La 1692, în vară, Marsili este iarăși la noi. Și avem, din 1694, o întreagă corespondență între dînsul și foarte învățatul boier Constantin Cantacuzino Stolnicul, unchiul lui Brâncoveanu și fratele lui Șerban Cantacuzino, omul de foarte mare influență care o bucată de vreme a condus politica munteană supt stăpînirea nepotului său, pînă ce, crescînd și copiii domnului și ai lui Cantacuzino, a început acea ură între părinți de unde a rezultat căderea Brâncoveanului, suirea lui Ștefan Cantacuzino, fiul lui Constantin și, de pe urma. sistemului de intrigi pe care Cantacuzineștii îl inaugurează, și pieirea întregii familii.
Constantin Cantacuzino făcuse studii la Constantinopol și la Veneția. Avem carnetul lui de student pe cînd urma la Padova, unde a stat o bucată, de vreme, – carnet scris în românește. Știa italienește foarte bine ca și latinește, și-l interesau lucrurile de istorie: începuse o istorie critică a românilor,, pe care n-a dus-o pînă la capăt. Așa încît Marsili avea cu cine sta de vorbă.
Întrebările lui Marsili și răspunsurile lui Constantin Stolnicul, păstrate la Bologna, au fost tipărite de două ori: o dată de mineși, după cîțiva ani, fără să se știe de aceasta, în publicația Muzeului din Saraievo. Sînt răspunsuri, de cea mai mare importanță, care au servit și pentru a stabili că el, Constantin. Stolnicul, este autorul cronicii de care a fost vorba mai sus.
După aceste lămuriri privitoare la Marsili, venim la scriitorul italian carea dat o întreagă lucrare despre principatul muntean și numai despre acest principat, pentru că în Moldova nici n-a călcat măcar, deși va fi primit lămuriri subsidiare de la boieri cari pe vremea aceea erau în continue legături cu Moldova. Căci, de fapt, Constantin Brâncoveanu se poate zice că era adeseori și domn în Moldova cum a dorit să se așeze prinț în Ardeal, unde cumpărase moșii și avea castele: el își măritase o fată, domnița Maria, cu un fiu al lui Duca Vodă, Constantin (Duculeț), și, cîtă vreme acest tînăr a fost domn, voința Brâncoveanului era îndeplinită și peste Milcov.
Totuși, deși nu se putea să fie boier muntean care să n-aibă cunoștință de Moldova, deși totuși învinșii în luptele politice din Moldova și toți partizanii lui Duca Vodă cel tînăr căutau refugiu la București pe lîngă Brâncoveanu, Antonio Maria del Chiaro evită să dea vreo informație privitoare la cealaltă țară românească. Cartea lui, Istoria délit moderne rivoluzioni della Valachia, e consacrată numai principatului muntean.
În ce împrejurări a cunoscut acest principat? Domnii noștri, încă din veacul al XVI-lea, aveau nevoie, pentru legăturile lor cu străinătatea, de o cancelarie latină, ungurească sau italiană, de secretari cari să cunoască aceste limbi. Secretari de aceștia se întîlnesc și în Moldova și în Muntenia necontenit: o fixare a listei acestor secretari ar face parte dintr-un capitol de istorie culturală care n-ar fi lipsit de folos.
Pe lîngă aceasta Brâncoveanu nu întreținea numai relații politice cu Apusul, ci, în același timp, și relații economice, avînd o mulțime de bani depuși la Veneția, la monetăria de acolo, care făcea și funcție de bancă, așa-numita Zecca, vestită în tot Orientul, care mai de mult își trimetea banii la mănăstirile răsăritene, la Sfîntul Sava din Ierusalim, de pildă – de unde mitocul Sfintului Sava din Iași supt Petru Șchiopul, care-și avea un depozit acolo. După moartea Brâncoveanului a fost chiar un proces între agenții Doamnei Marica, Nicolae Caragiani, Gheorghe din Trapezunt, reprezintînd interesele familiei, și intre fiscul turcesc, car dorea să aibă toată averea celui care fusese condamnat pentru trădare și urma să i se confisce tot. Și, pe lîngă aceasta, bănuim că Brâncoveanu era amestecat în exportul foarte însemnat pe care-l făceam către Veneția și în importul nostru, mai puțin important, din acest oraș: stofa scumpă cu care se îmbracau boierii și jupănesele, desigur, oglinzi, apoi hîrtia groasă, lustruită, care se fabrica anume pentru aceasta.
