Cînd trece în Ardeal, culege lucruri foarte importante pentru viața poporului. În afară de pomenirea cutărui frate al lui Vodă Moruzi, de agentul acestuia la Ocna Sibiiului, de un armean catolic la Orăștie, el citează cîte ceva din viața poporului român de acolo, spunînd că la Sas Sebeș se găsesc români într-o suburbie, că satul Cutul e curat românesc, că la Rușciori vechii „sîrbi” sînt romanizați. La Dobra numără 200 de case românești, la Lugoj sînt „sîrbi, români și nemți“. Descrie aici și o îngropare făcută după rosturile răsăritene și citează cuvinte românești și nume de localități: Vulcanu, Turnișor, Aiud, Vinț, Arieș, Miercurea, Sibiiu, Alba Iulia, despre care zice că este Bălgra din românește. La o cîrciumă, unde se oprește, spune că se zicea Cîrciuma românului. Fiindcă se ocupă și de botanică, întîlnind ierburi pe cîmp, întreabă pe feciorul care-i servea de călăuză cum se numește iarba pe românește și înseamnă cuvîntul.

    Cel de-al doilea călător italian se bucură de foarte mare trecere în tot Apusul, și, fiindcă era în serviciul împăratului german, i s-a dat tot sprijinul diplomatic pe care curtea din Viena putea să-l acorde supușilor ei. Așa încît Învățatul acesta, Spallanzani, care are lucrări importante în domeniul fiziologiei animale, vine la noi în împrejurări puțin obișnuite. Pe o corabie de stat ajunge la Constantinopol, e primit la ambasadă, i se dă un pașaport; pornit cu ifos deosebit, ajunge la locurile noastre (1786).

    Spallanzani venea pentru interese științifice, ca să facă observații mai ales în domeniul plantelor, dar în rîndul întîi în domeniul geologic, adunînd pietre pentru colecția lui de acasă. Pentru București (cu 25 000 de locuitori) n-are nici un fel de simpatie, ci mai mult pentru natură. Observă însă că la noi locuitorii sînt de o omenie deosebită și notează diferența, constatată, cînd din Bulgaria a trecut la noi. A fost întîmpinat cu atîta prietenie, încît se simte adus să facă și considerații etnografice pentru a explica de ce oamenii aici sînt mult mai buni decît aiurea. Căci se luptau între dînșii sătenii ca să-i ofere un adăpost.

    Bucureștii i se par neorînduiți și murdari. Trece prin regiunea Ploieștilor, vizitează Slănicul, descriind pe larg ocnele, apoi întră în Ardeal, – descrierea Carpaților e de toată frumuseța întrecînd în pitoresc cele mai alese pagini consacrate de alți călători în această regiune muntoasă. De la Brașov, urmează drumul regiunii miniere, și observațiile lui privesc mai mult munții și pietrele decît oamenii și viața lor.

    Dealtfel Spallanzani a lăsat mai mult decît s-a publicat, căci din opera lui avem numai fragmente editate cu ocazia comemorației lui.

    Cu Spallanzani și Sestini ne găsim în societatea învățaților italieni cari vin în părțile noastre, ori în scop de a se îngriji ca beizadelele să aibă cultură occidentală și, pe lîngă gramatica grecească, oarecare cunoștințe de istorie și de savoir vivre și pentru a culege material în vederea îmbogățirii muzeelor și redactării operelor lor științifice.

    Sulzer, așa de bine informat cu privire la lucrurile noastre pe la 1780, mai ales în principatul muntean, pomenește de un abate „Bancini”, întrebuințat cîtva timp la București ca învățător al copiilor lui Alexandru Vodă Ipsilanti.

