Boierii sînt mai bine așezați și foarte îndatoritori. Ispravnicul grec de la Cîineni dă mijloacele de transport cu porunci inexorabile către țeranii lui. Lîngă Argeș cocoana Ilina Agoaia stă pe divan, între cinci, șase roabe, în rochia ei de muselină „cu mîneci lungi, răscroită pînă la sîni și legată à la Campbell, strînsă la picioare ca un pantalon, o bucată de muselină supt talie, pe cap c căciulă înaltă, turtită, cu canaf de aur, tulpan pe frunte și cosițele pe umeri”. Are „o mantie de mătase azurie cu margenile de blană și mîneci scurte, terlici de piele galbenă supțire în conduri pe care-i scoate cînd se așază turcește pe divan”. Pe lîngă copilul ei de patru ani crește pe unul răscumpărat de la turci. Servește ea însăși a doua zi șerbetul de trandafir. La Pitești, cu prăvăliile grecești, ispravnicul, foarte bine crescut, vorbește franțuzește, – Agoaia, firește, nu. La Colintina, cu casa Ghiculeștilor, gazda lipsește; soldații austrieci ai prințului de Coburg nu lăsaseră decît un divan de paie. La București, cu negustori evrei, greci, dar și nemți, nu se află ospitalitate în casele care nu-i par frumoase tînărului englez.

    Lîngă Pitești, în ziua de 18 iulie, Marritt a găsit alaiul de călătorie al ambasadorului englez la Constantinopol, Robert Ainslie, plecînd spre țara lui. De pe urma acestei călătorii a rămas frumoasa lucrare a pictorului italian Luigi Mayer, după care s-au publicat planșele din 1801–6.

    Între altele se reprezintă sala de recepție a curții din București, cu tronul pe șase trepte, purtînd „turaua” sultanului și pe părete, sabia de stăpînire, tuiurile fiind ținute în mînă; se vede în față, cu obișnuitul ceremonial, ambasadorul și suita lui, cîțiva boieri, slugile cu fructe pe farfurii. Se prezintă și pe dinafară aspectul acestui palat, lîngă care, la podul Dîmboviței, și două felinare.

    Un finlandez, Orraeus, medic, se află la Iași supt steagurile rusești între 1769 și 1772. Știe și ce se petrece la Galați, unde e un nou port, și pomenește lupta generalului Fabriciani cu turcii, prinderea de ruși a lui Constantin Vodă Mavrocordat. La Iași, vede venind din Botoșani soldații împărătești cu prizonieri tatari. Dar ce-l preocupă mai mult, e teribila ciumă. Ea atinge și pe ruși, al căror spital e la curte. Mor husari, infanteriști. Generalul comandant Stoffeln, care n-a cutezat să evacueze orașul, neavînd ordine și în fața protestului boierilor, cari se tem să nu vie turcii, se retrage la via mitropoliei. unde și pe dînsul îl culege boala. Rumiențov, generalisimul, voia totuși să ieie cvartir în oraș, care e golit de trupe, mutîndu-se și spitalul la țară. Și farmacistul, cu familia lui, piere. Medicii greci nu pricep nimic, și unul spune că pentru jumătate din Moldova n-ar merge la ciumații de la Sf. Spiridon. Aga ascunde cazurile.

    Orașul se pustiește aproape; fug și surugiii cari aduseseră pe străini. Din 2–3 000 de locuitori, restul fiind la munte, mor peste 800. Se dau știri groaznice: „Moldoveni mai săraci, cari aveau rude bolnave de ciumă, ca să nu fie suspectați, îi duceau pe furiș în pădurile cele mai apropiate. După ce-i așezau pe paturi de iarbă și veșminte, îi depuneau în locuri umbroase. Aproape de ei li puneau un vas cu apă și ceva de mîncare, și astfel îi lăsau pe nenorociți în voia soartei. Dacă aveau ceva cunoscuți, cărora să li fie milă de dînșii, îi mai cercetau și li îndeplineau ce li lipsea, mai ales apa. Cei mai în putere își culegeau singuri vreascuri pentru foc. Cînd mureau, erau îngropați pe loc de ciocli. Dar foarte adeseori erau părăsiți și, în putrezire, erau sfîșiați de cîini, mîncați de viermi sau rupți de fiare”.

