statelor noastre, am căutat să lămuresc luc rul în sensul acela că legătura de omagiu vine din provinciile date domnilor noști dincolo de hotarele țerii lor de către regii vecini (Făgărașul pentru munteni, Țara Sepenicului și Pocuția pentru moldoveni). Părerea aceasta o are și Dimitrie Cantemir fără să o poată explica în același fel, neavînd cunoștința necesară de lucruri.
Nu numai atît, dar el parcă prevede anume descoperiri care s-au făcut în timpul mai nou și anume teorii care s-au putut stabili pe baza acestor descoperiri, cînd afirmă și continuitatea, la noi, a unei organizații politice din cea mai veche vreme.