Ce-o fi făcut Del Chiaro înainte de a veni la noi, nu putem ști. Lucru mare în țara lui desigur n-a fost. Cartea însă e plină de informații prețioase, puțin cam fără ordine expuse, pierzînd firul, reluîndu-l, ba alteori pierzîndu-l fără a-l putea relua. E împărțită în două părți, și împărțirea nu e tocmai comodă. Căutăm deci a fixa capitolele mai metodic.
La noi pare a fi venit la 1709. Într-un loc spune că la 1710 a făcut drumul de la Belgrad la București, dar se poate să fie o confuzie și din cauza datei cînd se începea anul în Apus și la noi (noi începeam la 1 septembre). În București a fost imediat angajat de domn, care avea toată încrederea într-însul, ca și cei doi frați ai lui Șerban Vodă, Constantin și Mihai Cantacuzino, acela care a făcut biserica Colței, – inscripția care-i pomenea numele fiind ștearsă cu ciocanul, pentru că Mihai fusese executat de turci.
Ei poftiau de multe ori la masă pe străini și-i încredințau secrete de stat; probabil că era invitat și pe la moșiile acestor boieri, pentru că el cunoaște nu numai Bucureștii, dar și viața țerănească, datinile țeranului nostru.
Evident însă că nu toată lumea avea aceeași simpatie pentru secretarul italian, care părea puțin cam caraghios în felul lui de a se îmbrăca, nevroind să se orientalizeze: umbla cu tricorn, cu haină apuseană, cu bețișorul de stradă, și, avînd și un temperament sanguin de se înroșea răpede, lumea-l poreclise „Curcanul”.
Vom începe cu ce este mai puțin important la dînsul, care este partea istorică, expusă rău. Del Chiaro avea cunoștință că sînt cronici muntene în manuscris și că ele au fost alcătuite în legătură cu interesele deosebitelor familii. De fapt era o cronică pentru Cantacuzinești și una împotriva lor, scrisă, aceasta, de Constantin Căpitanul Filipescu. Pe lîngă aceasta ici-colo era și cîte un alt manuscript în care se introduceau mici modificări de natură a măguli ambițiile unei sau alte familii. Del Chiaro ni spune că aceste cronici se țineau ascunse, neieșind în public pentru că ar provoca scandal. În afară de cronici cunoaște cărți apusene fără mare importanță; știe că sîntem de origine romană, discută de unde vine cuvîntul de valah și reproduce ideile cele mai bizare culese din cărți sau prefăcute din propria-i închipuire. De exemplu spune că românii se numesc valahi după „Valahia”, fiica împăratului Dioclețian. Pentru evul mediu el nu știe nimic pînă în epoca lui Matei Basarab. Pentru această epocă a găsit scrisoarea unui Bocignoli, într-o tipăritură rară, pe care o reproduce; e vorba de tulburări ivite după moartea întemeietorului mănăstirii din Argeș. Pe urmă se vorbește de stăpînirea turcească, cu simpatie pentru noi, arătîndu-se că „Principatele au ajuns ca două corăbii pe o mare furtunoasă, unde rareori se bucură cineva de liniște și odihnă, și că totuși sînt destul de importante țerile acestea pentru ca să devie un port sigur pentru un prinț care ar dori să scuture jugul turcesc”. Pe prințul acesta nu-l vede, și turcii au luat toate măsurile ca să ne ție în atîrnarea lor. De Mihai Viteazul are o idee foarte mare: era un om foarte curagios și a venit la domnie „din cauza discordiei”.