XVI. Călătorii din timpul războiului de la 1789 la 1793

    Înainte de a trece la călătorii din timpul noului război, cîteva cuvinte despre rostul acestui război însuși.

    Am spus că era făcut ca să se împartă Turcia. Convenția era foarte clară: la război și la împărțire trebuiau să colaboreze austriecii și rușii. Cei dintîi, cît au trăit, au avut obiceiul să încheie tratate de alianță în așa fel ca războiul să-l poarte cît mai mult alții, iar la pace ei să aibă o parte cît mai largă. Armata austriacă s-a purtat mizerabil. S-a îngrijit să intre întîi în Moldova, considerată ca nouă Bucovină, de conivență cu domnul de atunci, Alexandru Ipsilanti, un bătrîn care s-a lăsat prins lîngă Iași după un simulacru de luptă. Chipul lui se vede săpat pe piatră și acum, la Brünn, deasupra unei porți a casei unde a stat prizonier, cu ișlicul caracteristic al domnilor fanarioți pe cap, cu luleaua în gură și tot în legătură cu exilul lui am găsit la Viena o prăvălie cu firma „Zum Fürsten Ypsilanti“, avînd portretul în firmă.

    Folosindu-se de înțelegerea cu domnul, cu mitropolitul Leon, care știa limba franceză, avea o bibliotecă și întreținea relații de prietenie cu cineva care a jucat în țara lui un foarte mare rol, anume Dosoftei Obradovici, începătorul literaturii sîrbești. Austriecii au intrat deci în țară și au ocupat Moldova pînă la Siretiu, de unde s-ar fi întins foarte bucuros și mai departe, dacă partea dintre Siretiu și Nistru n-ar fi fost ocupată de ruși. Cartierul general al imperialilor era la Roman, și avem o serie de acte de acolo, redactate românește și iscălite de ofițeri nemți adesea cu litere chilirice: o întreagă literatură oficială cu această înfățișare bizară.

    Cînd a fost vorba să treacă însă în Muntenia, unde erau turcii, prințul de Coburg a înaintat cu toată încetineala posibilă, așteptînd ca rușii să dea o luptă mare. A pătruns apoi pînă la București și a așteptat din nou să vadă dacă n-are a face cu un inamic încă periculos. Pe urmă a trecut și în Oltenia, și un scriitor francez, Salaberry, ni va spune cum au. administrat austriecii acolo și în ce relații au stat cu boierii.

    Ocupația austro-rusă a durat pentru Muntenia pînă la 1791, iar pentru Moldova pînă la începutul anului 1792. Intenția era să nu plece, nici unii nici alții. Dacă au plecat totuși și unii și alții, aceasta se datorește revoluției celei mari. Cind au început turburările în Franța, s-au unit Austria, Prusia și Rusia pentru a împiedeca spiritul revoluționar de a se întinde în Europa centrală, și, de aceea, și numai de aceea, austrieci și ruși au fost siliți să iasă din țerile noastre.

    Boierii, cum se va vedea prin călătorii ce se vor aduce înainte, s-au împăcat cu regimul ocupației; însă, pentru onoarea lor, trebuie să spunem că, pe lîngă cei cari danțau cu rușii și austriecii, cari jucau cărți cu rușii și austriecii, cari colaborau la aceeași operă conjugală cu rușii și austriecii, erau și oameni cu simț mai înalt de viitorul poporului lor. Și, precum în războiul precedent, la Congresul din Focșani, în 1770, anume boieri munteni, alături de alții cari cereau alipirea de Rusia, au trimes delegații lor și prin aceștia au înfățișat presupusele noastre tratate cu turcii, tratatele lui Mircea și Vlad, falsificate anume ca să capete o situație superioară situației lor din acel moment – tratatele acelea sînt într-adevăr falșe ca formă, deși ceea ce se spune în ele era drept, – precum au cerut să dea țerii un domn român, care era să fie Ștefan Pîrșcoveanu, tot așa și de astă dată boierii munteni au prezintat un program de refacere a țerii în sensul libertății și independenței viitoare.

