La 11 ambasadorul pleacă, după o ultimă slujbă la catolici și, petrecut de alaiul obișnuit, trece prin Ghermănești, Huși, unde-l întîmpină 150 de soldați, Trestiana, locurile de provincie avînd deci oarecare garnizoană; apoi pe lîngă codrii Chigheciului, din margenea Bugeacului, în mare nevoie de ostași cari să ajute, – paza tatarilor prădalnici fiind încredințată codrenilor, apărători ai graniței și hoți (v. haiducul Codreanu).
De la Huși, Mniszech se îndreaptă, prin Giurcani, Crețești, Oancea, Foltești, spre Galați, unde-l întîmpină ispravnicul Cantacuzino, cu care schimbă daruri, trimețîndu-se de acesta năramze, lămîi și două căprioare. La plecare, Cantacuzino își conduce oaspetele pînă peste Dunăre, la Măcin, oferind dulceți și cafea.
Interesant de notat mai este că, trecînd printr-un sat unde era o nuntă, ambasadorul roagă pe nuntași să joace, ca să vadă obiceiurile populare.
Venim acum la alt călător polon, contele Potocki, dintr-o foarte mare amilie.
Contele trece prin Moldova, mergînd la Constantinopol, în 1759. În vremea aceea domnia o avea Ioan Teodor Călmășul, devenit Callimachi, bătrînul foarte învățat care dăduse o creștere bună copiilor lui, cum se va vedea din altă călătorie. În ceea ce privește însă pompa, ni închipuim că bietul creștin, extraordinar de zgîrcit, va fi oftat de multe ori cînd se va fi hotărît să primească pe sol după toate normele costisitorului ceremonial: era doar, spune cronica contemporană, „fricos de frig”, – adecă stătea și vara lîngă sobă –, și „scump“. Dealtfel Potocki venise puțin cam fără voia domnului, care ar fi dorit să scutească spesele. Venind de la Hotin, pe calea cunoscută, el este întîmpinat la Tabăra, de hatman, cu peste 200 de soldați, ca și de postelnic, și de primul secretar al domnului. Acest secretar începe a fi ales dintre italieni și francezi: pe lîngă familia Callimachi a funcționat astfel un francez, de la Aix în Provence, om foarte de treabă, cu multă știință diplomatică și destule informații în ce privește lucrurile lumii, de la Roche: cel care primește pe poloni e însă levantinul Leonardi.
I se face lui Potocki un compliment în limba grecească, care ajunsese să fie limba protocolară. După complimentul în grecește se oferă cafeaua, dulcețile, și, după salutare, boierii se întorc cu făclii spre Iași. La 13 octombre, apar trupele moldovenești; secretarul aduce un cal și o carătă cu șase cai, oferind pentru suită doisprezece cai aleși. După aceasta alaiul se formează aproape cum am văzut mai sus: căpitanul de dărăbani eu 100 de „ruși“ ai lui, baș-ceaușul cu 100 de seimeni, baș-bulucbașa cu 100 de ulani, căpitanul de vînători cu cei 100 ai lui, căpitanul de tunari cu alți 100, aga cu 100 de albanezi, doi căpitani cu 200 de străjeri, căpitanul de strajă, „mareșalul“, cu secretarul domnului și boierii; apoi carăta principală, purtînd pe sol, cu doisprezece ciohodari, șase peici și șase haiduci ai oaspetelui. Muzicile cîntă, mulțimea se adună, și astfel ambasadorul e dus la gazda lui, Cantacuzino, care va primi mai tîrziu un inel în briliante. A doua zi, se face vizita obligatorie la franciscani. Întors acasă, solul găsește un dar din partea domnului, dar alcătuit din fructe și dulceți, iar boierii, cari se mai deprinseseră cu străinii de samă, vin să facă vizită polonului, – ceea ce arată că era acum mult mai multă libertate decît în timpurile vechi, cînd ei erau ținuți strict, ca nu cumva să spună lucruri defavorabile stăpînului.