    Și iată că în revista l’Europa Orientale, pe 1922 (II, 3) d. Nino Cortese scoate la iveală, din colecțiile „Societății Napoletane de istorie a patriei“, scrisorile din capitala munteană ale lui Lionardo Panzini către prietenul său, clericul Diodato Marone, făgăduind a da pe urmă un alt document de călătorie din cele mai interesante – dar a cărui publicare a zăbovit pînă acum–, ziarul de drum al tînărului Constantino Guglielmo Ludolf, fiul ministrului napoletan la Constantinopol, acela care se. afla în societatea lui Sestini, al cercetătorului învățat al țerilor noastre, la 1780.

    Adus de inteligentul și întreprinzătorul fanariot, doritor de a da principatului muntean o nouă legislație, ba chiar și o școală de drept, pe lîngă reforma vieții mănăstirești și o industrie locală, de postav, Panzini înfățișează în prima linie, îndată după sosirea lui la București, la 1776, persoana acestuia.

    Tatăl lui, din Trapezunt, n-a ajuns a trece de la boieria românească la dragomanat, care deschidea calea domniei. Alexandru însuși ar fi ajuns postelnic – desigur nu mare-postelnic – „încă de la optsprezece ani“. După femei – o știm și de aiurea – are sîngele Mavrocordaților și, deci, prin el, al vechii dinastii din Moldova.

    E „om frumos, de maniere plăcute (cortese) și plin de multă omenie (umanissimo), vorbind bine și franțuzește și italienește“. Și aiurea, în altă scrisoare, se vorbește de toleranța domnului, totuși foarte legat de ortodoxia lui, de firea lui „rațională, lipsită fiind de prejudecățile populare și grosolane“, care ar fi mai ales apanagiul nostru, al românilor. „Privește cu aceeași ochi, și fără părtenire, pe greci, pe catolici, pe armeni, pe luterani, pe evrei, li acordă la toți libertate de conștiință și exercițiul public al religiei lor”, împotrivindu-se la îndemnul preoților de a scoate din oraș sinagoga: protestatorilor el li pune în vedere dacă li-ar fi plăcut lor să fie prigoniți de un domn de altă credință decît aceea pe care o servesc. Cînd patriarhul constantinopolitan, speriat de existența la noi a francmasoniei, aduse de ruși, o fulgeră cu anatema, afurisenia nu se publică.

    Ipsilanti e un om deosebit de cult, „cu adevărat de judecată, de lectură și de pătrundere”. A învățat limba italiană cetind opera, lirică și dramatică, a vestitului abate Metastasio. Deci, mergînd Panzini, în afaceri, la Viena, el duce poetului serbătorit o scrisoare domnească, „de salutare și de recunoștință”, în mai 1777. Răspunsul lui Metastasio către acela care, prin asemenea gesturi, voia – o spune emisarul lui – să „se ia pe urmele eroinei nordului“, Ecaterina a II-a, depărtează cu eleganță laudele aduse talentului universal apreciat, mai ales că judecătorul princiar poate fi deprins, ca grec, cu „armonia originală a marilor cîntăreți din Smirna, din Ascra, din Teos, din Teba și din Siracusa”, a „vechilor izvoare venerate” ale scrisului modern, „întrucît îngăduie în zilele noastre enorma schimbare de gust, de obiceiuri și de idei întîmplată în lungul încunjur al veacurilor”. Și la complimentele primite el opune discrete complimente pentru acela care prin „calitățile-i sublime” e vrednic de tronul ce ocupă.

    Planurile reformatorului fanariot sînt foarte întinse. „Deși principe mic și necunoscut de trei sferturi din Europa, el își caută gloria în ceea ce ar trebui să fie obiectul ambiției tuturor suveranilor. Vrea să facă a-i înflori din nou statul, îi place să-l ridice din ignoranța și barbaria de care a fost pînă acum năvălit. După ce a orînduit sistemul politic inferior al Principatului, după ce a asigurat libertatea personală și reală a supușilor săi, ușurîndu-i de enormele greutăți și lucruri arbitrare supt care zăceau, învățîndu-i puțin cîte puțin cu [i]deea de ordine și de rînduială, făcîndu-i să primească dulcele jug al unor legi înțelepte, drepte și blînde, Însuflețind agricultura, industria și negoțul, după toate acestea răvnește să-i facă a gusta laptele științelor, să trezească în ei voința de a se instrui, de a se lumina și de a ieși din noroiul și rugina în care se află cufundați de mai multe veacuri. A înălțat o școală publică, li place s-o înzestreze cu un număr potrivit de instrumente și mașini de fizică. Vrea să se prevadă, mai puțin pentru folosul lui decît al publicului, cu o bibliotecă.”