    Căci din toate cele expuse pînă aici se desface, cred, o convingere: pe lîngă că nu eram așa de răi cum ne judecă unii oameni care nu văd ce e acasă la dînșii întîi, este absolut falș că noi, în materie de cultură și de politică, am fost necontenit mînați înainte de alții și că n-a venit nimic din fondul nostru propriu. E absolut falș. Avem în spiritul poporului nostru o tendință spre inițiativă pe care Statul, croit după sistemul napoleonian, o înăbușe, dar care este capabilă să se ridice din nou. În artă, am unit influența orientală cu cea occidentală și cu fondul nostru propriu, creînd forma originale: grecii chiar recunosc, la Muntele Athos, în picturile de acolo, genul „moldo-valah”, absolut deosebit de genul lor propriu. Tot așa în materie politică a fost o colaborare de cugetare politică proprie nouă. Nici Regulamentul Organic, nici Convenția de la Paris nu ni-au fost hărăzite fără să fi vrut noi: toate acele vechi hatișerifuri, toate acele constituții următoare au venit din agitația pornită în mijlocul boierimii noastre.

    Ca să se vadă care era mentalitatea acestor boieri, iată ce cereau ei pe vremea aceea, înainte de tratatul din Siștov, cu austriecii, la 1791, înainte de tratatul din Iași, cu rușii, la 1792. După un text păstrat în însemnările lui Hammar, fost consul la Iași, mai tîrziu vestitul istoric al Imperiului otoman, boierii Țerii Românești declarau că nu voiesc ca țara lor să fie mai departe asimilată cu un pașalîc; decît să ajungă la ce a fost înainte, mai bine să-i apuce o catastrofă cosmică, să se cufunde ca Lisabona și Lima. Și iată dorințile lor: cetățile turcești de pe malul Dunării să fie distruse și locul să se dea înapoi. Domnul să fie ales de cele trei stări: nobilii, clerul și starea de jos, care cuprindea și negustorimea și țerănimea noastră. Dealminteri și de Ligne, ușuratec cum era, cu gîndul la „formos coconitza”, spunea că: mai bine decît să fie domni străini, să se aleagă în Principate doi boieri cari să domnească trei ani.

    Tributul să fie numai trei sute de pungi, cum zicea tratatul din Chiuciuc-Cainargi, care mai interzicea să se ia furnituri în natură plătite cu un preț arbitrar. Și să nu vie un turc să-l ia, ci să meargă doi boieri la Constantinopol, cari să nu-l remită cu mîna lor, ci prin ambasadorul Austriei sau Rusiei. Să nu se ceară apoi nici provizii, nici vite, de turci. În sfîrșit țara să aibă mijlocul de a se apăra ca să nu mai treacă toate ostile pe aici, ci fiind supt dubla proteguire a vecinilor creștini din Răsărit și Apus, imobilizînd astfel tendința de anexiune a unora prin alții, noi să avem, în calitate de țară neutră, miliția noastră cu care să putem apăra teritoriul românesc.

    Astfel între cererile boierilor de la 1780–90 și ceea ce au realizat generațiile de la 1821, 1834 și 1848, nu este o deosebire esențială. Se simțea încă de atunci că se apropie ceasul pentru independența românilor din Principate și ca o consecință mai depărtată unirea neamului.