În ceea ce privește pe Matei Basarab, știe că a domnit „douăzeci sau patruzeci de ani” și a luptat cu turcii, ajutat de seimeni; nu știe cum a isprăvit: unii zic că a fost ucis. Știe și că a fost înmormîntat la Arnota, loc unde nu se poate ajunge nici cu rădvanul, nici călare. Del Chiaro spune însă că Matei Basarab a clădit Plumbuita în margenea Bucureștilor, biserică părăsită astăzi, cu ziduri splendide lăsate în ruină, că a mai zidit Brebul de lîngă Cîmpina, Strehaia din Mehedinți, o splendidă biserică, Hotăranii, la Olt.
După aceea mai pomenește de tributul pînă la 300 de pungi, ceea ce înseamnă 150 000 de galbeni. Mai cunoaște din domnia lui Matei Basarab iubirea pe care acesta o avea pentru Tîrgoviște, unde de multă vreme nu mai fusese, așa încît, atunci cînd domnul a revenit în vechea Capitală, a găsit copacii crescuți atît de sălbatec, de ar fi văzut urși, și mai mari și mai mici, prăsiți în livezile Tîrgoviștei (!). Del Chiaro adauge că este acolo, la Tîrgoviște, o inscripție în care Matei Basarab lasă blăstăm pe cel ce ar părăsi orașul. De aici Del Chiaro se încurcă rău în expunerile sale istorice. Ni spune că a găsit pe Grațiani ca domn, dar despre el nu se află însemnare în vreo cronică. Pe urmă trece la domnii mai recenți, la Antonie Vodă, bunicul doamnei lui Brâncoveanu, și socoate că era un om blînd și bun, așa de blînd și de bun, de fapt, încît îl hrăneau boierii cu leafă.
După aceea se menționează Grigore Ghica, succesorul lui, cu mult mai puțină simpatie. Căci este contra grecilor, un neam care, spune el, „totdeauna a fost fatal Țerii Românești», întețind, conrupînd cu bani. Despre Cantacuzini, deși spune că sînt de origine bizantină, se rostește mai bine. Pomenește de bătrînul Constantin Cantacuzino, conducătorul politicei lui Matei Basarab, care a fost zugrumat de Ghica la Snagov din cauza ambiției lui Șerban, fiul lui. După Radu Leon Stridiagiul, revenind la noua domnie a lui Grigore Ghica, Del Chiaro arată cum acesta a persecutat pe Cantacuzini, și în privința aceasta citează o trăsătura de caracter frumoasă a lui Constantin Stolnicul. Era pe atunci ca pedeapsă mare bătaia la tălpi, care i se aplica oricui. Un tînăr cantacuzin mai plăpînd, fusese condamnat să primească o sută de lovituri pe zi, la tălpi. Constantin s-a rugat de executor să primească el două sute de lovituri, jumătate pentru dînsul și jumătate pentru fratele său.
Duca e un om de neam prost din Balcani. De la domnia lui se trece la Șerban Cantacuzino, foarte dușmănit din cauza asprului său sistem de a guverna. Scriitorul îi ia apărarea: un om de o mare ambiție, de o maiestate impunătoare; întreținea o adevărată armată de haiduci contra turcilor, în Peninsula Balcanică, haiduci cari aveau misiunea de a-i aduce înapoi tributul încredințat agăi turcesc la București. Tot așa ni povestește cum vodă speria pe turcii ce veneau la dînsul, – din care pricină nici nu se prea îmbulzeau să vie la București: odată un agă, sosit aici, a fost primit foarte bine, dar, pe cînd el era de față, domnul a răcnit așa de înspăimîntător la boierii săi, încît turcul s-a grăbit să scurteze audiența cit mai mult. De fapt era un om pătimaș în bine ca și în rău: partea bună o simțea doamna lui Duca Vodă, partea rea aceia cari au stat la ocnă pentru dînsul, căci a umplut ocna cu boieri. Poate că viața i-a fost scurtată și din cauza temperamentului lui focos, și pînă și frații domnului au fost bănuiți pentru otrăvirea lui. Lumea a crezut că a murit – fiind tînăr și viguros – pentru că ar fi fost otrăvit.