    Doamna, născută Moruzi, dama di molto garbo, e „foarte afabilă și foarte iubită”, deși cultura-i n-o ajută a vorbi decît grecește. Fiica ei, domnița, la principessina, „foarte frumoasă“ și deșteaptă, se trudește a învăța franțuzește. „Juvaiere prin inteligență (indole) și sîrguință”, fiii lui Vodă, Constantin și Dimetrie, învață aceeași limbă, iar italienește știu puțin de mai înainte, așa încît în mart 1776 cel dintîi scria bine în limba învățătorului său, pe care-l ajuta pentru limba franceză secretarul domnesc.

    Țara e descrisă cu admirație, însemnîndu-i-se bogățiile, deasupra și dedesuptul scoarței pămîntului. Grînele, brînza, untul, carnea sînt de întîia calitate; vinurile după patru-cinci ani biruie pe ale Italiei; nucii formează păduri; nu lipsesc nici castane mărunte și de soi prost. Cunoaște și admistrația și știe că ispravnicii olteni sînt numiți de banul Craiovei; i s-a spus că erau odată în județe căpitani militari, cari atîrnau de spătar, nu de ispravnici, și abia acum Ipsilanti i-a subordonat, deși numirea lor se face ca mai înainte, autorității cîrmuitorilor civili. Și acest domn schimbă o dată pe an pe toți dregătorii afară de aceia ai curții sale, nu poate face altfel în condițiile stăpînirii sale.

    Bucureștii, cu 7 000 de case și 20 000 de locuitori, de multe rase, între cari ceva sași ardeleni, cîte unul, doi italieni și francezi, „sînt alcătuiți într-un chip de care nu-și poate face cineva o idee. Afară de un cartier unde sînt adunați toți negustorii și care e clădit nemțește, tot restul are înfățișare de sat”, cu casele risipite în mijlocul grădinilor, cu străzile podite în așa chip „de-i trece cuiva obstrucția de mațe și după ce-a avut-o zece ani, în șir”. Bisericile, cam trei sute la număr, sînt foarte mici, de ar trebui cinsprezece pînă la douăzeci ca să facă o mănăstire mijlocie din Italia. Multe case distruse de război nu s-au mai refăcut. Cît privește alte orașe, la Tîrgoviște ar fi abia douăzeci, treizeci de familii, Buzăul e total ars de ruși, episcopul stînd la București.