    Un emigrat, francez, Salaberry, ni dă prețioase știri despre Oltenia supt ocupația austriacă în 1791. Venind pe la Cerneți, e dus de un caporal de jandarmi austriac la un boier, pe al cărui argat călăuzul îl snopește în bătaie; a doua zi boierul însuși spune că, „după felul brusc cum sosiseră, i-au luat drept ofițeri germani iar, de ar fi știut că erau străini, li-ar fi oferit odaia sa însăși”; îndată se aduce cafea, dulceață, țuică, și se dau pui fripți pe cale; cînd oaspetele întinde soției boierului, îmbrăcată după moda orientală, cu bufuri de muselină la sîn, mîna, ea o duce la inimă: „recunosc”, spune călătorul, „că felul ei de a saluta era mai nobil și mai afectuos ca al mieu”.

    Pe drumul rău, unde trăsura se cerea necontenit sprijinită, pretutindeni ajută bucuros „bunii români”, „bieții români”, din satele mărginașe, scutite pentru aceea de dări. Nu primesc nici o plată, și pînă și bătrînul zdrobit de vrîstă vrea să aducă și el un folos. În bordeie afumate, lumea se culcă pe zdrențe, adesea flămîndă. Și Salaberry îi compătimește cu atît mai mult cu cît la acești oameni năcăjiți recunoaște toga romană și sandalele de la curtea lui August.

    La Craiova, boierii vorbesc și franțuzește, ba chiar „destul de bine”, dar portul oriental îl păstrează și femeile, care-și acopăr capul cu bucăți de stofă neagră, roșie, cu podoabe de flori și chiar cu pietre scumpe; în mîni se învîrt mătăniile. Jocul de cărți singur, mai ales „faraonul”, e pretutindeni introdus. La masă se mănîncă așezați peste picioare, bărbați și femei: a constatat-o fiind poftit la prînz la Barbu Știrbei, președintele Divanului, cel cu călătoria la Karlsbad, care-i pare un mare mîncău: „Bombance dans le Roi de Cocagne”. La bal se joacă hora. Călătorul vede și o nuntă după datină în biserica zidită de Știrbei.

    La București sînt „trei sute șeizeci și cinci” de biserici. Salaberry, cu scrisori de la contele Filip de Coburg, află o bună întîmpinare la comandantul militar, generalul Enzenberg. Pe Podul Mogoșoaii trec rădvane de Viena, precedate de masalale. Aici vede aceleași femei cu mișcările elastice „ca de pisică”, aceiași boieri fumîndu-și ciubucul și iscălind hîrtiile în palmă. Cunoaște pe Ioan Cantacuzino, mare dușman al turcilor, pe vistier, pe „originalul” Cîmpineanu, care „fusese la Spa cu un ofițer rus”.

    Apoi, pe la Zimnicea, călătorul francez trece Dunărea.

    Între călătorii acestui timp este și un sas ardelean, Frederic Murhard. Călătoria lui nu s-a publicat niciodată în întregime: s-au desfăcut din notele tui numai anume elemente publicate la 1802 într-o carte germană.

    Înainte de a spune ce arată el despre noi e de folos să se noteze că sași din Ardeal cari să fi călătorit la noi puțin înainte de secolul al XIX-lea nu se Întîlnesc, pentru că marele negoț pe care-l făcuseră vecinii noștri prin Țara Românească și mai puțin prin Moldova, negoțul acesta ține pînă la sfîrșitul secolului al XVI-lea și foarte puțin și în cel al XVII-lea. După aceea, sașii negustori se obosesc și, pe de altă parte, țara noastră este năvălită de comèrtul oriental, iar apoi și de comerțul venit de-a dreptul din Occident. Înainte, mărfurile din Apus treceau prin Ardeal, și sașii erau mijlocitorii între fabricanții din Europa centrală și din Țerile de jos, unde se făcea mai ales postavul, și între regiunile noastre. În secolul al XVII-lea, însă, pe de o parte, vin modele de Țarigrad și, pe de altă parte, producătorii din Apus încep a trimete direct mărfurile lor, sau ele se cumpără la Breslau, iar cu deosebire la bîlciul de Lipsca, – cum am mai spus –, bîlciu la care vin o mulțime de negustori cărora li se zicea greci, dar cari erau numai în parte de această națiune, foarte mulți fiind români din Macedonia, și cari aveau la noi străzile lor de comerț, ca, de pildă, strada Lipscani, unde se desfăceau mărfurile aduse din bîlciul de la Lipsca, pe lîngă strada Gabroveni, unde erau negustorii din Gabrovo, în Peninsula Balcanică.