În ce privește pe Brâncoveanu, Del Chiaro are toată simpatia pentru dînsul, ca pentru un domn foarte bogat și foarte darnic, deși nu tocmai milos față de țară. Darnic față de Dumnezeu, dar, cît a putut lua de la oameni, a luat. Vorbind de intrigile țesute contra lui, scriitorul italian face apărarea domnului, găsind pentru dînsul termini mișcați. Se rostește mai puțin bine despre Ștefan Cantacuzino, vinovat pentru căderea lui Brâncoveanu și pentru catastrofa familiei lui. Cu acest prilej dă o mulțime de lucruri pe care numai un contemporan care a trăit în intimitatea domnului le putea ști. Astfel despre împrejurările triste care au prins pe Brâncoveanu, despre fata lui, Stanca, ce abia murise, – și avem scrisoarea foarte duioasă prin care domnul anunță moartea acestei fiice a lui. Trecînd în rădvan lîngă crucea amintitoare a morții părintelui său, Brâncoveanu vede o găină neagră care zboară peste rădvan, ceea ce, după superstițiile poporului, însemna o teribilă nenorocire apropiată.
După aceste informații de istorie să trecem la partea descriptivă din opera lui Del Chiaro.
El dă o priveliște generală a țerii. Cunoaște bine șesul de la sudul Bucureștilor, cu pădurile de stejar, pe care le semnalează. În afară de aceasta, el consideră țara mai mult supt raportul producției economice decît supt al pitorescului. Așa fiind, înseamnă și el ceara care se duce la Veneția, untul și mierea care merg și la Constantinopol. Del Chiaro este cel dintîi care, în legătură cu mierea și cu ceara, face o descripție a sistemului stupăritului la noi, arătînd prețul cu care se vinde vadra: un galben. Pomenește și de exportul de cai, care apare numai în această epocă, fiind cumpărați de ofițeri germani din Ardeal și de negustori din Polonia. Știe și cantitatea foarte mare de vînat care se găsește în pădurile țerii, și ni înșiră păsările domestice. Aici este și un colțișor de poezie despre berzele și rîndunelele care se întorc pentru a-și face cuiburile în locurile obișnuite; berzele ar fi călătorind împreună cu rîndunele, ajutîndu-le. Se semnalează heleșteele care se află la fiecare moșie și bogăția de pește care vine de acolo; peștele din Dunăre, morunii, cegile; la icre spune și felul cum se pregătesc.
La ocne prezintă pe robii întrebuințați la exploatarea salinelor. Cîștigul care iese pentru țară din aceasta e socotit la 20 000 de galbeni, prețul cu care se arendează sarea, dar, împreună cu tutunul, cu dijma oilor și cu dreptul exportului în Ardeal. Dincolo de Dunăre se întrebuințează tot sarea românească. Minele nu se caută, de frică să nu crească turcii pretențiile lor. Aurul se scoate de țiganii aurari, rudari. Rudarii erau datori să dea cinsprezece ocă de aur în ziua Crăciunului, și uneori vedeai țigani cari se duceau să cumpere aur de la juvaiergii ca să poată îndeplini datoria lor față de domn și de armaș. Sînt vine de fier și în drumul Brădiceni-Tîrgoviște. Despre agricultură se vorbește foarte puțin, pentru că ea nu juca rolul pe care l-a jucat mai ales de la 1829, cînd s-au deschis granițile; se fac două arături pe an; meiul se culege în iunie, iar porumbul în august.