    Trecutul Principatului n-a rămas necunoscut preceptorului beizadelelor. Începe cu Șerban Cantacuzino, care ar fi ajuns „spaima turcilor”, cu măcelărirea lui Brâncoveanu și a copiilor lui, cu peirea celor doi Cantacuzini, pentru a osîndi domnia, ce urmează, a fanarioților. Un înaintaș al ei e Grigore Ghica I-iu, ai cărui ani de stăpînire-i cunoaște exact și care ar fi început regimul „apăsărilor, violențelor și stoarcerilor”. Alexandru Mavrocordat Exaporitul introduce noul sistem al cîrmuirii prin greci, cari n-au pentru țară mila pe care, oricum, vechii domni naționali n-o puteau dezrădăcina cu totul din inimile lor. Nici o învinuire nu i se cruță lui Nicolae fiul Exaporitului, „flagelul Țerii Românești”, deși „filozof” și autor al unei scrieri de morală. Darul, pe care l-a făcut țerii, al bibliotecii lui nu mai dăinuiește, căci a fost prădat „în mai multe rînduri și mai ales în ultimul război, în care rușii și alții după pilda lor au luat (trafugato) o cantitate mai mare de cărți și mai toate manuscrisele”. Așa au pățit și bibliotecile mănăstirilor, pline de lucruri istorice, „pierzîndu-se mai ales manuscrisele, spre paguba acestei țeri, care nu mai știe unde să dea urma amintirilor și privilegiilor sale”. Seria domnilor secolului al XVIII-lea urmează apoi, precisă. Stăpînirii de doi ani sau mai scurte, pînă la șase luni; ruină completă a Principatelor, din cauza lăcomiei turcești, care trebuia satisfăcută prin aceste instrumente. Darul special pentru întărirea în scaun, care se lua o dată la trei ani, e cerut acuma numai la doi, ba la un an și la aceleași șase luni, pe cînd tributul însuși s-a ridicat de la „12 000 de ughi sau 50 000 de piaștri“, în „secolul al XV-lea“ pînă la o mie de pungi sau 500 000 de piaștri. Domnul poate strînge două milioane de piaștri (1 300 000 de galbeni) pe an, Ipsilanti mulțămindu-se, în cruțarea lui, și numai cu 1 200 000, din cari doar 500 000 merg la turci. Nu se uită nici pustiirea țerii de către beligeranții creștini […]. Uciderea lui Grigore Ghica al Moldovei e descrisă pe larg, cu spaimă, arătînd că pe Ipsilanti numai sărăcia-l ferește de aceeași soartă. Trimesul turc trecuse și pe la dînsul, cetind chiar un firman de asigurare, Ghica avea mai puțin decît cinzeci de ani. Fiul mai mare, din trei, și vărul acestuia ar îi fugit în Rusia.

    Populația a scăzut astfel foarte mult. Ar fi fost odată 200 000 de familii, adecă un milion de locuitori în Țara Românească; acum abia 70–80 000 de familii, plus alte „20 000” de familii de țigani. O mare parte din țară, mai ales spre Dunăre, rămîne necultivată. Mai pline sînt părțile de către munte, și pentru că de acolo se poate fugi în Ardeal. „Apăsările de nesuferit au forțat cea mai mare parte dintre locuitori să-și părăsească pămîntul țerii și să se adăpostească în Ardeal, în Banatul Timișoarei și în vecinătatea Belgradului, unde sînt mai mulți români decît în Țara Românească, deoarece vechii băștinași din acele ținuturi, cari sînt și ei de origine românească, cu aceeași limbă, aceleași obiceiuri și acelaș fel de a se îmbrăca, au crescut în număr prin acei cari s-au refugiat acolo din Țara Românească și din Moldova, care și ea cuprinde o parte din același popor. Cei rămași lucrează pămîntul ca pentru alții, primitiv, fără îngrășăminte.

    Boierimea i se pare biografului lui Giannone, vestitul istoric napoletan, incultă, afară de postelnic, dintre grecii lui vodă, care, acesta, ținea și occidentali pe lîngă dînsul: secretarul, hirurgul, un florentin, și profesorul de franțuzește al fiilor domnești. Ceilalți sînt „copii cu bărbi lungi”, potentissime bestie, care nu-și cetesc nici cărțile lor grecești și se miră înaintea unui volum gros, în care bănuiesc îndată vreo „gramatică”.

    „Între dînșii vorbesc grecește. Limba românească nu se vorbește deloc la curte, unde cea mai mare parte din dregătorii cari o alcătuiesc sînt greci constantinopolitani, cari, ori n-o înțeleg, ori evită de a o vorbi.” În această lume cel mai respectat erudit e bătrînul dascăl modest, Neofit Cavsocalivitul, care și-a întrebuințat cea mai mare parte din viață cu o prelucrare a gramaticei lui Teodor de Gaza. Limba franceză începe abia a se răspîndi, și de pe urma petrecerii rușilor, și pentru moment ea nu poate face concurență celei grecești.