    Călătorul de care urmează să vorbim acuma nu este deci negustor, ci un teolog, un intelectual. El vine prin vama Cîineni, și vorbește, cum fac toți pînă și prin anii 1850–60, cum a făcut și regele Carol în notele lui, despre căruța de poștă și surugiul cu haina pitorească.

    Înaintînd în țară, el vede sate sărace, bordeie acoperite cu stuf. Se interesează cu privire la originea locuitorilor, și i se spune că sînt de două feluri: unii sînt vechi băștinași, iar ceilalți veniți din Ardeal, „ungureni”.

    Sînt, de fapt, în regiunea munților foarte multe sate care au locuitori „ungureni”; așa, de exemplu, pe lîngă Mîneciul-Pămînteni, și Mîneciul-Ungureni, în regiunea de sus a Teleajenului. Murhard a întrebat deci pe ungureni de ce s-au mutat din Ardeal, și i s-a răspuns – și aceasta constituie un element nou și interesant – că tot mai bine este în țara aceasta nouă, cu pămînt larg. Ei se plîng într-adevăr că sînt expuși tuturor abuzurilor ispravnicilor, dar, cînd ispravnicii se prea întrec, fug la munte, un avantagiu pe care nu-l aveau în Ardeal, unde era sistemul sigur de a vina pe contribuabili.

    În ce privește pe domn, călătorul ni spune că lumea de jos n-are decît o singură prețuire: domn bun este acela care pune biruri puține. Domn rău este acela care pune biruri multe. În special pe vremea aceea era o foarte puternică și generală plîngere împotriva lui Vodă Hangerli, om care nu prea avuse legături cu țara noastră, ci fusese numit într-o vreme cînd cuca se dădea oricui fusese dragoman la Constantinopol. Cum, pentru a fi numit, făcuse multe datorii, el pusese birul văcăritului, împotriva căruia țipau mai ales boierii pentru că era singura dare care-i atingea și pe dînșii. S-au ridicat deci toți împotriva lui Hangerli, l-au pîrît la Poartă, și domnul abuziv a murit asasinat, la bucurești de trimisul sultanului, în mijlocul slugilor sale, aruncîndu-i-se cadavrul în curte (1799).

    Văcăritul clin acel an era de zece lei de fiecare cap de vită.

    Se mai vorbește pe lîngă aceasta de industria de casă, ce juca pe vremea aceea un rol foarte mare, casa țeranului fiind un mic atelier, iar casa boierului un atelier foarte mare, unde lucrau țiganii împărțiți după meșteșugurile lor. În sate, bărbatul lucra casa, mobilierul, uneltele de muncă; femeia tot ce era necesar pentru îmbrăcăminte. Și ceea ce merită a fi reținut este că, în vremea aceasta veche, săteanca lucra mai Tiber la înfloriturile cele frumoase, pentru că nu era îndatorită la munca cîmpului. Sistemul de a scoate femeia, de multe ori. bolnavă, gravidă, la această muncă, barbaria aceasta aparține secolului al XIX-lea, și sistemului latifundiar inaugurat la 1829 înainte, cînd, prin tratatul din Adrianopol, s-a permis vînzarea grînelor noastre în largul Europei, pe cînd înainte ele se puteau vinde numai turcilor, cari n-aveau nevoie de cantități prea mari. De atunci a venit lăcomia de pămînt a tuturor capitaliștilor, stoarcerea rasei pînă la copilul cel mic și la bătrînul și bătrîna care abia se mai pot ținea în picioare.

    Călătorul, trecînd prin regiunile argeșene observă că în Argeș se găsește aur, și vorbește cu acest prilej de minele care nu se exploatează la noi.