De la descrierea țerii Del Chiaro vine la orașe. Cel pe care-l cunoaște mai bine este, firește, Bucureștii. Ni spune că e așezat într-o regiune foarte noroioasă, dar că străzile au poduri. Casele sînt izolate și formează insule. Ele sînt încunjurate de uluci, pe care le crede că se numesc „bolovani”. Arhitectura nu-i pare extraordinară, dar livezile sînt de toată frumuseța. Apa, rea, se scoate din puțuri, nu din Dîmbovița. Populația o socotește la 50 000 de locuitori. Mai interesante supt raportul arhitectonic sînt bisericile. Citează Mihai Vodă, Radu Vodă, Mitropolia. Apoi hanurile făcute după datina turcească, cu prăvălii și odăi de găzduire și grajduri. Erau două mai importante, hanul lui Șerban Vodă și al Sfîntului Gheorghe: pe locul ocupat de Poșta centrală primul, pe locul ocupat de grădina bisericii Sf. Gheorghe al doilea. În pridvorul bisericii acesteia e aruncată o piatră foarte mare cu inscripție: e aceea care se afla deasupra porții de intrare a hanului.
În ce privește biserica catolică, ni spune că este mică și a fost reparată de un curtean al lui Brâncoveanu, Ștefan Sisti, care făcea și negoț pe la noi. Mai importantă, afirmă Del Chiaro, este curtea, isprăvită de Brâncoveanu în ultimii ani de domnie; trebuie să fi sămănat cu palatul de la Mogoșoaia, făcut de dînsul, și de care palat nu pomenește. Ni se spune că avea un pridvor pe stîlpi de toată frumuseța, cu picturi de un caracter istoric: călătoria domnului la Constantinopol, la 1703. Curtea avea o scară de marmoră, sale cu bolți; cea mare e sprijinită pe coloane, sala tronului; într-o a doua sală este divanul de judecată, și acolo se dau și banchete; după aceea, sala de audiență, odaia doamnei și a domnului, urmate de alte două odăi și cămări. Ștefan Cantacuzino, însurat cu o femeie foarte pretențioasă și foarte nervoasă, care a înnebunit supt impresiunea peirii Brâncovenilor și a fost dusă la o mănăstire, Păuna Greceanu, a făcut într-un colț al foarte frumoaselor grădini ale curții un palazzino cu opt odăi, pentru locuință. Și în afară de aceasta era, pe vremea Brâncoveanului, un chioșc sau foișor încunjurat cu cele mai frumoase straturi de flori, unde domnul se odihnea și obișnuia uneori să ieie prînzul.
În ce privește orașele celelalte, ni se vorbește de Tîrgoviște, unde se văd rămășițile vechii mănăstiri a sașilor, și Del Chiaro este cel dintîi care pune în legătură această mănăstire cu Sf. Ioan de Capistrano. Iată apoi Cîmpulungul, cu bîlciul de la Sf. Ilie punctul de vamă al Dragoslavelor, viile din Pitești, apoi Rîmnicul-Vîlcii, Craiova, mănăstirea Hurezului, iar, la răsărit, Buzăul și Focșanii, – toate însă foarte pe scurt.
În ce privește populația, părerea italianului este că românii sînt viteji, dar vitejia lor e puțin obosită de o îndelungată sclavie. Sînt oameni cu cel mai bun caracter și foarte capabili de a izbuti în toate profesiile, dacă li s-ar da o învățătură bună. Și se citează un servitor al familiei Cantacuzino care făcea desemnuri „așa de frumoase de păreau săpate în aramă”.
Se menționează dibăcia cu care lucrau meșterii la fabrica de sticlă, care dădea un produs mai bun decît cel din Polonia: ea exista încă din vremea lui Matei Basarab. Ni se pomenește de frumuseța tiparului nostru, care într-adevăr era foarte elegant, și de felul cum se execută clișeele, supt îndemnul lui Antim din Ivir, care învățase arta lui la Muntele Athos pentru a învia apoi viața artistică a țerilor noastre. În general oamenii aceștia, să-i pui la orice, se pricep, căci se văd băieți de zece ani și mai puțin cari duc caii la adăpat, înjurînd în chipul cel mai înspăimîntător ce se poate închipui, – obicei care nu este numai al nostru, ci și al slavilor și ungurilor.