    Ce se poate aștepta de la un asemenea popor, scrie învățatul italian care se despărția de noi la 1778 fără a putea să-și îndeplinească gîndul de a reveni în 1779? Nimic, atîta timp cît apasă asupra lui două tiranii străine. El putea să vadă însă principiul de însănătoșare în refuzul absolut al românilor de a se confunda sufletește în cultura grecească, năvălitoare și copleșitoare. „Român și grec nu sînt sinonime, ba încă înfățișează ideea a două popoare cu totul deosebite ca legi, limbă, obiceiuri și situație naturală și politică.” Pe aceia cari vin la noi ca în India sau America, pe boierii trufași cari prețuiesc aceste locuri numai pentru cîștigul ce pot da, un instinct atotputernic îi răspinge,– și el era să se prefacă răpede într-o conștiință națională puternică.

    Francezii cari au venit la noi în această epocă sînt iarăși doi: Carra și Hauterive.

    Carra (1743–93) a jucat în viața politică a Franciei un oarecare rol. În timpul revoluției franceze, după călătoria lui în Orient, din emigrant sărăcuț el s-a ridicat, cum s-au ridicat atîția alții, la o importantă situație politică și, cum iarăși s-a întîmplat cu mulți în aceeași epocă, a plătit cu capul înălțarea sa răpede, isprăvind pe eșafod.

    Rolul lui în revoluție, afară de amestecul în revolta de la august, fără îndoială că nu este deosebit de însemnat; cu toate acestea a fost unul din aceia cari au ieșit la iveală dintre mulți ambițioși cari se îmbulzeau să influențeze asupra soartei Franciei turburate.

    La noi a venit ca și Raicevich și ca și Sestini. Raicevich, negustor, isprăvi ca diplomat, trecînd prin cărturărie. Sestini căutase numai o funcție de pedagog, ca și un german, de care ne vom ocupa în alt capitol, împreună cu Raicevich, și anume Sulzer.

    1 I se oferise a fi preceptor al copiilor domnești. Astfel se așază în Moldova: Țara Românească o cunoaște numai indirect, foarte puțin.

    În Iași domnea atunci Grigore Ghica, fiul lui Alexandru fostul mare dragoman al Porții, executat pentru că a încheiat pacea de la Belgrad cu austriecii, un spirit distins și practic, avînd anumite concepții de reforme. A întemeiat și o fabrică de postav lîngă Iași, la Chiperești, precum Alexandru Ipsilanti întemeiase pe a lui în Muntenia, la Afumați, pe lîngă o fabrică de hîrtie, „hardughia”.

    Căutînd să introducă îmbrăcămintea din stofa „națională”, el se îmbrăca însuși în asemenea stofă. Grigore Ghica deci, în dorința de a-și crește copiii după normele culturii apusene, a chemat pe Carra ca secretar, reținîndu-l o bucată de vreme la Iași. A plecat nu știm exact din ce cauză, dar foarte nemulțămit, și a întrebuințat experiența lui pentru a ne prezintă în chipul cel mai dezagreabil.

    Cartea lui despre Istoria Moldovei și a Munteniei, ceea ce este un titlu pretențios, fiindcă despre acestălalt principat nu știe direct decît prea puțin, a avut două ediții la distantă de cîțiva ani.

    În ceea ce privește informația lui asupra trecutului românesc, ea este foarte sumară. Cunoștea scrierile lui Cantemir, ale generalului rus Baur, care a dat o descripție a țerilor noastre după notele boierilor, a răsfoit și ceva din cronicile Moldovei, dar le-a înțeles așa de prost, încît din Bogdan Vodă al nostru face o rudă a lui Bogdan Hmilnițchi, hatmanul cazacilor din secolul al XVII-lea. Are, din cronici, informații despre antichitățile găsite la Suceava și se trudește să înfățișeze istoria mai veche a neamului nostru.