    Piteștii sînt străbătuți în treacăt. Era un tîrg pe atunci. În regiunile acelea umblau foarte mulți hoți. Sinaia, care este ce știm, astăzi, era numai o mănăstire pierdută în codri, pe unde hălăduiau atîția tîlhari, încît nu se risca nimeni să treacă pe acolo, și drumul Ardealului mergea pe valea Teleajenului, pe la Bratocea, relativa înflorire a Vălenilor de Munte fiind datorită acestor împrejurări.

    Arnăuții, spune Murhard, au fost trimiși în urmărirea hoților, și se adauge că erau 1 200 în poteră pe vremea lui Vodă Moruzi.

    Călătorul sas ni mai dă o statistică a țiganilor, cari ar fi fost 50 000.

    De la Ploiești el se îndreaptă spre București, trecînd prin sate proaste și regiuni băltoase. Face o socoteală cît a cheltuit în drumul pînă în capitală: cincizeci de lei vechi.

    În descrierea lui scurtă, sînt ici-colo unele observații care pot fi socotite interesante: de exemplu cum se bătea la falangă, sau, cînd se arată deosebirile de dialect ale ardelenilor față de cei de aici, se relevează că, pe cînd „Măria Ta” se zice la orice domn de pămînt, ca și la orice reprezintant al autorității dincolo, la noi „Măria Ta” e vorbă mare și nu se cuvine decît lui Vodă.

    De la acest călător ardelean trecem la doi scriitori cari scriu nemțește, deși unul e de origine grec, iar celait ungur. Grecul se cheamă Gugumos, și era ofițer, în serviciul regelui Bavariei, unde cîte un grec s-a așezat deci la sfîrșitul veacului al XVIII-lea, dar mai ales pe la mijlocul veacului al XIX-lea (un Hangerli, fixat la Berlin, a jucat un rol important la curte).

    Gugumos a fost în regiunile noastre pe vremea războiului pomenit, fiind întrebuințat în calitate de curier, trimes marelui vizir la Șumla: deși bavarez se pare că, în acest timp, făcea parte, sau din armata austriacă, sau din cea rusească. Cunoaște ofițeri și diplomați în serviciul Rusiei, ei înșii de origine grecească, un Barozzi, levantin, un Melissino, în legătură cu marea și bogata familie Cantacuzino din Muntenia. La Șumla, unde era marele vizir, mergea cu propuneri de armistițiu.

    Plecat din București la 19 mai 1790, el trece pe la Florești, sat vechi din secolul al XV-lea, unde familia Cantacuzino are locuința ei lîngă o bisericuță destul de veche. Aici întîlnește pe generalul Splényi, de origine ungur, întrebuințat multă vreme în administrația Bucovinei, cît a durat regimul militar după anexiunea din 1775, și, adaug, avem unul din cele mai interesante documente privitoare la Bucovina după anexare în rapoartele acestui general. După aceea trece la Mărtinești, unde se dăduse, de curînd, o mare luptă. Într-o căruță pornește în galop spre Dunăre. Întîlnește în drum arnăuți intrați în serviciul Rusiei, cari trădaseră pe domn. Cîte unul făcea și comerț. Mai departe își amintește de marele dragoman Mavrocordat care fusese în Germania îmbrăcat ca negustor și locuise o bucată de vreme la München: cu el călătorul avuse legături personale, primind de la dînsul în dar parfumuri orientale, pe atunci un semn de deosebită atenție.

    Avem apoi cîteva cuvinte despre Silistra, despre Brăila, Izmail și Călărași.

    Ca izvor pentru acest război Gugumos este însă desigur foarte important, căci se găsesc la sfîrșitul cărții lui o mulțime de considerații strategice.

    El vorbește și de ofițerul Karaczay, care, deci, a venit cam în același moment la noi, unde se pare că a fost așezat un timp, ori a trecut ca negustor deseori, ori, în sfîrșit, a întreținut legaturi de afaceri dese cu țerile noastre, dat fiind că informațiile din lucrarea iui, ieșită foarte tîrziu, cuprind și o mulțime de lucruri mai noi decît datele încheierii păcilor din Siștov și Iași. Dar, pentru că primul lui contact cu țerile noastre datează de la 1790, îl numărăm tot împreună cu acești călători.