Mai departe ni se înfățișează un popor foarte păstrător al formelor religiei, deși nu așa de evlavios în fond. Beția, asigură Del Chiaro, nu e răspîndită la țerani, ci numai la orașe, unde erau un fel de subterane, în care clienții erau ajutați să bea de persoane femenine. Recunoaște și el că românii sînt foarte primitori: orice străin, și la țară și la oraș, găsește un adăpost; puțin talent să aibă, imediat i se oferă să fie profesor de limba pe care o cunoaște mai bine sau și mai puțin bine, căci nu e cine să controleze. Casele la țară sînt extraordinar de curate, lucru care a fost relevat și de francezi în timpul din urmă: ele miros a buruieni de cîmp: busuioc, mentă și sulfină.
Lumea, adauge el, e foarte politicoasă; se pierde în complimente înaintea fiecăruia. Femeile au un așa de puternic sentiment de bunăcuviință, încît înaintea călătorului cu oarecare aspect – lucrul s-a păstrat pînă acum și mulți cred că este pentru mutra lor individuală – se ridică pînă trece.
Laudă atelierele de țesut cu care-și întrebuințează timpul doamnele și fetele familiilor mari. Era o adevărată fabrică în fiecare casă, lucru cu totul dispărut astăzi, – și multe lucruri păcătoase n-ar exista dacă ar fi mai multă ocupație acasă.
Românii sînt foarte darnici: pentru aceasta se citează darurile pe care le fac domnul și doamna cu orice prilej, și acelea care se fac la nunți. Era obiceiul atunci ca, la un moment dat, cineva să ia o năframă cu care se ducea la fiecare din cei prezenți, cari puneau înăuntru ori bani, ori chiar un zapis prin care se dăruia o moșie; la urmă se lega și se pecetluia năframa, care se da miresei. L-am văzut și aiurea, la Pavel de Alep.
În ce privește viața socială în familiile boierești și domnești, pe care mai ales le are scriitorul înaintea ochilor, ea este extraordinar de strălucitoare. E moda turcească, cu blăni de sobol, haine de brocard, pietre scumpe; surguciul lui Brâncoveanu făcea, ca și al lui Vasile Lupu, cît o mare avere. Femeile sînt îmbrăcate relativ foarte modest; cele măritate poartă un văl pe cap; fetele, ca și femeile, salbe de bani prețioși. Trăsurile sînt împodobite, caii înveliți cu valtrapuri verzi și albastre; numai curtea domnului are dreptul să întrebuințeze culoarea roșie. Vizitiul nu stă la spatele stăpînului, ci e călare pe calul din stînga; la spatele jupănesei stă cutare dintre servitoarele ei care o întovărășește. Boierii obișnuiesc a merge călări, încunjurați de slugi. Cînd ajungeau undeva, lepădau cizmele și puneau papuci, ca turcii. În odăi sînt divanuri de jur împrejur. Masa este una singură, care se întinde de la un capăt la altul al odăii pentru prînz. Numai în colț se mai vede o mesuță, mai mult de lux, coperită cu covoare. Salonul se cheamă „casa mare”. Erau și fețe de mese și șervete. La cei mai săraci se întindea o față de masă mai largă, și fiecare lua un colț dintr-însa, pe care o întrebuința ca șervet. Se dezbrăcau de haină și deasupra puneau alta fără mîneci, prinsă numai într-o copcă la gît. Se spălau pe mîni și înainte de masă și în urmă, și atunci își spălau și gura. Păhare erau puține. De obicei unul singur mergea de la om la om, ceea ce înseamnă că era mai sănătoasă lumea decît astăzi. Felurile de mîncare erau multe, și se aduceau grămadă.