    Dar toată partea aceasta istorică este fără importanță. Pe lîngă dînsa avem o descriere sumară a țerii, pe care o găsește frumoasă, spunînd că anume regiuni de la noi samănă cu Champagne și Burgundia. Îi place cu deosebire regiunea muntoasă, mai puțin impunătoare decît munții Elveției, dar mai zîmbitoare. Vorbind despre populație, o socotește la 500 000 de oameni, și aici se potrivește cu Raicevich, care afirmă că în amîndouă țerile ar fi un milion de locuitori. Țeranii, spune el, se înfățișează în sate mizerabile, și el își face rîs de dînșii supt toate raporturile. Hora i se pare cu adevărat sălbatecă, și nu găsește, într-un cuvînt, absolut nimic bun la un neam care a avut marele defect de a nu se fi plecat adînc înaintea lui și de a nu-l fi plătit după dorință.

    Cartea acestui călător a fost întrebuințată însă mult. Ea a fost tradusă și în românește, pe la 1850, de Nicolae Orășeanu cel cu Nichipercea și cu satirele politice. În cartea mea franceză despre Relațiile dintre Franța și români (Iași 1917; Paris 1918), am arătat cît de puțină dreptate avea Carra, chiar comparînd starea lucrurilor de la noi cu aceea de la el de acasă, să ni găsească atîtea defecte. Țeranul francez, înainte de revoluție, cum se vede din scrierile călătorului englez Young, foarte deseori citat, se hrănea și cu pîne din scoarță de copac, iar, în ce privește viața curții pe vremea doamnei de Pompadour, era fără îndoială ceva mai imoral[ă], deși mult mai sulemenită peste imoralitatea ei, decît viața din casele noastre boierești, unde chiar grecii nu erau așa cum îi înfățișează anumiți străini. Unul dintre aceștia care nu întră în rîndul călătorilor, fiind așezat cu dregătorie în țară, Alexandru Calfoglu, pe la 1790, a scris o poemă despre Principate, în care, batjocorindu-ne, ținîndu-ne de rău pentru că sîntem prea luxoși, pentru că nu facem economii, pentru că sînt prea puțin legați între dînșii soțul, soția și copiii, pentru că se desfac prea ușor căsătoriile, arată un lucru: că la înseși aceste familii grecești din Constantinopol, ca și, dealtfel, în toată Peninsula Balcanică, moravurile erau cu mult mai bune de cum și le închipuie mulți dintre vizitatorii străini.

    E o plăcere a se trece de la Carra la contele Alexandru de Hauterive (1754-l).

    El a venit, tot ca secretar al domnilor noștri, la 1785, chemat de Alexandru Constantin Mavrocordat. Călătorește de la Constantinopol în societatea soției domnului, și Hauterive are un sentiment particular pentru femeile frumoase de la noi, așa încît poate lor trebuie să li mulțămim pentru aprecierile măgulitoare pe care le face asupra țerii. Doamna, ni spune el, este o persoană de o grație deosebită; mai tîrziu va vorbi de boieroaicele noastre tot în felul acesta: deocamdată însă de o doamnă Caragea și de alte persoane plăcute din suită, plîngîndu-se de feregelele turcești care-l împiedecă de a distinge regularitatea trăsăturilor acestor persoane din suita femenină a doamnei.

    Ajuns la Silistra, trece la Călărași și vorbește de fel de fel de lucruri pe care le întîlnește pe drum. L-a interesat să vadă copii jucîndu-se cu zmeul, dar ceva care i-a făcut mai puțin plăcere a fost cantitatea enormă de purici cari l-au mîncat într-o noapte înainte de a ajunge la Iași: „un million de puces affamées”. După aceea ajunge la Slobozia, de fapt Slobozia lui Ienachi, care întemeiase mănăstirea și deschisese o „slobozie», adecă un sat unde cel ce venea să se stabilească era scutit de bir o bucată de vreme. Aici a rămas numai o noapte. Trece apoi la Focșani.