A doua zi, la 16, se duce solul în audiență la vodă cu acest alai: maestrul de ceremonii, servitorii solului, scutarul lui, ținînd șapte cai de mînă, suita polonă, interpretul polon și cel moldovenesc, Leonardi. După aceea vine solul însuși: i se dăduse de domn un cal arăpese foarte frumos și, după obiceiul din Constantinopol, un servitor anume care să-i curețe spuma calului. Lîngă el este secretarul de legație cu șase peici, șase haiduci și douăzeci de ciohodari.
Se ajunge la curte, unde postelnicul, cu toiagul în mînă, conduce pe ambasador la vodă. Acesta era, nu în a treia odaie, ci la ușa ei, îmbrăcat în haine solemne, ca unul care cunoștea rosturile diplomatice mult mai bine decît tinerelul Matei Ghica. În odaie erau cele două fotolii. Dulcețile, cafeaua sînt aduse de șase copii de casă. Tot așa solul e parfumat cu miresme răsăritene. În odaia vecină e poftit alaiul împreună cu boierii. La un moment dat apar cei doi fii ai lui vodă: Grigore și Alexandru, cari au fost domni pe rînd, și prezintă omagiile lor oaspetelui. Audiența ține trei sferturi de ceas. Ambasadorul găsește pe domnul Moldovei foarte „respectabil”: vorbea perfect și latinește și italienește și avea foarte multă simpatie pentru poloni.
A doua zi Ioan Vodă vine la sol cu același alai – miliția, scutarul cu cei șapte cai, boierii, postelnicul călare cu toiagul de argint, cei 300 de străjeri domnești –, și iarăși clopotele oralului sună. Întrevederea durează numai o jumătatea de ceas. Urmeaz în ziua următoare, împărțirea darurilor: un ceasornic cu repetiție, o tabachere pentru domn, iar hatmanului, logofătului, postelnicului, suitei secretarului, 30 de galbeni. Suita s-a înfățișat perfect militărește pînă la împărțirea bacșișurilor, dar atunci fiecare și-a uitat demnitatea ca să-și ia cît mai mult partea. Iar la 19 solului i se dăruiește un cal, și domnul împarte ceasornice, blănuri, stofe.
Pe urmă ambasadorul urmează drumul obișnuit pînă la Galați, unde era ciumă (muriseră în acel an 1 200 de oameni). Acolo stă în biserica Precistei, unde-l păzesc zece ieniceri.
La întoarcere, în 1760, Potocki, care se îndemnase la astfel de petreceri, ar fi vrut să le mai aibă o dată, însă domnul cel zgîrcit cu nici un preț nu-i mai face alaiul, și prin urmare solul călătorește mai mult incognito. Totuși a venit prin Iași, găzduit în margenea orașului, probabil la Frumoasa, și a străbătut orașul în bubuitul tunurilor, în sunetul muzicilor, cu hatmanul în fruntea oștii. S-a îndreptat apoi către Polonia lui.
Merită un deosebit interes călătoria la București a lui Coloman Mikes, soțul Drusianei Bethlen, unul din ungurii cari la începutul secolului al XVIII-lea au cercetat țerile noastre, pe un timp cînd răscoala lui Francisc Rákóczy atingea și Muntenia lui Brâncoveanu și aici, ca și, mai ales, în Moldova, se stringeau exilații luptei contra imperialilor austrieci, mergîndu-se pînă la ideea lui Constantin Vodă Mavrocordat de a se scrie „occidental” o istorie a țerii și de a face la Iași un colegiu latin cu iezuiții unguri Carol Péterffy, Andreas Patay, Gheorghe Szegedy. Scrisorile lui din 1739 ni dau amănuntele drumului pe care l-a făcut, a persoanelor pe care le-a întîlnit în cale.