Ca întregire a celor ce am spus despre mesele domnești se poate adăugi din acest izvor doar atîta: în timpul mesei cînta muzica. Spătarul stătea în picioare lîngă domn, dar nu tot timpul, ci numai un ceas, pentru că masa ținea patru și cinci ceasuri; după aceea mergea să mănînce și el în odaia de alături. Se amintesc toasturile, pe care le cunoaștem, și care se ascultau în picioare. Cel dintîi se închina pentru Dumnezeu, care n-avea nevoie, după aceea venea păharul pentru sultan, pentru domn, – pe urmă se strecura și cîte un împărat creștin sotto voce. După fiecare toast douăsprezece tunuri porneau, și întovărășeau 2 000 de puști; înuntru cînta muzica bisericească, psalții, și, din cînd în cînd, se dădea drumul și țiganilor să cînte și ei. Aici nu se pomenește, ceea ce am găsit aiurea, băutura așa de multă. În privința aceasta Constantin Brâncoveanu era un om care ținea să se păstreze bunacuviință.
Pe lîngă acestea se mai amintesc și datinele de la nuntă, de la îngropare, și sînt cîteva amănunte în care se vorbește și de popor.
Iată ce ni se spune despre desfășurarea unei nunți. De obicei soțul și soția viitoare nu se cunoșteau dinainte; totul se aranja în familie, și, dealtfel, spune Del Chiaro, așa se făcea și la Veneția. Cu trei zile înainte de nuntă începeau mesele, iar, în ce privește familia domnească, și cu o săptămînă înainte. Mesele acestea se dădeau și de familia mirelui și de familia miresei, și în fiecare familie erau două mese: una pentru bărbați și alta pentru femei. Cînd începea petrecerea, cînta muzica în curte un ceas – și multe din acestea le cunoaștem și astăzi din obiceiurile mahalalelor și satelor noastre –; vineri și sîmbătă, tot așa. Femeile vin aducînd daruri și mîncare de acasă: un lucru de care nu se supără nimeni. Și iată ce se aducea ca dar: un berbece viu ținut de un țigan, apoi miei, găini, curci, giște, vin, cozonaci, fructe, acoperite toate cu năfrămi frumoase. La nuntă trebuiau să fie pînă la șeizeci, șeptezeci de feluri și, natural, stomahuri în proporție.
Apoi venea ceasul pețitului, după datinile populare. S-au păstrat pînă azi foarte frumoase cîntece în legătură cu aceasta, care ar trebui strînse. Pețitorii pleacă purtînd pălăriile cu surguciu, împodobiți cu cele mai frumoase haine ale lor, și aduc juvaiere, inele, salbe, și, în același timp, călțuni miresei; din această cauză se și numesc călțunari. Mireasa așteaptă, încunjurată de șeseșepte fete. Se dă pețitorilor de băut așa de mult, încît încep să spună prostii, spre distracția societății. Vine apoi mirele și face o vizită nașului, care-i dă blănuri și covoare. Pe urmă iarăși o ședință de băut.
Duminecă se face drumul de la casa mirelui la casa miresei. Casa mirelui, a nunilor, ca și biserica, sînt împodobite cu brazi. Fetele încep a juca în curtea unde o să fie nunta, cum s-a văzut din descrierile anterioare. Cînd este nuntă boierească, domnul trimete „jandarmi călări”, seimeni îmbrăcați în roșu, cari formează garda mirelui. Acesta se înfățișează călare în mijlocul a doi tineri. El ia pe nun și-l duce la casa miresei, unde așteaptă nuna. În fața casei stă o carătă cu șese cai. Mireasa apare, și în momentul acesta se varsă o cofă cu apă. Mirele întră în casă, se așază în genunchi pentru rugăciunile preliminare, și mireasa plînge cînd se desparte de părinți. În momentul cînd amîndoi întră în biserică, un colac se rupe în două. Slujba se face cu pompa ritualului ortodox. Luni, e datorie ca mirii să meargă la nuni, și se cheamă și părinții să mănînce împreună: ei dăruiesc taleri de argint și lucruri foarte frumoase. Joia următoare se merge la socri, și atunci mirele încalecă pe un „cal de ginere”, iar mireasa capătă o carătă cu șase cai.