    Toată regiunea munteană i se pare că samănă cu ținutul de dealuri frumos, dar sărac, din Franța care este Beauce și Sologne. Mănîncă mămăligă, vede hore în sate, iar la Vaslui zugrăvește – căci era un om de mare talent care a scris mult și a ajuns să joace un rol politic în Franța – o fată de țară care cosea: „nici ducesele noastre“, zice el, „ne brodent pas avec une plus jolie main, avec un plus beau bras et avec une aisance plus noble”. Vasluiul însuși avea mai mult o populație negustorească de evrei; locuințele i se par mai degrabă niște „niches de bouc” decît case omenești.

    Această populație de negustori străini – specială Moldovei – i s-a părut că samănă cu niște „capre Angora”.

    Hauterive aruncă apoi o privire generală asupra Moldovei într-o a doua operă a sa intitulată La Moldavie en 1785.

    În această de-a doua carte, într-un pasagiu foarte interesant, el spune că țerile acestea merită laudă supt toate raporturile, și supt raportul oamenilor de sus, ca și al celor din clasele de jos, dar cine spune altfel va fi dat el cel dintîi, desigur, motive de plîngore celor despre cari vorbește cu amărăciune. Se pare că face o aluzie la Carra, și, dacă este așa, dojana este meritată pe deplin.

    În sfîrșit Hauterive face un memoriu despre Alexandru Ipsilanti, care a fost dăruit regelui Carol și cedat apoi Academiei Române, care l-a publicat în text francez și în traducere românească (Moldova în 1785).

    Este desigur cea mai remarcabilă operă datorită unui călător prin țerile noastre în secolul al XVIII-lea. O parte de introducere istorică e cu mult mai bine informată decît la aceia cari au scris înainte de dînsul. Hauterive are simpatii reale pentru trecutul nostru; lui Ștefan cel Mare îi spune românește „Ștefan Vodă”. Ajungînd la timpul de față, el zugrăvește pe țeran cu o deosebită iubire, înfățișînd anume scene caracteristice pentru firea lui. Cînd vine la judecată înaintea domnului sau a boierilor, săteanul e, la început, foarte sfios, de s-ar crede că nu va fi în stare să-și expuie pricina, dar, cînd începe a Vorbi, în cuvîntarea lui se simte ceva din vechea elocvență a Romei. Prin situația lui de secretar domnesc, autorul era în măsură să fi văzut astfel de scene.

    În ce privește viața de familie, ea i s-a vădit deosebit de curată, răzimată pe respectul dintre soț și soție, pe respectul copiilor față de părinții lor. Recunoaște că este o situație rea a țerii, dar știe că e datorită extorsiunilor turcești, fapt foarte ușor de înțeles într-un timp cînd această împărăție, care odinioară folosea de pe urma expedițiilor ce făcea din fiecare primăvară pînă în toamnă, acum, bătută pretutindeni, e redusă a se hrăni din contribuțiile ce apăsau asupra nenorociților rămași în mîna ei.

    Hauterive găsește, fără îndoială, rea administrația și cată a indica mijloace de îndreptare. Față de propunerea pe care o făcuse Carra, total neaplicabilă, de a se aduce coloniști din Olanda și Saxonia, el propune să se cheme numai de aceea din anume părți din Italia, cari ar da locuitorilor exemple de mai bună gospodărie. Dacă lucrul s-ar fi făcut pe la 1180 sau 1200, cum s-a făcut cu sașii aduși din Ardeal, sau, cinci veacuri mai tîrziu, cu coloniștii aduși în Banat de austrieci și cari au contribuit foarte mult să crească dezvoltarea gospodăriilor românești, s-ar fi putut, dar cu o țară care a trăit o viață întreagă autonomă și se afla în împrejurările speciale Moldovei clin veacul al XVIII-lea, aceasta era imposibil. Scriitorul răspinge cu totul ideea că o cucerire străină ar face să renască țara – alții erau de această părere: n-ar avea nici un folos aceia cari s-ar așeza aici, neputînd să fabrice ei înșiși lucrurile pe care le cere țara. Pe lîngă aceasta rușii ar avea de adversari permanenți pe austrieci și vice-versa. Țerile acestea i se par lui că se pot ridica numai prin mijloacele lor proprii, și aceste mijloace el le găsește într-o nouă așezare administrativă și fiscală.