În iunie 1739 sosesc la București emisarii antiaustrieci Zay, Pâpay și Mikes, venind cu toții din Cernavoda. Domnul li trimete înainte oamenii săi, cu secretarul în frunte, și-i găzduiește la „o mănăstire“, unde și prînzesc. Mănăstirea e, neapărat, cea, cu totul nouă, a Văcăreștilor, zidită de Nicolae Mavrocordat, tatăl lui Constantin Vodă. Acesta i se pare chior, ce-i dreptul, dar foarte isteț. Cu carăta domnească văd ungurii orașul; sînt aduși și la Constantin, care era la „casa și grădina” din margenea orașului, – aceeași Văcărești. Stă însă, ca în vreme de război, supt corturi. Și un sol rus ce merge la vizir, trece prin București. Se dau oaspeților mijloace de drum mai departe.
A doua scrisoare, datată 21 iulie, e din Iași, Mikes a trecut prin Focșani, străbătînd locuri pustii, dar nespus de frumoase, pline numai de flori. Iarăși secretar domnesc, în preajma capitalei moldovenești, iarăși carătă, iarăși tabără și audiență. Primirea e bună, vrednică de un fost mare dragoman.
În a treia se oglindește plictiseala pentru îndelungata ședere în „acest oraș urît”, între boierii „ca urșii”, fără tovărășia măcar a lui Zay, plecat la Hotin. Mikes a vizitat cîțiva Cantacuzini, cu vulturul bicefal în stemă, dar nu i s-a întors vizita și n-a fost poftit la masă; lumea de la curte îi zice „măria ta”. Mitropolitul – Antonie – e de o amabilitate deosebită, și pentru că trimete rarități la masa străinilor, largă ca pentru zece oameni. Un „pater italian” mai ține de urît la prînz pribeagului. Preoți români vede Mikes cîte zece prin cîrciumi „în jurul butoiului“. Mănăstirile sînt „prăpădite“, casele, „de sat”. Cu toate ușurințile de negoț, pe care domnii nu le țin în samă, afacerile sînt în mîna „jidanilor și armenilor”. Altfel, loc frumos, flori, roade, vite bune și un Cotnar care biruiește cu mult bietul vin de Pitești al Bucureștilor.
Boieri, vreo zece, doisprezece mai mari; în dregătorii, grecii, țeranii prin păduri. În fruntea oștirii e „fratele unui cojocar grec bogat”. Îl recunoaștem pe acest frate al ciurcibașei Țarigradului: e Psiolul, Ipsilanti: fiul său Alexandru va fi domn, și ce domn de ispravă, „filozof”, reformator…
Lumea e gata de plecare, rușii venind spre Hotin; domnul pornește, nu se știe încotro, cu oastea: e Grigore Matei Ghica. De curînd a mai trecut un sol al țarului pe la el, spre tabăra turcească. Cu ce se poate apăra Moldova? Un pașă, cu patruzeci-cincizeci de oameni, stă la mijlocul a 1 500 de ostași ai țerii, cari i se par ungurului „păzitori de vite“. Tunurile crede el că „se pot umplea și cu nuci“. Logofătul și alți doi boieri sînt caimacami.
În august Mikes zugrăvește apoi lașul în turburare și frică, înaintea oștilor rusești care înaintează. Fuge cine poate. Jupănesele s-au ascuns în păduri. Cei doi fii domnești – Matei și Scarlat – s-au dus și ei, rușii fiind în țară. Ar voi să plece și străinul; îl asigură caimacamul. „De dimineață pînă seara umblă vorba de cazaci.” Vine însă vestea că vizirul a bătut pe austrieci și a luat Belgradul.
Frica e zugrăvită și în scrisoarea din 3 septembre. Averile se duc în biserici, Hotinul fiind acum al muscalilor. La 2 ale lunii s-a întors vodă, la 3 Mikes e primit la el. E gata a pleca, și-i pare bine.
Astfel la 18 septembre călătorul e iar în București. Pornise din Iași,– pe care era să-l lase, la 7 ori 8, iarăși domnul –, la 4, cu carătă domnească și doi călărași, turcii au fost bătuți și drumețul a tot dus frica hoților. Tot cîmp de flori, și lipsă de oameni. Pe Pâpay l-a aflat bine.