Cu privire la îngropare, se descrie ceremonia doamnei lui Nicolae Mavrocordat, Pulheria. Slujba se face în București, la Mitropolie. Un foarte frumos obicei creștin era că se ierta un număr de robi pentru sufletul mortului. La moartea domnului se deschideau și închisorile pentru cei mai puțin vinovați, cari erau lăsați să iasă. Înaintea cortegiului mortuar apăreau seimenii purtînd lumînări, după aceea veneau breslele de meseriași și negustori, apoi preoții, cu patriarhul de Ierusalim, care stătea la Sfîntul Gheorghe, și mitropolitul. După cler venea corpul, dus pe umeri de șese boieri, cari se schimbau pe rînd. Domnul era îmbrăcat în roșu; urma fiul său, Constantin, un fiu cu altă soție, – apoi cămărășița principală, doamnele de onoare, toate jupănesele și cele care aveau datoria de a urla tot timpul cît urmează ceremonia.
Mitropolitul ține o cuvîntare; după aceea se împart năfrămi preoților și se face pomană săracilor. În afară de aceasta se mai vorbește de ceremoniile de la Crăciun, Bobotează. Paști, cu primirea la domn și doamnă, cu masa care se dădea de vodă, cu binecuvîntarea apei în joia de după Paști. Dar în general descrierea ceremoniilor este mult mai pe scurt decît aiurea. Uneori numai, povestitorul se lasă păcălit de cîte cineva. De exemplu, cînd vorbește de obiceiul de a se azvîrli crucea în apa Dîmboviței, la Bobotează, el spune că, dacă voiai să te răzbuni împotriva cuiva plăteai pe cîte unul care-i dădea un brînci în apă; sînt, cum observam și cu prilejul altei călătorii, în primul volum al cărții de față, mulți străini cari repetă și azi aceasta, afirmînd că unul din cele mai barbare obiceiuri de la noi este acela că de Bobotează cei mai tari aruncă pe cei mai slabi în apă, si aceștia uneori scapă, alteori se îneacă.
În ce privește datinele populare, se pomenește de deochi, de postul de vineri, de jocurile copiilor, și de distracțiile, foarte proaste, trebuie să o mărturisim, pe care boierii le împrumutaseră de la turci. Astfel se punea o lumînare aprinsă în mijlocul unei grămezi de făină, în care erau ascunși bani, și un țigan căuta să-i scoată cu dintîi; cel dintîi gînd fiindu-i să sufle lumînarea, făina se aprindea și-i săria pe față. Uneori în locul făinii se punea funingine. Se vorbește de dulap sau scrînciob ca și de obiceiul, păstrat, din nenorocire, pînă astăzi, de a se colinda casele la anume serbători numai pentru ca să se capete bacșiș. Vin apoi obiceiurile poporului la Anul nou, cu datina de a dărui ceva aceluia care strănuta întîi la masă, fără mijloace artificiale. Sînt și sorții din biletele de plăcintă, datină foarte veche deci. De multe ori se puneau înuntru lucruri foarte supărătoare pentru anume persoane, făcîndu-se aluzie și la ambiția unora de a ajunge domni.
Pe urmă e vorba de paparudele pe care Del Chiaro nu le înțelege ce însemnează, ca și de călușarii cari jucau la Rusalii; apoi de Drăgaică, de datinele de la Sf. Ioan, în iunie, și, în sfîrșit, de o distracție care nu este dintre cele mai cuviincioase: înfățișarea, de Crăciun, a cloanței și a unchiului – ea cu un plisc ca de pasăre, iar el cu o mare barbă falsă–, cari spuneau fel de fel de necuviințe, – obicei turcesc, vestitul joc al „caraghiosului“, care a pătruns și la noi, devenind jocul păpușilor, cu perdea și fără perdea, după dorința auditoriului.
Această expunere arată și vechimea obiceiurilor noastre și, de multe ori, forma mai curată pe care o aveau în acele vremuri.