    Desigur că, dacă împrejurările ar fi fost altele în Moldova, dacă Alexandru Mavrocordat, în loc să fi domnit cîteva luni ar fi fost domn pe viață și dacă Hauterive s-ar fi bucurat permanent de sprijinul lui în Moldova, s-ar fi putut face ceea ce, în Odesa, un nenorocit sat sălbatec a putut să se îndeplinească printr-o activitate de douăzeci de ani a ducelui de Richelieu. Hauterive a trebuit să plece, dar cartea lui rămîne cel mai distins document de înțelegere binevoitoare pe care vreun străin l-a dat pînă în timpul nostru despre țerile românești.

XIII. Doi călători austrieci: Sulzer și Raicevich

    Francisc-Iosif Sulzer și Ștefan Raicevich s-au găsit aproape în același timp în țerile noastre. Raicevich e un om cu totul obiectiv, căruia nu-i plac anecdotele în sensul celor din cartea lui Sulzer, pe cînd cartea acestuia este amestecată cu tot felul de atacuri împotriva acelora cari fuseseră în relații cu dînsul, ca și împotriva celor cari au scris despre țerile noastre.

    Cartea lui Sulzer a apărut cea dintîi, fiind tipărită în 1781, la Viena, în trei volume, cuprinzînd un material imens, din care jumătate cel mult este informație adevărată, iar restul polemici, discuții istorice fără sens, pentru care nu era pregătit. Se cuprind la un loc fel de fel de lucruri: mai ales atacuri contra unor adversari reali sau închipuiți și pe lîngă aceasta fel de fel de excursuri satirice, în genul lui Voltaire, deși între acest german de la Rin și Voltaire era, ca spirit, o deosebire ca de la cer la pămînt.

    Sulzer a venit în țara noastră chemat. În adevăr, o bucată de vreme el făcuse parte dintre funcționarii judecătorești ai armatei austriece, ca „auditor”. Supt titlul acesta el tipărește și cartea lui, pe care o intitulează, pretențios, Istoria Daciei transalpine (Geschichte des Transalpinischen Daziens). La noi n-a venit, deci, de la sine, pentru dorința de a cerceta lucruri necunoscute sau pentru a-și căuta avere, deși a întrebuințat toate mijloacele pentru a face bani aici și s-a supărat pe toți pentru că nu a putut face avere destul de răpede, întîlnind o concurență care uneori poate nu va fi fost mai nelegală, mai neonestă, ca a lui, ceea ce în nici un caz nu trebuia să determine tonul amar cu care vorbește de ale noastre. A fost chemat, zic, ca să i se încredințeze o misiune. Misiunea era: să se întemeieze o școală de drept. Căci pe vremea aceea domnea în Muntenia Alexandru Ipsilanti, om foarte distins, ca și Doamna lui, femeie cu dispoziții poetice, căreia Si plăcea să se plimbe pe la Sfîntul Elefterie la miezul nopții. Ipsilanti dorea să reformeze supt toate raporturile administrația și celelalte domenii ale vieții publice din principatul muntean: i se datoresc măsuri și în ce privește ridicarea clerului monahal, și el a făcut să se alcătuiască legislația care a premers cu cîteva decenii celor cunoscute de toată lumea, și de care se ține samă pînă acuma în unele procese civile, a lui Callimachi pentru Moldova și a lui Caragea pentru Muntenia.

    Nu e deci de mirare că un astfel de prinț, o personalitate distinsă, vrînd să lase o urmă a cîrmuirii sale și influențat de spiritul „filozofic” din Apus și, apoi, dornic să fie ce erau stăpînitorii italieni, spanioli, portughezi, francezi din vremea aceea cari înțelegeau să reformeze statul conform ideilor „filozofice” ale secolului al XVIII-lea, nu e de mirare, deci, că a chemat pe Sulzer.