La 23 octombre se arată că fugarii ruși pradă și pe acolo. Domnul pleacă, și Mikes e greu bolnav. Vodă nu s-a supărat pe el, că nu-l ascultă.
Apoi la 15 mart 1740 se descrie iarna grea, începută încă de la 18 octombre. „Scumpete și lipsă”; luptă pentru pîne; preț mare al lemnelor; plictiseală, neprietenie; nici o poftire la prînz, și doar Mikes, crescut în Iași, cunoaște pe cutare boier încă de copil! Nici o convorbire despre domn cu străinii; se tem.
La 22 mai, scriitorul ungur arată că, „de o lună“, Constantin Vodă a plecat la Craiova să reocupe Oltenia, căpătată de turci prin pace.
Peste puțin va merge cu Zay la Rodosto, adăpostul turcesc al cauzei naționale pierdute. Pâpay a murit în „acest oraș scorțos”: „și-a sfîrșit pribegia“. Mai sînt în țară doar sași și un franciscan din Ciuc, care a trebuit să se îmbrace românește pentru că turcii 11 netezeau cu ciubucul pe față.
Să ne întoarcem cu treizeci de ani în urmă.
Pe cînd Mikes, Pekri și ceilalți pribegi se bucurau încă de găzduirea vechiului domn moldovenesc Nicolae Mavrocordat, care, „datu-li-au cărți de volnicie, și lor și oamenilor lor, să fie slobozi de toate supărările și, orice fel de trai ar face în țară, să n-aibă nime, despre vameși, nici despre pîrcălabi, nici o nevoie, pînă cînd Dumnezeu îi va scoate iarăși la moșiile lor” –, polonul, voevod de Chiev, Potocki pregătea o năvălire în Moldova, pentru a putea ajunge la regele Suediei, Carol al XII-lea, pe atunci așezat în margenea Benderului, în așteptarea răzbunării, pe care o dorea așa de mult, împotriva țarului învingător.
El întră pe la Cîmpulungul rusesc și Vijnița, pe cînd rușii 11 așteptau la Colomeia și așază pe ai săi în cvartire la Cernăuți. De aici, cu starostele de Roman, Grudzinski, el merge drept la Iași.
Boierul care-l primi în numele învățatului domn deprins cu ceremonialul diplomatic apusean prin funcționarea sa ca mare tălmaciu al Porții, fu însuși Nicolae Costin, corespondentul de odinioară al ungurului Károlyi, ales pentru aceasta ca unul care era bun cunoscător al limbii polone. La audiență Potocki fu dus a doua zi, cu alai de seimeni și peici: el și cei doi ofițeri ce-l întovărășeau erau călări pe cai turcești împodobiți. Vodă-l întîmpină în fața spătăriei și-l duse în „casa cea mare”, unde-i făcu loc la stînga, cea mai mare cinste după eticheta orientală. Amîndoi, domnul și palatinul, stătură în picioare, avînd fiecare „șlicele”, unul cuca, celălalt pălăria, în mînă. Vorbiră latinește, discursuri solemne, apoi Potocki și Grudzinski rămaseră în convorbire tăinuită cu Mavrocordat. În sfirșit curtea-i văzu ieșind, petrecuți de stăpîn, pînă la spătărie. Un „cal moldovenesc” fu darul pe care-l căpătă a doua zi oaspetele.
A patra zi, el pornea spre Bender: de aici era să meargă la Constantinopol, – unde ajunse la 24 iunie 1710, fiind socotit de unii ca pretendent la domnia Moldovei –, cu aga care venise anume pentru aceasta, iar moldovenii rămîneau să ție pe cei 3 000 de oameni din Cernăuți cu bani și cu „ialovițe”, cu vaci grase.
X. Călători englezi: Porter și Boscovich
Pentru epoca de la 1720–1730 înainte informațiile prin călători lipseau aproape cu totul, dar izvoarele de altă natură erau foarte numeroase și foarte bogate.