    Lucrarea lui, apărută, fără an, după 1812, la Viena, supt titlul Beyträge zur europäischen Länderkunde, Die Moldau, Wallachey, Bessarabien und Bukowina, este una din cele mai interesante cărți privitoare la Principate. Autorul are cunoștinți foarte adinei asupra vieții claselor rurale, cu o judecată dreaptă asupra valorii reale a populației noastre.

    Apoi Karaczay se pare că era desemnator și bun colorist, fiindcă găsim figuri interesant reproduse, porturi bărbătești și femeiești, din părțile Neamțului, o păreche de săteni cari iese de la cununie etc.

    Se dă întîi o serie de statistici, care sînt într-adevăr folositoare. Se vorbește de producția oilor în părțile noastre: 130 000 de oi se vindeau din Muntenia în fiecare an, 70 000 din Moldova, cu prețul numai de 2 lei oaia. Boi se exportau la sfîrșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XIX-lea 60–70 000 pe an; cai între 20 și 30 000. Erau așa de multe vite în Moldova, încît furarea unei părechi de boi nu prezintă o importanță prea mare, din care cauză se furau cam 20 000 de boi pe an.

    În alt domeniu economic, e vorba de vin, arătîndu-se că producția Moldovei se suia la patru milioane de măsuri pe an. Albinele aduceau țerii 60 000 de lei. Din salitra Basarabiei se vindeau 2 000 de ocă la Constantinopol, dar, de cînd se pierduse Soroca, evident că nu mai era același lucru.

    Sînt știri și cu privire la populație, care merită să fie reținute. Karaczay se ocupă în rîndul întîi de Moldova, unde socoate 600 000 de locuitori, dintre cari 233 000 la 1812, cînd rușii au luat Basarabia, rămăseseră dincolo de Prut. În Iași sînt 6 000 de case, din care numai 300 de piatră; locuitorii, 20 000. Se numără trei băi publice, amănunt care merită să fie reținut. La Galați apoi se dau 5 000 de locuitori, la Botoșani 1 000 case, ceea ce face 5 000 de oameni, la Hotin 20 000 de locuitori, la Izmail 10 000, la Tighinea 18 000, la Cetatea Albă 15 000, la Chilia 6 000 – ceea ce arată că pe vremea turcilor orașele basarabene erau relativ mult mai prospere […]

    În Țara Românească, populația Bucureștilor este de 60 000 de locuitori, a Brăilei de 30 000, a Giurgiului de 18 000.

    Pe lîngă aceasta este o statistică cu privire la Bucovina din 1811, în care se vede că populația provinciei era compusă din 226 486 locuitori, dintre cari numai 3 414 evrei. Și aici ca și-n alte izvoare, precum descrierea lui Splényi, pe care n-o putem considera ca opera unui călător, fiind un raport administrativ, dar din care vom trage folos, în comparație, aiurea, nu se face deosebire între populația ruteană și cea moldovenească. Firește că erau ruteni în număr mult mai mic, căci ei au venit colonizați de austrieci, gonindu-i sărăcia din Galiția. Aici erau catolici, în Bucovina se făceau ortodocși pentru a beneficia de averea fondului religionar. Astăzi toată regiunea de la Prut în sus e locuită în majoritate de ruteni, cari, deși vorbesc rusește, au păstrat vechiul costum moldovenesc mai bine ca noi, iar numele satelor și familiilor sînt din cele mai vechi și mai frumoase românești: unii bătrîni își aduc aminte că, abia cu cîteva decenii în urmă, se vorbea încă românește în casa lor.

    Dar, mai ales, Karaczay, are multe pagini privitoare la viața țeranilor. Constată că sînt voinici și frumoși, deși înseamnă că anumite boli urîte sînt cunoscute la sate, și se întind.