Cele cîteva descrieri pe care le avem pentru vremea aceasta sînt engleze, în legătură și cu călătoria lordului Paget, constituind un fel de capitol englez în istoria țerilor noastre oglindită în mintea străinilor.
Întîia, la 1728, este cunoscută, nu prin ce au spus drumeții, ci prin ce cuprind izvoarele interne românești cu privire la călătoria lor. Erau două „beizadele englezești“, cum spune cronica, doi lorzi, cari călătoreau, spune același izvor moldovenesc din secolul al XVIII-lea, cronica lui Amiras, ca să vadă lumea: „umblînd prin țeri, ca să vază țerile și obiceiurile țerilor”. Au fost întîmpinați la Iași de Grigore Matei Ghica, om foarte priceput și care jucase un rol însemnat în politica Imperiului otoman înainte de a căpăta tronul Moldovei; pe urmă a domnit și în Țara Românească, fiind îngropat lîngă București, la Pantelimon.
Găzduirea are loc la Frumoasa, unde fusese o mănăstire a lui Balica Hatmanul, – o rudă a Movileștilor –, mai veche și mai mică, mult mai puțin pompoasă decît cea de acum, care nici ea nu se înfățișează în forma clădită de Grigore Ghica, ci așa cum a fost prefăcută de Mihai Sturza, pe la 1840.
Postelnicul cel mare poartă grija oaspeților, cărora li se dă o masă acolo, la Frumoasa. Călătorii pleacă apoi în Polonia, petrecuți cu cinste pînă la hotare.
Pe atunci era foarte greu ca o scrisoare diplomatică să meargă sigur, și domnii noștri, făcînd această îndatorire reprezintanților europeni din Constantinopol, deveneau foarte prețioși pentru ei, în afară de faptul că mare parte din informațiile Porții asupra lucrurilor din Europa veneau prin acești observatori ai împărăției. Dealminteri ai noștri chiar aveau pe atunci preocupații pe care nu le cunoaștem pînă atunci. Cronicile încep să cuprindă informații privitoare la lucrurile europene: Constantin Căpitanul Filipescu vorbește de Cristofor Columb și de Luther; urmașul lui, Radu Popescu, pe vremea lui Nicolae Mavrocordat, dă știri despre lucrurile apusene, din Germania, din Franța; în Moldova, Ioan Neculce, hatmanul lui Dimitrie Cantemir, comandantul armatelor moldovenești în lupta de la Stănilești, care pe urmă a întovărășit pe stăpînul său în exilul rusesc și a stat o bucată de vreme acolo, pomenește, nu numai de lucrurile din Rusia, pe care le putea cunoaște direct, ci și de lucruri generale europene.
Dar interesul apusenilor revine asupra noastră pe altă cale: războiul între turci și casa de Austria, purtat tot de Eugeniu de Savoia, care a dat împăratului, o bucată de vreme, victorii pe care cu generali specialiști poate nu le-ar fi repurtat. În noul conflict, care se mîntuie cu pacea de la Belgrad (1739) și prin care am recăpătat Oltenia pierdută la pacea din Passarowitz (1718), s-a amestecat și Rusia. Rușii au intrat în Moldova cu generalul Münnich, care a lăsat și o descriere a campaniei […]
În războiul acesta rușii erau foarte siguri că Moldova va încăpea în stăpînirea lor, precum austriecii erau siguri să poată reuni cu Oltenia principatul muntean întreg. N-au izbutit, căci a venit intervenția puterilor neutre din Apus, între altele intervenția engleză, și aceasta a adus, după „beizadelele” despre care a fost vorba, prin 1737–8, alți călători englezi.
Unul dintre dînșii este agentul Fawlkner, în legătură cu reprezintantul Angliei la Petersburg și ministrul aceleiași puteri la Constantinopol. Altul, John Bell d‘Antermony, însărcinat cu serviciul de curier, care, spre deosebire de ceilalți, a făcut însemnări, foarte scurte, despre călătoria lui.
